ABRUD 1. Depr. de eroziune, intramontană, în M-ții Apuseni, la 600 m alt. Supr.: 36 km². Relief colinar, format din culmi prelungi, împădurite, ce coboară spre partea centrală a depr. 2. Oraș în jud. Alba, în depr. omonimă din SE M-ților Apuseni; 6.854 loc. (1991). Zăcăminte de min. aurifere. Produse alim. și textile; filatură de bumbac; mat. de constr., expl. și prelucr. lemnului (cherestea). Turism. Din timpul stăpînirii romane datează o așezare rurală și o mică fortificație cu rol strategic. În ev. mediu atestat documentar din 1271. În 1491 i s-a acordat statutul de oraș liber. Populația de aici a participat la mișcarea lui Sofronie (1759-1761), la răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785) și la Revoluția din 1848-1849.

ALA SHAN 1. Culme muntoasă în N Chinei, între pustiul omonim și valea fl. Huanghe, pe care o domină printr-un abrupt de 1.800 m. Lungime: c. 270 km. Alt. max.: 3.230 m (vf. Ningshuo). Se mai numește Helanshan. 2. Reg. deșertică în N Chinei, între culmile muntoase Ala Shan (la E) și Nan Shan (la S). Supr.: c. 1 mil. km². Alt.: 835-1.600 m. Lacuri sărate. Vegetație de tufișuri. Se mai numește Alxa Shamo.

ALASKA [əlæscə] 1. Mare pen. în NV Americii de Nord, mărginită de Oc. Arctic (la N), M. Bering (la V) și Oc. Pacific (la S), pe terit. căruia se află statul american omonim. Lungime: 700 km; lățime: între 10-170 km. Străbătută de fl. Yukon. Cedată de guvernul rus în 1867 S.U.A., pentru suma de 7,2 mil. dolari. 2. Pen. îngustă în NV Americii de Nord, limitată de M. Bering (la V), G. Bristol (la SV), și Oc. Pacific (la SE), parte a marii pen. cu același nume. Traversată de M-ții Aleutini de origine vulcanică; gheizere, ghețari, lacuri și păduri. Se continuă cu Arh. Aleutinelor. Alt. max.: 2.714 m (vf. Pavlof). Climă subpolară. Pescuit intens. 3. Culme muntoasă în S Pen. A. (1), constituită din granite. Lungime: c. 1.000 km. Alt. max.: 6.194 m (vf. McKinley). Tundre montane. Ghețari. Parcuri naționale. 4. Golf larg al Oc. Pacific, pe coastele Americii de Nord, între Pen. A. (1) și Arh. Alexandru. Ad. max.: 5.660 m. 5. Curent cald în NE Oc. Pacific (G. Alaska și M. Bering). Viteză: 1,5 km/h. Temp. apei: 2°C (febr.) și 15°C (aug.). 6. Stat al S.U.A., în Pen. A. (1); 1,53 mil. km²; 510 mii loc. (1988). Centru ad-tiv: Juneau. Expl. de cupru, petrol, cărbune, aur. Ind. lemnului. Pescuit.

ALAZEIA, fl. în Federația Rusă (C.S.I.), în NE Siberiei. Lungime: 1.590 km (împreună cu rîul Nel’kan). Izv. din pod. omonim, de la 954 m alt. și se varsă prin două brațe în M. Siberiei Orientale. Îngheață 10 luni pe an.

AMBON (AMBOISE) 1. Ins. în arh. Moluce (Indonezia); 761 km²; c. 73 mii loc. Cafeo, cacao. Pescuit. 2. Oraș în E. Indoneziei, port la M. Banda, pe ins. omonimă, principalul centru ad-tiv al arh. Moluce; 208,9 mii loc. (1980, cu suburbiile). Centru comercial (copra, cafea, orez, zahăr). Port de pescuit. Universitate. Aeroportul Patimura. Fondat de portughezi în 1521 sub numele de Amboina (Amboyna).

ANGKOR, localit. în Cambogia, veche capitală a Imp. khmer omonim (sec. 9-15). Remarcabile vestigii de artă khmeră; templul Angkor Vat, monumentală construcție a Asiei de Sud-Est și reședința regală Angkor Thom cu sanctuarul budist Bayon (templul în formă de piramidă, sec. 12-13).

ANNECY [ãesi], oraș în V Franței (Dauphiné), pe malul lacului omonim, la E de Lyon; 112,6 mii loc. (1982, cu suburbiile). Ind. constr. de mașini (instrumente de precizie) și textilă (in, bumbac). Hîrtie. Centru turistic în Alpii Savoiei.

ANTIGUA ȘI BARBUDA, stat în America Centrală, insulară, constituit din insulele omonime și ins. Redonda din N Antilelor Mari (M. Caraibilor); 442 km²; 85 mii loc. (1988). Limba oficială: engleza. Cap. Saint John’s. Oraș pr.: Coolidge. Ins. Antigua (280 km²) are un relief vulcanic (alt. max. 402 m), iar ins. Barbuda (160,5 km²) este coraligenă. Climă tropical-oceanică, cu temperaturi și precipitații moderate (c. 1.100 mm/an). Plantații de de trestie de zahăr (5 mil. t, 1988), culturi de bumbac, legume, manioc, batate. Creșterea animalelor. Pescuit. Exploatări de fosfați naturali. Prelucrarea produselor agricole (zahăr, rom, uleiuri vegetale). Turism (în expansiune). Moneda: 1 East Carribean Dollar = 100 cents. Nu are căi ferate. Căi rutiere: 960 km. Exportă bunuri industriale de larg consum, componente de echipamente industriale, combustibili, produse chimice ș.a. și importă produse alim., produse petroliere, utilaje industriale, mijloace de transport ș.a. – Istoric. Descoperită de Cristofor Columb în 1493, Antigua este colonizată de englezi începînd din 1632 și cedată oficial de Spania Angliei în 1667. În 1967 devine teritoriu autonom al Uniunii Indiilor de Vest, stat asociat cu Marea Britanie. A. și B. își proclamă la 1 nov. 1981 independența în cadrul Commonwealth-ului. A. și B. este monarhie constituțională. Activitatea legislativă este exercitată de Senat și Camera Reprezentanților, iar cea executivă de un guvernator general și un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Cameră.

ARLES, oraș în SE Franței (Provence), port pe stg. Ronului, la NV de Marsilia, unit printr-un canal navigabil cu M. Mediterană; 52,5 mii loc. (1982, cu suburbiile). Ind. chimică, a hîrtiei, prelucrarea metalelor. Șantiere navale. Vestigii romane (amfiteatru cu 20.000 locuri, ruinele palatului lui Constantin etc.). Catedrală (sec. 12), capodoperă a artei romanice. Muzeu de artă. Între 933 și 1246, capitala regatului omonim.

BAIKAL 1. Culme muntoasă din Federația Rusă (C.S.I.), care mărginește spre NV lacul omonim. Lungime: 300 km. Alt. max.: 2.572 m (vf. Cerski). Alcătuită din șișturi cristaline. Vegetație de taiga și stepă montană. 2. Lac tectonic, navigabil, în SE Siberiei, la 456 m alt.; 31,5 mii km²; volum: 23 mii km³ (lacul cu cel mai mare volum de apă dulce de pe glob). Lungime: 636 km. Lățime medie: 48 km; max.: 79,4 km. Ad. max.: 1.620 m (după alte date 1.940 m), cel mai adînc lac de pe glob. Are 336 afl. (Angara Superioară, Selenga ș.a.) și 27 ins. Din el izv. rîul Angara. Faună endemică de foci, pești și păsări.

BASSEIN (PATHEIN), oraș în SV Uniunii Myanmar, centrul ad-tiv al prov. Irawaddy, în delta fl. omonim; 335,6 mii loc. (1983, cu suburbiile). Nod de c. f. Ind. constr. de mașini, prelucr. lemnului și decorticarea orezului. Export de orez.

BAUCHI, stat în NE Nigeriei centrale în platoul omonim; 64,6 mii km²; 5 mil. loc. (1989). Centru ad-tiv: Bauchi. Mari expl. de columbit, niobiu și cositor.

BENEVENTO, oraș în S Italiei (Campania); 64,8 mii loc. (1989). Nod de comunicații. Piață agricolă. Mașini agricole. Cărămizi. Ind. alim. Turism. Monumente: Porta Aurea (114), Biserica Santa Sofia (sec. 8), catedrală (sec. 12-13). Așezare samnită, cucerită de romani (sec. 3), B. devine un important nod rutier, centru comercial și militar al Imp. Roman. Cucerit de ostrogoți (545), apoi de longobarzi (589), a fost capitala ducatului și a principatului (din 774) omonim; între 1077 și 1860 (cu o întrerupere în 1798-1815) s-a aflat în stăpînirea papalității. În 1860 a intrat în componența Regatului Sardiniei.

BENUE 1. (BÉNOUÉ) Rîu în Camerun și Nigeria, afl. stg. al Nigerului; 1.300 km. Izv. din Platoul Adamaoua. Navigabil pe c. 900 km în sezonul ploilor. 2. Stat în partea central-sudică a Nigeriei, traversat de rîul omonim; 45,2 mii km²; 5 mil. loc. (1989). Centru ad-tiv; Makurdi. Expl. de min. de fier și columbit.

BIEL 1. (fr. BIENNE, germ. BIERLER SEE) Lac în NV Elveției, în M-ții Jura; 41,1 km²; lungime max.: 16,1 km; lățime: 1,6-4,8 km. Pe malul lacului, orașul Biel. Turism. 2. Oraș în NV Elveției (Berna), în N lacului omonim; 81,9 mii loc. (1987). Nod de c. f. Mare centru al ind. ceasurilor. Ind. constr. de mașini și a hîrtiei. Centru turistic.

BISTRA 1. Rîu afl. dr. al Timișului, în aval de Caransebeș; 57 km. Izv. din M-ții Țarcului și trece prin Oțelul Roșu. Rîul B. străbate culoarul depresionar tectonic omonim, situat între M-ții Poiana Ruscăi, la N. și Țarcu, la S. Culoarul depresionar B. (27 km lungime, 2 km lățime și 58 km²) comunică spre E, prin Pasul Poarta de Fier a Transilvaniei, cu depr. Hațeg. 2. Com. în jud. Alba, pe Arieș; 5.566 loc. (1991). 3. Com. în jud. Maramureș, pe Vișeu; 5.244 loc. (1991). Expl. de calcare compacte. Mat. de constr.

BISTRA, oraș în jud. Caraș-Severin, în culoarul depresionar omonim, pe stînga rîului Bistra; 14.521 loc. (1991). Vechi centru al metalurgiei feroase (1804), ajunge la sf. sec. 19 al treilea centru siderurgic al Banatului. Producție de laminate ușoare (tablă) și de oțel electric; produse refractare. Declarat oraș în 1950. Pînă în 1948 s-a numit Ferdinand, iar între 1948 și 1992 Oțelul Roșu.

BÎLEA, lac glaciar în M-ții Făgăraș, la 2.034 m alt.; 0,46 km². Ad. max.: 11 m. Din el izv. rîul cu același nume (22,5 km). Punct turistic. Cabană. Pe aici trecea șoseaua transfăgărășană (inaugurată în 1974). Linie de teleferic (804 m diferență de nivel) între Bîlea-lac și Bîlea-cascadă (inaugurată în 1975). În jurul lacului B., există rezervația naturală complexă omonimă (120,40 ha), cu vegetație variată, constituită din tufărișuri de smîrdar (Rhododendron kotschyi) și merișor (Vaccinium vitis-idaea) și numeroase alte plante, printre care rogozuri (Carex pyrenaica, C. dacica), garofița de munte (Dianthus compactus), floarea de colți (Leontopodium alpinum).

BOBÎLNA 1. Com. în jud. Cluj, la poalele dealului omonim, pe rîul Oltpret (afl. al Someșului); 2.105 loc. (1991). Pînă în 1957 s-a numit Oltpret. Biserică de lemn (sec. 17). 2. Răscoala de la ~, mare răscoală antifeudală din Transilvania (1437-1438). Țăranii răsculați au ridicat pe dealul B. o tabără după model husit și au înfrînt (iun. 1437) armata nobililor, obținînd satisfacerea unor revendicări sociale, economice și politice. Categoriile privilegiate au încheiat în sept. 1437 Unio trium nationum împotriva țăranilor răsculați; ostilitățile sînt reluate și are loc lupta de la Apatiu, încheiată nedecis; se ajunge la o nouă înțelegere (oct. 1437), care însă anula o parte din succesele obținute anterior. În nov. răsculații ocupă orașele Aiud și Cluj și, probabil, Dejul și Turda; în a doua jumătatea lunii dec. 1437 – începutul lui ian. 1438 Clujul, centrul de rezistență al țărănimii răsculate, este reocupat de nobili și răscoala este înfrîntă.

BRAD 1. Depr. de origine tectonică în M-ții Apuseni, pe valea superioară a Crișului Alb, între M-ții Bihor la N și M-ții Metaliferi la S. Supr.: 320 km². Relief colinar, intens fragmentat, și de terase. Cuprinde trei compartimente: Vîrfurile în NV, Hălmagiu-Vața, în partea centrală și Brad în SE. Expl. de cărbune brun și min. auro-argentifere. 2. Oraș în depr. omonimă, în jud. Hunedoara, pe Crișu Alb; 19.657 loc. (1991). Expl. de min. auro-argentifere încă din epoca romană (sec. 2-3). Panificație, produse textile (conf., tricotaje), mobilă, cherestea; ateliere de reparații. Centru pomicol. Stațiune climaterică. Muzeu al mineritului. Prima mențiune documentară în 1585. Victorie a țăranilor răsculați ai lui Horea (nov. 1784). Izbînda moților lui Avram (iun. 1849) împotriva trupelor ungare. În com. Crișcior, biserică (sec. 14), ctitoria cneazului Bâlea.

BRAȘOV 1. Depresiunea ~, depr. intracarpatică, de origine tectono-erozivă, situată pe Olt, și afl. săi Bîrsa și Rîul Negru, limitată de M-ții Bodoc și Baraolt la N, de M-ții Ciucaș, Bîrsei, Bucegi și Piatra Craiului la S, de M-ții Vrancei la E și Perșani la V. Supr.: c. 1.800 km². Relief de piemonturi, șesuri, terase și lunci. Culturi de cereale, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Creșterea animalelor. Subdiviziuni: compartimentul vestic (Țara Bîrsei), compartimentul central (Depr. Sfîntu Gheorghe) și compartimentul estic (Depr. Tîrgu Secuiesc). 2. Municipiu în depr. cu același nume, la poalele masivelor Tîmpa, Postăvaru și Piatra Mare, reșed. jud. omonim; 355.593 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Pr. centru politico-ad-tiv, cultural-științific, de transport și al doilea centru industrial al țării. Constr. de mașini (tractoare, autocamioane de mare tonaj, cu motor Diesel de 215 C.P., mașini unelte pentru prelucr. metalelor); întreprindere de rulmenți; ind. chimică (produse cosmetice, locul 2 pe țară, după București, articole tehnice din cauciuc, vopsele). Ind. de prelucr. petrolului, mat. de constr. (prefabricate din beton, produse refractare), de prelucr. lemnului (mobilă, placaje, furnire, cherestea), piel. și încălț., textilă (stofe, tricotaje), ind. alim. și poligrafică. Universitatea „Transilvania”, cu nouă facultăți, două colegii tehnice, teatru de stat, filarmonică, muzeu județean. Monumente istorice: turnurile și bastioanele vechilor fortificații (Turnul Alb, 1494; Turnul Negru, sec. 15; Bastionul Țesătorilor, 1425-1436 ș.a.), Biserica Sf. Bartolomeu, în stil gotic timpuriu (sec. 13, refăcută în sec. 15), Biserica Neagră, în stil gotic (c. 1385-c. 1476) cu o vastă colecție de covoare orientale, Casa Sfatului (sec. 14-18, azi muzeu), Biserica Sf. Nicolae din Șchei (sec. 18) etc. Numeroase case de locuit și biserici din sec. 16-18. Menționat documentar la 1235 (în „Catalogul Ninivensis”) sub denumirea de „Corona”, dar cu o existență anterioară. Pr. centru meșteșugăresc și comercial din S Transilvaniei, B. a întreținut strînse relații comerciale cu Țara Românească și Moldova. În sec. 16 a devenit un important centru cultural românesc (activitatea tipografică a diaconului Coresi, școala de la Biserica Sf. Nicolae din Șchei) și săsesc (umanistul J. Honterus). La B. se organizează primul liceu umanist din țară (1541). În 1546 ia ființă prima moară de hîrtie din țară. Aici au funcționat (începînd din 1788 și 1834) două școli elementare românești și un liceu înființat de Andrei Șaguna (1850) și au apărut din 1838 „Gazeta de Transilvania” și „Foaie pentru minte, inimă și literatură”, care au contribuit la închegarea și dezvoltarea conștiinței naționale a poporului român. Centru al Revoluției de la 1848-1849; la 12/24 mai 1848 emigranții moldoveni la B. au elaborat, sub conducerea lui M. Kogălniceanu, programul revoluționar „Prințipiile noastre pentru reformarea patriei”. Populația orașului a participat activ la evenimentele revoluționare ce au premers Marea Unire de la 1918. În perioada interbelică, B. a cunoscut o importantă dezvoltare economică și culturală. La 15 nov. 1987, în ziua în care aveau loc alegeri de deputați în Marea Adunare Națională, muncitorii uzinelor de autocamioane și de tractoare, la care s-au raliat și muncitori de la alte întreprinderi, precum și o mare parte a populației orașului, au manifestat violent împotriva condițiilor extrem de grele de viață și de muncă impuse de regimul comunist și de dictatura ceaușistă. Revolta a fost înăbușită cu brutalitate de forțele de represiune, iar liderii ei întemnițați sau exterminați. În dec. 1989, B. a fost unul dintre centrele Revoluției. Între 1950 și 1968 (cînd orașul a fost declarat municipiu), B. s-a numit Orașul Stalin. Din 1968 reședința jud. cu același nume. 3. Jud. în partea centrală a României, în interiorul arcului carpatic, pe cursul mijlociu al Oltului; 5.351 km² (2,25% din supr. țării); 685.117 loc. (1991), din care 77,0% în mediul urban; densitate: 129 loc/km². Reșed.: municipiul Brașov. Orașe: Codlea, Făgăraș (municipiu), Predeal, Rîșnov, Rupea, Săcele, Victoria, Zărnești. Comune: 43. Relief variat: în S și SE o zonă montană, cu alt. ce depășesc frecvent 2.000 m, cuprinde sectoarele M-ților Făgăraș (vf. Moldoveanu, 2.544 m – cel mai înalt din țară), Piatra Craiului, Bucegi și Ciucaș, în NV o reg. colinară reprezentată prin Pod. Hîrtibaciului (500-650 m alt.), iar spațiile central-nordice, vestice și estice sînt ocupate aît de mari arii depresionare, numite „țări” (Depr. Făgărașului sau Țara Oltului, Depr. Brașov sau Țara Bîrsei), cît și de depr. de mai mică extindere (Depr. Baraolt, Depr. Homoroadelor ș.a.). Ca unități aparte sînt M-ții Perșani, Țaga și M-ții Bîrsei, aceștia din urmă incluzînd masivele Postăvarul (1.799 m) și Piatra Mare (1.844 m). Climă temperat-continentală, moderată, cu temp. medii anuale de -2,5°C în zonele montane înalte, 7,5°C în reg. dealurilor piemontane și 8,2°C în depr. Iarna în depr. se produc frecvente inversiuni de temp. determinînd scăderi bruște (la 25 ian. 1942, la Bod, s-au înregistrat -38,5°C, minima absolută din țară). Precipitații medii între 600 și 700 mm anual. Vînturi dominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică este bine organizată, majoritatea rîurilor mici fiid colectate de Olt, ce străbate jud. pe 210 km. În mare măsură cursul Oltului este regularizat, iar energia apelor lui folosită în hidrocentralele din aval de Făgăraș. Afl. pr.: Ghimbășel, Bîrsa, Șercaia, Sîmbăta, Viștea, Ucea. Resurse naturale: păduri de conifere, calcare (Codlea, Cristian, Rîșnov, Zărnești ș.a.), bazalte (Racoș, Hoghiz, Bogata Olteană), tufuri vulcanice (Cața, Drăușeni, Veneția de Jos), argile caolinoase (Cristian, Holbav), gresii (Teliu), gnaise, dolomite, nisipuri, pietrișuri etc. O bogăție aparte o reprezintă apele minerale clorosodice, iodobromurate, sulfuroase care apar sub formă de izvoare la Rodbav, Zizin, Perșani, Homorod. Economia: Industria are ca pr. ramură constr. de mașini și prelucr. metalelor (51,5% din prod. globală ind. a jud., 1989) care produce tractoare (Brașov, Codlea), autocamioane de mare tonaj, utilaj petrolier și energetic, mașini și utilaje agricole, motoare electrice, mașini-unelte pentru prelucr. metalelor, rulmenți, cabluri de oțel (Brașov), motoplanoare și elicoptere (Ghimbav), echipament electric de bord pentru autovehicule (Săcele), biciclete și motociclete (Tohanu Nou-Zărnești), scule (Rîșnov) ș.a. Celelalte ramuri ind. mai produc: energie electrică (termocentralele Brașov, Făgăraș, Victoria și hidrocentralele Făgăraș, Voila, Zărnești și Viștea), îngrășăminte chim., amoniac, acid azotic și sulfuric, vopsele și coloranți, mase plastice, articole tehnice din cauciuc, cosmetice (Brașov, Făgăraș, Victoria, Codlea, Rîșnov), celuloză și hîrtie (Zărnești, Ghimbav), mat. de constr. (prefabricate din beton, ciment, var, cărămidă, teracotă etc.) la Brașov, Hoghiz, Cristian, Racoș, Feldioara, Timișu de Jos, mobilă, furnire, placaje și cherestea (Brașov, Codlea, Săcele, Zărnești, Cristian, Șercaia, Homorod, Rupea), stofe, tricotaje, conf., covoare (Brașov, Codlea, Hărman), articole din piele (Brașov), produse alim. (preparate din carne și lapte, produse zaharoase, paste făinoase, zahăr, băuturi răcoritoare și alcoolice etc.). Agricultura se caracterizează prin predominarea sectorului zootehnic și prin cultura plantelor tehnice (sfeclă de zahăr, cartofi, in, plante furajere etc.). În 1989, din totalul terenurilor arabile (118.607 ha), 23.816 ha erau cultivate cu grîu și secară, 19.258 ha cu orz și orzoaică, 17.351 ha cu porumb, apoi ovăz, legume, cartofi, sfeclă de zahăr etc. Pomicultura, în cadrul căreia predomină prunii și merii, este mai dezvoltată în zona dealurilor din Pod. Hîrtibaciului, în apropiere de Rupea, și în zona de contact a depr. cu ramura muntoasă din sud (Lisa, Recea, Drăguș). În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 158,3 mii capete bovine, 368,6 mii capete ovine, 232,9 mii capete porcine; avicultură și apicultură. Căi de comunicație (1990): rețeaua feroviară însumează 333 km (166 km linii electrificate), municipiul B. fiind unul dintre cele mai importante noduri feroviare din țară. Lungimea drumurilor este de 1.348 km, din care 395 km sînt modernizate. Prin jud, trec șoselele internaționale E 60 (Sighișoara-Brașov-Predeal) și E 68 (Sibiu-Brașov). Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): Universitate și două colegii tehnice, trei teatre (dramatic, muzical, de păpuși), o filarmonică („Gheorghe Dima”), 207 școli generale, 34 licee, 576 biblioteci, muzee, case memoriale etc. Turism. Jud. B. are un potențial turistic ridicat, legat de varietatea și frumusețea peisajului montan, cu numeroase trasee turistice, cabane (Trei Brazi, Diham, Susai, Gîrbova, Piatra Mare, Postăvarul etc.), mijloace de transport pe cablu și posibilități de alpinism, de nenumăratele monumente istorice și de arhitectură (cetățile de la Făgăraș, Brașov, Rîșnov, Rodbav, Rupea, Homorod, Prejmer, Feldioara, Cincșor, castelele medievale de la Bran, Hoghiz, Racoș, turnurile și bastioanele vechilor fortificații, Casa Sfatului, Biserica Neagră ș.a. din Brașov), de stațiunile climaterice și balneoclimaterice (Poaina Brașov, Predeal, Timușu de Jos, Rodbav, Sîmbăta de Jos, Zizin, Perșani), de monumentele naturii de la Dumbrava Vadului (poienile de narcise), Racoș (coloane de bazalt), Cristian (pădurea de stejari seculari) etc. Indicativ auto: BV.

buche (buchi), s. f. – 1. A doua literă a alfabetului chirilic. – 2. Literă în general. – 3. Pic, strop, nimic. Sl. buky (Cihac, II, 30). – Der. bucher, s. m. (elev începător; novice; elev care învață mult pe dinafară); bucheri, vb. (a silabisi; a citi); bucherie, s. f. (rudimente, învățătură elementară); buchini, vb. (a silabisi); bucherisi, vb. (a silabisi); buchisi (var. buchisa), vb. (a silabisi; a învăța), ușor de confundat cu omonimul său a buchisi (< bucși); buchiseală, s. f. (lucrare școlară); bucvar (var. bu(c)far, buhvar(iu)), s. n. (înv.; caiet, carte). Pentru buchini și var. bughini, bunghini (care ajung să însemne „a lucra cu caznă, stricîndu-și vederea, în poziția caracteristică a celui care învață”, interpretat greșit de Tiktin plecînd de la fr. bouquiner, cf. Graur, BL, VI, 141.

BUHĂESCU, cascadă în masivul Rodna (Carpații Orientali), pe rîul cu același nume la ieșirea sa din circul glaciar omonim. Are o diferență de nivel de 110 m (1.800-1.690 m alt.).

BUHUI, peșteră situată pe rîul omonim care formează cel mai lung curs de apă subterană din țară (bazinul Carașului), în M-ții Aninei (jud. Caraș-Severin), la 580 m alt. Lungime: 3.217 m. Are o galerie pr. cu două sectoare distincte (Galeria cu aluviuni și Galeria înaltă); urme fosile de Ursus spaeleus.

BULBA, peșteră în SV României, în N Pod. Mehedinți, pe dr. văii omonime, la 325 m alt. Lungime: 4.860 m. Formată dintr-o rețea de galerii dispuse pe trei nivele; prezintă sifoane, scurgeri parietale, agregate calcice, draperii etc. Faună bogată (insecte, fluturi, viermi etc.). Greu accesibilă.

BURGUNDIA (BOURGOGNE), [burgóñ] 1. Prov. istorică în E Franței. Orașe pr.: Dijon, Nevers. Expl. forestiere, de cărbuni și min. radioactive. Grîu, porumb, sfeclă de zahăr; creșterea bovinelor și a porcinelor. Viticultură și pomicultură. După destrămarea Imp. Carolingian, pe terit. B. s-au constituit mai multe formații statale, dintre care cea mai importantă a fost Ducatul B. (sec. 9-15), al cărui apogeu a fost atins în timpul domniei lui Carol Temerarul; după înfrîngerea și moartea acestuia, o parte din B. a fost alipită Franței. 2. Canalul Burgundiei, canal navigabil în Franța, construit între 1775 și 1832, care unește bazinul Senei și cel al Ronului prin rîurile Saône și Yonne; 242 km. Traversează cîmpia omonimă și trece prin Dijon. Are 189 ecluze.

