AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe sunetele, zgomotele cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă Dumnezeu! = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești! N-aude, n-a vede (n-a greul pământului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca (zburând)! = să fie tăcere deplină! 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Ia auzi ce-ți spun! 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (ca răspuns la o chemare) Poftim? ce dorești?; b) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? 4. Tranz. și intranz. A afla (o veste, o știre etc.) ◊ Loc. adv. Din auzite = din câte a aflat cineva de la alții, din zvon public. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun despre el. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști, a nu mai afla nimic despre cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Pr.: a-u-. – Prez. ind. și: (pop.) auz] – Lat. audire.

BECHIU subst. (Reg., în expr.) A nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe nici) bechiu = a nu ști (sau a nu zice, a nu pomeni, a nu pricepe) nimic, nici un cuvânt, nici o boabă. – Et. nec.

BOABĂ, boabe, s. f. 1. (Specie de) fruct cărnos (și sferic) cu sâmburele sau sâmburii în mijloc; bacă. 2. Bob¹ (1). ◊ Expr. A nu ști (sau a nu pricepe, a nu zice) (nici o) boabă = a nu ști (sau a nu pricepe, zice) nimic. – Cf. scr. boba.

BOACĂ s. f. (În expr.) A nu ști (sau a nu pricepe) (nici o) boacă = a nu ști (sau a nu pricepe) nimic. – Et. nec.

BUCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic; p. gener. literă; (de obicei la pl.) alfabet; cunoștințe elementare de scris și citit. ◊ Expr. Buchea cărții = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începător (la învățătură). A nu ști buche = a nu ști nimic (la învățătură). – Din sl. buky.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CĂMAȘĂ, cămăși, s. f. 1. Îmbrăcăminte (de pânză, mătase etc.) care se poartă pe piele, acoperind partea superioară a corpului. ◊ Cămașă de noapte = îmbrăcăminte de pânză, de mătase etc. (lungă), care se poartă ca veșmânt pentru dormit. Cămașă de forță = cămașă specială confecționată din pânză rezistentă, prevăzută cu cordoane, cu care se imobilizează temporar nebunii furioși, împiedicându-i să comită acțiuni violente, iresponsabile. ◊ Expr. A rămâne în cămașă = a rămâne sărac, a pierde tot. A nu avea nici cămașă pe el = a fi foarte sărac. A lăsa (pe cineva) în cămașă sau a-i lua (cuiva) și cămașa de pe el = a-i lua (cuiva) tot ce are, a-l lăsa sărac. Își dă și cămașa de pe el, se spune despre un om exagerat de milos și de darnic. A nu-l mai încăpea cămașa = a fi înfumurat; a-i merge cuiva foarte bine. A nu avea (sau a nu ști) pe unde să scoți cămașa = a fi în mare încurcătură, a nu ști cum să scapi. Arde cămașa pe cineva = este în mare zor; are mare nevoie de ceva. 2. Membrană, înveliș (subțire), căptușeală care îmbracă diferite obiecte, piese etc. ♦ (Pop.) Placentă (1). ♦ Îmbrăcăminte interioară a unui obiect, de obicei cilindric. 3. Compus: cămașa-broaștei = algă verde de apă dulce de forma unei rețele, alcătuită din celule lungi, cilindrice (Hydrodictyon reticulatum). [Var.: cămeșă s. f.] – Lat. camisia.

CE pron. invar. I. (Interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Exprimă o întrebare) Ce ai? ♦ (Fam.; ca răspuns la o chemare) Poftim? ♦ (Cu valoare de interjecție) Cum adică?! Se poate?! Nu l-am găsit! – Ce? ♦ (Adjectival) Care? ce fel de...? 2. Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? ◊ Expr. (În formule de răspuns) De ce nu? = a) cum să nu, desigur; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva pentru a încheia discuția când nu vrei să-i răspunzi la întrebare. ◊ (Cu valoare de conjuncție) Nu văd de ce te superi. ♦ (Pop.; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. 3. (Interogativ-exclamativ, indică surpriza, indignarea, neîncrederea etc.) Cum adică? Nu cumva? Ce! Vrei să spui că n-ai fost? II. (Adverbial) Cât (de tare, de mult), cum. Ce-aș mai râde să te văd păcălit. ◊ Expr. Te miri ce = nimica toată, puțin. Cât pe ce = aproape, gata-gata. Din ce în ce = cu cât trece timpul, tot mai mult. (Pop.) Numai ce = (deodată) iată că..., pe neașteptate. ♦ (Dând nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cât de...! III. (Cu valoare de conjuncție) Care lucru anume. Nu mai știa ce să facă de bucurie. ◊ Expr. A ști (sau a afla) ce și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. IV. (Relativ) 1. Care. ◊ Expr. Pe zi ce trece (sau merge) sau de ce trece (sau merge) = pe măsură ce trece timpul, tot mai mult. 2. (În legătură cu „a fi”, „a găsi”, cu sens explicativ) Ființă ticăloasă ce ești! ◊ Expr. N-ai (sau n-aveți) pentru ce (sau de ce), formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care mulțumește. A (nu) avea de ce... = a (nu) exista motiv întemeiat pentru... 3. Ceea ce. Ați aflat ce s-a întâmplat? ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, de fapt. V. (Nehotărât) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, nu știu cât; ceva. ◊ (Substantivat; precedat de „un”) Un ce anume. ◊ Expr. (Reg.) Cu mare ce = cu mare greutate; greu, anevoie. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția principală) A stat ce-a stat. 3. Orice, oricât. Zică cine ce va vrea. – Lat. quid.

DA², dau, vb. I. I. Tranz. 1. A întinde, a înmâna cuiva ceva; a oferi. ◊ Expr. A da o masă, o petrecere etc. = a oferi o masă, a organiza o petrecere etc. A(-și) da bună ziua (sau bună seara, binețe etc.) = a (se) saluta. ♦ A pune cuiva ceva la dispoziție, la îndemână, a preda cuiva ceva; a-i face rost de ceva. ◊ Loc. vb. A da cu chirie = a închiria. A da cu (sau în) arendă = a arenda. A da (cu) împrumut = a împrumuta. A da înapoi = a înapoia, a restitui. A da în primire = a) a preda; b) (fam.) a muri. 2. A distribui ceea ce revine cuiva ca parte. ◊ Expr. A da ceva în (sau pe din) două = a împărți în două părți egale; a înjumătăți. A(-i) da (cuiva) un număr (oarecare) de ani = a(-i) atribui cuiva o anumită vârstă; a aprecia (cu aproximație) câți ani mai are cineva de trăit. ♦ A atribui, a repartiza cuiva ceva ca sarcină spre executare. A da cuiva o problemă de rezolvat. ◊ Expr. A da cuiva de lucru = a) a însărcina pe cineva cu o muncă; a procura cuiva o ocupație; b) a cere cuiva un mare efort. 3. A încredința pe cineva în seama, în paza, în grija, pe mâna cuiva. ◊ Expr. A da în judecată = a chema o persoană în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. 4. A pune pe cineva în posesiunea unui lucru, a preda ceva cuiva; a-i dărui. 5. A pune pe cineva la dispoziția cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A da o fată după cineva (sau cuiva) sau a(-i) da cuiva de bărbat (respectiv de soție) pe cineva = a căsători cu... 6. A renunța la ceva sau la cineva în schimbul a..., a oferi în locul..., a schimba cu... ◊ Expr. (Fam.) A nu da pe cineva pe (sau pentru) altul, se spune pentru a arăta că prețuim mai mult pe unul decât pe celălalt. (Refl.) A nu se da pe cineva = a se considera superior cuiva. (Refl.; rar) A nu se da pentru mult = a se declara mulțumit cu... ♦ A oferi, a plăti. 7. A vinde. Cum dai merele? 8. A jertfi, a sacrifica. ◊ Expr. A-și da viața = a-și jertfi viața din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Îmi dau capul, spune cineva pentru a-și arăta deplina certitudine asupra unui lucru. 9. A arunca, a azvârli. Să dai sticlele astea sparte la gunoi. ◊ Expr. A da (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracu, naibii, în plata Domnului etc.) ori a-l da încolo = a nu voi să știe (de cineva sau de ceva), a renunța la... A da pe gât (sau peste cap) = a bea (lacom, dintr-o dată, în cantități mari). ♦ A trimite sau a așeza pe cineva într-un loc pentru o anumită îndeletnicire. L-a dat la școală. ♦ A mâna, a duce un animal la păscut, la iarbă etc. 10. A așeza, a orienta ceva într-un anumit mod, poziție sau direcție. Își dăduse pe ochi pălăria rotundă. ◊ Expr. A da la (sau într-o) o parte = a îndepărta. A da ușa (sau poarta etc.) de perete = a împinge în lături, a deschide larg ușa (sau poarta etc.). A da (ceva) peste cap = a) a lucra superficial; b) a nimici, a distruge, a desființa. 11. (În expr. și loc.) A da pe piatră = a ascuți. A da la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A da găuri = a găuri. (Reg.; despre țesături) A da în undă = a spăla, a clăti. A da lecții (sau meditații) = a preda lecții în afara școlii. A da o telegramă = a expedia o telegramă. A da la ziar = a publica sau a face să se publice în ziar. A da la lumină (sau la iveală, în vileag etc.) = a descoperi, a arăta; a publica o scriere. A da viață = a naște; a făuri; fig. a anima, a însufleți. A da însemnătate = a acorda atenție. A-și da (cu) părerea = a-și expune punctul de vedere. A da foc = a aprinde. A da bici = a lovi cu biciul; fig. a grăbi, a zori. A da la mână = a pune la dispoziția cuiva, a înmâna cuiva ceva. A da o luptă, o bătălie = a purta o luptă, o bătălie; (refl., despre lupte) a se desfășura. A da un spectacol = a reprezenta un spectacol. A da (pe cineva) dezertor = a face cunoscut în mod oficial că cineva este dezertor. A da gata = a termina, a lichida; a impresiona puternic, a cuceri (pe cineva). 12. (Despre sol, plante, animale etc.) A produce, a face. ♦ (Despre oameni) A produce, a crea. ◊ Expr. A da un chiot, un strigăt etc. = a scoate, a emite un chiot, un strigăt etc. 13. A provoca, a prilejui, a cauza. 14. (Urmat de verb ca: „a cunoaște”, „a înțelege” etc. la conjunctiv sau la moduri nepredicative) A îngădui, a permite, a lăsa. ◊ Expr. A-i da (cuiva) mâna să... = a dispune de mijloace materiale pentru a..., a avea posibilitatea să...; a-i veni (cuiva) bine la socoteală, a-i conveni (cuiva). 15. (Despre Dumnezeu, soartă, noroc etc.) A rândui, a destina, a sorti. ◊ Expr. Ș-apoi dă, Doamne, bine! = apoi a fost strașnic! Ce-o (sau cum a) da târgul și norocul = cum se va nimeri. (Bine că) a dat Dumnezeu! = în sfârșit, în cele din urmă. ♦ Intranz. (În practicile superstițioase; în expr.) A da în cărți (sau cu cărțile) = a prezice viitorul. 16. (Împreună cu obiectul formează locuțiuni verbale) A da sfaturi = a sfătui. A da răspuns = a răspunde. A-și da sfârșitul (sau sufletul, duhul sau obștescul sfârșit) = a muri. A da raportul = a raporta. ◊ Expr. A da (un) examen = a susține un examen în fața unui examinator; fig. a trece cu succes printr-o încercare. A da seamă (sau socoteală) = a răspunde de ceva. A-și da seama = a se lămuri, a pricepe. II. Intranz. 