CABINDA, oraș în Angola, centrul ad-tiv al prov. omonime, enclavă în Zair, situat la N de gura de vărsare a fl. Zair în Oc. Atlantic; 21,1 mii loc. (1970). Port de export al petrolului. Ind. prelucr. a lemnului. Alipită la posesiunea portugheză Angola prin tratatul cu Belgia din 1866.

CAGAYAN DE ORO, oraș în NV ins. Mindanao (Filipine), pe rîul omonim; 342,6 mii loc. (1989, cu suburbiile). Port. Ind. textilă și alim. Centru comercial (tutun).

CARABOBO 1. Stat în N Venezuelei; 4.65 mii km²; 1,55 mil. loc. (1989). Centru ad-tiv; Valencia. Trestie de zahăr, cafea. 2. Localit. în N Venezuelei, în statul omonim, la SV de Valencia. Aici s-a desfășurat o mare bătălie în care patrioți sud-americani conduși de Bolivar au obținut victoria în fața trupelor spaniole, consfințînd independența Venezuelei (24 iun. 1821).

Carmina Burana (cuv. lat. med., „cântece bavareze”), grup de cântece medievale, cu texte studențești laice, datorate unor autori anonimi (v. goliardici, canti). Compozitorul contemporan germ. Orff, inspirat de câteva vechi notații de C., a scris cantata omonimă de o deosebită popularitate.

CATAMARCA 1. Prov. federală în NV Argentinei; 101 mii km²; 230 mii loc. (1986). Centru ad-tiv: Catamarca. Zonă agricolă și minieră. 2. Oraș în NV Argentinei, centrul ad-tiv al prov. omonime, la poalele estice ale Anzilor; 90 mii loc. (1980). Prelucr. materiilor prime agricole. Ind. textilă. Fundat în 1683. Se mai numește San Fernando del Valle de Catamarca.

CAVNIC, oraș în jud. Maramureș, pe valea omonimă, la poalele M-ților Gutîi; 6.040 loc. (1991). Expl. și prelucr. min. neferoase (plumb, zinc și cupru). Panificație. Menționat documentar ca sat în 1455. Declarat oraș în 1968.

căprar (căprari), s. m. – Păstor de capre. – Mr., megl. căprar. Lat. caprārius (Pușcariu 280; Candrea-Dens., 240; REW 1648); cf. it. capraio, prov., cat. cabrier, fr. chevrier, sp. cabrero, port. cabreiro. Nu trebuie să se confunde cu omonimul său căprar „caporal”. cf. caporal. Der. căprăreasă, s. f. (păstoriță de capre); căprăreață, s. f. (stînă de capre), pe care Candrea-Dens., 249, îl derivă de la un lat. *capraricia, cf. sp. cabreriza, dar care poate fi și un der. intern, cu suf. -eață (cf. strungăreață, porcăreață); căprărie, s. f. (stînă de capre); căprărit, s. n. (stînă de capre).

CĂPRIANA, mănăstire în satul omonim, lîngă Strășeni, Basarabia. Menționată prima oară în 1429 într-un act de danie al lui Alexandru cel Bun. Reconstruită de Ștefan cel Mare înainte de 1470. Biserica Sf. Gheorghe a mănăstirii a fost reclădită (1545) de Petru Rareș.

CENIS (MONT CENIS) [mõ sənis], masiv muntos cristalin în Alpii Savoiei, la granița franco-italiană. Alt. max.: 3.378 m. Străbătut la 2.083 m alt. prin pasul omonim, de o șosea, iar la V de un tunel de c. f. (Tunelul Fréjus) de 13.660 m lungime, care unește Modane (Franța) de Bardonécchia (Italia), dat în funcțiune în 1871.

CHANDIGARH [tʃádigar] 1. Teritoriu federal în NV Indiei; 114 km²; 452 mii loc. (1981). Centru ad-tiv: Chandigarh. 2. Oraș înNV Indiei, centru ad-tiv al statelor Punjab și Haryana și al terit. federal omonim; 422,8 mii loc. (1981, cu suburbiile). Construit între 1951 și 1961, după planurile arhitectului Le Corbusier. Universitate.

charleston (cuv. engl. [’tʃa:lstən]) 1. Dans al negrilor, originar din orașul omonim din S.U.A., interpretat mai întâi în spectacole, foarte răspândit în deceniul al treilea. 2. V. talgere.

CHEIA, stațiune climaterică și de odihnă, cu funcționare permanentă, în depr. omonimă, pe Teleajen, în raza com. Măneciu (jud. Prahova), la poalele M-ților Ciucaș, la 871 m alt. Climat de depr. submontană, tonic-stimulant, cu aer puternic ozonificat, cu veri răcoroase și ierni blînde. Biserica mănăstirii Cheia cu picturi murale executate de Gh. Tattarescu în 1837 și mănăstirea Suzana. Releu de televiziune prin satelit.

CHEJU, oraș în Rep. Coreea, port în ins. Cheju-Do, la str. omonimă; 202,9 mii loc. (1985). Ind. alim., prelucr. peștelui. Meșteșuguri.

CHELIFF [șelif] 1. Cel mai mare fl. al Algeriei; 700 km. Izv. din Atlasul Saharian, trece prin ech-Cheliff și se varsă în M. Mediterană. Regim instabil, cu debite variabile. 2. ech ~, oraș în N Algeriei, pe fl. omonim; 130 mii loc. (1987). Nod de comunicații. Ind. chimică, textilă, alim. și piel. S-a mai numit Orléansville și Ej-Asnam.

CHUBUT, prov. federală în SE Argentinei, străbătută de rîul omonim, la Oc. Atlantic; 224,7 mii km²; 316 mii loc. (1986). Centru ad-tiv: Rawson. Creșterea bovinelor. Zăcăminte de petrol.

CIRCIK, oraș în Uzbekistan (C.S.I.), pe rîul omonim, la NE de Tașkent; 156 mii loc. (1989). Combinat electrochimic. Transformatoare, mașini electrice, încălț., conf. Cascadă de hidrocentrale.

cîrn (cîrnă), adj. – 1. Fără nas, cu nasul tăiat. – 2. Despre nas, mic, scurt, cu vîrful ridicat. – 3. Încovoiat, îndoit. Sl. krŭnŭ „cu nasul tăiat”, de la krnoti „a mutila” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Lexicon, 316; Cihac, II, 43; Conev 90). – Der. cîrnog, cîrneci, adj. (cîrn); cîrnie s. f. (faptul de a avea nasul cîrn); cîrni, vb. (a tăia nasul, pedeapsă pentru cei care conspirau pentru a pune mîna pe tron; a-și pierde nasul; a curăța pomii de ramuri uscate), care ajunge să se confunde cu omonimul său, der. de la cîrmă; cîrnogi, vb. (a toci, a face bont); chirnog, s. m. (infirm, damblagiu; avar, zgîrcit), pentru al cărui dublu sens cf. sgîrcit; chirnogi, vb. (a cere de pomană; a cerși). Pentru ultimii der., Scriban propune să se plece de la un sl. *krŭno-nogiĭ; este posibil și să se presupună o formație bazată pe paralelismul cu olog, slăbănog, boșorog, etc.

COLIZIUNE s.f. 1. Lovire, ciocnire de tendințe, de forțe, de interese contrare; conflict. 2. (Rar) Izbire puternică între două corpuri care se mișcă în sensuri opuse. ♦ Încăierare, luptă violentă. ♦ Abordaj. 3. Coliziune omonimică = fenomen prin care două sau mai multe cuvinte diferite devin omonime. [Var. colizie s.f. / cf. fr. collision, it. collisione, lat. collisio – izbire].

COLIZIUNE, coliziuni, s. f. 1. Ciocnire violentă între două corpuri care se mișcă unul spre altul; izbire, lovire. 2. Ciocnire de forțe, tendințe, interese contrare în domeniul relațiilor omenești; conflict, ceartă, dispută. ♦ (Rar) Încăierare, bătaie, luptă. 3. (În sintagma) Coliziune omonimică = fenomen lingvistic prin care două sau mai multe cuvinte diferite ajung omonime. [Pr.: -zi-u-. – Var.: (înv.) colizie s. f.] – Din fr. collision, lat. collisio, -onis.

COLIZIUNE s. f. 1. lovire, ciocnire de tendințe, forțe, de interese contrare; conflict. 2. izbire puternică între două corpuri care se mișcă în sensuri opuse. ◊ (fig.) încăierare, confruntare. ◊ abordaj. 3. ~ omonimică = întâlnire a două sau mai multe cuvinte omonime. (<fr. collision, lat. collisio)

COMARNIC 1. Oraș în jud. Prahova, pe stg. Prahovei, la limita dintre munte și Subcarpați; 14.247 loc. (1991). Expl. de pietriș, gresii, marne și nisip. Fabrică de ciment, var și produse refractare; cherestea. Cusături naționale; covoare. Menționat documentar în 1538. În 1854 este înființată o stație de poștă. Lîngă C. s-au desfășurat lupte grele în oct. 1916. Schitul Lespezi (sec. 17) păstrînd biserica cu picturi de Pîrvu Mutu (în satul Posada). Declarat oraș în 1968. 2. Peșteră în SV României, pe stg. văii omonime, în S M-ților Doman, la 440 m alt. Lungime: 4.040 m. Alcătuită dintr-un etaj superior și altul inferior, cu o vastă succesiune de galerii mari care fac legătura între numeroase săli. Faună bogată (păianjeni, insecte etc.). Rezervație speologică (1946).

CONSTANȚA 1. Municipiu în SE României, port la Marea Neagră, reșed. jud. omonim; 358.457 loc. (1991). Cel mai mare port maritim al României cu un trafic anual de c. 50 mil. t mărfuri. Aeroport internațional („Mihail Kogălniceanu”) situat la 27 km NV de oraș. Termocentrală (Palas). Ind. constr. de mașini (constr. și reparații de nave maritime; produse metalice diverse), mat. de constr. (prefabricate din beton), celulozei și hîrtiei, prelucr. lemnului (mobilă), textilă, conf., poligrafică, alim. (ulei, bere, produse lactate și de panificație, conserve de legume etc.). Stațiune balneoclimaterică estivală, indicată, deopotrivă, pentru odihnă, cît și pentru tratament. Centru cultural și artistic: Universitatea „Ovidius”, Institutul de marină civilă, Institutul de marină militară „Mircea cel Bătrîn” și un colegiu economic, tehnic și de administrație; un teatru dramatic și unul de revistă, muzeu de artă, istorie și arheologie al Dobrogei, al marinei române; acvariu, delfinariu și planetariu; edificiul roman cu un mozaic (sec. 4) extins pe c. 2.000 m², din care s-au recuperat 700 m², reprezentînd un imens covor cu motive geometrice și elemente vegetale în culorile roșu, bej, cărămiziu, verde și alb, păstrat nealterat; ruinele zidului de incintă al cetății Tomis (sec. 3-7), două bazilici, farul genovez (înalt de 8 m) construit în anul 1300, statuia poetului latin Publius Ovidius Nato etc. Orașul este situat pe terit. fostei colonii grecești Tomis. Avînd o existență neîntreruptă, în sec. 13, genovezii au construit aici o așezare întărită și un port, care figura și în izvoarele cartografice medievale; cucerit în 1393 de sultanul otoman Baiazid I. Chiar dacă așezarea nu a mai avut, în cursul ev. med., o importanță deosebită, prin portul de la C. se exportau produsele românești destinate Constantinopolului. După o perioadă de declin, C. a cunoscut o dezvoltare deosebită în sec. 19 și mai ales după Războiul de Independență (1877-1878), cînd a devenit poarta maritimă a României. Declarat municipiu în 1968. 2. Jud. în extremitatea de SE a României, între Dunăre (la V) și Marea Neagră (la E), la granița cu Bulgaria; 7.055 km² (2,97% din supr. țării); 751.941 loc. (1991), din care 69,53% în mediul urban; densitate: 91,2 loc./km². Reșed.: municipiul Constanța. Orașe: Basarabi, Cernavodă, Eforie Hîrșova, Mangalia, Medgidia, Năvodari, Negru Vodă, Ovidiu, Techirghiol. Comune: 52. Relief predominant de podiș tabular (Pod. Dobrogei centrale și de Sud), sub 200 m alt., cu interfluvii largi, brăzdate de văi bine individualizate. Relief calcaros în Pod. Dobrogei de Sud, evidențiat prin martori de eroziune, pe aliniamentul Hîrșova-Crucea-Gura Dobrogei, chei, doline, peșteri. Climă temperat-continentală, cu veri călduroase și secetoase și ierni reci. Temp. medie anuală oscilează în jurul valorii de 11°C. Precipitații reduse cantitativ (sub 400 mm anual) și repartizate neuniform. Vînturi dominante din N și NE. Rețeaua hidrografică are cursuri scurte, care seacă în anotimpul cald, cu excepția rîurilor Casimcea și Topolog. Numeroase limane fluviatile (Bugeac, Gîrlița, Oltina, Dunăreni), fluvio-maritime (Istria, Nuntași, Tașaul, Siutghiol) și maritime (Mangalia, Tatlageacu Mare, Techirghiol). Resurse naturale. Min. de fier (Palazu Mare), fosforite (Peștera, Ivrinezu Mare), diatomite și argile bentonice (Adamclisi, Rasova, Urluia ș.a.), cretă (Basarabi, Medgidia, Nazarcea), calcar (Topalu, Medgidia, Cheia, Hîrșova, Saligny, Mircea Vodă, Corbu ș.a.), dolomite (Ovidiu), caolin (Basarabi, Cuza Vodă), șisturi verzi (Casimcea, Pantelimon, Mihai Viteazu ș.a.), porfire (Istria), nisipuri cuarțoase (Remua Opreanu), ape minerale sulfuroase, mezotermale (Mangalia, Topalu). Economia. În ind. se realizează energie electrică (termocentralele Ovidiu, Palas-Constanța, Năvodari), nave maritime de mare capacitate, inclusiv tancuri petroliere pînă la 150.000 t. d. w. și mineraliere pînă la 65.000 t. d. w. (Constanța, Mangalia), utilaje tehnologice pentru ind. chimică și siderurgică, pentru recoltatul stufului, mașini și utilaje agricole, remorci autobasculante (Medgidia), șuruburi (Saligny), rafinarea țițeiului, superfosfați și acid sulfuric (Năvodari și Midia), celuloză și hîrtie (Constanța), ciment (Medgidia, Cernavodă), prefabricate din beton (Constanța, Cernavodă), mobilă (Constanța), conf. și tricotaje (Mangalia), produse alim. (preparate din carne și lapte, conserve de legume, produse zaharoase, uleiuri vegetale, produse făinoase, vinificație, bere etc.). Agricultura dispunea, în 1989, de un fond agricol mare (563.899 ha), din care 483.760 ha terenuri arabile pe care se cultivau porumb (122.659 ha), grîu și secară (128.221 ha), plante de nutreț (45.420 ha), plante uleioase și floarea-soarelui, leguminoase pentru boabe, sfeclă de zahăr, cartofi, pepeni, legume etc. Viticultura are condiții optime de dezvoltare (podgoriile Murfatlar, Medgidia, Nazarcea, Ostrov, Oltina, Cochirleni ș.a.). Livezile formează bazine pomicole în arealul localit. Medgidia, Basarabi (piersici), Nazarcea (caiși), Cuza Vodă, Lipnița, Ostrov (pruni, meri, peri, cireși și vișini). În 1990, sectorul zootehnic, profilat în principal pe prod. de lapte, lînă și carne, cuprindea 709,6 mii capete ovine (predominant rasa merinos de Palas, locul 1 pe țară), 413,7 mii capete porcine, 166,7 mii capete bovine, 25,6 mii capete caprine ș.a.; avicultură; apicultură; piscicultură. Agricultura jud. C. dispunea, în 1989, de cel mai mare sistem de irigații Carașu-Canalul Dunăre-Marea Neagră, plus sistemul din zona lacului Sinoe. Căi de comunicație (1990): lungimea rețelei feroviare este de 392 km, din care 71 km electrificate, iar cea a drumurilor publice de 2.272 km, din care 507 km modernizate. Transportul fluvial este servit de porturile Hîrșova, Cernavodă, Medgidia, Basarabi, cel maritim de porturile Constanța și Mangalia, iar cel aerian de aeroportul internațional „Mihail Kogălniceanu”. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 258 școli generale, 32 licee, o universitate, cu patru facultăți, un institut de marină civilă cu două facultăți și de marină militară „Mircea cel Bătrîn”, un colegiu, patru teatre (dramă și comedie, liric, de revistă, de păpuși), 420 biblioteci, muzee, 115 cinematografe ș.a. Turism. Prin particularitățile cadrului natural (litoralul Mării Negre, zona complexului lagunar Razim-Sinoe, cea a canalului Dunăre-Marea Neagră în arealul căreia se află podgoria Murfatlar) și prin varietatea obiectivelor istorice (vestigiile cetăților Histria, Tomis și Callatis, edificiul roman cu mozaic de la Constanța, monumentul triumfal „Tropaeum Traiani” de la Adamclisi, Complexul rupestru de la Basarabi etc.), jud. C. se înscrie printre primele zone turistice ale țării. Litoralul Mării Negre deține o pondere de c. 60% din afluxul turistic internațional al țării, aici aflîndu-se 15 stațiuni balneoclimaterice (Năvodari, Mangalia, Constanța, Agigea, Eforie Nord și Eforie Sud, Techirghiol, Costinești, Olimp, Neptun, Cap Aurora, Jupiter, Venus, Saturn, Mangalia). Indicativ auto: CT.

CUMBERLAND [cámbəlænd] 1. Pen. în Marea Britanie, pe coasta de NV a Angliei. Relief muntos cristalin, cuarțitic și vulcanic (alt. 978 m – vf. Scafell Pikes), cu văi adînci și numeroase lacuri glaciare. Expl. de huilă min. de fier și plumb. Creșterea animalelor. Parc național. 2. Masiv muntos în SV Apalașilor, cu culmi paralele (500 – 1.200 m alt.), tăiat de numeroase defilee. Expl. de cărbuni. 3. Pen. în E ins. Țara lui Baffin, la N de golful cu același nume, scăldată de curentul Groelandei. 4. Rîu în E S.U.A., afl. stg. al rîului Ohio; 1.109 km. Izv. din platoul omonim, formează un canion adînc de 100 m și trece prin Nashville. Navigabil pe 728 km.

depăra (-rez, -at), vb. – 1. A smulge părul. – 2. A lua de păr. – Var. dăpăra. Mr. deapir, dipirare, megl. deapir, dipirari. Lat. dēpῑlāre (P. Papahagi 101; Pușcariu 483; Candrea-Dens., 1329; Pascu, I, 141; Iordan, Dift., 123; REW 2571); cf. v. it. dipelare (calabr. dipilare), fr. (dépiler), sp. (depilar.) Este dublet al lui depila, vb. (a îndepărta părul de pe corp), cf. depilator, s. n. (substanță cu ajutorul căreia se depilează); și omonim al lui depăra, vb. (a îndepărta, a separa), puțin folosit în Trans., pe care Drăganu, Dacor., III, 700, îl consideră reprezentant al lat. *de-parāre. Depărare desemnează și o veche uzanță juridică, abandonată a principiului la începutul sec. XIX și conservată în unele toponime (Depărați); delimitînd o proprietate, fiii proprietarilor primeau public o pedeapsă constînd în ceea ce indică vb., cu pretextul de a-i face să-și amintească pentru totdeauna stabilirea delimitării. Presupunem că este etimologie populară, care a confundat probabil rezultatul rom. al lui *dēpῑlāre cu lat. *dēpalāre „a publica”, formă vulgară de la palāri, atestată de glosa depalata „manifestată” (Silos 120); rezultatul normal de la *dēpalāre este și *depăra. Cf. Pascu, Lat., 259. – Der. depărat, s. n. (tăbăcire, smulgere mecanică a firelor de păr).

DIPLEGÍE (< fr. {i}; {s} di- + gr. plege „lovitură”) s. f. Paralizie simultană a structurilor anatomice omonime din cele două jumătăți ale corpului, dreaptă și stângă (ex. d. membrelor superioare sau a celor inferioare) sau a întregului corp (hemiplegie totală sau bilaterală).

DOMINICA, Uniunea ~ Commonwealth of ~), stat în America Centrală insulară, constituit din insula vulcanică omonimă, în partea centrală a arh. Antilele Mici (M. Caraibilor); 740 km²; 73,9 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: creștină (catolici 67,4%, anglicani, metodiști). Cap.: Roseau. Este împărțită în 10 regiuni (parishes). Orașe pr.: Portsmouth, Marigot. Relief muntos (alt. max.: 1.433 m în vf. Morne Diablotin). Climă tropical-oceanică; temperaturi ridicate (26-28°C), precipitații bogate (2.500-5.000 mm/an); frecvente cicloane tropicale, uneori devastatoare. Vegetație luxuriantă. Plantații de bananieri (67 mii t banane, 1991), coctieri, citrice, trestie de zahăr, mango, cacao ș.a. Creșterea animalelor: porcine, caprine. Prelucr. produselor agricole (uleiuri vegetale, rom, copra, sucuri ș.a.). Turism: 55 mii turiști (1991). Moneda: 1 East carribean dolar = 100 cents. Nu are căi ferate. Căi rutiere (1988): 756. Export (1990): banane, ulei de cocos, citrice ș.a. Import (1990): echipament ind. și mijloace de transport, produse alim. și agricole, combustibili, bunuri de larg consum ș.a. – Istoric. Descoperită de Cristofor Columb în 1493, disputată între francezi și englezi, devine colonie britanică în 1763. În 1956 obține autonomie internă; în 1958-1962 a fost membră a Federației Indiilor de Vest; în 1967 primește statutul de stat asociat cu Marea Britanie. La 3 nov. 1978 își proclamă independența ca republică membră în Commonwealth. Activitatea legislativă este exercită de președinte și un parlament unicameral (Camera Adunării), iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

DOVER [dəuvə] 1. Oraș în SE Marii Britanii (Anglia), port militar și de călători la str. omonimă; 33,5 mii loc. (1981). Șantier de reparații navale. Siderurgie. Stațiune turistică. Este legat prin feribot cu orașul Dunkerque, de pe coasta de NV a Franței. Muzeu. Cunoscut din epoca preromană sub numele de Dubris. Rol important în timpul celor două războaie mondiale. 2. Oraș în E S.U.A., centru ad-tiv al statului Delaware; 27,6 mii loc. (1990). Centru comercial. Muzeu. 3. V. Pas de Calais.

DUBAI (DUBAYY) 1. Emirat în Emiratele Arabe Unite, pe țărmul G. Persic; 3,9 mii km²; 501 mii loc. (1991). Centru ad-tiv: Dubai. Expl. petrolului (20,9 mil. t, 1991). Pescuit de perle. 2. Oraș în emiratul omonim, port la G. Persic. Aeroport internațional. Pescuit.

DUBAWNT, râu în Canada central-nordică; 935 km. Izv. din reg. preriilor subarctice, curge spre NV, traversează lacul omonim și L. Aberdeen și se varsă printr-o deltă în G. Hudson (Oc. Atlantic).

DUMITRESCU, Geo (1920-2004, n. București), poet român. M. coresp. al Acad. (1993). Inițiatorul și conducătorul revistei „Albatros” (1941) și al grupului omonim (1941-1943). Poeme în care notația prozaică, explorarea cotidianului se întâlnesc alegoria și hiperbola („Libertatea de a trage cu pușca”, „Aventuri lirice”, „Nevoia de cercuri”, „Aș putea să arăt cum crește iarba”). Traduceri.

DUȘANBE, cap. Tadjikistanului, situată pe râul omonim; 582,4 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Aeroport. Mare combinat pentru bumbac. Uzine constr. de mașini; produse textile și alim. Centru cultural (universitate, academie de științe, muzee). Între 1929 și 1961 s-a numit Stalinabad.

ENUGU 1. Stat în Nigeria central-sudică; 27,3 mii km² (împreună cu statul Abia); 3,16 mil. loc. (1991). Cap.: Enugu. Expl. de cărbune. 2. Oraș în SE Nigeriei, port pe Niger, centru ad-tiv al statului omonim; 293,2 mii loc. (1993). Expl. de huilă și gaze naturale. Siderurgie. Ciment. Întreprinderi alim. și poligrafice. Ateliere feroviare. Ceramică. Tricotaje. Export de cărbune. Colegiu tehnic.

ERIE [í:ri] 1. Lac în America de Nord, la granița S.U.A. cu Canada, la 174 m alt., care cmunică cu L. Ontario prin râul Niagara (care formează cascada omonimă); 25m7 mii km². Ad. max.: 64 m. Navigabil. Face parte din sistemul Marilor Lacuri. 2. Canal navigabil în S.U.A. care unește fl. Hudson cu L. Erie; 590 km. Trece prin Rochester, Syracuse și Utica. Construit în perioada 1817-1825. 3. Oraș în NE S.U.A. (Pennsylvania), port la lacul cu același nume; 275,6 mii loc. (1990, cu suburbiile). Metalurgie feroasă și neferoasă. Constr. de aparataj electrotehnic (uzinele concernului „General Electric Co”), de automobile, motoare și locomotive electrice. Fabrici de hârtie și produse din azbest. Colegii.