1. (Urmat de determinări introduse prin prep. „din” sau „cu”) A face o mișcare (repetată) conștientă sau reflexă. Dă din mâini. ◊ Expr. A da din umeri = a înălța din umeri în semn de nedumerire, de neștiință, de nepăsare. A da din gură = a vorbi mult. ♦ Intranz. și tranz. A o ține întruna, a nu se mai opri (din mers, din vorbă etc.). ◊ Expr. (Intranz.; fam.) Dă-i cu..., se spune pentru a arăta o succesiune de acțiuni. 2. A spăla, a unge, a vopsi, cu... 3. A lovi, a izbi, a bate. ◊ Expr. (Despre două sau mai multe persoane) A-și da cu cotul sau (tranz.) a-și da coate = a (se) atinge cu cotul pentru a(-și) atrage atenția, a-și face semne. A-i da (cuiva) peste nas = a pune pe cineva la locul lui printr-o vorbă usturătoare. A da (cuiva sau la ceva) cu piciorul = a respinge (pe cineva sau ceva); a scăpa un prilej favorabil. ◊ Tranz. I-a dat o palmă. ♦ A trage cu o armă de foc. Am învățat să dau cu pușca. ♦ A se lovi, a se atinge (de ceva), a ajunge până la... Calul fugea de da cu burta de pământ. 4. (Urmat de determinări locale sau modale) A se duce către..., a o lua, a porni spre..., a apuca. ◊ Expr. A da încolo, încoace (sau pe ici, pe colo, la deal, la vale) = a merge de colo până colo; fig. a se frământa, a încerca în toate chipurile. A nu ști încotro să (sau, tranz., s-o) deie (sau dea) = a nu ști ce să mai facă, cum să mai procedeze. (Tranz.) A o da pe... = a nu o aduce altfel, a o întoarce, a o schimba. ♦ A se abate, a trece (pe la...). ◊ Expr. A-i da cuiva ceva în (sau prin) gând (sau cap, minte) = a-i veni sau a-i trece cuiva ceva prin gând (sau prin cap, minte). 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „peste”) A ajunge la..., a găsi, a afla, a întâlni. ◊ A da de fund = a ajunge până în fund; p. ext. a ajunge la capăt, la sfârșit¹. A-i da (cuiva) de urmă = a găsi pe cel căutat. A da de dracu = a o păți. A da de rușine (sau de necaz, de primejdie etc.) = a întâmpina o rușine (sau un necaz etc.) ♦ Tranz. (Reg.) A prinde de veste, a băga de seamă, a observa. 6. (Despre o nenorocire, un necaz etc.) A veni peste cineva pe nepregătite; a-l surprinde. 7. (Despre oameni) A ajunge într-un anumit punct, a nimeri într-un anumit loc; (despre drumuri) a se împreuna cu alt drum, a ajunge la... ♦ (Despre terenuri, locuri) A se întinde până la... ♦ (Despre ferestre, uși, încăperi etc.) A avea vederea spre..., a se deschide spre... 8. A nimeri în..., a intra, a cădea în... ◊ Expr. A da în gropi (de prost ce e) = a fi foarte prost. ♦ (Despre păr) A intra, a ajunge în... Îi dă părul în ochi. ◊ (Despre lumină) A cădea într-o direcție oarecare. 9. (În expr.) A da în clocot (sau în undă) = a începe să fiarbă, să clocotească. A da în copt (sau în pârg) = a începe să se coacă, să se pârguiască. (Despre frunze, muguri etc.) A ieși, a se ivi, a apărea. ◊ Expr. A-i da (cuiva) lacrimile = a i se umezi ochii, a începe să plângă. A(-i) da (cuiva) sângele = a începe să sângereze. A da inima (sau duhul din cineva), se spune despre acela care este gata să se sufoce din cauza unui efort prea mare. ♦ (Despre lichide; determinat prin „afară” sau „pe din afară”) A ieși afară din vas din cauza cantității prea mari. ◊ Expr. (Despre lichide în fierbere) A da în foc = a se umfla, a curge afară din vas. 10. (Despre anotimpuri, fenomene atmosferice etc.) A veni, a se lăsa, a se face. 11. A începe să..., a se apuca de...; a fi pe punctul de a..., a se pregăti să... Dă să plece. III. 1. Refl. și intranz. (Urmat de determinări locale) A se duce, a merge, a veni. ◊ Expr. A (se) da îndărăt (sau înapoi) = a se retrage; fig. a se codi, a se sustrage de la ceva, a ezita. (Refl. și tranz.) A (se) da jos = a (se) coborî. ♦ Refl. A se așeza undeva. 2. Refl. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „la”) A se năpusti, a se arunca asupra cuiva. 3. Intranz. A se deda la..., a fi înclinat spre... 4. Refl. (Urmat de determinări ca: „pe gheață”, „de-a rostogolul”, „în leagăn” etc.) A se deplasa într-o anumită direcție, a aluneca, a se rostogoli, a se legăna. ◊ Expr. A se da în vânt după... = a-și da toată osteneala să obțină ceva; fig. a ține foarte mult la cineva sau la ceva. 5. Refl. A se lua cu binele pe lângă cineva, a încerca să intre sub pielea cuiva. 6. Refl. A trece de partea sau în partea..., a se alătura cuiva, a adera la ceva. ♦ A se acomoda cu cineva, a se lua după cineva sau după ceva. 7. Refl. A se lăsa în voia cuiva; a se lăsa stăpânit, copleșit de... 8. Refl. A nu opune rezistență; a ceda. ◊ Expr. A se da bătut = a se lăsa convins; a ceda. ♦ (Înv. și fam.; despre armate, cetăți, comandanți) A se preda, a se supune. 9. Refl. (Reg.; urmat de determinări introduse prin prep. „la” sau, rar, „spre”) A se apuca de..., a se pune... S-a dat la muncă. ◊ Expr. A se da în vorbă cu cineva = a intra în vorbă cu cineva. 10. Refl. (În expr.) A se da drept cineva = a voi să treacă drept altcineva. [Forme gramaticale: prez. ind. dau, dai, dă, dăm, dați, dau; imperf. dădeam și dam; perf. s. dădui (reg. dedei și detei); m. m. ca perf. dădusem și dasem (reg. dedesem și detesem); prez. conjunctiv pers. 3 să dea (reg. să deie).] – Lat. dare.

DACĂ conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunând că..., de... Doar dacă. Numai dacă. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar vedea cineva. 3. (Introduce o propoziție temporală, având uneori și o nuanță condițională sau cauzală) Când, în (sau din) momentul când, de îndată ce, după ce. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa să scrie, umbla de la unul la altul. ♦ De vreme ce. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. 8. (În expr.) Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în construcții negative) nu mai încape îndoială că... – De⁴ + că.

DUMNEZEU, (rar) dumnezei, s. m. 1. Ființă supranaturală, considerată în credințele religioase drept creatoare a lumii și cea care determină destinul oamenilor. ◊ Loc. adj. Bătut de Dumnezeu = năpăstuit, nenorocit. ◊ Expr. Încotro (sau unde, cum) te-a îndrepta Dumnezeu = la voia întâmplării, oriunde. (Va fi) cum va da (sau va vrea) Dumnezeu = (va fi) cum s-o întâmpla, la întâmplare, potrivit destinului. Cum dă Dumnezeu = cum se întâmplă; p. ext. prost, rău. A porni (sau a merge etc.) cu Dumnezeu = a porni (sau a merge etc.) în pace, cu bine, sănătos. Cu Dumnezeu înainte! = noroc! succes! (la drum, într-o acțiune întreprinsă etc.) A nu avea (sau a fi fără) nici un Dumnezeu = a nu crede în nimic; a nu avea (sau a fi fără) nici un sens, nici o valoare, nici un gust. A lăsa (pe cineva) în plata (sau în știrea) lui Dumnezeu = a lăsa (pe cineva) în pace sau la voia întâmplării. A (se) ruga (ca) de toți Dumnezeii = a se ruga cu insistență; a implora. Parcă (sau i se pare că) a apucat (sau a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care are un mare și neașteptat noroc. (Punând accentul în frază) Dumnezeu știe! = nu se știe! Dumnezeule! exclamație de spaimă, durere, deznădejde, entuziasm, mirare. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație de implorare, deznădejde sau dezaprobare. Ce Dumnezeu! exclamație de necaz, de nemulțumire. Să dea Dumnezeu! = (formulă de urare) să se împlinească ceea ce doresc (sau dorești etc.)! 2. Divinitate, zeu. – Lat. dom(i)ne deus.