ESPERANCE [esperãs], cel mai adânc canion submarin de pe Terra, în zona litorală a Marelui Golf Australian (SV australiei), în largul orașului omonim; ad. max.: 1,8 km; lățime max.: 32 km.

etos (ethos) (< gr. ἦθος, „obicei, datină”) 1. În concepția antichității, proprietate a muzicii de a influența spiritul uman, de a modela caractere. ♦ În Grecia antică, s-a acordat e. o însemnătate cu totul deosebită, atât în plan filosofic cât și în plan pedagogic, dimensiunea etică fiind una dintre condițiile pe care o „muzică bună” trebuie să o îndeplinească într-un sistem social-educativ reclamat de către statul-polis. Totuși, anume laturi și implicații ale e. au fost în chip deosebit (dacă nu chiar contradictoriu) reflectate de scrierile filosofilor și teoreticienilor. Încă de la pitagoreici, e. era considerat ca o proprietate a melodiei* sau, mai exact, a unei ordini muzicale precise. Conform concepției pitagoreicilor, axată pe o ordine numerică omniprezentă, și e. era guvernat de către număr; schimbările stărilor sufletești, condiționate de numita ordine, se întâlnesc în principiul numărului cu structură melodică, ce poate deveni, pe temeiul acestui principiu comun, o oglindă a sufletului. De aici, importanța acordată e. în procesul educației, de aici cerința ca muzicianul să aleagă din mulțimea lumilor posibile de ordini sonore numai acele „combinații” care pot induce spiritul ascultătorului spre sentimente și porniri înălțătoare. Teoria e. a stat cu deosebire în atenția lui Platon, a platonicienilor și neoplatonicienilor (Plotin) ca și stoicilor, care au acceptat latura morală a e. Aristoxenos a stipulat o dublă acțiune psihică a muzicii, prin datele „senzoriale” procurate de auz (v. și psihologie) și prin reflecția filosofică. În contradicție cu eticienii, „formaliștii” (sofiști și epicurianul Filodemos) au negat existența oricărei legături între muzică și e. Problemele e. au stat și în atenția umaniștilor până în momentul apariției, în sec. 18, a esteticii* muzicale [v. și musica reservata (1), afectelor, teoria]. 2. Caracterul unui mod (I, 1) și al muzicii bazate pe acest mod. Logic, chiar dacă nu neapărat istoric, această accepție este anterioară aceleia a e. (1). Principalul atribut al e. unei piese muzicale este modul (gr. ἁρμονία), la care se adaugă ritmul, instr. însoțitoare (kithara*, aulos*) și poziția sunetelor (τόπος τῇς φωνῇς, după Aristide Quintilianus). Doricul era considerat bărbătesc, sobru, stenic, frigidul moale (Platon, Heraclide Ponticul) ori entuziast sau extatic (Aristotel), lidicul tânguitor (Platon). Teoreticienii ev. med. Guido d’Arezzo, Hermannus Contractus, Pseudo-Muris, preluând de la Quintilianus datele teoriei antice despre e., au caracterizat în același fel modurile medievale, fără să bănuiască că modurile omonime nu aveau același centru ca în antic. Chiar dacă Zarlino (Istitutioni harmoniche, 1558, IV, 18) mai credea în caracterul sobru al modului re și în cel dansant al „noului” mod de do, el intuiește caracterul născând al celor două e. ale majorului* și minorului*, ce vor prinde contur în teoria lui Tartini și chiar a lui Rameau. Ideea unui caracter (implicare „culoare”) a tonalităților (2), mult discutată și mai ales aprig combătută, nu este străină de moștenirea antică a e. ♦ Ehurile* biz. nu au rămas, la rându-le, în afara acestei tradiții și poate unele influențe târzii, fiind puse, ca în întreg ev. med., în legătură cu necesitățile de expresie ale muzicii culte. Străine de noțiunea de major sau minor, ehurile au caractere precise, conforme cu anumite cântări, caractere completate – în spiritul teoriei antice – și de modificările de „mișcare” ale „tactului” (stilului*): irmologic, stihiraric și papadic. O complicată structură a finalelor* și a sunetelor interioare de referință, a treptelor* mobile, au îndepărtat totuși ehurile de e. originar, mai ales sub influența muzicii orient. „Ifosul”, devenit termen peiorativ în optica tradiționaliștilor sau, dimpotrivă, a celor ce doreau progresul țintind tocmai eliminarea orientalismelor, provine indubitabil din e.: „Dacă nu cântă cineva cântece cu amestecături de pestrefuri*, nu era primit ca dascăl la biserică; iar de cânta cineva melodii turcești, fără să știe ceva bisericește, acela, dacă era grec, era primit și recomandat ca dascăl desăvârșit, cu ifos turcesc de Țarigrad; iar românul, de ar fi avut meșteșugul și iscusința lui Orfeu și glasul lui Cucuzel, îndată i se zicea, că nu e bun de nimic, că cânta Vlahica și că nu are profora de Țarigrad” (Macarie, din prefața la Irmologhion, 1823). 3. În sensul consacrat de etnologie, specificul etico-estetic al muzicii folclorice*, al unui popor. Totalitatea trăsăturilor folc. [privind genurile (I, 3)], structura melodico-ritmică, raporturile melodiei cu versul, integrarea muzicii în fenomenele sincretice* etc., se determină nu o dată prin apelul la teoria antică a e. (2). P ext.: dominanta etic-estetică, suprastilistică a unei muzici culte, de obicei de orientare națională.

FORMOSA 1. Prov. federală în N Argentinei; 72,1 mii km²; 363 mii loc. (1991). Centru ad-tiv: Formosa. Cultura maniocului și bumbacului. 2. Oraș în NE Argentinei, port pe râul Paraguay, centru ad-tiv al prov. omonime; 166 mii loc. (1991). Prelucr. lemnului. Ind. textilă și alim. (zahăr). 3. Denumirea portugheză a ins. Taiwan.

GABÈS (QᾹBIS) 1. Golf al M. Mediterane, situat pe țărmul de N al Africii (Tunisia); lungime: c. 100 km; lățime: c. 68 km; ad. medie; 50 m. Ins. pr.: Jerba. Vechiul nume: Sirta Mică. 2. Oraș în E Tunisiei, port la golful omonim; 92,2 mii loc. (1984, cu suburbiile). Nod de comunicații. Combinat chimic. Prelucr. petrolului. Produse textile. Ulei de măsline Vinificație. Pescuit. Centru comercial (lână piei, curmale).

gagaku (în japoneză literal „muzică elegantă”), cea mai veche formă de muzică tradițională în Japonia. G. provine inițial (sec. 8) din unele regiuni ale Coreei, dar a înglobat ulterior și influențe ale muzicii indiene și chineze. Aceste influențe s-au perpetuat în g. și sub denumirea de „muzică de stânga” (cele coreene) și „muzică de dreapta” (cele indiene și chineze). În ciuda conservatorismului acestei muzici (care a dispărut în țările de origine), g. a adaptat gustului japonez elementele inițiale, îmbogățindu-se și cu unele creații originale. Acest ansamblu de muzici, destul de eterogene, au intrat încă de la început sub patronajul statului, reprezentațiile având loc exclusiv la curtea imperială și în principalele temple. G. cuprinde: a) ansamblul instr. denumit kangen; b) muzica de dans bugaku; c) cântece; d) muzica de ritual șintoistă. Ansamblul kangen cuprinde instr. primitive, ușor diferite pentru muzica de stânga și pentru muzica de dreapta. Ansamblul muzicii de stânga este alcătuit din sho (un fel de nai* asemănător ceng*-ului), ryu-teki (flaut), hichikiri (un fel de oboi) și trei instr. de percuție: kako, taiko și shoko. Ansamblul muzicii de drepta se deosebește de ansamblul opus prin aceea că utilizează un fl. coreean, denumit komabue, în locul fl. ryu-teki și nu face apel la sho, și, în locul instr. de percuție kako, uitlizează o tobă mare, san-no-tzusumi.În concertele g. fără dans se întâlnește biva* și koto*, ce diferă de mai perfecționatele instr. omonime actuale (inclusiv rolul lor este mai redus, servind doar la marcarea ritmului). Stilul muzical al celor două ansambluri diferă la rându-i: în muzica de stânga ryu-teki și hichikiri dețin aceeași melodie fiind acompaniate, inclusiv „armonic”, de sho, în timp ce în muzica de dreapta melodia este secondată de un fel de contrapunct. Dansul bugaku corespunde celor două categorii ale g.: cel de stânga (numit Sa-mai) și cel de dreapta (numit U-mai), diferențiate și prin costumația în care predomină culoarea roșie, respectiv verde și galbenă; în unele cazuri sunt utilizate și măștile. În reprezentațiile de bugaku, cele două feluri de dans alternează, începându-se întotdeauna cu un Sa-mai, urmat de U-mai, cel din urmă fiind considerat un „dans de răspuns”. Executat cu pași preciși și calculați, bugaku este susținut de un ritm bine marcat.

GALEȘ, lac de origine glaciară, situat în E M-ților Retezat, la obârșia văii omonime, la 2.040 m alt. Supr.: 3,68 ha; ad. max.: 20,5 m.

GAMBIA 1. Republica G. (Republic of the Gambia), stat în Africa de Vest, în lungul fl. omonim; 10,7 mii km² (11,3 mii km², cu ape interne); 1 mil. loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: islamică (95,4%), creștină (3,7%). Cap.: Banjul. Localit. pr.: Brikama, Kuntaur (Georgetown). Împărțit în șase diviziuni. Relief de câmpie joasă (sub 50 m alt.), mlăștinoasă ce însoțește cursul inferior al fluviului. Climă tropicală cu precipitații bogate în zona litorală (1.000 mm/an). Pe 15,7% din terit. țării se cultivă arahide (85 mii t, 1991), mei, orez (21 mii t, 1991), porumb (25 mii t, 1991), sorg, manioc, bumbac. Ind. alim. (ulei de arahide, preparate din carne, lactate ș.a.), expl. lemnului. Creșterea animalelor: bovine (410 mii capete, 1991), caprine (205 mii capete, 1991), ovine. Pescuit (16,8 mii t pește, 1990). Nu are c. f.; căi rutiere (1990): 2,4 mii km. Moneda: 1 dalasi = 100 butut. Export (1990): arahide și ulei de arahide, pește, ulei de palmier ș.a. Import (1990): bunuri de larg consum: produse agro-alim., combustibili, utilaje și mijloace de transport. – Istoric. Terit. G. a făcut parte, în sec. 13-15, din Imp. Mali, apoi din statul Songhai (sec. 15-16). Primii europeni care și-au făcut apariția pe terit. G. au fost portughezii (1455), urmați apoi de englezi (sfârșitul sec. 16) și de francezi (începutul sec. 17), care au înființat pe litoralul G. o serie de factorii. Prin Tratatul de Pace de la Versailles (1783), s-a recunoscut Marii Britanii dreptul asupra celei mai mari părți a G. Din 1843 G. a devenit colonie a Coroanei britanice (în perioada 1821-1843 și 1886-1888, G. s-a aflat în componența coloniei engleze Sierra Leone). G. a obținut, în 1963, autonomie internă. În 1965 a devenit stat independent, iar în apr. 1970 s-a proclamat republică. Între 1982 și 1989, G. a făcut parte, împreună cu Sénégalul, din Confederația Senegambia, cele două state înființând unele instituții comune, păstrându-și însă identitatea națională, guvernul propriu și locul la O.N.U. Republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de președinte și de Camera Reprezentanților, iar cea executivă de un cabinet numit și condus de președinte. 2. Fl. în Africa Occidentală (Guineea, Sénégal și Gambia); 1.200 km. Izv. din masivul Fouta Djallon și se varsă în Oc. Atlantic printr-un estuar larg de 20 km, în care se află orașul Banjul. Navigabil pe 467 km.

GHIMBAV 1. Afl. stg. al Oltului, în Depr. Bârsei; 50 km. Izv. din N M-ților Bucegi și trece prin Râșnov și Ghimbav. Cunoscut și sub numele de Ghimbășel. 2. Com. în jud. Brașov, pe râul omonim; 5.300 loc. (1995). Constr. aeronautice (motoplanoare, elicoptere). Filatură și țesătorie de lână. Fabrică de hârtie și carton. Culturi floricole de seră. Stație de c. f. Menționat documentar în 1342. În satul Ghimbav se află o biserică evanghelică gotică (sec. 13-14), biserica ortodoxă Sf. Treime (1780) și o cetate țărănească (sec. 15).

GLIWICE [glivíțe], oraș în S Poloniei la V de Katowice; 215,7 mii loc. (1992). Nod feroviar și port fluvial pe canalul omonim. Expl. de huilă. Cocserii. Siderurgie, metalurgia metalelor neferoase. Uzine chimice. Electrotehnică. Universitate tehnică. Aici, în aug. 1939, serviciile secrete germane au înscenat un atac al soldaților „polonezi” împotriva postului de radio din oraș, care era pe terit. Germaniei (Gleiwitz) folosindu-l ca pretext pentru invadarea Poloniei (11 sept. 1939) și dezlănțuirea celui de-al doilea război mondial.

GRAV² ~ă (~i, ~e) 1) Care prezintă un mare pericol; susceptibil să aibă consecințe serioase; greu. Crimă ~ă. 2) Care necesită o atenție deosebită; cu multă pondere. Problemă ~ă. 3) (despre oameni și despre manifestările lor) Care vădește multă seriozitate și demnitate; foarte serios. Gest ~. 4) (despre voci, sunete, tonuri) Care are un timbru gros; profund; jos. 5): Accent ~ semn diacritic orientat oblic de la stânga la dreapta, care se pune în unele limbi pentru a nota timbrul vocalelor deschise sau pentru a distinge anumite omonime. /<fr. grave, lat. gravis

GRENADA, Statul ~ (State of Grenada), stat în America Centrală insulară ce include insula omonimă (305 km²), ins. Carriacou, St. Andrew ș.a., toate în S Arh. Antilele Mici; 344 km²; 91 mii loc. (1993). Limba oficială: engleza. Religia: creștină (catolici 64%, anglicani 21%, protestanți 13%). Cap.: Saint George’s. Este împărțit în opt Consilii locale. Relief muntos (alt. max. 840 m). Climă tropical-umedă (precipitații între 1.500 și 5.000 mm/an), cu frecvente cicloane, adesea devastatoare. Resurse agricole: banane, mirodenii (nucșoară), nuci de cocos, trestie de zahăr, cacao, bumbac. Pescuit: 2.000 t (1991). Turism (289 mii turiști, 1991). Nu are c. f. Moneda: 1 dollar East Caribbean = 100 cents. Export (1991): mirodenii, cacao, banane, textile ș.a. Import (1991): produse agro-alim., utilaje ind., bunuri de larg consum, mijloace de transport ș.a. – Istoric. Descoperită în 1498 de Cristofor Columb (care a botezat-o Conceptión), G. a fost colonizată la mijlocul sec. 17 de francezi. În 1783 a devenit colonie britanică, iar în 1967, stat asociat cu Marea Britanie. În febr. 1974, G. devine stat independent, membru în Commonwealth. În urma unei lovituri de stat (mart. 1979), puterea a fost preluată de M. Bishop, care conduce un guvern cu orientare de stânga. În oct. 1983, după înlăturarea și apoi asasinarea lui M. Bishop, puterea a trecut în mâinile unui Consiliu Militar Revoluționar, înlocuit după câteva zile, în urma intervenției unor trupe străine (inclusiv ale S.U.A.), de un guvern provizoriu, până la alegerile generale din 1984. Șeful statului este, de iure, regina Marii Britanii, reprezentată de un guvernator general. De facto, statul este condus, din 1984, de un parlament bicameral, cuprinzând Senatul, desemnat de guvernatorul general, și Camera Reprezentanților.

GURGHIU 1. Munții ~, masiv muntos în Carpații Orientali, situat între defileul Toplița-Deda al Mureșului și zona de izvoare a Târnavei Mari. De origine vulcanică, M. G. sunt alcătuiți din aglomerate vulcanice și curgeri de lavă, formând pod. înalte dominate de creste (resturi ale vechilor cratere: Tatarca, 1.689 m, Fâncelu, 1.684 m, Bătrâna, 1634 m ș.a.). Alt. max.: 1.777 m (vf. Saca). Expl. forestiere. Păstorit. Turism. 2. Râu, afl. stg. al Mureșului; 55 km. 2. Râu, afl. stg. al Mureșului; 55 km. Izv. din M-ții Gurghiu, străbate piemontul cu același nume și se varsă în Mureș la Reghin. 3. Com. în jud. Mureș, pe râul omonim; 6.440 loc. (1995). Cetate medievală menționată pentru prima dată în 1248 sub numele de Gurgen. Poiană cu narcise și lalele pestrițe. Castel și capelă romano-catolică (1730) în satul G.

GWERU (GWELO), oraș în centrul Rep. Zimbabwe, pe râul omonim; 79 mii loc. (1987). Nod de comunicații. Expl. de aur, nichel, platină, azbest, cromite. Prelucr. metalelor, ciment, produse textile și alim. Oțeluri speciale. Centru agricol.

HAARLEMMERMEER [ha:rlemərmé:r], municipalitate în V Olandei, la SV de Amsterdam, în zona polderului omonim; 103,7 mii loc. (1994). Aeroportul Schiphol al Amsterdamului. Ind. metalurgică, constr. de mașini (avioane, nave). Floricultură și legumicultură. Cunoscut și sub numele de Hoofddorp.

HAIKOU, oraș în SE Chinei, centrul ad-tiv al prov. Hainan, port. la str. omonimă; 280,2 mii loc. (1990). Centru comercial și turistic. Șantiere navale. Ind. alim. (ulei de palmier, conserve de pește, zahăr, ceai), chimică și textilă (bumbac).

HAILAR, oraș în NE Chinei (Mongolia Interioară), pe râul omonim; 180,7 mii loc. (1990). Nod de comunicații. Mare centru comercial. Ind. textilă, piel. și alim. Vechiul nume: Hulun.

HALMAHERA (GILOLO sau JAILOLO). 1. Insulă în arh. Moluce (Indonezia); 17,8 mii km². Localit. pr.: Jailolo. Relief muntos vulcanic (vf. Gamkonora: 1.635 m); păduri tropicale. Culturi de orez, porumb, palmier de cocos. Mirodenii. 2. Mare de origine tectonică în V Oc. Pacific, între ins. Halmahera (la V) și Noua Guinee (la E); 75 mii km². Ad. max.: 3.225 m; ad. medie: 1.105 m. Comunică în S cu M. Ceram, iar în N cu Oc. Pacific prin str. omonimă (între ins. H. și Gabe). Salinitate: 34‰.

heruvic, imnul ~, (<gr. χερουβιϰός ὔμνος, „imnul heruvimilor”) (în liturghia* biz.), cântare melismatică* în stil* papadic. Datează din sec. 6 (cf. Maas, Paul, Frühbyzantinische Kirchenpoesie I, Anonyme Hymnes des V. – VI. Jahrhunderts, Bonn, 1910, p. 11). Imnul se cântă la liturghie, în timpul ieșirii cu Cinstitele Daruri (μεγάλη Eἴσοδος). Există h. duminicale (un singur text pentru toate duminicile) și h. speciale (la Liturghia Darurilor mai înainte sfințite, în Joia și Sâmbăta mare). Numele provine de la primele cuvinte ale imnului: Oί τὰ χερουβìμ μυστιϰῶς εἰϰονίζοντες. ♦ O dată cu introducerea în bis. ort. a polif. corale a capella h. a devenit un imn (1) important, cu legături abia perceptibil în stilul melismatic originar, construit, în funcție de înțelesul textului, după principiul motetului*. Forma* sa este de obicei: AA’B, unde A și A’ sunt în tonalitate (2) majoră* iar B la omonima* minor* a acesteia (ex. h. de Bortniaski și de Musicescu).

IARA, com. în jud. Cluj, în depresiunea omonimă, la poalele de E ale Muntelui Mare; 4.875 loc. (1998). Expl. de nisip cuarțos, calcar, dolomit, dacit, min. de fier și de mangan. Centru de ceramică populară. În satul Iara, menționat documentar în 1288 cu numele Zara, se află o biserică din sec. 13 (cu refaceri din sec. 18), azi biserică unitariană; biserici de lemn, cu același hram – Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil -, în satele Măgura Ierii (1783), Surduc (sec. 18) și Ocolișel (1852); biserica de zid Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil (sec. 18), în satul Borzești.

impresionism, curent apărut în arta plastică franceză la sfârșitul sec. 19 și ilustrat de pictori ca Monet, Degas, Renoir, Pissaro, Sisley, Cézanne etc. Criticul de artă Louis Leroy a vorbit cel dintâi despre „școala impresionistă” referindu-se la un tablou al lui Claude Monet intitulat „Impresie, răsărit de soare”. „Impresioniștii” au creat o artă a reacțiilor imediate, surprinzând o anumită „impresie” asupra luminii și materiei; în tablourile „impresioniștilor” vibrația luminii este principiul dominant iar culoarea dobândește principala funcție expresivă. Transferul acestui termen în domeniul muzicii se cuvine a fi făcut cu precauțiile impuse de orice comparație dintre două domenii care operează cu sisteme de semne diferite. În arta lui Cl. Debussy, de care este uneori atașat termenul, sunt elemente ce pot fi apropiate, până la un punct, de pictura omonimă. Considerabila îmbogățire a limbajului armonic, utilizarea modurilor (I, 3) greg. și a celor proprii muzicii Extremului Orient, scriitura pentru orch., bogată în combinații instr. inedite ajungând uneori la o adevărată „pulverizare” a timbrurilor*, ca și scriitura pianistică, plină de nuanțe și subtile indicații de expresie*, concură la crearea unui sistem de „culori sonore” comparabil cu irizația cromatică a picturii impresioniste. Arta lui Debussy, ca și a „impresioniștilor”este cea a evocării și nu a descripției, a sugestiei și nu a reprezentării. („Se poate oare reda misterul unei păduri măsurîndu-se înălțimea copacilor?” – Claude Debussy). În ce măsură aceste elemente și altele, precum preferința pentru miniatura de formă liberă degajată de structurile tradiționale, justifică analogia dintre Debussy și pictorii impresioniști este o întrebare care rămâne deschisă. Se poate vorbi însă cu siguranță despre un context cultural-artistic omogen în liniile sale mari (alături de pictura impresionistă, rolul poeziei simboliste în definirea acestuia este esențială), în care creația singulară a lui Debussy își plasează aportul de puternică originalitate. Despre „o școală impresionistă” în muzică nu poate fi vorba, cu toate că elemente caracteristice pot fi întâlnite la numeroși compozitori de mai mică importanță, fr. sau de influență fr. Ele nu îmbracă însă trăsături de sistem când apar la personalități de primă mărime ca M. Ravel, A. Roussel, I. Stravinski, G. Enescu, Y. Kodály, M. de Falla ș.a. (în muzica românească, școala lui Castaldi, din care făceau parte Otescu, Nottara și Alessandrescu, se înscrie în această sferă), pentru care contactul cu arta lui Debussy a constituit nu un model ci deschiderea spre drumul propriu.

IRAPUATO, oraș în centrul Mexicului (Guanajuato), pe râul omonim, la 1.724 m alt.; 362,9 mii loc. (1990). Nod de comunicații. Expl. de min. auro-argentifere. Ind. chimică, a tăbăcăriei și încălț., textilă și alim. (tutun). Prelucr. petrolului. Important centru comercial, agricol (cereale, fasole, tomate, căpșuni) și de creșterea animalelor. Întemeiat în 1547.

IZVORUL TĂUȘOARELOR, peșteră situată pe versantul stâng al văii omonime din M-ții Rodnei, la 950 m alt. Constituită dintr-o rețea de galerii (8.830 m lungime), dezvoltate pe diaclaze, aflate în pantă, pe o diferență de nivel de 425 m (cea mai adâncă peșteră din România). Prezintă săli uriașe, cascade, puțuri și hornuri. Concrețiuni carstice rare. Faună cavernicolă săracă. Greu accesibilă. Monument al naturii.

îns (însă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).

întinge (înting, întins), vb. – A muia, a îmbiba. Lat. tĭngĕre (Pușcariu 886; REW 4504; DAR), cf. it. tingere, fr. teindre, sp. teñir, port. tingir. În parte omonim al lui întinde, datorită omonimiei part. întins (ca în cazul lui încinge cu încinde); totuși, nu pare atît de rar cum presupune DAR, în limba actuală. – Der. întinsoare, s. f. (mîncare cu sos sau grăsime, care se mănîncă întingînd).

JURA [ʒürá] 1. Lanț muntos, de înălțime mijlocie, în Europa de V, extins pe direcția SV-NE, pe o lungime de peste 600 km și c. 80 km lățime, pe teritoriile Franței, Elveției și Germaniei și cuprinde: J. propriu-zisă (Franța, și Elveția), situată între văile Isère și Aare, constituită din calcare jurasice. Lungime: c. 230 km. Culmi paralele cu direcția SV-NE, cu alt. mai mari spre SE. Alt. max.: 1,718 m (Crêt de la Neige). Carst dezvoltat. De aici izv. râurile Ain și Doubs. Rezervații; J. Suabă (Schwäbische Alb), situată între cursul superior al Dunării (la SSE) și cel al Neckarului (la NNV). Alt. max.: 1.015 m (vf. Lemberg). Lungime: c. 200 km. Relief de podișuri calcaroase și dolomitice, mai înalte spre valea Neckarului; J. Franconiană (Fränkische Alb), situată între văile Dunării (la S) și Mainului (la N), ca o continuare spre NE și N a M-ților Jura Suabă, de care este despărțită prin valea râului Wörnitz. Alt. max.: 652 m (vf. Poppberg). Lungime: c. 200 km. 2. Canton în NV Elveției, drenat de cursul superior al Rinului, la poalele masivului muntos omonim; 836,5 mii km²; 69,2 mii loc. (1996). Centrul ad-tiv: Delémont. Expl. lemnului. Creșterea bovinelor.

KARIMATA, strâmtoare între ins. Borneo și Belitung, unind Marea Chinei de Sud cu Marea Java. Lățime: c. 210 km; lungime: 100 km. Ad. max.: 36 m. În str. se găsesc recife coraligene și arhipelagul omonim (223 km²).

KATMAI, parc național din pen. Alaska (14.887 km²), care include, alături de vulcanul omonim (alt.: 2.047 m; un crater cu diametrul de 3 km și adâncimea de 1.000 m, unul dintre cele mai largi din lume; cea mai puternică erupție având loc la 5 iun. 1912) și un vast sistem de fumarole („Valea celor zece mii de fumarole”), lacuri, ghețari, golfuri, fiorduri, vârfuri muntoase, păduri, pășuni etc. Fauna este formată din urși bruni, elani, vidre, nurci ș.a. Declarat monument al naturii (1918) și parc național (1980).

KATOWICE [kátovitse], oraș în S Poloniei, în Silezia, centrul ad-tiv al voievodatului omonim; 351,5 mii loc. (1996). Nod de comunicații. Aeroport. Expl. de zinc și de huilă. Centru siderurgic și al metalurgiei neferoase (zinc). Constr. de mașini grele. Uzine chimice și cocsochimice. Universitate. Fundat în 1598, a căpătat (1865) statutul de oraș sub administrația germană. Mișcări cu caracter cultural și economic împotriva dominației germane. Din 1922, a fost inclus noului stat polonez. Între 1953 și 1956 s-a numit Stalinograd.

KATSINA [kátsina] 1. Oraș în N Nigeriei, centrul ad-tiv al statului omonim; 186,9 mii loc. (1992). Nod rutier. Piață pentru tutn, bumbac, piei și arahide. Centru cultural la populației hausa. Meșteșuguri, artizanat. Fundat în sec. 12, a fost mult timp capitala unui stat hausa, ce a cunoscut o dezvoltare maximă în sec. 18. Cucerit de fulani (1806). 2. Stat federal în parte de N a Nigeriei, la granița cu Niger; 24,2 mii km²; 3,9 mil. loc. (1991). Centru ad-tiv: Katsina. Culturi de tutun, arahide, bumbac ș.a.

LACUL RENULUI (REINDEER LAKE [réindiə leik]), lac glaciar în partea centrală a Canadei, la granița provinciilor Saskatchewan cu Manitoba, la 350 m alt.; 6,39 mii km². Lungime max.: 230 km; lățime max.: 60 km. Comunică prin râul omonim cu râul Churchill.

lamă (lame), s. f. – 1. Tablă, foaie, placă de metal. – 2. Partea metalică tăioasă a unui instrument. – 3. Foiță fină metalică (de ras). Fr. lame, parțial prin intermediul ngr. λάμα. Este omonim cu lama, s. m. (conducător religios), din fr. lama; și cu lamă, s. f. (zool.) din fr. lama.

LASLEA, com. în jud. Sibiu, situată în zona de contact a Pod. Târnavelor cu Pod. Hârtibaciului, la confl. râului omonim cu Târnava Mare; 3.019 loc. (2000). Expl. de gaze naturale (în satul Nou Săsesc). În satul L., menționat documentar, prima oară, în perioada 1308-1310, se află o biserică evanghelică (1828-1842), iar în satul Mălâncrav, atestat documentar în 1305, o biserică din prima jumătate a sec. 14 (azi biserică evanghelică), cu picturi murale interioare de factură gotică, executate după 1350.

LĂCĂUȚ, Munții, culme muntoasă în NV M-ților Vrancea, cu orientare generală NV-SE, constituită predominant din fliș grezos cu intercalații șiștoase, fliș bituminos cu gresie de Kliwa și din conglomerate. În cadrul culmii L. se individualizează mai multe masive: L. cu vf. omonim (1.777 m), Goru (vf. Goru, 1.785 m, reprezintă alt. max. a M-ților L.), Giurgiu (1.721 m), Furu (vf. Furu Mare, 1.415 m). Nod hidrografic (de aici izv. râurile Putna, Bâsca Mare, Bâsca Mică, Zăbala, Năruja, Tișița, Coza ș.a.). Stațiune meteorologică de altitudine.

LĂZAREA, com. în jud. Harghita, situată în Depr. Giurgeu, la 800 m alt., pe pârâul omonim; 3.641 loc. (2000). Haltă de c. f. (în satul L.). Nod rutier. Expl. de calcar cristalin (marmură inferioară). Tabără estivală de creație modernă (sculptură și pictură), din 1974, cu participare internațională. În satul L., menționat documentar în 1566, se află un castel medieval, în stil renascentist, construit în etape (corpul vechi datează din 1532, iar restul clădirilor au fost adăugate în 1598, 1631-1632) și restaurat la mijlocul anilor ’70 ai sec. 20. Muzeu de arte plastice, biserică romano-catolică fortificată (1235, zidul de incintă realizat în sec. 18), mănăstire franciscană în stil baroc (1669-1752) și capela Sf. Anton (1558), în satul L.

LEÓN 1. Oraș în NV Spaniei, la 132 km de Valladollid; 145,2 mii loc. (1996). Nod feroviar. Aeroport. Expl. de antracit. Ind. metalurgică, de prelucr. a metalelor, chimico-farmaceutică, textilă, a lemnului, a pielăriei și alim. Monumente: biserica San Isidoro (sec. 11-12), catedrala Santa Maria (1199, terminată în sec. 15), în stil gotic, mănăstirea San Marcos (sec. 16), azi muzeu, Domul (sec. 13). Turism. Fundat în 882, din 924 capitala Regatului omonim. 2. Oraș în centrul Mexicului (Guanajuato), situat la 1.884 m alt.; 1,0 mil. loc. (1995). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. textilă, a pielăriei și încălțămintei, chimică, a cimentului și alim. Artizanat. Numele complet: León de los Aldama. Fundat în 1576. 3. Oraș în Nicaragua, la 80 km NV de Managua; 123,9 mii loc. (1995). Nod feroviar. Centru comercial. Fabrici de mobilă, de produse chimice, de prelucr. a pieilor și a produselor agricole (tutun, zahăr, bumbac). Universitate (1804). Fundat în 1524 cu numele Santiago de los Caballeros de León. Distrus în mare parte, în 1609, de erupția vulcanului Momotombo și de cutremur; refăcut în 1610. Până în 1855 a fost capitala țării.

LEVI (în „Vechiul Testament”), al treilea fiu al patriarhului Iacov. Urmașii săi formau tribul omonim, păstrător, prin excelență, al obiectelor și scrierilor de cult.

LHASA, oraș în V Chinei, centrul ad-tiv la reg. autonome Xizang Zizhiqu (Tibet), situat pe râul omonim (afl. stg. al fl. Yarlung Zangbo/Brahmaputra), la 3.606 m alt.; 106,9 mii loc. (1990). Aeroport. Reparații mecanice. Ind. de prelucr, a metalelor și a lemnului, chimică, textilă, a pielăriei și alim. Produse de artizanat. Important centru religios al lamaismului. Monumente: templele Jokhang (sec. 7) și Norbulingka (1755), mănăstirile Samye (sec. 8), Rmeru (sec. 9), Ganden (1409), Drepung (1414-1416), Sera (1417-1419); palatul Potala (reconstruit în sec. 17), reșed. lui Dalai Lama din sec. 9 până în 1959 (azi muzeu).

LINGGA 1. Arhipelag coraligen indonezian, situat în partea de S a Mării Chinei de Sud, la E de ins. Sumatera, de care este separat prin str. Berhala; 2.180 km². Insule pr.: Lingga, Singkep, Sebangka, Bakung, Temiang. Expl. de staniu. Culturi de copra. 2. Cea mai mare insulă a arh. omonim; 932 km²; lungime: 64 km. Relief muntos, cu alt. max. de 1.163 m. Oraș pr.: Kerandin.

LISA 1. Com. în jud. Brașov, situată în Depr. Făgăraș, pe râul omonim; 1.712 loc. (2000). Centru de cojocărit. Moară de apă și joagăr. Muzeu de istorie locală și etnografie (în satul Breaza). Satul L. este menționat documentar în 1527. 2. Com. în jud. Teleorman, situată în Câmpia Boian, pe râul Călmățui și pe țărmul de N al L. Suhaia; 2.755 loc. (2000). Creșterea porcinelor. Piscicultură. Viticultură. Centru de cojocărit. În satul L. se află biserica Sf. Gheorghe (1825) și un conac (1900), azi sediul Primăriei, iar în satul Vânători, biserica Sfinții Voievozi (1846).

LITERATORUL 1. Cenaclu literar, înființat și patronat de Al. Macedonski, care i-a imprimat o frapantă originalitate (insolitul decorului, al ritualurilor etc.). De-a lungul timpului au participat la ședințele l.: D. Zamfirescu, C. Pavelescu, G. Galaction, Șt. Petică, T. Arghezi, E. Speranția, I. Minulescu, G. Bacovia, I. Pillat, N. Davidescu, T. Vianu, A. Maniu, I. Peltz ș.a. 2. Revistă literară fondată și îndrumată de Macedonski. A apărut la București, intermitent, între 1880 și 1919. Atitudine antijunimistă și propașoptistă. Împreună cu cenaclul omonim și revistele-anexă, are meritul de promotor al simbolismului în literatura română. Colaboratori: D. Zamfirescu, G. Bacovia, Al.T. Stamatiad, T. Vianu ș.a. Aici a debutat Ion Barbu (1918). 3. Săptămânal de literatură și artă, editat de Ministerul Culturii, care apare din 1991, la Craiova; redactor-șef Marin Sorescu, iar din 1996 Fănuș Neagu. Promovează valorile culturii contemporane și un spirit polemic la adresa confuziei de criterii; publică memorii (P. Țutea, N. Steinhardt). Colaboratori: V. Cristea, E. Simion, Gh. Tomozei, Gr. Vieru, Cezar Baltag, D. Micu, Dan Grigorescu, Dan Mănucă ș.a.

LOHENGRIN [löəngrin], personaj central al unei legende germane din sec. 13, care a împrumutat unele teme din poemul francez „Cavalerul cu lebăda” și a fost ulterior inclusă în ciclul Graal. Tema a fost reluată de R. Wagner în opera omonimă.

loure (cuv. fr. [lwr] < lat. lura „pungă”) 1. Una din denumirile cimpoiului* în Franța, denumire atestată documentar începând cu sec. 13. Ulterior (sec. 16 sau 18), sensul termenului se restrânge până la a defini doar o specie de cimpoi din Normandia. V. lur. 2. Dans fr. pătruns în muzica cultă a sec. 17-18. E caracterizat prin: măsură* de 6/4 (mai rar 6/8), tempo (2) lent și anacruză* specifică (nu s-a putut preciza legătura dintre acest dans și instr. omonim). L. este folosită sporadic în operă* (prima apariție: în Alcesta de Lully) și în muzica instr. (Colasse, Charpentier, Couperin) fără să atingă însă popularitatea celorlalte componente ale suitei* preclasice. Cea mai cunoscută rămâne l. din Suita franceză nr. 5 de Bach.

maggiore (cuv. it. „major”), indicație suplimentară, de precauție, utilizată în muzica preclasică și clasică, pentru a marca trecerea de la o tonalitate (2) minoră* la omonima* sa majoră*, în secțiunile unei lucrări muzicale (în ciaccone*, teme cu variațiuni, scherzo*-uri, rondo*-uri, dansuri; ex. secțiunea medie a marșului funebru din Simfonia a III-a de Beethoven). Trecerea în sens invers se marchează cu minore.

MAGWE 1. District în partea central-vestică a Uniunii Myanmar, pe cursul mijlociu al fl. Irrawaddy; 44,8 mii km²; 4,1 mil. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Magwe. Expl. de petrol, tungsten și forestiere. Culturi de bumbac, tutun și orez. Creșterea bovinelor. 2. Oraș în Uniunea Myanmar, pe stg. fl. Irrawaddy, la 233 km SV de Mandalay, centru ad-tiv al prov. omonime; 54,9 mii loc. (1983). Centru comercial.

MANOLESCU, Grigore (1857-1892, n. București), actor român. Roluri variate din repertoriul clasic național și universal (Hamlet, Romeo, Ruy Blas, Dragomir din „Năpasta”, Ovidiu din piesa omonimă a lui Alecsandri ș.a.). Interpretare expresivă, sobră.

mină (mine), s. f. – Sursă, filon, zăcămînt. Fr. mine. Este omonim cu mină, s. f. (aparență, aspect, prezență, față), din fr. mine. – Der. miner, s. m., din fr. mineur; mina, vb., din fr. miner.

mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re¹), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re¹ finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi¹ finalis: mi recperc.: do¹); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la¹); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa¹ finalis: fa recperc.: do¹); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do¹ finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re¹ finalis: sol recperc.: do¹); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: la recperc.: mi¹); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi¹ finalis: la recperc.: do¹); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do¹ finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.

modulație I. (Fiz.) Variația în timp (după o anumită lege, corespunzătoare unui mesaj de transmis) a unuia din parametrii unui semnal purtător. În cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, se utilizează m. de amplitudine* sau de frecvență*. În fenomenul bătăilor* acustice are loc o m. de amplitudine a undei care rezultă din suprapunerea altor două de frecvență apropiată, m. manifestată prin întăriri și slăbiri perioadice (v. perioada (2)) ale sunetului rezultant. Cercetările electroacustice arată că efectul vibrato* vocal are un caracter complex, constând din variații periodice simultane de frecvență, de intensitate* și de timbru* ale sunetului emis; aceste variații se repetă, în mod normal, de c. șase ori pe secundă. Diferențele de frecvență sunt de c. un semiton* în cazul vocii și de c. un sfert de ton (v. microinterval) în cazul instr. muzicale la care se poate obține acest efect. Diferențele de intensitate sunt foarte mici (2-3 dB). În tremolo* vocal, m. de amplitudine este minimă, pe când cea de frecvență mare (7-10 perioade*/s), ceea ce dăunează calității emisiei sonore. II. Procesul schimbării unui centru tonal [v. tonalitate (2)] cu un altul sau a unei configurații modale* [ori sonore, organizată, și delimitată, îndiferent în ce sistem (II)] cu o alta. M. este deci proprie organizărilor muzicale nu numai pe baza principiului subordonării sunetelor (gravitație), care reclamă un centru bine determinat și afirmat sonor (unele moduri, gamele* sistemului tonal, sau unele configurații sonore ce posedă un centru stabil), ci și întregului sistem modal (deci și modurilor care nu sunt constituite pe o ierarhie a sunetelor). Astfel, simpla schimbare a unei configurații modale cu alta, fără a implica un proces complex, se poate numi propriu-zis m. Ideea existenței unui proces clasic, prin care se efectuează m. în cadrul tonalității (1) ar putea infirma această părere. Dar tot tonalitatea ne-a obișnuit cu m. bruscă în care nu este implicat nici un proces tehnic ci doar unul psihologic. Și tot tonaliștii, prin lărgirea conceptului tonal, ne-au obișnuit cu zone tonale comune în care m. își pierde la un moment dat funcția, zonele tinzând spre o „nebuloasă” fapt ce, până la urmă, a dus la atonalitate* (v. și dodecafonie). Astfel, în ideea tonalității lărgite, schimbarea unei anumite configurații sonore, care se afirmă psihologic pe o suprafață muzicală mai amplă, cu o alta, care se va afirma în continuare, implică ideea de m. Mergând mai departe cu raționamentul și considerând, într-o accepție europ., atât sistemul tonal cât și cel serial*, cazuri particulare ale unui modalism lărgit, vom constata că ideea de m. ar corespunde și serialismului atunci când se produce o schimbare de serie* (și nu o schimbare de formă sau transpoziție* a seriei). Mai mult, Șt. Niculescu tratând intersecția categoriilor sintactice prin trecerea de la o sintaxă (2) la alta (cu ajutorul elementelor comune), numește un atare proces „m. de sintaxă”. Tragem de aici concluzia că m. în sensul larg al cuvântului, înseamnă o schimbare (tehnică și psihologică) de stare a unei configurații sonore bine afirmate (stabile) cu o alta ce se va afirma ulterior. Bineînțeles acesta este aspectul abstract al m., considerând și sistemul temperat* ca o parte a sistemului modal netemperat, ce cuprinde totalitatea muzicilor extraeuropene (un sistem extrem de vast și bogat, în care m. acționează, în primul rând, la nivel psihologic, presupunând un proces foarte complicat de semnficații legate de stare). ♦ Practic, în muzica europ., unde termenul este folosit atât în teoria (2) muzicii (în studiul melodiei*) cât și în armonie (III, 1-2) reclamând un proces de schimbare a centrului sonor de pe un sunet pe altul, cu sau fără schimbarea modului, distingem două aspecte: m. în sistemul tonal și în sistemul modal (în accepția europ.). Prin m. în sistemul tonal (impropriu numită modulație; D. Cuclin propune termenii: tonulație – pentru trecerea dintr-o tonalitate în alta fără a se schimba modul, respectiv: Do-La; tono-m. – pentru schimbarea tonalității și a modului respectiv: Do-la; m. pentru schimbarea modului respectiv: Do-do), se înțelege un proces de trecere de la o tonalitate la alta ce urmează anumite reguli bazate pe înlănțuirile tonale urmărind două criterii: gradul de afirmare a noii tonalități și gradul de înrudire a tonalităților (v. cercul cvintelor). După primul criteriu determinăm: inflexiunea modulatorie (se „atinge” pe o suprafață mică o altă tonalitate, revenindu-se la cea de la care s-a plecat), m. pasageră (se ajunge într-o tonalitate care nu se afirmă, ci are doar funcție de tranziție spre o alta) și m. definitivă (unde se afirmă și se stabilește o altă tonalitate pe o suprafață muzicală mai mare). Cel de-al doilea criteriu se referă la m. la tonalități apropiate (deci la cele înrudite de gradul I – la relativă*: Do-la și la-Do; la D: Do-Sol; la relativa D: Do-mi; la Sd: Do-Fa; la relativa Sd: Do-re) și m. la tonalități depărtate pe scara cvintelor care presupune un proces mai complex, unde măiestria compozitorului este pusă la încercare. În acest sens se utilizează procedee ca: m. prin tonalități tranzitorii, prin progresii* modulatorii melodice sau arm., prin schimbarea modului (la omonimă*: Do-do), prin pasaje cromatice (cromatismul* în armonie: a se analiza muzica lui R. Wagner, R. Strauss etc.), prin substituirea de funcțiuni* (prin trepte* comune), prin enarmonie (2) (melodică sau armonică) și prin m. bruscă (folosind situații psihologice). ♦ În sistemul modal, procesul m. prezintă o multitudine de posibilități. Totuși, câteva principii mai des întâlnite, considerate generale pentru modurile sferei muzicale europ., se cer menționate: inflexiunea prin trepte mobile, schimbarea configurației modului păstrându-se tonica finală* (v. metabolă), schimbarea atât a tonicii cât și a configurației modale, m. prin fragmente și zone modale caracteristice sau comune etc. Dintr-un punct de vedere teoretic mai nou, în sistemul tonal și în cel modal păstrarea configurației tonale sau modale și schimbarea centrului (tonicii) nu constituie o modulație și o transpoziție (de ex. Do-La = transpoziția configurației gamei Do major – a configurației tonale model – pe sunetul La, de unde rezultă gama La major). Acest fel de a privi lucrurile ar reprezenta o extindere a concepției teoriei seriale* asupra sistemului de organizare tonală sau modală. În sfera teoriei tonale este infirmat un asemenea mod de gândire (corect, în schimb aplicat ulterior unor practici muzicale deja constituite, dar ceea ce nu înseamnă că nu poate fi utilizat în analiza unor principii tonale!), procesul m. definindu-se în limitele accepției clasicismului* muzical, bazat pe culoarea particulară a fiecărei tonalități și pe latura afectiv-psihologică a modurilor (major*-minor*). Cu toate că în perioada renascentistă au existat unii compozitori vizionari în tratarea procesului m. ca Gesualdo da Venosa (poate pentru că armonia tonală încă nu-și stabilise toate coordonatele în mod precis), epoca clasică a impus un principiu restrictiv care, încetul cu încetul, începând cu ultimele lucrări mozartiene și cu Beethoven, s-a deschis, lăsând loc cromatismului ce a dominat perioada romantică. M. cromatică și cea enarmonică culminează în muzica lui R. Wagner, ca mai apoi lărgirea tonalității să ducă la pierderea coordonatelor clasice în ceea ce privește procesul m., ajungând în sec. 20 într-o stare incertă. De pildă, în concepția lui Hindemith, m. înseamnă o trecere de la o zonă tonală la alta unde „diferențierea ponderii acordice ne permite să alcătuim serii de acorduri* în care să se afle opuse, la un moment dat, două tonalități bine distincte”. Astăzi s-ar impune, datorită revenirii la ideea de centru, o reevaluare, bineînțeles pe alte coordonate, a procesului m.

OAXACA [auháka] 1. Stat în partea de S a Mexicului, cu ieșire la Oc. Pacific; 95 mii km²; 3,4 mil. loc. (2000). Centrul ad-tiv: Oaxaca. Expl. de antimoniu, aur, argint, sare și forestiere. Culturi de cereale, bumbac, tutun, orez, trestie de zahăr ș.a. Plantații de arbori de cafea și cacao. Creșterea animalelor. 2. (Numele complet: O. de Juárez [huáres]), oraș în S Mexicului, situat la poalele lanțului muntos Sierra Madre del Sur, la 1.550-1.650 m alt., pe cursul superior al lui Rio Atoyac; 472,6 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al statului omonim. Nod rutier. Ind. textilă, a pielăriei, de prelucr. a lemnului și alim. Centru artizanal (olărit, produse din piele, lână și bumbac) și turism. Piață agricolă. Universitate (1827). Muzeu de arheologie. Monumente: catedrală (1535-1553, restaurată în 1730), bisericile Santo Domingo (1575), în stil baroc, renovată în sec. 17, San Felipe (sec. 17), San Juan de Dios (sec. 17), a Iezuiților (sec. 17), palatul Guvernului (sec. 19), în stil neoclasic. Centrul istoric al orașului împreună cu situl arheologic Monte Albán au fost declarate (1987) în patrimoniul cultural mondial. În apropiere se află ruinele orașului precolumbian Monte Albán. Fundat de azteci în 1486 cu numele Huaxayacac și cucerit de spanioli în 1521, care i-au atribuit denumirea de Segura de la Frontera; și-a dobândit independența în 1812, iar din 1872 poartă numele actual (în cinstea președintelui Benito Juárez Garcia).

OBERON. 1. Regele elfilor (al duhurilor aeriene) și soțul Titaniei în legendele medievale germane. Întâlnit în „Cântecul Nibelungilor” și în lucrările lui Chaucer, Shakespeare, Wieland, în opera omonimă a lui Weber ș.a. 2. Satelitul planetei Uranus (al 15-lea în ordinea distanței). Descoperit (1787) de astronomul F.W. Herschel.

OBI (OB’) 1. Fluviu navigabil în partea central-vestică a Federației Ruse, în V Siberiei, format din unirea (în zona orașului Biisk) râurilor Katun (care izvorăște din ghețarul omonim de sub vf. Beluha) și Biia (care își are obârșia în lacul Telețk din m-ții Altai). Lungimea de la confluența celor două râuri: 3.680 km (4.338 km, de la izvorul râului Katun); supr. bazinului hidrografic: 2.990 km². Între Biisk și confl. cu râul Irtîș, curge pe direcție generală SE-NV, trece prin orașele Barnaul, Novosibirsk și Surgut și străbate câmpia Siberiei de Vest, unde formează o vale largă, cu multe zone mlăștinoase. De la confl. cu râul Irtîș, își schimbă direcția de curgere către N; valea se lărgește și se despletește în mai multe brațe, care se reunesc în aval de Șurikșkari, vărsându-se apoi în M. Kara printr-un estuar de 800 km lungime, 30-90 km lățime și 10-12 m adâncime. Pe cursul superior au fost construite (1950-1957) lacul de acumulare (200 km lungime; 1.070 km²; vol.: 8,85 km³) și hidrocentrala Novosibirsk. Afl. pr.: Ciumîș, Tom, Ciulîm, Ket, Tîm, Vasiugan, Vah, Irtîș, Kazîm. În bazinul său se află 260 de porturi, debarcadere sau puncte de acostare. 2. Golf în SSV M. Kara, între pen. Iamal (la V) și pen. Gîdan (la E). Are formă alungită pe direcție S-N, extinsă pe 885 km și o lățime max. de 80 km, În partea centrală se prelungește spre E cu G. Tazov (330 km lungime; 45 km lățime max.; 9 m ad.).

OHIO [ouháiou] 1. Râu navigabil în E S.U.A., afl. stg. al fl. Mississippi în aval de Cairo; 1.578 km (2.101 km de la izv. lui Allegheny). Este format prin unirea (la Pittsburg) râurilor Allegheny și Monongahela care izv. din platoul Allegheny. Străbate o regiune de podiș și una de câmpie, trecând prin Huntington, Portsmouth, Cincinati, Louisville, Evansville, Paducah. Cnalizat (1929) în cursul inferior; hidrocentrale în cursul superior. Afl. pr.: Muskingum, Tennessee, Cumberland, Kanawha, Licking, Kentuchy. 2. Stat în E S.U.A., între râul omonim și L. Erie; 116,1 mii km²; 11,4 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Columbus. Ind. siderurgică, constr. de mașini (echipament de transport), chimică etc. Expl. de cărbuni, petrol, min. de fier. Porumb, grâu, soia; legumicultură. Creșterea intensivă a animalelor.

ŌITA, oraș în Japonia (Kyūshū), port la G. Beppu al Mediteranei Japoneze (Seto Naikai); 436,5 mii loc. (2000). Capitala prefecturii omonime. Nod feroviar. Ind. metalurgică, petrochimică, de rafinare a petrolului, textilă, a celulozei, alim. Pescuit. Universitate (1949). Castel (sec. 16). Vechea denumire: Funai.

OITUZ 1. Râu, afl. dr. al Trotușului în amonte de municipiul Onești; 62 km. Izv. din N m-ților Vrancei, de la 1.420 m alt., din apropierea pasului O. și drenează, în cursul inferior, depr. Tazlău-Cașin. 2. Trecătoare în Carpații Orientali situată între culmile de SSE ale munților Nemira și cele de NNV ale m-ților Vrancei, la 865 m alt. Face trecerea între depr. Tazlău-Cașin și depr. Brașov. Aici au avut loc, în timpul Primului Război Mondial, trei bătălii de apărare, în care armatele române au oprit pătrunderea forțelor germano-austro-ungare în Moldova; 28 sept./11 oct. – 14/27 oct. 1916, 28 oct./10 nov.-2/15 nov. 1916 și 26 iul./8 aug.-9/22 aug. 1917. 3. Com. în jud. Bacău, situată în zona de contact a depr. Cașin cu prelungirile m-ților Vrancea și Nemira, pe valea râului omonim; 9.634 loc. (2003). Expl. de petrol. Cherestea. Fabrică de sucuri naturale. Centru de meșteșuguri populare (olărit, cusături și țesături – covoare, cergi, lăicere, costume -, obiecte împletite din lemn de alun) și instalații tehnice populare (vâltori, dârste, în satul Ferestrău-Oituz). Izv. cu ape minerale clorurate, sodice, bicarbonatate (în satul Poiana Sărată). Până la 17 febr. 1968, satul și com. O. s-au numit Grozești. În satul O. au fost descoperite vestigii ale unei așezări din Epoca bronzului (cultura Monteoru), ale uneia geto-dacice (sec. 1 î. Hr.-sec. 1 d. Hr.) și ale uneia din sec. 8-10, precum și un tezaur monetar alcătuit din 200 drahme.

OKINAWA [okinawa] 1. Grup insular japonez, parte componentă a arh. Ryūkyū, situat între Oc. Pacific și M. Chinei de Est; 1,4 mii km². Ins. pr.: O. (1.176 km²), celelalte insule, Aguni, Kume, Kudaka, Kerama, Iheya, Yaeyama, Hateruma ș.a., fiind de dimensiuni mai mici. Orașe pr.: Naha, Okinawa, Nago, Ginowan, Itoman. Relief de câmpie și dealuri de peste 500 m. Climă subtropicală. Orez, trestie de zahăr, citrice, batate. Pescuit. Aici s-a desfășurat o bătălie sângeroasă în care aliații au înfrânt trupele japoneze (1 apr. 1945). Ocupat de S.U.A. (1945-1972); după retrocedare, S.U.A. își mențin aici o importantă bază militară. 2. Oraș în SE Japoniei (Arh. Okinawa), în S ins. omonime, la NE de centrul ad-tiv Naha; 105,9 mii loc. (1990). Stațiune climaterică. Turism.

omonim (cuvânt) s. n., pl. omonime

OMONIM s. tiz. (Îl cheamă Petre, e omonimul meu.)

OMONIM, (1) omonime, s. n., (2) omonimi, s. m. 1. S. n. Cuvânt care are aceeași formă și aceeași pronunțare cu alt cuvânt sau cu alte cuvinte, de care diferă ca sens și ca origine. 2. S. m. Persoană care poartă același nume cu altcineva; tiz. – Din fr. homonyme.

omonim (persoană) s. m. (sil. mf. om-), pl. omonimi

OMONIM¹ ~i m. Fiecare dintre persoanele care poartă același nume, privite în raport una față de alta; tiz. /<fr. homonyme

OMONIM, -Ă adj. Care are același nume, cu același nume. // s.n. 1. (Lingv.) Cuvînt asemănător ca formă (aspect grafic, pronunțare etc.) cu altul, dar deosebit ca înțeles. 2. (Rar) Persoană care poartă același nume cu altcineva. 3. Joc care cere dezlegătorului să găsească un cuvînt cu mai multe înțelesuri fără a i se schimba nici grafia literală, nici accentul. // s.m. și f. (Rar) Cel care poartă același nume cu altcineva. [Cf. fr. homonyme, lat. homonymus, gr. homonymos < homos – asemănător, onoma – nume].

OMONIM² ~ă (~i, ~e) și substantival (despre cuvinte luate în raport unul față de altul) Care este identic ca formă (dar se deosebește radical ca sens). /<fr. homonyme

OMONIM, -Ă I. adj. 1. care are același nume. 2. (muz.; despre relația dintre două tonalități) care au aceeași tonică, dar mod diferit. II. s. n. 1. cuvânt identic ca formă și pronunțare cu un altul, dar deosebit ca sens. 2. joc care cere dezlegătorului să găsească un cuvânt cu mai multe înțelesuri, fără a i se schimba nici forma grafică, nici accentul. II. s. m. f. cel care poartă același nume cu altcineva. (< fr. homonyme)

omonimă, tonalitate ~ (< gr. ὄμοιος [homoios] „la fel, asemenea, de aceeași natură” și ὄνομα [onoma] „nume”), raportul, relația în care se află o tonalitate (2) față de o alta, având aceeași tonică* (denumire), una fiind majoră* iar cealaltă minoră* (ex. Do major – do minor). Distanța care se stabilește între cele două o. pe cercul cvintelor* este de trei cvinte perfecte. Diferența de armură* este de trei alterații*, tonalitatea minoră fiind relativa* tonalității majore aflată la trei cvinte perfecte descendente față de o. majoră.

OMONIMIC, -Ă adj. Referitor la omonime sau la omonimie. [Cf. germ. homonymisch].

OMONIMIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de omonime; propriu omonimelor. /<fr. homonymique

OMONIMIC, -Ă, omonimici, -ce, adj. De omonim sau de omonimie. – Din fr. homonymique.

OMONIMIE, omonimii, s. f. Faptul sau însușirea de a fi omonim (1); situație în care se află două sau mai multe omonime. – Din fr. homonymie.

OMONIMIE s.f. Faptul sau însușirea de a fi omonim; situația în care se află două sau mai multe cuvinte omonime. [Gen. -iei, var. homonimie s.f. / cf. fr. homonymie].

omonimie s. f., art. omonimia, g.-d. art. omonimiei; pl. omonimii, art. omonimiile

OMONIMIE s. f. faptul, însușirea de a fi omonim; situație în care se află două sau mai multe cuvinte omonime. (< fr. homonymie)

ORŪMῙYÉH (DARYᾹCHEHYE REZᾹ’ῙEH, URUMIYAH, URMIA) 1. Lac sărat navigabil în NV Iranului, în E pod. Armeniei, la V de Tābriz, la 1.275 m alt.; 4,7 mii km²; 145 km lungime; ad. max.: 15 m. Salinitate 230‰. Ins. Shāhῑ în partea central nordică. Port pr.: Sharaf-khāneh (în partea de NE). 2. Oraș în NV Iranului, pe malul lacului omonim; 300,7 mii loc. (1986). Nod rutier. Piață agricolă (fructe, tutun, orez, bumbac). Covoare. Ceramică. S-a mai numit Urmia (până în 1926) și Rezā’ῑyeh (1926-1980).

OSHOGBO [oʃogbo], oraș în SV Nigeriei, capitala statului Osun, situat pe râul omonim, la NE de Ibādan; 250,9 mii loc. (1991). Nod de comunicații. Oțelărie. Ind. textilă și alim. (tutun, uleiuri vegetale, cacao). Centru comercial. Artizanat.

OSLO [uslu], capitala Norvegiei, situată în SE țării, port în fiordul omonim; 517,4 mii loc. (2003). Pr. centru politic, economic și cultural al țării. Nod de comunicații. Aeroportul Fornebu. Șantiere navale; ind. siderurgică, de prelucr. a petrolului, chimică, constr. de aparataj electronic și electrotehnic, mașini-unelte, de prelucr. a lemnului (cherestea, mobilă, celuloză, hârtie), textilă și alim. Universitate (1811). Institut de arhitectură (1965). Teatru național (1899). Muzeul navelor vikingilor și ale exploratorilor Nansen și Amundsen. Muzeu de artă națională, muzeu de artă populară ș.a. Mare centru turistic și al sporturilor de iarnă (aici s-au desfășurat Jocurile olimpice de iarnă, 1952). Monumente: Fortăreața Akershus (c. 1300); Domul (1694-1697, restaurat în 1849-1850 și 1948-1950); bazilica Sankt Hallvard (sec. 12, restaurată în sec. 18 și 1950); palatele Anker (1744), Storm (1760), al Guvernului (1906) și al Primăriei (1931-1950). Parcul Vigeland (1933-1934). Întemeiat în 1048 de Harald III Hardraade, pe locul unui vechi centru comercial (Opsolö). Din timpul domniei lui Haakon V Magnusson (1299-1319) devine reședință regală, până în 1380. Distrus de un incendiu (1624), a fost reconstituit, în apropierea fortăreței Akershus, sub denumirea Christiania (după numele regelui Christian IV), pe care a păstrat-o până în 1925. Din 1814, reședință culturală, iar din 1905, capitala Norvegiei.

OSUMI, grup de insule în partea de S a arhipelagului japonez, despărțite de ins. Kyūsū prin strâmtoarea omonimă (vechiul nume: Van Diemen). Ins. pr.: Tanega (455 km²) și Yaku (539 km², cu insulele vecine).

OTAGO 1. Regiune istorică și veche provincie în S Noii Zeelande (Insula de Sud); 31,5 mii km²; 194,5 mii loc. (2001). 2. (Otago Harbour), golf al Oc. Pacific pe coasta de SE a Insulei de Sud (Noua Zeelandă), mărginit la E de pen. omonimă; 18 km lungime. Pr. porturi: Dunedin (la SV) și Port Chalmers (la NV).

OTTAWA [ótəwə] 1. Râu în SE Canadei, afl. stg. al fl. Sf. Laurențiu la Montreál; 1.270 km; supr. bazinului: 146 mii km². Izv. din Platoul Laurențian, din lacul Capimitchigma, curge pe direcție NV-SE, drenează mai multe lacuri (Grand Victoria, Decelles, Simard, Quinze, Timiskaming, Allumette, Chats, Deschênes ș.a.), formează pe o porțiune granița între provinciile Québec și Ontario, purtând denumirea Rivièra des Outaouais și trece prin orașele Hull și Ottawa. Comunică cu L. Ontario prin intermediul canalului Rideau (203 km). Hidrocentrale. Navigabil în cursul inferior. Afl. pr.: Rouge, Lièvre, Gatineau, Coulogne, Rideau, Madawaska. Descoperit în 1610 de călătorul francez Étiene Brulé și explorat de colonizatorul Samuel de Champlain în 1613, care i-a atribuit denumirea de O., după numele unui trib indian care locuia în acea zonă. 2. Capitala Canadei, situată în SE prov. Ontario, port pe dr. râului omonim și pe canalul Rideau; 1,06 mil. loc. (2001). Nod de comunicații. Aeroport. Ind. siderurgică (oțel), a metalurgiei neferoase (aluminiu), constr. de mașini (utilaje energetice), a celulozei și hârtiei, cimentului, de prelucr. a lemnului (mobilă), chimică, textilă (țesături) și alim. Două universități (1848, 1942). Muzeu de artă (fondat în 1880); Muzeu Național de Științele Naturii. Orchestră simfonică. Teatru. Grădină botanică. Clădirea Parlamentului (1859-1866), în stil neogotic, cu un turn (Peace Tower) înalt de 88 m; catedralele anglicană și catolică (Notre-Dame), sec. 19. Întemeiată în 1826 de colonelul britanic John By ca așezare de soldați (care construiau canalul Rideau), cu numele Bytown, devine oraș în 1837 și capitală în 1857. Din 1855 poartă numele actual.

OȚELU ROȘU, vechea denumire (între 8 iun. 1948 și 15 mai 1992) a orașului Bistra, jud. Caraș-Severin, situat în culoarul depresionar Bistra, pe râul omonim; 12.090 loc. (2003). Stația de c. f. Vechi centru (1796) al metalurgiei feroase (oțel, laminate). Produse refractare. Menționat documentar în sec. 14 cu numele Bisthere, iar în 1699 cu denumirea Ohaba-Bistra. Între 1925 și 1945 s-a numit Ferdinand, iar între 1945 și 1948, Ferdinand-Bistra. Declarat oraș în 1960. Biserica Sf. Gheorghe (1831).

OULU (OULUJARVI), lac tectonic glaciar, în partea centrală a Finlandei (Saumenseeka), la 122 m alt.; 990 km²; ad. max.: 38 m. Este drenat de râul omonim în G. Botnic al M. Baltice, la gura căruia se află și orașul cu același nume.

OULU (în suedeză ULEÅBORG), oraș în V Finlandei, port pe țărmul de NE a G. Botnic, la gura de vărsare a fl. omonim; 124,5 mii loc. (2002). Aeroport. Șantiere. navale. Siderurgie. Ind. cuprului. Uzine de îngrășăminte chimice, fabrici de ciment, textile, hârtie și celuloză prelucr. lemnului, alim. Centru turistic. Export. de lemn și min. de fier. Universitate (1958). Fortăreață (1375) distrusă de o explozie în 1793; castel (1590); catedrală construită în anii 1770-1776 și restaurată în 1830-1832. Fundat în 1605, a primit statut de oraș în 1610. Devastat de un incendiu în 1822.

OYAPOCK (OIAPOQUE), fluviu în N Americii de Sud (Brazilia și Guyana Franceză); 370 km. Izv. din M-ții Tumuc-Humac (Brazilia), curge pe direcție SSV-NNE, formând, aproape pe tot parcursul său, granița între Guyana Franceză și statul brazilian Amapá, și se varsă în golful omonim al Oc. Atlantic.

PAGADIAN, oraș în SV Filipinelor, în SV ins. Mindanao, în pen. Zamboanga, port la golful omonim al M. Celebes; 142,5 mii loc. (2000). Aeroport. Centru comercial (orez, porumb, nuci de cocos). Prelucrarea peștelui. Devine oraș în 1969.

PAU [po], oraș în SV Franței, situat la poalele de N ale m-ților Pirinei, pe râul omonim, la 175 km S de Bordeaux; 79,4 mii loc. (2003). Ind. metalurgică, a constr. aeronautice și a turbinelor, a energiei electrice, chimică, textilă, de prelucr. a petrolului, a încălțămintei și alim. Universitate (1722, reînființată în 1969). Muzeu Național cu colecții de mobilier și de tapiserii din sec. 16-18, adăpostit în castel. Muzeu de Artă. Muzeul Bernadotte. Hipodrom. Circuit automobilistic. Stațiune climaterică și centru al sporturilor de iarnă. Castel (se.c 13-16, restaurat în sec. 19). Menționat documentar în 1154. Din sec. 15, capitala Béar-nului și apoi a regilor Navarrei. Alipit Coroanei franceze (1620).

PELEAGA 1. cel mai înalt vârf din m-ții Retezat, alcătuit din granite, granodiorite, șisturi cristaline. Alt.: 2.509 m. 2. Lac glaciar în m-ții Retezat, la poalele de E ale vârfului omonim, la 2.122 m lat. Supr.: 1,72 ha; ad. max.: 4,2 m. Cunoscut și sub numele Ghimpele.

pilot (piloți), s. m. – Stîlp, pilon. Fr. pilotis. Omonim al lui pilot, s. m. (cîrmaci), din fr. pilote.

PORTOVIEJO, oraș în V Ecuadorului central, pe râul omonim, în apropierea coastei Oc. Pacific, la 145 km NV de Guayaquil; 171,8 mii loc. (2001). Centru comercial agricol (cafea, cacao, bumbac, trestie de zahăr, lemn de balsa). Meșteșuguri (tăbăcărie, pălării de Panamá, coșuri). Univ. tehnică (1952). Episcopie (1871). Fundat (1535) de coloniștii spanioli lângă coastă, s-a mutat pe actualul amplasament (1628) din cauza atacurilor indienilor.

QOM (QUM sau KUM), oraș în partea central-nord-vestică a Iranului, pe râul omonim, la marginea de V a deșertului Dasht-e-Kavir, la 147 km SSV de Teheran; 777,7 mii loc. (1996). Nod rutier și feroviar. Expl. de petrol și gaze naturale. Rafinărie de țiței. Ind. ceramicii, a sticlăriei, textilă și alim. Centru comercial și piață agricolă pentru cereale, bumbac, fructe. Universitatea islamică Howzeh. Moschee, Mausoleul Fatimei. Centrul spiritual al liderilor șiiți (din sec. 8). Loc de pelerinaj. Fundat în sec. 3.

RACOVA 1. Râu, afl. dr. al Bârladului în aval de municipiul Vaslui; 53 km. Izv. din Pod. Central Moldovenesc pe care îl traversează de la vest spre est, având un cors tipic subsecvent. Versantul drept al văii R. este delimitat de o cuestă întinsă pe zeci de km, coasta Racovei, care constituie limita S a Pod. Central Moldovenesc. Pe cursul inferior al râului R. se află lacul antropic Pușcași. Afl. pr.: Gârceanca, Hârșova. 2. Com. în jud. Bacău, situată la poalele de S ale dealului Bahna (Subcarpații Neamțului) și cele de N ale culmii Pietricica, pe cursul inferior al Bistriței; 3.375 loc. (2005). Stație de c. f. În arealul com. R. s-a construit lacul de acumulare omonim (8,66 nil. m³), ale cărui ape alimentează hidrocentrala cu o putere instalată de 23,6 MW, dată în folosință în 1964. Vestigii neolitice (topoare din piatră, fragmente de ceramică pictată ș.a.). În satul R., menționat documentar în 1437, se află biserica de lemn Sf. Ioan (1844, reconstruită în 1934). În perimetrul com. R. a fost descoperit scheletul unui elefant uriaș (Elephas meridionalis). Rezervație forestieră (pădurea Runc). 3. Lupta de la ~ v. Vaslui (2).

RIVNE (în poloneză Rōwne), oraș în Ucraina, situat pe râul Ustie, la 180 km NE de L’viv; 148,8 mii loc. (2004); centrul ad-tiv al regiunii omonime. Nod feroviar. Ind. constr. de mașini, chimică, mat. de constr., de prelucr. a lemnului, pielăriei, textilă și alim. Universitate (1960). Turism. Veche așezare poloneză, menționată documentar în 1282, a trecut la Rusia în 1795 și a devenit oraș în 1797. A revenit Poloniei în anii 1920-1939, ulterior a intrat în componența U.R.S.S. Ucraineană și din 1991 a Ucrainei independente. Vechea denumire: Rovno (până în 1991).

romantism, termen care desemnează, ca și clasicismul*, o noțiune estetică și o epocă istorică în evoluția muzicii (artelor, literaturii). 1. Ca noțiune estetică muzicală, r. derivă din curentul omonim ivit în literatură, prefigurat de Victor Hugo în prefața la Cromwell (1827). Dacă în literatură r. presupune răsturnarea formelor clasice, „muzicalitatea” textului, plasticizarea sa, în muzica r. se indreaptă spre poetizare, literaturizarea materialului muzical, păstrând totuși eșafodajul formelor deja definite ale clasicismului. R. introduce în muzică trăirea umană, frământarea sentimentelor contradictorii și mai ales predispoziția pentru liric, fantastic, melancolic, pasional, zugrăvite cu o mare libertate de expresie. În ce privește forma*, r. nu inventează noi structuri ci le exacerbează pe cele existente, făcând ca materialul sonor să urmeze dramaturgia sentimentelor, a literaturii, care va forma „programul” multora din lucrările muzicale ale r. Astfel, dintru început, r. „nu se definește ca un stil ci ca o atitudine spirituală, ca o stare de spirit” (W.G. Berger). R. apare ca o reacție subiectivă față de obiectivismul clasic. Individualizarea este consecința acestui subiectivism, care determină stiluri foarte diferite de la compozitor la compozitor, în funcție de trăirile pe care le exteriorizează artistic (muzical) fiecare creator. Trăirea sentimentului romantic este dominanta caracteristicilor ce definesc r. Prin această înclinare spre sentimental, liric, r. poate apărea în muzica oricărei epoci creatoare din istoria muzicii. Și tot prin liric (componentă intrinsecă a muzicii), r. se relevă ca un dat al substanței muzicale, indisolubil legat de aceasta. 2. Ca noțiune ce delimitează o epocă istorică, r. se plasează în istoria muzicii cu aproximație între anii 1830-1916. Elementele romantice apăruseră deja în lucrările lui L. van Beethoven, legătura și continuitatea clasicismului cu r. fiind prin acestea incontestabil. Cel care făcea exegeza lucrărilor lui Beethoven la începutul sec. 19, punând bazele terminologiei romantice în sfera muzicii era E.T.A. Hoffmann. El demonstra atât caracterul romantic al muzicii beethoveniene cât și caracterul romantic al muzicii în sine, al limbajului muzical. Pentru descrierea perioadei r. nu se poate urma alt drum decât acela al prezentării fiecărui compozitor care a îmbogățit paleta coloristică a sentimentului r. cu propria sa viață și creație. Franz Schubert (1797-1828) este poetul muzical al liedului*, gen pe care l-a cultivat cu precădere, gen prin excelență romantic. Legătura muzicii cu poezia, cu poeții romantici, se concretizează în aceste cântece (profunde, vesele sau grave, specifice poporului germ.), în care nuanțele sentimentelor și impresiilor sunt cizelate cu arta bijutierului. Schubert a scris lieduri pe versuri de Goethe, Schiller, Rückert, Heine, Uhland etc. Un alt compozitor care reprezintă r., și prin creația muzicală și prin cea muzicologică, este Robert Schumann (1810-1856). Caracterul său exaltat, viața dureroasă, dragostea pentru poezie, îl plasează în punctul cel mai adânc al r. Schumann a creat un un mod particular de expresie pianistică, lucrările sale capricioase, strălucitoare, amețitoare, sunt surprinzătoare în contrastele pe care le exprimă. Tot în domeniul lucrărilor pentru pian, Fréderic Chopin (1810-1849) introduce o ornamentație* abundentă, pasaje ample, mari acorduri* arpegiate*, o melodicitate și o fantezie improvizatorică* deosebită, ce subliniază spiritul r., melancolia, sensibilitatea și chiar grandoarea și forța ritmică a lucrărilor sale (Nocturne, Fantezii, Valsuri, Studii, Poloneze etc.). Muzica simf. se impregnează tot mai mult de spiritul r. în creația lui Hector Berlioz (1803-1869), Simfonia fantastică fiind un exemplu concludent al exacerbării formelor și al muzicii programatice*, care își înscrie actul de naștere cu această simf. R. lui Berlioz se plasează pe alte coordonate de forță, de idei revoluționare, de dorința de a epata. Caracterul său pasionat, debordant se relevă în grandoarea lucrărilor sale (Requiem, Harold în Italia, Romeo și Julieta, Damnațiunea lui Faust ș.a.) și în amplele desfășurări simf. cu orch. imense, efecte timbrale și contraste violente (orch. duble, coruri mari, soliști, chiar fanfare). Franz Listz (1811-1886) aduce r. poemelor* sale simf. programatice de un pronunțat dramatism (Preludiile, Faust, Dante) și tot el este primul care introduce în muzica pentru pian „programatismul” poemelor simf., prin resursele sale tehnice incomensurabile. Manifestat în miniatură vocală și instr., în simf. și poem* simf., r. avea să-și spună cuvântul și în genul operei*. În timp ce, în Franța, Meyerbeer (1791-1895) cucerea aplauzele publicului cu un melanj de operă germ., fr. și it. (Robert diavolul, Hughenoții, Africana etc.), iar în Italia, G. Verdi ridica bel-canto*-ulla nivele neatinse, prin căldura și frumusețea melodiilor (ariilor) sale, Richard Wagner (1813-1883) se străduia să realizeze spectacolul total, opera sinteză a tuturor artelor (v. sincretism), drama muzicală simbolică, filosofică, metafizică, revelatoare a marilor idei (Vasul fantomă, Tannhäuser, Tristan și Isolda, Maeștrii cântăreți, tetralogia Inelul Nibelungului, Parsifal), realizând totodată și conceptul melodiei infinite. Spre sfârșitul sec. 19 r. aduce ideea în desfășurarea evenimentelor muzicale, un nou sentiment al timpului (III) în dinamica sonoră (Listz, Wagner, Brahms). Principiul ciclic* se face simțit în construcția simf. (Brahms, C. Franck). Conceptul tonal specific clasicismului și r. începe să se dezvolte în substanța cromatismelor* (Wagner). Prima parte a sec. 20 delimitează clar începutul unei concepții muzicale noi: impresionismul, „noua obiectivitate și noua modernitate” (W.G. Berger). În afara personalităților evocate mai sus, se pot înscrie în orbita r. și alte nume care au făcut parte din epocă: Carl Maria von Weber (1786-1826), F. Mendelssohn-Bartholdy (1809-1847), Hans von Bülow (1830-1894), G. Donizetti (1797-1848), V. Bellini (1802-1835), D. Fr. E. Auber (1782-1871), F. David (1810-1876), J. Offenbach (1819-1880), Ch. Gounod (1818-1890), Ed. Lalo (1830-1892), L. Delibes (1836-1891), G. Bizet (1838-1875), Em. Chabrier (1841-1894), Niels Gade (1817-1890), Ed. Grieg (1843-1904). Tot gândirii r. îi aparține interesul pe care compozitorii încep să-l manifeste față de folclor*, decurgând logic din mișcarea revoluționară de eliberare și emancipare națională a unor state mici europ. O dată cu dezideratele politice și sociale aparținând revoluțiilor naționale ale sec. 19, încep să se contureze și coordonatele culturilor naționale, determinând apariția școlilor muzicale naționale: rusă, cehă, ungară, norvegiană, spaniolă, românească etc.

ROWLING [róuliŋ], Joanne Kathleen (n. 1965), scriitoare engleză. Creatoare a personajului Harry Potter, din seria romanelor omonime, ecranizate, cu mare succes de public.

SACRAMENTO [sækrəméntou] 1. Laț muntos în S M-ților Stâncoși, extins pe 260 km lungime, în partea central-sudică a statului New Mexico (S.U.A.). Cuprinde masivele Sierra Blanca (3.659 m, alt. max. a lanțului S.), Guadalupe (2.667 m) și Jicarilla. 2. Fl. în V S.U.A.; 615 km. Izv. din m-ții Cascadelor, din masivul Shasta, din NV statului California, curge pe direcție SSV, trece prin orașul omonim și se varsă în G. Suisun al G. San Francisco (Oc. Pacific) formând o deltă comună cu fl. San Joaquin. Navigabil pe 290 km. Pe cursul superior a fost construit (1945) barajul Shasta (183 m înălțime și 1.055 m lungime) în urma căruia s-a format lacul de acumulare omonim (56 km lungime: volum: 5,6 miliarde m³). Afl. pr.: Pit, McCloud, Feather. 3. Oraș în V S.U.A., centrul ad-tiv al statului California, situat pe fluviul omonim, la 116 km NE de San Francisco; 407 mii loc. (2000). Aeroport. Port fluvio-maritim. Nod rutier și feroviar. Centru comercial. Piață agricolă. Constr. de rachete spațiale, de motoare și subansamble pentru avioane, de armament, sisteme de apărare, radiatoare ș.a. Ind. chimică, electronică, textilă, poligrafică, mobilei, hârtiei și alim. Prelucr. diamantelor. Universitate (1947). Galerie de artă (1885) cu opere semnate de Leonardo da Vinci, Michelangelo, Rembrandt, Dürer ș.a.; Muzeul căilor ferate; Muzeul Indian de Stat, cu obiecte de artizanat aparținând amerindienilor; orchestră simfonică; 80 de parcuri (cel mai mare fiind William Land Park, 96 ha); Capitoliu (1869-1874). De la S. s-a lansat pe orbită primul satelit american construit aici. S. este legat de Oc. Pacific prin canalul S. este legat de Oc. Pacific prin canalul S.-Yolo Port (inaugurat în 1963), lung de 142 km, pe care au acces vase oceanice. În apropiere de S. sunt trei baze militare: Mother Air Force, McClellan Air Force și Sacramento Army Depot. În 1839, un grup de coloniști conduși de căpitanul elvețian de origine germană John Augustus Sutter, s-a stabilit în această zonă, construind un fort și întemeind o așezare pe care au numit-o inițial New Helvetia. La 24 ian. 1848, tâmplarul James W. Marshall a descoperit aur la 54 km NE de actualul oraș, astfel încât, în 1849, localitatea a devenit centrul unor intense activități miniere aurifere (populația a crescut repede de la 6.000 loc. la c. 10.000 în 1854), atribuindu-i-se denumirea de Sacramento după fluviul omonim. În 1850 a devenit oraș, iar în 1854 capitala statului California. Centrul orașului (Downtown) a fost reconstruit în anii 1960-1970. Turism.

SAGAING 1. Stat în NV Uniunii Myanmar, la granița cu India; 94,6 mii km²; 4,9 mil. loc. (1994). Centrul ad-tiv: Sagaing. Culturi de arahide și mei. Mari expl. forestiere. 2. Oraș în V Uniunii Myanmar, pe dr. fl. Irrawaddy, la 16 km V de Mandalay, centrul ad-tiv al statului omonim; 59,9 mii loc. (1993). Port fluvial și nod de c. f. Centru comercial și agricol. Pagodă (1636). Pod peste fl. Irrawaddy (1.200 m). Fundat în sec. 14. Prima capitală a regatului birman centralizat (1760-1764).

SAGAMIHARA, oraș în Japonia (Honshū), situat pe platoul omonim; 600,3 mii loc. (2002). Constr. de mașini și de aparate electrice. Ind. alim. Sericicultură.

SAIDA (în arabă: ȘAYDᾹ) 1. Oraș în SV Libanului, port la M. Mediterană, situat la 40 km SSV de Beirut, centrul ad-tiv al Libanului de Sud; 150 mii loc. (1994). Piață agricolă și comercială. Pescuit. Rafinărie de petrol. Exportă petrol și produse petroliere. Punct terminus al unei conducte ce vine din Arabia Saudită (1.720 km). Sediul comunității maronite din Liban. Fundat în milen. 3 î. Hr., a devenit la jumătatea milen. 2 î. Hr. un oraș prosper al Feniciei. Menționat de Homer în scrierile sale și în „Vechiul Testament”, cu numele Sidon. Ocupat de asirieni (sec. 9-7 î. Hr.), babilonieni (sec. 6 î. Hr.) și perși (sec. 6-4 î. Hr.). Răscoala antipersană a lui Tennes, regele S. (354-350 î. Hr.), se încheie cu distrugerea orașului printr-un incendiu în care pier c. 4.000 de locuitori. Ocupat fără luptă de Alexandru Macedon (în 332 î. Hr.), inclus apoi în Regatul Seleucid, S. își redobândește autonomia (în 111 î. Hr.), recunoscută și de către Pompei (în 63 î. Hr.). În cadrul Imp. Roman S. cunoaște un lent declin. Cucerit de arabi (în 637/638), a fost obiect al luptelor dintre cruciați și musulmani (în sec. 12-13), iar în 1260 a fost devastat de către mongoli. Refăcut, a fost ocupat de musulmani în 1291, de Imp. Otoman (1517-sec. 17) și de francezi (din sec. 18). Distrus de cutremurul din 1837 și refăcut ulterior. Aici a fost descoperită o necropolă în care s-au găsit numeroase sarcofage ale regilor sidonieni. Templul fenician „Eachmoun” și ruinele unui castel din vremea Cruciadelor. 2. Oraș în N Algeriei, la poalele m-ților Atlas, la 120 km SE de Oman, capitala vilayetului omonim; 111 mii loc. (1987). Centru comercial și industrial (apă minerală, hârtie, ciment). Piață principală pentru comerțul cu oi, lemn și cereale. Nod feroviar. Fundat de francezi ca un avanpost militar (1854).

SAINT LAWRENCE [sənt lórəns] (SFÂNTUL LAURENȚIU) 1. Fl. navigabil în E și SE Canadei, axat pe o vale glaciară, prin care se scurg apele din sistemul Marilor Lacuri în Oc. Atlantic; 1.225 km; supr. bazinului hidrografic; 1,3 mil. km². Izv. din lacul Ontario, curge pe direcție SV-NE, formează granița între Canada (prov. Ontario) și S.U.A. (statul New York) pe 195 km lungime, respectiv între orașele Kingston și Cornwall, trece prin Montréal și Quebéc și se varsă în golful omonim printr-un estuar. La ieșirea din lacul Ontario are 4 km lățime, iar la vărsare (în dreptul orașului Quebéc) are 16 km lățime. Este o importantă arteră hidroenergetică și de navigație, prin intermediul căreia se asigură legăturile între Oc. Atlantic și interiorul continentului nord-american. De-a lungul sistemului Marilor Lacuri și al fl. S.L. s-au construit progresiv de către S.U.A. și Canada, începând din 1783 numeroase canale și ecluze pentru crearea unei căi de navigație de la Lacul Superior și până la Oc. Atlantic, lungă de 3.790 km,. Între 1912 și 1932 a fost construit canalul Welland, unul dintre cele mai importante din acest sistem (23 km). În anii 1954-1959 s-a construit barajul Moses-Saunders, între orașele Cornwell (Canada) și Massena (S.U.A.), în urma căruia s-a format un lac ale cărui ape pun în mișcare turbinele unei hidrocentrale cu o putere instalată de 1.800 MW. La ieșirea din L. Ontario se află Parcul Național Insulele S.L. (400 ha), care cuprinde o porțiune din malul canadian al fluviului și 13 ins. mici, renumită arie recreațională. Fl. S.L. a fost descoperit de navigatorul francez Jacques Cartier (1534-1535). Afl. pr.: Ottawa, Saint-Maurice, Saguenay, Manicouagan, Richelieu, Yamaska, Saint-Francis, Chaudière. 2. Estuar al fl. S.L., extins pe 650 km lungime, între orașul Quebéc la SV și ins. Anticosti la NE, cu o lățime max. de 125 km și una minimă de 20 km. 3. Golf în NV Oc. Atlantic, mărginit de țărmul estic al Canadei, situat între pen. Labrador (la N și NV), ins. Newfoundland (E și NE), pen. Nova Scotia (S și SV) și pen. Gaspé (V); 155 mii km²; ad. max.: 530 m. Maree max.: 2 m. Comunică cu Oc. Atlantic prin str. Belle Isle (în N) și str. Cabot (în E). În el se varsă fl. S.L. În interiorul acestui golf se află ins. Anticosti, Prince Edward și Madeleine. Îngheață în iernile foarte friguroase. Descoperit de Jacques Cartier în cea de-a doua călătorie (1534-1535). 4. Ins. americană locuită de inuiți, în M. Bering, la 190 km V de țărmul pen. Alaska și 241 km S de str. Bering; 4,4 mii km²; 153 km lungime; 16-56 km lățime. Alt. max.: 672 m. Orașe: Savoonga, Gambell. Vegetație de tundră. Vânătoare de foci. Descoperită în 1728 de exploratorul rus Vitus Bering.

SAINT LUCIA [sənt lú:ʃə] (Sfânta Lucia), stat în America Centrală insulară (arh. Antilele Mici); 617 km²; 165.300 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-franceza. Religia: creștină (romano-catolici 67,5%, protestanți 22%) 87,5%, alte credințe 8%, atei 4,5%. Capitala: Castries. Orașe pr.: Vieux Fort, Micoud, Soufrière. S.L. este o ins. vulcanică cu țărmuri relativ crestate (inclusiv frumosul golf al Capitalei) cu faleze pronunțate și un șir de culmi muntoase nu prea înalte (alt. max. Mount Gimie, 950 m) ai căror versanți sunt brăzdați de ape scurte și vijelioase. Climă tropical-oceanică, moderată de alizeele de NE, cu cicloane tropicale în sezonul ploios (mai-aug.). Pădurile tropicale au făcut loc de-a lungul ultimei jumătăți de milen. terenurilor agricole, ocupând azi ceva mai mult de 10% din supr. ins. (78 km², în așa-numita Central Forrest Reserve). Între zonele protejate se numără arealul celor două vârfuri piramidale din SV ins. (Gros Piton, 798 m, Petit Piton, 750 m) inclus (2004) în lista Patrimoniului natural mondial. Bazată în mod tradițional pe agricultura de plantație (bananieri în special), ec. ins. s-a diversificat în ultimele decenii, legat de amplificarea turismului, de facilitățile financiare oferite firmelor străine și de amplificarea activității ind., S.L. având cea mai diversificată structură a ind. prelucrătoare din întreg spațiul Antilelor Mici. Agricultura (3.000 ha irigate) are ca specific culturile de bananieri, mango, cocotieri, la care se adaugă cele de igname, manioc, batate, taro, legume, citrice, avocado, cacao, piper, nucșoară ș.a. Se cresc: bovine, porcine, ovine și caprine. Produse ind.: energie electrică, componente electronice, confecții, textile, ulei de cocos, margarină, bere, băuturi alcoolice, țigarete ș.a. Turismul a devenit în ultimii ani principala sursă de valută, în parte ca destinație a navelor de croazieră. Principalele zone și obiective: orașul Castries, capitală țării – cunoscută stațiune de cură heliomarină – și aria din jurul golfului omonim, orașul Vieux Fort, insulița Gros Islet, golful Marigot Bay, arealul Piton-ilor. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 cents. Export: banane, bere, confecții, componente electrice și electronice ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Brazilia, Barbados, Antigua și Barbuda și Dominica. Import: produse agro-alimentare, echipamente, ind., bunuri manufacturate, produse chimice, produse petroliere ș.a. Pr. parteneri: S.U.A., Trinidad și Tobago, Marea Britanie, Venezuela. Istoric. Locuită de triburi de amerindieni, S.L. este descoperită în 1502de Cristofor Columb și numită astfel după ziua în care a fost zărită. Colonie a Coroanei britanice din 1814, S.L. își proclamă în 1979 independența de stat în cadrul Commonwealth-ului. Membru N.A.T.O. (18 sept. 1979). Alegerile parlamentare (23 mai 1997) sunt câștigate de liderul Partidului Laburist, aflat în opoziție, Kenny Anthony, care devine noul prim-min., reconfirmat în funcție, în urma victoriei în alegerile parlamentare din dec. 2001. Monarhie constituțională.

SAINT-PIERRE [sẽpié:r], oraș și port în ins. omonimă (NV Oc. Atlantic), centrul ad-tiv al Colectivității teritoriale franceze Saint-Pierre și Miquelon; 5,6 mii loc. (1999). Mare port de pescuit. Bază pentru flotilele baleniere. Turism. Fundat în 1635 de coloniști francezi. Erupția vulcanului Montagne Pelée din 1902 a distrus orașul, ucigând aproape 30.000 de oameni.

SALERNO, oraș în S Italiei (Campania), situat pe țărmul golfului omonim al M. Tireniene, la 47 km SE de Napoli; 137,7 mii loc. (2003). Port. Șantier naval. Ind. siderurgică, a constr. de mașini, chimică, electrotehnică, textilă, de prelucr. a lemnului, sticlăriei, mat. de constr. (ciment), a ceramicii și alim. Piață agricolă (cereale). Stațiune balneară. Centru turistic. Catedrala San Matteo (sfârșitul sec. 11, reconstruită în sec. 18) în care se află mormintele Sf. Matei și al papei Grigore VII; Domul arabo-normand (1076-1085); bisericile San Giorgio (sec. 18) și Annunziata/Buna Vestire (sec. 18); necropole etrusce (sec. 6-5 î. Hr.). La S. a fost întemeiată o școală de studii medicale (sec. 10), care a funcționat până în 1811, prima de acest fel din Europa. Așezarea a fost fundată, probabil, de etrusci, a devenit colonia romană în anul 197 î. Hr. cu numele Salernum. În anul 646 a intrat în componența unui ducat longobard, iar în 839 a devenit capitala unui principat independent. A cunoscut o perioadă de mare prosperitate în timpul lui Guaimario V, duce al Calabriei și Pugliei (1027-1052). Cucerit de normanzii conduși de Robert Guisgard (1076), care și l-a făcut capitală. De-a lungul Ev. med. a existat ca feud aparținând familiilor Colonna, Orsini și Sanseverino. În 1632 a fost încorporat în Regatul de Napoli. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la 9 sept. 1943, la S de oraș, forțele anglo-americane au efectuat o debarcare pentru a grăbi eliberarea orașului Napoli, purtându-se lupte grele împotriva trupelor germane. Sediu al guvernului condus de Pietro Badaglio (apr.-mai 1944).

SALINAS [səlí:nəs], oraș în V S.U.A. (California), situat pe valea omonimă, la poalele m-ților Coastei, la 16 km E de țărmul G. Monterrey al Oc. Pacific, la 76 km SSE de San Jose; 108,8 mii loc. (2000). Centru agricol (animale, sfeclă de zahăr, legume). Colegiul „Hartnell” (1920); anual are loc un festival „California Rodeo” celebru. Așezarea a fost întemeiată în 1856 de Elias Howe pe vechiul drum spaniol dintre San Diego și San Francisco, numit El Camino Real. Denumirea orașului derivă de la numele spaniol („salinas”) al fostelor mlaștini sărăturate care acopereau în trecut această zonă.

SALONIC (THESSALONÍKI), oraș în NE Greciei (Macedonia), port la G. Salonic (M. Egee); 363,9 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Șantier naval. Rafinărie de petrol. Ind. chimică, textilă, a constr. de mașini, de prelucr. a tutunului, pielăriei, mat. de constr. și alim. Producție de covoare. Exportă cereale, tutun, produse chimice, textile și cosmetice, articole din piele ș.a. Târg internațional de mostre. Universitate (1925). Muzeu de arheologie. Centru turistic. Monumente: ruinele unor fortificații din sec. 4 î. Hr., Arcul lui Galeriu (303 d. Hr.), care celebra victoria sa din 296 împotriva Sasanizilor, biserica Sf. Dumitru, ocrotitorul orașului (sec. 5, reconstruită după incendiul din 1917), bisericile bizantine Sf. Parascheva (sec. 5), Sf. Sofia (sec. 8), Sf. Fecioară (sec. 9), bisericile Sf. Apostoli (sec. 14) și Sf. Gheorghe (sec. 16), Turnul alb (sec. 15), Citadelă (sec. 15). Monumentele paleocreștine și bizantine au fost incluse (1988) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în sec. 6 î. Hr. cu numele Therme, a fost reîntemeiat în anul 315 î. Hr. de Casandru (Kassandros), regele Macedoniei, atribuindu-i numele soției sale (sora lui Alexandru Macedon), Thessaloniki. În scurt timp orașul ajunge principalul port al Macedoniei elenistice. În 146 î. Hr. a devenit cap. prov. romane Macedonia. Locuitorii orașului au fost creștinați în anii 49-50 de Sf. Apostol Pavel, care a predicat aici și a adresat cetățenilor două epistole. Ridicat la rangul de colonia (în c. 250) de împăratul roman Decius, a devenit reședință imperială în timpul tetrarhiei, iar de la sfârșitul sec. 4 este centrul ad-tiv al Illyricum-ului, una dintre cele patru prefecturi ale Imp. În 390, o mare parte din loc. au fost masacrați de împăratul roman Theodosios la măartea căruia (395) S. revine Imp. Roman de Răsărit, apoi celui Bizantin. În sec. 5-7 orașul s-a apărat cu succes în fața repetatelor atacuri ale ostrogoților, avarilor și slavilor și în pofida întreruperii cvasitotale a legăturilor terestre cu Constantinopolul, S. a continuat să se dezvolte, devenind al doilea oraș ca importanță din Imp. Bizantin și capitala themei omonime (de la începutul sec. 9). Din S. erau originari și și-au pornit activitatea misionară, în 863, frații Chiril și Metodiu. De-a lungul vremii, S. a cunoscut momente foarte dificile: la 31 iul. 904 a fost cucerit și jefuit de pirații arabi conduși de Leon de Tripoli, iar la 24 aug. 1185 normanzii conduși de regele Guilaume II, după un atac combinat, terestru și naval, au cucerit S., pe care l-au jefuit cumplit, dar pe care au fost constrânși să-l abandoneze rapid. După 1204 și cucerirea Constantinopolului de către participanții la a patra Crudiadă, Bonifaciu de Montferrat a devenit rege al S., dar la puțină vreme orașul a fost recucerit în 1224 de despotul Teodor Anghelos Ducas al Epirului (care s-a încoronat împărat al S.), iar în 1246 de Ioan III Ducas Vatațes, împăratul de la Niceea, l-a dobândit fără luptă, orașul revenind în Imp. Bizantin restaurat în 1261. Aici a avut loc, între 1342 și 1349, puternica răscoală a zeloților. În sec. 14, S. a cunoscut o înflorire artistică și culturală remarcabile. Cucerit de Murad I în 1387, a fost redat bizantinilor în 1403, aceștia cedându-l Veneției în 1423. Recucerit de turci în 1430, a rămas sub stăpânirea lor până în 1912. în urma Războaielor Balcanice a revenit Greciei prin Tratatul de Pace de la Londra din 1913. În oct. 1915, la S. s-a deschis un nou front, prin debarcarea trupelor Antantei. Distrus în mare parte de incendiul din 1917. În timpul ocupației germane (apr. 1941-oct. 1944), începând din vara anului 1942 populația evreiască din oraș (c. 6-7.000 oameni) a fost trimisă în lagăre de muncă forțată, o parte dintre ei aflându-și acolo moartea.

SALTA 1. Oraș în NNV Argentinei, centrul ad-tiv al prov. federale omonime, situat în m-ții Anzi, la 1.100 m alt., pe valea Lerma și pe Río Arías; 462,6 mii loc. (2001). Aeroport. Expl. de petrol. Ind. metalurgică, petrochimică, mat. de constr. (ciment), de prelucr. a lemnului (mobilă) și tutunului, pielăriei, tananților și alim. (ulei, zahăr, făină, preparate din carne, vin). Universitate (1967). Anual are loc (sepr.), Festivalul Miracolului (Fiesta del Milagro) care comemorează, în principal, cutremurul din 1692, când o mare parte din oraș a fost distrusă. Catedrală (1592), biserica San Francesco, palatul guvernului și locuințe în stil colonial. Fundat în 1582 de Hernanado de Lerma (guvernator de Tucumán), cu numele San Felipe de Lerma. La S. forțele armate spaniole au fost înfrânte de cele revoluționare de sub comanda lui M. Belgrano (1813). 2. Prov. federală în N Argentinei, situată în C. Gran Chaco, la poalele de E ale m-ților Anzi, la granița cu Bolivia; 155,5 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Salta. Expl. de petrol, uraniu, sare, min. de fier și cupru, de aur și argint. Culturi de porumb, viță de vie, tutun ș.a. Creșterea bovinelor.

SAMSUN, oraș în N Turciei, port la golful omonim al Mării Negre, situat la 330 km NE de Ankara; 362,7 mii loc. (2000). Centru comercial. Ind. constr. de mașini, chică (îngrășăminte), textilă și alim. Producție de țigarete. Exportă tutun, țigarete, lână, cereale, uleiuri vegetale, fructe. Întemeiat în 562 î. Hr. de coloniștii din Milet, cu numele Amisus. Cucerit de Alexandru cel Mare în sec. 4 î. Hr., de romani în anul 71 î. Hr., turcii selgiucizi au construit la 2,5 km SE de Amisus o fortăreață pe care au numit-o Samsun, cu existență de sine stătătoare până în 1425, cânt turcii otomani le-au unit într-o singură așezare. Anexat de Rusia în 1783. Distrus în mare parte de incendiul din 1869.

SAN DIEGO [sæn diéigou], ora șn VSV S.U.A. (California), situat pe țărmul golfului omonim la Oc. Pacific, la 160 km SE de Los Angeles și la 20 km N de granița cu Mexic; 1,2 mil. loc. (2000). Aeroport „Lindbergh”. Port comercial și de pescuit. Bază navală (69 mii ha), din 1917. Construcții navale, de rachete și componente aerospațiale, de aparataj electronic și electrotehnic. Ind. chimică, textilă (țesături) și alim. (conserve de pește). Muzeu aerospațial; Muzeu antropologic; Muzeu de științele naturii; Galerie de artă. Teatru dramatic; Teatru de operă și balet; Orchestră simfonică. Universitatea de Stat „San Diego” (1897). Planetarium. Parcul Balboa cu Grădina botanică și o foarte valoroasă Grădină zoologică. Far (1855). Festival anual național „Shakespeare” (iun.-sept.). Podul San Diego-Coronado (3,5 km lungime) peste G. San Diego. Stațiune balneară. Turism. La 28 sept. 1542, navigatorul portughez în serviciul Spaniei, Juan Rodríguez Cabrillo, a descoperit golful pe care l-a numit San Miguel, iar la 10 nov. 1602, exploratorul spaniol Sebastián Vizcaino a ajuns în acest golf, arborând pe țărm steagul Spaniei, numindu-l San Diego de Alcalá de Henares. La 16 iul. 1769, Gaspar de Portolá întemeiază un post militar, iar misionarul franciscan Junipero Serra și-a stabilit reședința aici. Declarat oraș în 1834. În 1846 S.U.A. cuceresc orașul de la mexicani; noii stăpânitori au proiectat, în 1867, un nou oraș, care a cunoscut un avânt deosebit o dată cu racordarea la calea ferată ce venea de la Santa Fe (3).

SAN FRANCISCO [sæn frənsískou] 1. Golf al Oc. Pacific, în V S.U.A., legat de apele oceanului prin canalul Golden Gate; 1,8 mii km²; 97 km lungime (de la N la S); 3-20 km lățime; ad. max.: 109 m. În el se varsă fl. Sacramento și San Joaquin. Ins. pr: Angel, Yerba Buena, Alcatraz, Treasure. Traversat de podurile rutiere Golden Gate, în NV (de 1.280 m lungime, situat la 80 m deasupra nivelului apei, deschis traficului la 27 mai 1937), Bay Bridge (care leagă S. f. cu Oakland), lung de 6,95 km, construit în 1936, cu punct de sprijin pe ins. Comorii, și San Mateo, în partea central-sudică a golfului (13,2 km lungime), cu punct de sprijin pe ins. Yerba Buena, dat în folosință la 12 nov. 1936. G. S. f. a fost descoperit în 1542 de exploratorul portughez Juan Rodriguez Cabrillo. În 1579 în acest g. a acostat Sir Francis Drake, iar în 1769 a fost vizitat de exploratorul spaniol Don Gaspar de Portolá. 2. Oraș în V S.U.A. (California), situat în pen. San Mateo, pe țărmul golfului omonim, pe falia San Andreas, extins pe 40 de dealuri (Davidson, 280 m, Nob, Russian Hill ș.a.); 776,8 mii loc. (2000). Împreună cu orașele Oakland, San Jose, Berkeley, San Mateo, Palo Alto, Richmond și Almeida formează o conurbație de 6,2 mil. loc. (1999), cu numeroși imigranți din Asia (chinezi – cea mai mare comunitate din S.U.A. -, japonezi, filipinezi, coreeni, thailandezi, vietnamezi, laoțieni ș.a.). Nod de comunicații. Port. Aeroport (la 11 km S de oraș). Punct terminus al căii ferate transcontinentale. Important centru comercial, financiar (sediul lui Bank of America), ind., cultural și turistic. Constr. navale, de rachete, avioane, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, de computere ș.a. Ind. metalurgică, de prelucr. și chimizare a petrolului, chimică (mase plastice, produse din cauciuc), hârtiei, poligrafică, textilă, a conf. (blue jeans produși de renumita firmă Levi Strauss & Co.) și alim. Rafinărie de petrol. Exportă cereale, legume, petrol, produse chimice și ind. Universitatea San Francisco (1855), Universitatea de Stat (1899), Universitatea Golden Gate (1901), Conservator (1917), Orchestră simfonică ((1911), Academia de Științe ale Californiei, Muzeu de artă modernă, Galerie de artă, teatre. Parcurile Golden Gate (400 ha), Hyatt ș.a. Pe ins. Alcatraz din G. San Francisco se află penitenciarul Alcatraz, una dintre cele mai bine păzite închisori din lume, astăzi muzeu. Simbolul orașului S. f. este tramvaiul tras pe cablu (din 1873), inițial tras de cai, cu trei linii (16 km lungime). Orașul S. f. este afectat de frecvente cutremure, din cauză că se află pe falia activă San Andreas, cele mai distrugătoare fiind cele din anii 1868, 1898, 1900, 18 apr. 1906 (acesta însoțit și de puternice incendii, în urma cărora orașul a fost distrus aproape în întregime) și din 17 oct. 1989 (7,1 grade pe scara Richter). Monumente: clădirea Primăriei (1935) de 94 m înălțime, Pagoda păcii, Turnul pompierilor. Tunel subacvatic cu șosea între S. f. și Oakland (5,6 km lungime), cel mai lung tunel de acest fel din America de Nord. Acvarium. Planetarium „Morrison”. Grădină botanică. În 1595, exploratorul portughez Sebastian Rodriguez Cermeño a pătruns în G. San Francisco, ajungând până în zona actualului oraș, numit locul respectiv Puerto de San Francisco. În 1769, expediția spaniolă condusă de Don Gaspar de Portolá a redescoperit locul unde se află orașul și l-a revendicat în numele Spaniei. În 1776, misionarii franciscani din expediția spaniolă a lui Juan Bautista de Anza au întemeiat așezarea cu numele Yerba Buena. A aparținut statului mexican (1821-1846). Ocupat de forțele americane ale S.U.A. (în 1846), a cunoscut o rapidă dezvoltare o dată cu descoperirea de aur în ținuturile învecinate. În 1869 a devenit punct terminus al primei căi ferate transcontinentale americane. Din 1848 are actualul nume. ◊ Conferința de la ~, conferință internațională (25 apr.-26 iun. 1945) cu participarea a 51 de țări la care a fost adoptată Carta Organizației Națiunilor Unite. ◊ Tratatul de pace de la ~, trata separat de pace cu Japonia (8 sept. 1951) la Conferința de la S. f. de către 49 de state. ◊ Pactul de securitate americano-japonez (8 sept. 1951) de la ~, care prevede staționarea, pe timp nedeterminat, a trupelor americane pe terit. Japoniei.

SAN JUAN [san huán] 1. Râu în VSV S.U.A., afl. stg. al fl. Colorado în pod. Colorado; 580 km. Izv. din masivul cu același nume (M-ții Stâncoși), din apropierea pasului Wolf Creek, curge mai întâi pe direcție NE-SV până la Bloomfield, după care se îndreaptă către V. În cursul superior a fost construit (1963) barajul Navajo (122 m înălțime), în urma căruia s-a format lacul de acumulare omonim ale cărui ape pun în mișcare turbinele unei hidrocentrale. În platoul Colorado formează numeroase canioane de peste 300 m ad., între care cel mai important este Goosenecks. Afl. pr.: Animas, Los Pinos, Piedra, La Plata, Mancos. 2. Fl. în V Columbiei; 320 km. Izv. din Cordillera Occidental și se varsă în Oc. Pacific, la NV de Buenaventura. 3. Fl. în S Nicaraguei; 224 km. Izv. din lacul Nicaragua, curge pe direcție generală NV-SE și în aval de orașul El Castillo de Conceptión formează granița cu Costa Rica până la vărsarea sa în M. Caraibilor (debușează prin trei brațe: Juanillo Menor, Rio Colorado și San Juan). Cunoscut și sub numele de Río San Juan sau Desaguadero. 4. Oraș în V Argentinei, centrul ad-tiv al prov. omonime, situat la poalele m-ților Anzi, pe râul San Juan, la 965 km NV de Buenos Aires; 115 mii loc. (2001). Nod feroviar, Centru comercial și minier (aur, argint, min. de fier și cupru, cărbune). Piață agricolă pentru cereale, animale, fructe. Ind. mat. de contr. (ciment), de prelucr. a lemnului și a produselor agricole. Viticultură. Catedrală iezuită (sec. 18), Muzeul memorial „Domingo Sarmiento”. Distrus în mare parte de cutremurul din ian. 1944. Fundat în 1562 de guvernatorul spaniol Juan Jufré y Montesa. 5. Prov. în partea central-vestică a Argentinei, situată la poalele m-ților Anzi, la granița cu Chile; 89,6 mii km²; 620 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: San Juan. Expl. de min. de fier și cupru, de cărbune, aur, argint. Creșterea bovinelor și ovinelor. Plantații de meri și viță de vie. În prov. S.J. se află epicentrul unei zone seismice care provoacă frecvente cutremure (cele mai puternice au avut loc în anii 1776, 1944 și 1977). 6. Oraș în NE ins. Puerto Rico, centrul ad-tiv al acesteia, port la Oc. Atlantic; 437 mii loc. (2003). Aeroport. Nod de comunicații. Șantier naval. Ind. chimică, a mat. de constr. (ciment), textilă (țesături), de prelucr. a tutunului, farmaceutică, alim. (rom Bacardi, zahăr conserve). Rafinărie de petrol. Bijuterii. Important centru comercial, financiar și turistic. Exportă tutun, țigarete, cafea, zahăr. Universități (cea mai veche din 1903). Conservator; orchestră simfonică. Muzee de artă, de antichități și de arhitectură colonială (acesta din urmă amenajat în La Casa del Callejón). Bibliotecă (La Casa de Libro), 1955. Festival anual „Pablo Casals”. Catedrala San Juan de Baustita (1521-1540, completată în 1802); Biserica dominicană San José (1532), cea mai veche biserică din emisfera vestică; castelul-fortăreață San Felipe del Morro (sau El Morro, 1539, completat în 1787); forturile „La Fortaleza” (1533), „San Cristóbal” (1766-1772) și „San Geronimo” (1771-1778). Centrul istoric și castelul au fost incluse (în 1983) în Patrimoniul cultural universal. Fundat de exploratorul spaniol Juan Ponce de León în 1508, stăpânit de britanici în 1598, jefuit de olandezi în 1625 și atacat de britanici în 1797. Cucerit de americani în 1898, o dată cu ins. Porto Rico, în timpul Războiului americano-spaniol (1898); anexarea a fost confirmată prin Tratatul de Pace de la Paris (10 dec. 1898).

SANKT GALLEN [zankt gálən] (în fr. Saint-Gall; în it. San Gallo) 1. Oraș în NE Elveției, centrul ad-tiv al cantonului cu același nume, situat pe râul Steinach, în apropiere de L. Constanța, la 63 km E de Zürich; 70,4 mii loc. (2003). Nod feroviar. Ind. chimică, textilă (dantele, produse din lână și bumbac), a confecțiilor, sticlăriei și alim. (ciocolată, biscuiți, bere). Constr. de aparate chirurgicale. Broderii. Teatre. Sală de concerte; muzee. Biblioteca „Stifts”, în stil rococo (1758-1767), cu c. 2.000 de manuscrise și numeroase incunabule și cărți vechi; catedrală romano-catolică, în stil baroc (1755-1772). Turism. În anul 612 misionarii celți au întemeiat un schit, pe locul căruia, în c. 720 a fost ridicată o mănăstire benedictină, care, până în sec. 11, a fost cea mai importantă școală de educație din N Alpilor. Orașul actual s-a dezvoltat în jurul acestei mănăstiri, care s-a asociat Confederației helvetice în 1454, când a devenit o abație independentă. Mănăstire inclusă (în 1983) în Patrimoniul cultural universal. În 1803, orașul S.G. a devenit cap. cantonului omonim. Episcopie. romano-catolică. (din 1846). 2. Canton în NE Elveției, cuprinzând și o parte din lacurile Constanța (Konstanz) și Wallen; 2 mii km²; 455,1 mii loc. (2003). Centrul ad-tiv: Sankt Gallen. Creșterea bovinelor. Expl. și prelucr. lemnului. Produse textilă și alim. Pomicultură. Turism.

SAN LUIS 1. Oraș în partea centrală a Argentinei, centrul ad-tiv al prov. omonime, situat la poalele SV ale Sierrei de Córduba, la 241 km ESE de Mendoza; 152,9 mii loc. (2001). Nod rutier. Hidrocentrală. Fundat în 1596. 2. Prov. în partea centrală a Argentinei, pe Rio Salado, la poalele V și SV ale Sierrei de Córdoba; 76,7 mii km²; 367 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: San Luis. Expl. de wolfram, bazalt, granit, lemn și sare. Creșterea bovinelor. Culturi de porumb, sorg, floarea-soarelui, sparanghel ș.a.

SAN MIGUEL, oraș în ESE Rep. El Salvador, situat pe Rio Grande de San Miguel, la poalele E ale vulcanului San Miguel (2.130 m alt.), la 120 km ESE de San Salvador; centrul ad-tiv al departamentului omonim; 159,7 mii loc. (2000). Expl. de aur și argint. Centru comercial, Piață agricolă (porumb, bumbac, cafea, legume). Ind. chimico-farmaceutică, textilă, de prelucr. a maselor plastice, a bumbacului și a produselor agricole; produse din piele. Catedrală în stil colonial (sec. 18). Fundat în 1530 de spanioli. Distrus de un cutremur în 1917. Vulcanul San Miguel a erupt ultima oară în 1976.

SAN PEDRO DE MACORÍS, oraș în SE Rep. Dominicane, port la M. Caraibilor, situat la gura de vărsare a lui Rio Higuamo, la 64 km de Santo Domingo, centrul ad-tiv al provinciei omonime; 124,7 mii loc. (2002). Aeroport. Exportă zahăr, melasă, lemn și animale. Ind. textilă, de prelucr. a lemnului și a tutunului, cosmetică și alim. (zahăr, alcool). Universitate (1970).

SAN SALVADOR, cap. Rep. El Salvador, situată în partea central-vestică a țării, pe Rio Ace Chaute, la 11 km V de vulcanul San Salvador, la 32 km de țărmul Oc. Pacific; 485,8 mii loc. (2001). Nod feroviar și rutier pe șoseaua panamericană. Aeroportul Comalpa (1970). Pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-științific, și turistic al țării. Ind. chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului, textilă (țesături), a confecțiilor, pielăriei și încălțămintei, cosmeticii, mat. de constr. (ciment) și alim. (zahăr, bere, lichior, țigarete, brânzeturi). Două universități (cea mai veche din 1841). Observator astronomic. Bibliotecă națională. Muzeu național al științelor și industriei (1883); Muzeu național (1940). Grădină botanică. Catedrală (sec. 19). Palat național (1907-1920). Fundat în 1525 de către conchistadorul spaniol Pedro de Alvarado în apropiere de Suchitito și mutat în 1528 pe locul actual (32 km SV de vatra inițială) de către conchistadorul Don Jorje de Alvarado (fratele fondatorului). Declarat oraș în 1546, a devenit cap. statului independent El Salvador în 1821, apoi a Federației Provinciilor Unite ale Americii (1831-1838) și a Rep. El Salvador (din 1841). Ruinat adesea de erupțiile vulcanului San Salvador (1.960 m alt., craterul are 1.000 m ad.) a cărei ultimă manifestare a avut loc în 1917. Distrus aproape în întregime de cutremurele din 1854, 1873, 1917 și 1986. La 19 km E de oraș se află lacul Ilopango, cu stațiunea balneară estivală omonimă.

SANTA ANA 1. Oraș în V Rep. El Salvador, situat la 56 km NV de San Salvador, la 32 km E de granița cu Guatelama și la 16 km N de vulcanul Santa Ana (2.365 m alt.); centrul ad-tiv al departamentului omonim; 164,5 mii loc. (2000), al doilea oraș ca mărime al țării. Nod rutier pe șoseaua panamericană. Centru comercial pentru cafea și trestie de zahăr. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), cafelei, textilă, pielăriei și încălțămintei, alim. (zahăr, băuturi alcoolice). Turism. Universitate. Teatru Național. Catedrală gotică. Biserica El Calvario, în stil colonial. Cunoscut cu numele Santa Ana după 1708. 2. Oraș în VSV S.U.A. (California), situat pe râul omonim, la poalele m-ților Santa Ana, la 53 km SE de Los Angeles; 337,9 mii loc. (2000). Constr. de avioane și de componente electronice. Ind. chimică și de prelucr. a cauciucului. Producție de fibre de sticlă, de articole sportive și de radiouri. Centru comercial. Muzeu de istorie. Muzeu în aer liber cu colecții de avioane vechi. Fundat în 1869.

SANTA MONICA, oraș în V S.U.A. (California), situat pe țărmul golfului omonim al Oc. Pacific, la poalele m-ților Santa Monica, la 24 km V de Los Angeles; 84,1 mii loc. (2000). Stațiune balneară (plaje). Turism. Constr. de avioane (Compania McDonnell-Douglas), de componente aerospațiale și de dispozitive și sisteme laser. Ind. Chimică. Orchestră simfonică. Centru de afaceri. Fundat în 1827, devine oraș în 1886.

SANTA ROSA 1. Oraș în partea central-estică a Argentinei, centrul ad-tiv al prov. La Pampa, situat la 200 km de Bahia Blanca; 93.9 mii loc. (2001). Nod de comunicații. Centru agricol (cereale, creșterea bovinelor). Muzeu de artă regională și de istorie naturală. Universitate (1958). Fundat în 1892. 2. Oraș în V S.U.A. (California), situat pe râul omonim, la poalele m-ților Sonoma, la 25 km de țărmul Oc. Pacific, la 80 km NNV de San Francisco; 147,6 mii loc. (2000). Ferme pentru creșterea păsărilor. Centru viticol și de vinificație. Ind. chimică, textilă, pielăriei și încălțămintei, opticii (instrumente optice), de prelucr. a lemnului și a fructelor. Universitate. Muzee de artă și istorie. În apropiere se află gheizere, izvoare cu ape minerale și Pădurea pietrificată. Fundat în 1833 de generalul Mariano Guadalupe Vallejo; declarat oraș în 1868.

SANTIAGO DE CUBA, oraș în extrenitatea SE a Cubei, situat pe țărmul golfului omonim al M. Caraibilor, la poalele Sierrei Maestra, la 80 km v de Guantanamo și 765 km SE de Havana; centrul ad-tiv al provinciei omonime; 441,5 mii loc. (2002), al doilea oraș ca mărime al țării. Port comercial prin care se exportă min. de cupru, de fier și de mangan, zahăr, rom, tutun, fructe ș.a. Centru minier (cupru, fier, mangan) și agricol. Rafinărie de petrol. Șantier naval. Ind. metalurgică, chimică, textilă, a mat. de constr. (ciment), de prelucr. a tutunului și alim. (zahăr, rom). Stațiune balneară. Universitatea Oriente (1947). Catedrală în stil colonial (1522). Biserica San Francisco (sec. 16) și fortăreața Castillo del Morro, declarată (în 1997) în Patrimoniul cultural universal. Fundat în 1514 de Diego Velásquez de Cuéllar (primul guvernator al Cubei) pe un alt loc, situat la câțiva km de vatra actuală, care datează din 1522. Capitala Cubei până în 1589.

SANTIAGO DEL ESTERO 1. Oraș în N Argentinei, centrul ad-tiv al provinciei omonime, situat pe Rio Dulce, la 925 km NV de Buenos Aires și la 142 km SE de San Miguel de Tucumán; 230,4 mii loc. (2001). Nod feroviar. Centru comercial și piață agricolă pentru porumb, bumbac, zahăr, tutun, animale, lemn. Ind. de prelucr. a lemnului (mobilă), textilă și alim. Centru turistic. Muzeul „Wagner”. Biserica San Francisco Solano (1570-1590), în stil gotic. Fundat în 1553 de coloniștii spanioli în frunte cu conchistadorul Francisco de Aguirre (cea mai veche așezare din Argentina). 2. Prov. în N Argentinei, situată în zona de contact a C. Gran Chico cu prelungirile Cordillerei Andine și ale Sierras de Cordoba, pe Rio Dulce; 136,3 mii km²; 804,4 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv: Santiago del Estero. Numeroase mlaștini și lacuri sărate. Culturi irigate de bumbac, alfalfa, pepeni, viță de vie, cartofi dulci ș.a. Creșterea bovinelor, catârilor și caprinelor.

SASKATCHEWAN [səskætʃiuən] 1. Râu în partea central-sudică a Canadei; 1.939 km (de la izv. râului Bow); supr. bazinului hidrografic: 383 mii km². Se formează prin unirea (la 50 km E de orașul Prince Albert) a râului S. de Sud (1.392 km) cu râul S. de Nord (1.287 km) și se varsă în lacul Cedar din complexul lacustru Winnipeg, în aval de localitatea The Pass. Râul S. de N izvorăște din ghețarul Columbia din m-ții Columbiei (M-ții Stâncoși) și trece prin Edmonton, iar S. de Sud se formează prin confl. râurilor Bow și Oldman, care izvorăsc din lacul Grassy (M-ții Stâncoși), și trec prin Saskatoon. Pe râul S. de Sud a fost construit barajul Gardiner (1958-1967), în amonte de orașul Outlook, în urma căruia s-a format lacul de acumulare Diefenbaker (4 miliarde m³) ale cărui ape pun în mișcare turbinele unei hidrocentrale. Navigabil. pe 1.450 km. Irigații (c. 400.000 ha). Îngheață în iernile geroase pe perioada nov.-apr. Râul S. a fost descoperit în 1691 de Henry Kelsey. 2. Provincie în partea central-sudică a Canadei, cu relief de câmpie, străbătută de râul omonim; 651,1 mii km²; 994,8 mii loc. (2003). Partea sudică intră în zona de preerie; în N păduri, lacuri și mlaștini. Centrul ad-tiv: Regina. Expl. de petrol, gaze naturale, uraniu, lignit, aur, argint, nichel, crom, plumb, sare ș.a. Expl. forestiere. Culturi de cereale. Creșterea bovinelor, ovinelor, porcinelor. Creată în 1905.

SASSANDRA 1. Fl. în V Cotê d’Ivoire cu o lungime de 650km; se varsă în Oc. Atlantic. 2. Oraș-port de la gurile fl. omonim, situat în SV statului Cotê d’Ivoire, 223 km V de Abidjan.

SAVANNAKHÉT, oraș în S Laosului, situat pe stg. fl. Mekong, la 210 km NV de Pakse; centrul ad-tiv al prov. omonime; 47,5 mii loc. (1996). Port fluvial. Aeroport. Expl. de petrol, de min. de fier, de cupru și de aur. Ind. de prelucr. a lemnului și alim.

SAWHᾹJ (SOHAG sau SUHAG), oraș în partea central-estică a Egiptului, port pe stg. Nilului. Centrul ad-tiv al guvernoratului omonim. 170,4 mii loc. (2000). Piață pentru cereale, zahăr, bumbac și citrice. Componente pentru automobile. Ind. textilă a confecțiilor, ceramicii, pielăriei și alim. Vestigii a două mănăstiri copte din sec. 5.

SĂCELU 1. Masiv deluros în Subcarpații Gorjului, în zona de contact cu prelungirile de S ale m-ților Parâng. Axat pe un anticlinal, dealul S. este alcătuit din gresii, marne, argile, nisipuri și conglomerate. Alt. max.: 563 m. Fragmentat de râurile Aniniș, Turbați, Blahnița, Ciocardia ș.a. Acoperit cu păduri de gorun în amestec cu carpen. 2. Com. în jud. Gorj, situată la poalele dealului omonim, în zona de confl. a râului Turbați cu Blahnița; 1.805 loc. (2005). Muzeu etnografic și de istorie, amenajat într-o casă din sec. 18. Pomicultură. Centru de dogărit. Satul S. este inclus în rândul stațiunilor balneoclimaterice, având numeroase izvoare cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice, cunoscute din 1840 și analizate chimic în 1865. Stațiunea S. este indicată în tratarea afecțiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, ginecologice, otorinolaringologice, a bolilor tubului digestiv (colon iritabil), hepatobiliare ș.a. Primele stabilimente balneare au fost construite în 1888. Bisericile Sfinții Voievozi (1748-1764) și Sf. Nicolae (1810) și casa lui Vasile Moangă (sec. 18), în satul S. Punct fosilifer (formațiuni eocene) și rezervația geologică Biserica Dracilor.

SĂLĂTRUCU, com. în jud. Argeș, situată în depresiunea omonimă, la poalele S ale m-ților Făgăraș și cele NV ale masivului deluros Tămașu din muscelele Argeșului, pe cursul superior al râului Topolog; 2.249 loc. (2005). Pomicultură (meri, pruni, peri). Prelucr. artistică a lemnului. În satul Văleni se află o mănăstire de maici care, inițial, a avut o biserică de lemn cu hramul Sf. Treime, construită în 1691-1692, prin osârdia călugărului Zosima, pustiită în timpul Războiului Ruso-Turc din anii 1787-1791. Pe locul vechii biserici s-a zidit (1883-1884) o nouă biserică ce s-a prăbușit la cutremurul din 9/10 nov. 1940. Biserica actuală, cu hramul Adormirea Maicii Domnului, construită în 1888, în apropierea celei din 1883-1884, a suferit și ea grave avarii la cutremurul din 1940, dar a fost rezidită în anii 1941-1945. Mănăstirea Văleni are și o biserică-bolniță cu hramul Învierea lui Lazăr (1887). În satul S. se află biserica Sf. Nicolae (sec. 16, refăcută în jurul anului 1747).

SĂLCIUA, com. în jud. Alba, situată în depresiunea omonimă,la poalele NV ale m-ților Trascău și cele SE ale Muntelui Mare, în zona de confl. a râului Sălciuța cu Arieșul; 1.712 loc. (2005). Reșed. com. S. este satul Sălciua de Jos, atestat documentar în 1365. Halte de c. f. (în satele Sălciua de Jos și Sălciua de Sus). Centru de țesături din lână și de cojocărit (în satul Sălciua de Jos). Oierit. Pomicultură. Muzeu cu colecții de istorie locală, de costume populare, icoane pe sticlă, cărți vechi, obiecte de uz gospodăresc. În satul Sub Piatră se află biserica de lemn Cuvioasa Parascheva (1798, cu picturi pe pereții interiori din sec. 19), iar în satul Valea Largă biserica de lemn cu dublu hram – Sf. Treime și Sf. Ilie (1782). În arealul com. S. se află peștera Huda lui Păpară și peștera de la Groși, declarate monumente ale naturii.

SĂLIȘTE 1. Depr. tectono-erozivă, parte componentă a Mărginimii Sibiului, situată în zona de contact a m-ților Cindrel cu pod. Secașelor, drenată de pâraiele Sibiel și Pârâul Negru. Depr. S. este separată de depr. Sibiu prin Măgura Beleunța (630 m alt.). Relief de lunci și terase pe care se extind mai multe localități. 2. Oraș în jud. Sibiu, situat în depr. omonimă, la poalele NNE ale m-ților Cindrel, pe Pârâul Negru, în zona Mărginimii Sibiului; 5.793 loc. (2005). Stație de c. f., inaugurată în 1879. Produse textile (țesături din lână) și de marochinărie. Centru pomicol (meri, pruni, peri). Creșterea ovinelor (vestită localitate pentru păstoritul transhumant). Iaz piscicol. Muzeu cu secții de icoane pe sticlă (în satul Sibiel). Orașul S. este renumit prin frumusețea portului popular, a cusăturilor, a sculpturilor și pirogravurilor în lemn (porți, cerdacuri, blidare, furci pentru tors lâna, fluiere, troițe etc.), precum și prin arta folclorului muzical. În sec. 19 și prima jumătate a sec. 20, com. S. a fost vestită pentru producerea vaselor ceramice smălțuite (oale, urcioare, căni, blide etc.), a cojoacelor și pieptarelor cu broderie fină, precum și un important centru de pictură populară, de fierărie și de rotărit – activități mult diminuate sau unele dispărute treptat în a doua jumătate a sec. 20. Declarat oraș la 20 dec. 2003. În S., atestat documentar în 1354, se află bisericile Înălțarea Domnului (1785, cu picturi murale interioare executate în anii 1790-1791 și fresce exterioare din 1791-1810) și Sf. Ioan Botezătorul (sec. 17), iar în satul Sibiel,menționat documentar în 1366, există ruinele cetății Salgo (sec. 12-13) și biserica Sf. Treime (1765-1776, pictată în 1782-1785). Bisericile Sf. Treime (1620, cu unele transformări din 1843 și 1896), Intrarea în Biserică a Maicii Domnului (începutul sec. 18) și Sf. Nicolae-Cacova (1771-1774), în satele Vale, Galeș și Fântânele.

SÂNGERU, com. în jud. Prahova, situată în Subcarpații Buzăului, în depr. omonimă, la poalele dealului Istrița, pe cursul superior al râului Cricovu Sărat; 5.523 loc. (2005). Pomicultură (meri, nuci, peri). Muzeu de istorie, etnografie și științele naturii (1970). În satul S. se află biserica Sf. Andrei (1793-1816) și conacul „Bozianu” (1793).

serenadă (< it. serenata; fr. sérénade; engl. serenade; germ. Nachmusik/Ständchen), piesă vocală sau instrumentală care nu presupune o formă fixă, de factură vioaie, populară, îndeplinind o funcție de divertisment, destinată inițial execuției nocturne în aer liber, în scopul omagierii uneia sau mai multor persoane. I. 1. S. vocală, cu accentuat caracter pop., ce nu comportă o formă prestabilită. Cultivată cu predilecție de trubaduri*, Minnesängeri*, hidalgos, care o cântau acompaniindu-se de instr. cu coarde ciupite; a fost inclusă în operă* (ex.: Mozart, Don Giovanni; Paisiello, Bărbierul din Sevilla; Rossini, opera omonimă; Wagner, Maeștrii cântăreți din Nürnberg). 2. S. instrumentală ce se dezvoltă în sec. 18, ca lucrare cu caracter de divertisment, fiind alcătuită dintr-un număr variabil de piese (asemănătoare, prin aceasta, cu divertismentul* și cu suita*). Influența formei de sonată* este pusă în evidență de caracterul dezvoltator al unora dintre părțile s. Deși componența ciclului* nu este dictată de legi riguroase, se impun, cu timpul, două mișcări: marșul* (situat la începutul sau la sfârșitul ciclului) și Menuetul* (plasat între două mișcări allegro sau între un allegro și un andante). (Ex. Mozart, Eine klaine Nachmusik, K.V. 525; Haffner Serenade, K.V. 250; Beethoven, S. pentru trio de coarde, op. 11, S. pentru fl., vl. și violă, op. 25; Ceaikovski, S. pentru orch. de coarde; Reger, S. pentru orch.; Schönberg, S. pentru bas și 7 instr., op. 24; Stravinski, S. pentru pian). II. Lucrare muzical-dramatică cultivată în sec. 17 și 18, de dimensiuni reduse fără a necesita un aparat scenic, bazată pe subiecte pastorale, liturgice sau antice. (Ex. Händel, Acis, Galatea și Polifemo.)

ŠIAULIAI, oraș în N Lituaniei, la 121 km NNV de Kaunas; centrul ad-tiv al districtului omonim; 131,1 mii loc. (2004). Ind. pielăriei și încălțămintei și alim. Fundat în sec. 13.

SINOP (SINOPE), oraș în N Turciei, port la Marea Neagră, situat pe țărmul pen. Boztepe; 30,5 mii loc. (2000). Centrul ad-tiv al prov. („iller”) omonime. Reparații navale. Expl. și prelucr. lemnului. Piață agricolă. Export de tutun, lemn și fructe. Ruinele unei fortificații bizantine. Moscheea Aladin Cami (1214). Mausoleul de aici (sec. 15), capodoperă a artei turcești, aparține conducătorului Izzedin Isfendiyar (m. 1443), care a întreținut interesante relații cu domnul Mircea cel Bătrân al Țării Românești. Întemeiat în c. 630 î. Hr. de milesieni, a cunoscut o perioadă de maximă înflorire în sec. 2-1 î. Hr., când a fost capitală a Regatului Pont. Cucerit de romani în 70 î. Hr., în anul 63 î. Hr. a devenit colonia romană cu numele Julia Felix. Până în 1204 s-a aflat în componența Imperiului Bizantin; după o scurtă stăpânire a basileului din Trapezunt (1204-1214), a fost cucerit de către turcii selgiucizi, făcând parte, între 1214 și 1307, din Sultanatul de Konya (Rum). La sfârșitul sec. 14 a fost cucerit de sultanul Baiazid I, apoi de Timur cel Șchiop (începutul sec. 15), la mijlocul sec. 15 a intrat definitiv în componența Imperiului Otoman. În cadrul Războiului Crimeii (1853-1856), aici, la 30 nov. 1853, escadra rusă, condusă de amiralul Nahimov, a înfrânt și scufundat flota turcă.

SLĂNIC-MOLDOVA, oraș în jud. Bacău, situat în depresiunea omonimă, la poalele SE ale m-ților Nemira, la 530 m alt., pe cursul superior al râului Slănic (afl. al Trotușului); 5.097 loc. (2005). Expl. de gresii. Fabrică de confecții. Stațiune de îmbuteliere a apelor minerale. Releu de televiziune (din 1964). Parc dendrologic. Stațiune balneoclimaterică de interes general, cu funcționare permanentă, cu climat de depresiune intramontană și cu numeroase izvoare minerale carbogazoase, bicarbonatate, slab sulfuroase, clorurate, sodice, unele oligominerale. Valoarea terapeutică a apelor minerale de la S.-M. a fost confirmată de-a lungul timpului de unele medalii obținute la expozițiile internaționale de la Viena (medalie de aur, 1873), Frankfurt pe Main (medalie de argint, 1881), Paris (medalie de aur, 1889) ș.a., fiind comparate de către specialiști cu apele minerale de la Karlovy Vary, Vichy, Aix-les-Bains ș.a. Supranumită „Perla Moldovei”, stațiunea balneoclimaterică S.-M. oferă posibilitatea efectuării unor tratamente pentru vindecarea bolilor tubului digestiv și ale celor hepato-biliare ș.a. În cură externă, apele minerale de la S.-M. sunt recomandate pentru tratarea afecțiunilor reumatismale, a celor cardiovasculare, endocrine, ginecologice ș.a. Prima mențiune documentară a localității datează din 1757, fiind consemnată într-un hrisov al domnului Constantin Racoviță, în care se specifică dăruirea întregii văi a Slănicului Epitropiei spitalului „Sf. Spiridon” din Iași. O dată cu descoperirea (la 20 iul. 1800) a unui izvor de apă minerală de către serdarul Mihalache Spiridon, așezarea a cunoscut o evoluție ascendentă din punct de vedere balnear. Primele analize ale apelor minerale de la S.-M. au fost făcute în 1832, iar după anul 1877 au fost introduse primele instalații balneare. Până la 17 febr. 1968, localitatea a purtat numele Băile-Slănic. Până în prezent, S.-M. are în subordine ad-tivă localitățile componente Cerdac și Cireșoaia. Monumente: clădirea Primăriei (1870-1890, cu unele refaceri din 1927); clădirea Cazinoului, construită în 1894 după planurile arhitecților români George Sterian și H. Rick.

SNÆFELLSJÖKULL, masiv muntos vulcanic în partea de V a Islandei, pe o pen. care mărginește la N G. Faxa; 1.446 m. Aici se găsește ghețarul omonim. A constituit sursa de inspirație a lui Jules Verne, care și-a plasat acțiunea romanului său „Călătorie spre centrul Pământului” în această zonă.

suna (-n, -at), vb. – 1. A produce un sunet. – 2. A cînta la un instrument. – 3. A marca timpul (cu privire la ceas). – 4. A spune, a răsuna. – 5. A se face auzit, a umbla vorba. – 6. A apăsa pe sonerie, a chema. – 7. A insinua, a sugera. – 8. (Refl.) A se spune, a se ști, a se cunoaște. – Mr. asun(are), megl. sun(ari). Lat. sǒnāre (Cihac, I, 271; Pușcariu 1694; REW 8087), cf. vegl. sonuar, it. sonare, prov., cat., sp. sonar, fr. sonner, port. soar. – Der. sun, s. n. (înv., sunet), probabil din lat. sonus (Tiktin; Candrea; cf. REW 8090), sau deverbal; sunător, adj. (care sună, sonor; varietate de mere); sunătoare, s. f. (pojarniță, Staphylea pinnata), omonimul lui sunătoare < sănătoare; sunet, s. n., din lat. sǒnitŭs (Pușcariu 1695; REW 8089; Rosetti, I, 159), sau cu suf. -et, cf. tunet, muget, răcnet etc.; răsuna, vb., după fr. résonner; răsunător, adj. (care răsună); răsunet, s. n. (sunet puternic; bubuit; zgomot, rumoare). Der. din fr. sonată, s. f.; sonerie, s. f.; sonet, s. n.; sonor, adj.; sonoritate, s. f.; sonoriza, vb.

TARTUFE s.m. (Liv.) Tip uman ipocrit, fățarnic. [Pron. -tüf, var. (după alte surse) tartuf. / < fr. tartufe, cf. Tartufe – personaj din piesa omonimă a lui Molière].

temă (fr. thème; germ. Thema; engl. theme; it. tema), ideea muzicală integral expusă, cu sens de sine stătător. Particularitățile expresive și structurale ale t. depind de particularitățile stilului* și ale formei* muzicale în care se încadrează și, implicit, de specificul travaliului (v. dezvoltare) la care urmează să fie supusă. Astfel, t. de fugă* – ale cărei dimensiuni oscilează între un motiv* și o perioadă (1) – este adecvată tratării prin modalități preponderent contrapunctice (augmentare* și diminuare* ritmică, inversare*, recurență etc.); temele sonatei* – acoperind fiecare aprox. o perioadă – sunt construite pe de o parte în funcție de opoziția care se instituie între ele, iar pe de altă parte în funcție de operațiile dezvoltatoare la care urmează să fie supuse; t. ciclului variațional (sau a temei cu variațiuni) se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional; t. (sau temele) rondo*-ului – depășind în general lungimea unei fraze* – au structuri relativ mai simple și adoptă un ton relaxat, destins. T. cu variațiuni gen (I, 2) (de ex. în cadrul sonatei); se distinge prin capacitatea de a suporta un amplu travaliu variațional [v. variație (1)]. Având ca punct de plecare o t. proprie și, cu precădere, una preluată din creația altor compozitori (sau din cea anonimă, inclusiv folclorică), variațiunile modifică treptat t. prin procedee ornamentale* și figurative*, contururile acesteia rămânând recognoscibile, dată fiind păstrarea unor piloni melodici și, mai ales, armonici. Tonalitatea (2) rămâne pe parcursul variațiilor cea de bază, singura abatere permisă fiind (în cazul unei t. majore*) o temporară înscriere a uneia dintre variații în omonima* minoră*. Sunt mai rare cazurile în care, în cadrul t. cu variațiuni de tip „ornamental”, se apelează și la procedee contrapunctice*, de felul acelora întâlnite în passacaglie* sau în ciaconă*; uneori, ciclul poate sfârși (ca la Beethoven, Brahms, Reger) printr-o fugă*. Când ciclul este mai evoluat, se disting subcicluri, marcate de revenirea periodică a t. (la rându-i mai mult sau mai puțin modificată).

temperare (< lat. temperare „a potrivi, a modera”; fr. tempérament; it. temperamento; germ. Temperatur; engl. temperament), denumire generală dată procedeelor și operațiilor elaborate în timp pentru a se obține sisteme de intonație (I, 1) în care să fie egalizată (uniformizată), întâi parțial și apoi total, mărimea acelor intervale* muzicale omonime care au valori diferite în gama prin cvinte* (Pitagora) și în cea naturală* sau armonică (Zarlino). Prin această egalizare s-a simplificat construcția instr. muzicale cu claviatură*, s-a redus numărul alterațiilor s-a putut compune, transpune (v. transpoziție) și executa muzică în orice tonalitate (2) și a devenit posibilă enarmonia (2). Se cunosc sisteme de t. neegală și egală (germ. Gleichschwebende). În primele, părăsite în prima jumătate a sec. 18, numai unele intervale erau uniformizate, alese dintre cele mai utilizate, cu alterațiile necesare și posibile. Prin aceasta se putea compune, transpune și executa muzica într-un număr redus de tonalități (cu puține alterații la cheie*) și numai în acestea se putea modula (v. modulație); instr. muzicale cu sunet fix erau construite și acordate (1) corespunzător. (Ex.: la orga* din castelul regal danez din Frederiksborg, construită în 1612 și restaurată fidel de A. Cavaillé-Coll în sec. 19, sunt utilizabile numai tonalitățile do, sol și re). În sistemele de t. egală, octava* este împărțită într-un număr de intervale exact egale: 12 (A. Werckmeister), 31 (N. Vicentino), 41 (P. von Jankó), 43 (J. Sauveur), 53 (Mercator-Holder) și chiar 55 (Chr. Huygens). La acestea trebuie adăugate vechile sisteme orient. de t. egală: cel arabo-persan cu 17 trepte în octavă și cel indian cu 22 de trepte (śruti) (v. microintervale). T. ideală este aceea cu 53 de sunete* în octavă*, deoarece permite orice fel de intonație netemperată sau temperată, în 53 de tonalități diferite. Utilizarea ei este însă posibilă numai în cazul vocii sau al instr. cu coarde și arcuș și practic nu poate fi vorba de claviaturi* cu 53 de sunete în octavă. ♦ Problemele ridicate de inconvenientele sistemelor expuse au fost soluționate prin adoptarea t. egale (uniforme) cu 12 semitonuri* în octavă. Un asemenea semiton are cea mai mică valoare considerată astăzi în muzică, valoare unică și aceeași în tot cuprinsul scării muzicale cromatice. Octava se divide în 6 tonuri* egale, terțele* mari sunt toate egale și la fel terțele mici, sextele* mari, cele mici etc. Sunt posibile orice enarmonii (de ex. intervalul disonant de cvartă* micșorată do diez-fa = intervalul consonant de terță mare re bemol-fa). În scara astfel temperată numai intervalele de octavă au mărimea acustic exactă (2/1 în raport de frecvențe* sau 1.200 de cenți*). Toate celelalte intervale sunt ușor alterate. Gama egal temperată cu 12 sunete în octavă (gama cromatică*), materializată concret pe instr. cu claviatură, are drept simbol egalitățile (enarmoniile) si diez = do = re dublu bemol. Rezultând din condiția ca suma a 12 semitonuri egale (s) să dea o octavă, ea este reprez. din punct de vedere acustic-matematic de relația s¹² = 2/1 de unde s = 2^1/12 = 1,05946. Acest ultim număr este valoarea în raport de frecvențe a semitonului egal temperat (ex.: considerând sunetul la = 440 Hz dat de diapazon (6), sunetul si bemol imediat superior va avea frecvența de 440 x 1,05946 = c. 466 Hz). Privit la început ca o adevărată monstruozitate, acest mod de t. a fost consacrat, dovedindu-și pentru prima dată superioritatea față de modurile anterioare de t., datorită lui J.S. Bach, prin preludiile și fugile din Das wohltemperierte Klavier (2 vol., 1722 și 1744), scrise câte 2 în fiecare tonalitate maj. și min. având ca tonică*, rând pe rând, toate cele 12 sunete temperate. După aceasta, sistemul Werckmeister a devenit unicul sistem de acordare (2) a instr. cu claviatură. ♦ T. pluricromatică, denumire dată uneori divizării octavei, t. în 36, 48 sau mai multe microintervale* egale (t. cvartitonală, prin sferturi de ton: t. sextitonală, prin șesimi de ton etc.). ♦ Se admite că ideea t. a fost enunțată pentru prima dată de spaniolul Bartolomeu Ramis de Parja, în De Musica Tractatus (1482), unde propune ca în terța mare do-mi diferența de o comă* sintonică (81/80) dintre mi pitagoric (81/64) și mi natural (5/4) să fie temperată, adoptându-se un sunet fix, inconvenientele vechilor intonații practicate (pitagorică și naturală) au devenit tot mai supărătoare, impunându-se soluții de remediere. În gama prin cvinte, necesitatea t. a fost impusă de consecințele care rezultă din faptul că prin suprapunerea a 12 cvinte* nu se ajunge la un sunet egal cu cel rezultat din suprapunerea a 7 octave, ci la unul mai înalt cu o comă* pitagorică (diatonică). În această gamă, semitonul diatonic* (limma) este mai mic cu o comă pitagorică decât semitonul cromatic* (apotome*); terța mare și sexta mare depășesc mărimea intervalelor omonime naturale (ale armoniei (III, 1)), astfel că nu se pot obține acorduri* pure; răsturnările* lor sunt în schimb mai mici, cu aceleași consecințe etc. În gama naturală (armonică) se întâlnesc alte feluri de inconveniente. Aici tonul are 2 mărimi: ton mare, do-re = fa-sol = la-si = 9/8 și ton mic re-mi = sol-la = 10/9, astfel că și septima* mică are două valori diferite: 16/9 și 9/5. Există apoi o cvintă perfectă „joasă”, re-la = 40/27, mai mică decât cvinta perfectă 3/2 cu o comă sintonică, și, implicit, o terță mică „joasă”, re-fa = 32/27, căreia îi lipsește aceeași comă sintonică pentru a fi egală cu terța mică naturală 6/5 etc. În aceste sisteme, netemperate, introducerea alterațiilor, impusă de modulații sau de transpuneri, creează complicații mari, uneori insurmontabile. Numai pentru alterațiile simple, gama prin cvinte ar avea nevoie de încă 14 sunete în octavă, pe lângă cele 7 diatonice (câte un diez* și un bemol* pentru fiecare sunet diatonic). În gama naturală ar fi nevoie de un număr și mai mare de alterații în octavă, datorită existenței multor intervale omonime de valoare diferită. În aceste condiții, construcția și mai ales utilizarea instr. muzicale cu claviatură corespunzătoare deveneau practic imposibile. Pentru învingerea dificultăților semnalate s-a încercat mai întâi să se elaboreze sisteme de t. neegală, adoptându-se fie sunete aproximativ medii între cele apropiate, fie sunete exacte, selectate dintre toate cele teoretic necesare și renunțându-se pur și simplu la cele mai puțin folosite în compoziții. În primul caz, octava era împărțită în 12 intervale de semiton, dintre care unele neegale, iar în cel de-al doilea în 12, 17, 19 sau 31 de sunete cu cele mai diferite valori ale intervalelor omonime. T. neegale încercate nu puteau însă da satisfacție, mai ales pentru că permiteau puține modulații și transpuneri exacte, limitate la un număr redus de tonalități. Nodul gordian al crizei a fost tăiat de organistul, compozitorul și matematicianul Werckmeister. Acesta, reluând sistemul cu 12 trepte în octavă schițat de Mersenne în 1636, îl dezvoltă și-i dă formă teoretică definitivă. La adoptarea acestei t. au contribuit mult J.D. Heinichen și J.G. Neidhardt. Opunerea față de noul sistem s-a manifestat și după ce Bach a dovedit în mod strălucit posibilitățile și avantajele t. cu 12 semitonuri egale; chiar în sec. nostru s-a repetat părerea că gama egal temperată cu 12 trepte ar fi o denaturare grosolană a adevăratei simțiri muzicale. Această gamă, care sacrifica puritatea intonației intervalice și acordice în favoarea rațiunii și a practicii, a însemnat desigur un compromis – dar un compromis creator: ea este alfabetul în care au scris muzică toți compozitorii din ultimul sfert de milen. și mai bine.

TIZ s. omonim. (Îl cheamă Petre, e ~ul meu.)

TIZ, -Ă, tizi, -e, s. m. și f. Persoană care poartă același nume cu alta, considerată în raport cu aceasta; omonim (2). – Din sl. tizŭ.

UNIVOC, -Ă adj. 1. (Fil.) Care poate fi definit într-un singur fel; care poate fi denumit într-un singur fel sau cu un singur nume. ♦ (Despre cuvinte) Care păstrează același sens sau aceeași valoare în întrebuințări diferite. ♦ Omonim. ◊ Rimă univocă = rimă care constă din repetarea aceluiași cuvînt. 2. (Mat.; despre elementele unei mulțimi; op. biunivoc) Care corespunde unui singur element din altă mulțime. [Cf. fr. univoque, lat. univocus < unus – un, vox – voce].

URDELE 1. Vârf în E m-ților Parâng, situat pe cumpăna de ape dintre bazinele de obârșie ale râurilor Lotru și Latorița; alt. 2.228 m. Pe sub acest vârf trece șoseaua alpină Novaci-Sebeș, care în această zonă atinge alt. de 2.125 m. 2. Pas de înălțime în E m-ților Parâng, situat la 1.950 m alt., la poalele vârfului omonim. Acest pas este străbătut de șoseaua alpină Novaci-Oașa-Sebeș, care face legătura între Oltenia și Transilvania („Drumul regelui”).

variantă I. 1. Înfățișare a unei entități muzicale, de obicei melodice, rezultată din procese transformaționale ce se aplică unei entități-model și care se integrează într-un lanț continuu de deveniri, determinate de factori atît obiectivi (sociali) cât și subiectivi (individuali), proprii culturilor folclorice și, în general, orale sau semiorale. V. se definește neapărat în corelație cu conceptul de variație (1), înțeles în dublul său sens de proces variațional și de sinonim al variațiunii (2). Așa după cum în muzica cultă variațiunea este (sub-)unitatea arhitectonică ce fixează un anumit moment al demersului transformator (al variației înțeleasă ca proces) asupra temei*-model, în folclor*, v. poate fi considerată ca un individ melodic care fixează fie un anumit moment al varierii în timp, fie o anumită componentă a varietății în spațiu ale unei melodii-model, – un model „abstract, volatil”, insesizabil, în opinia lui Brăiloiu. (Considerarea v. în diacronie sau în sincronie depinde de unghiul de observație adoptat, respectiv de urmărirea formării lor în timp sau de observarea simultaneității lor, de îmbrățișarea unui „câmp” de v. coexistente într-un moment dat). Există, în orice caz, o analogie între raportul proces variațional-variațiune și raportul proces variațional-v., în sensul că primul termen al celor două raporturi este întotdeauna un „proces de alterare a unei sintagme muzicale în condițiile menținerii identității sale” (Speranța Rădulescu), iar cel de al doilea termen este „ipostaza concretă a unei sintagme supusă variației” (idem). În timp ce variația în muzica clasică presupune o operă finită căreia i se cunosc punctul de plecare, evoluția și finalitatea și a cărei desfășurare în timp este întotdeauna unidirecțională, v. în folclor se constituie în creații independente, neobligatoriu evolutive, căci orice v. poate fi în egală măsură rezultatul devenirii și geneza acesteia. În plan structural, v. vădesc diferențieri, uneori infinitezimale, alteori importante (cu privire la limita până la care pot ajunge transformările unei melodii, Brăiloiu se întreabă: „câte însușiri pot fi răpite unei melodii fără ca ea să-și piardă personalitatea?”). ♦ Orice proces variațional, la care se atașează și cel variantic, presupune o acțiune transformatoare, în acea zonă în care identitatea materialului nu este periclitată. Practica demonstrează că parametrul* mai stabil ce asigură de regulă identitatea este cel melodic, intonațional (I, 2), în timp ce dinamismul transformațional cade în sarcina celui ritmic. În variația clasică, melodia este supusă schimbărilor prin modificări intervalice minime, de fapt prin înflorituri (de unde și denumirea ei de „variație ornamentală”) și, încă mai sesizabil, prin ritm*; conform statutului clasic al ritmicii de tip divizionar (v. sistem (II, 6)), variația clasică se bazează pe diviziunea (1) „în trepte” a valorilor*. În procesul variațional care are ca rezultat apariția v., raportul dintre intonație și ritm este de altă natură, în sensul că intonația are și aici o mare stabilitate, schimbările în planul ritmului fiind fundamentale și mergând uneori până la depășirea sistemului; acestea din urmă se petrec în virtutea unei legi specifice privind asocierea celor două valori cantitative, cum a observat Brăiloiu, și nu prin diviziunea lor (cu unele excepții în jocuri* și în refrenul* colindelor*) și, în plus, prin asocieri de tip permutațional ale duratelor (un fel de „nerepetabilitate” – din punct de vedere ritmic – a uneia și aceeași celule* intonaționale, aproximativ ca în prozodia* ant., în modurile (III) ritmice ale ev. med. sau în ritmurile nonretrogradabile ale lui Messiaen – v. valoare (II, 2)). Marius Schneider observase deja consecințele principiului variantic asupra formei: „motivele nu evoluează în construirea frazei niciodată împreună într-un raport definitiv, ci ca elemente peregrine, singulare sau plurale, ce apar în cele mai dificile cântece și se asociază chiar în cuprinsul aceluiași cântec”. ♦ Intuit și observat fie la nivelul genurilor unde acționează v., fie „în cuprinsul aceluiași cântec”, principiul variației ritmice „cantitative” s-a răsfrânt asupra gândirii muzicale a reprezentanților școlilor naționale din sec. 20 (Janácek, Stravinski, Bartók, Enescu și suceesorii acestuia din urmă), mai ales după ce interesul lor s-a îndreptat spre acele genuri ale folclorului ce se întemeiază pe ritmica nondivizionară. Se face simțită, într-adevăr, la acești creatori „prezența, cel mai adesea subiacentă dar fermă, în țesătura muzicii [...], a pulsației ritmice nedivizionare”. Este vorba de substratul, de planul secund care alcătuiesc [...] prototipurile ritmice bicrone – picioarele metrice – și de acțiunea modelatoare pe care principiul cantitativ [...] o exercită asupra organizărilor metric-accentice de tip <divizionar>, în așa fel încât acestea din urmă „apar ca rezultatul unei operări variaționale asupra formulelor-prototip” (Clemansa Firca). Mai mult decât în lucrări cu caracter propriu-zis de variație (deși întâlnit la Reger, Křenek, Hindemith, Schoenberg, genul interesează mai puțin în epoca postromantică), principiul – pe care l-am numit „travaliu variantic” – guvernează însăși conturarea ideilor muzicale, a celor tematice sau atematice, constituirea unei forme* deschise, în general de tip variațional. 2. Ossia*. 3. Versiune a unei compoziții (1), de obicei în ms., determinabilă pe calea cercetării de arhivă, conjugată în chip necesar cu demersul analitic-comparativ și desemnată – dacă este cazul – ca definitivă. Finalitatea comparării v. unei compoziții este fie de ordin pur științific fie de ordin practic, în sensul stabilirii edițiilor (critice) definitive. II. (germ. Variante). În teoria armonică lui Riemann, omonima*, considerată nu atât ca o definire în sine a tonalității (2) cât mai ales ca o cromatizare ◊ a terței* acordului* în anumite situații [ex. cadențe (1) picardiană, sd. minoră* în major*].

VATICAN, Cetatea Vaticanului ~ (Stato della Città del Vaticano/Status civitatis Vaticanae), stat în S Europei, în perimetrul Romei (Italia), pe dreapta râului Tibru; 0,44 km² (cel mai mic stat din lume); reședința papei și centrul mondial al catolicismului. 921 loc. (2005) – statul cu cel mai redus număr de loc. din lume. Limba oficială: italiana; latina este limba Bisericii romano-catolice. Religia: creștină (romano-catolică) 100%. De dimensiuni liliputane (c. 900 m lungime max. și c. 600 m lățime max.) statul V. este amplasat pe colina omonimă (una dintre cele șapte coline ale Romei) cu alt. între 19 m și 75 m. Înconjurat de ziduri, V. dispune de șase intrări, dintre care trei pentru public (inclusiv intrarea în muzeul V. amplasată în zidul de nord). V. cuprinde bazilica San Pietro, piața omonimă, palatele V., muzee, grădini; în afara acestui spațiu Sfântul Scaun dispune de alte 13 edificii în Roma (bazilicile Santa Maria Maggiore, San Giovanni în Laterano, San Paolo’ fuori le Mura, unele palate și vile), palatul de la Castel Gandolfo (reședința estivală a papei) și zona din apropiere de Cesano (în vecinătatea Romei). Climă mediteraneană. Sursele de venit ale statului sunt reprezentate de Instituto per le Opere di Religione (IOR, 1887), de contribuții voluntare, donații și dobânzile investițiilor făcute în străinătate, din comercializarea timbrelor poștale și din turism. V. dispune de un patrimoniu cultural și artistic inestimabil care atrage anual mil. de turiști din întreaga lume. Întregul stat a fost inclus (din 1984) în Patrimoniul cultural universal. Bazilica San Pietro, cel mai mare edificiu religios creștin din lume; „Capela Sixtină”; Palatul Vatican (construit începând cu sec. 15) cuprinde muzeele Pio-Clementino (cu sculpturi antice elene și romane, între care „grupul Laocoon”, „Apolo din Belvedere” și „Atletul”), Chiaromonti (sec. 19). Galeria candelabrelor. Muzeul egiptean, Muzeul etrusc, Muzeul Etnologic, Muzeul istoric; faimoase sunt, de asemenea, Pinacoteca (unde pot fi admirate tablouri de Rafael și alți pictori celebri ai Renașterii italiene și europene), Galeria hărților, Galeria de tapiserii și Biblioteca cu peste 2 mil. volume și o colecție de hărți și manuscrise (65.000 cele mai multe în latină și greacă) unică în lume. – Istoric. V. este astăzi cel mai mic stat suveran al Globului, constituit în 1929 pentru a asigura o bază temporală suveranității spirituale a papei. Episcopul orașului Roma, considerat urmaș al Sf. Apostol Petru, își impune treptat primatul în Italia, apoi asupra episcopilor din Occidentul latin. În 313, Papalitatea dobândește proprietatea domeniului Lateran din Roma, care devine reședința princiară până în 1309. Papa Gelasius I (492-496) afirmă primatul puterii spirituale a papei asupra celei lumești, ceea ce va declanșa, în Ev. med., conflicte între Papalitate și suveranii Sfântului Imp. Roman („lupta pentru învestitură”) sau regii Franței („captivitatea babiloneană”, la Avignon, în 1309-1377). Statul papal ia ființă în sec. 8, când papa obține în stăpânire fostele posesiuni bizantine din Italia centrală, sporite în cursul Ev. med., făcând din Roma centrul politic și spiritual al Bisericii catolice. În Ev. med., statul papal deține un rol important pe eșichierul politic european. Reforma (sec. 16) scoate de sub autoritatea papală terit. ai căror loc. îmbrățișează confesiunea protestantă. Declinul puterii papale continuă și în sec. 17-18. Desființat de către Napoleon I, statul papal (0,44 km²) este restaurat prin hotărârile Congresului de la Viena (1814-1815), dar terit. sale sunt înglobate în statul național italian. În 1870, trupe italiene ocupă Roma, ultimul bastion deținut de Papalitate și o proclamă, la 20 aug. 1870, capitala Italiei. În semn de protest, papa se retrage (1870) în Vatican, pe care nu-l părăsește până în 1929. Legea din 1871 garanta papei suveranitatea și libera exercitare a autorității sale spirituale. Statul V. ia ființă prin Tratatul de la Lateran din 11 febr. 1929 (devenit art. 7 al Constituției italiene din 26 mart. 1947), când statul italian recunoaște V. proprietatea exclusivă și jurisdicția suverană asupra unui cartier din NV Romei. Noua Constituție a Italiei din 22 dec. 1947 reafirmă adeziunea la Concordat (prin care religia catolică devine religie de stat pe terit. italian) și la Tratatul de la Lateran. Conclavul V. îl alege, la 16 oct. 1978, pe cardinalul Karol Wojtyła, arhiepiscop de Cracovia, drept cel de-al 264-lea papă, Ioan Paul II devenind primul papă neitalian de după 1523 și cel mai tânăr di ultimul sec. Personalitatea puternică și dinamică a papei Ioan Paul II marchează din plin istoria Bisericii catolice din ultimele decenii. Noul Concordat dintre V. și Italia, semnat la 18 febr. 1984, îl înlocuiește pe cel din 1929 și consacră abolirea „relațiilor speciale” instaurate prin Tratatul de la Lateran, Biserica catolică și statul italian fiind acum „independente și suverane”, catolicismul încetând a mai fi religia oficială a statului italian, iar predarea religiei în școlile italiene devenind facultativă. În 1993, V. și statul Israel se recunosc reciproc, iar la 15 iun. 1994 stabilesc relații diplomatice. Ioan Paul II se afirmă, în decursul celor 25 de ani de pontificat, ca un factor activ în viața internațională, militând, în cursul vizitelor sale întreprinse în cele 129 de țări ale lumii (multe situate în zone de conflict – Bosnia și Herțegovina, Liban, Cuba, Israel ș.a.), pentru pace și concordie. Vizitând, în mai 1999, România, Ioan Paul II este primul suveran pontif care pășește pe pământul unui stat locuit în majoritate covârșitoare de credincioși ortodocși. La 30 oct. 1999, Biserica catolică și Uniunea Mondială Protestantă semnează, la Augsburg, un document care pune capăt unor dispute vechi de 450 de ani între aceste două confesiuni creștine. În timpul manifestărilor, suveranul pontif a cerut iertare pentru greșelile comise de catolici, în ultimii două mii de ani, împotriva semenilor lor, pentru persecuțiile religioase sau discriminările față de femei. Călătoria lui Ioan Paul II în Grecia (2001) este prima vizită a unui papă după Marea Schismă (1054) care a separat cele două Biserici. Vizitând Siria (2001), Ioan Paul II este primul papă care intră într-o moschee și se roagă ca musulmanii și creștinii să-și ierte reciproc fărădelegile săvârșite unii împotriva altora. La 1 febr. 2001, Ioan Paul II a promulgat noua „Lege fundamentală a statului V.”, Care o înlocuiește pe cea din 1929. După 26 de ani de pontificat, timp în care a vizitat 129 state și s-a întâlnit cu peste 1.300 șefi de stat și guvern căutând să împletească dimensiunea politică cu cea de promovare a valorilor credinței și moralei creștine, se stinge din viață la 2 apr. 2005. La 19 apr. 2005 conclavul cardinalilor reuniți în Capela Sixtină îl alege pe Joseph Ratzinger ca suveran pontif sub numele de Benedict XVI.

Wolf (cuv. germ. „lup”), (în terminologia germ. de epocă) interval* foarte dezacordat („urlând ca lupul”), existent în încercările teoretice și practice din sec. 16-17 de temperare* neegală a sunetelor gamei* naturale (armonice), în care unele intervale omonime au valori acustice neegale, prea mari sau prea mici față de cele juste. Pentru necesitățile practicii, intervalele cele mai utilizate erau acordate just (orgă* etc.), iar plusul sau minusul lor era trecut asupra intervalelor rar utilizate. Prin această „compensare” neegală, unele intervale deveneau cu totul neutilizabile (ex.: cvintele* do diez-sol diez sau la bemol-mi bemol erau mai mari cu c. 1/4 de ton temperat decât cele perfecte). Ca urmare, nici gamele respective nu puteau fi utilizate. Asemenea cvinte sunau foarte dezacordat mai ales la orgă*, fiind numite de aceea cvinte-lup (Wolfquinte). Și unele terțe* mari erau prea mari. Temperarea egală, propusă de A. Werckmeister pe baza semitonului 2^1/12 = 1,05496 (exact 1/12 din octavă), a fost un compromis care a dus la o egalizare satisfăcătoare a intervalelor omonime, făcând să dispară intervalele-lup.