GÂSCĂ, gâște, s. f. Pasăre domestică de talie mare, de obicei cenușie pe spate și pe laturi și albă pe piept, cu gâtul lung, crescută pentru carnea, untura și fulgii ei (Anser domesticus). ◊ Gâscă sălbatică = specie mai mică de gâscă, vânată pentru carne (Anser anser). ◊ Expr. A strica orzul pe gâște = a dărui, a sacrifica ceva util, prețios, bun pentru cineva care nu știe să prețuiască cele primite. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ dat unei femei sau unei fete credule sau proaste. – Din bg. găska.

GLUMĂ¹, glume, s. f. Scurtă poveste plină de haz (și cu un final neașteptat), care provoacă râs și veselie. V. anecdotă. ◊ Loc. adv. În glumă = fără nici o intenție serioasă, fără răutate. Fără glumă = în mod serios. Nu glumă! = cu adevărat, serios. ◊ Expr. A se întrece (sau a merge prea departe) cu gluma = a-și permite prea mult, a întrece limita admisă în atitudini, comportare. A lăsa gluma (la o parte) = a vorbi serios. A lua (ceva) în glumă = a nu lua (ceva) în serios, a nu da importanță; a subestima. A nu ști (sau a nu înțelege) de glumă, se spune (ca reproș) despre cineva care se supără când glumești cu el. A nu-i arde (cuiva) de glumă = a fi indispus, supărat, necăjit. Nu-i (de) glumă = e lucru serios, îngrijorător. ♦ Faptă hazlie; păcăleală. – Din sl. glumŭ, bg. gluma.

HABAR s. n. 1. (În expr.) A nu avea habar (de sau despre ceva) = a) a nu ști nimic, a nu avea nici o idee despre ceva; b) a nu-și face griji, a nu-i păsa de ceva. 2. (Reg.; în expr.) Cum (ți-)e habarul? = cum (îți) merge? cum stau lucrurile? – Din tc. haber, „veste, informație”.

IEPURE, iepuri, s. m. Gen de mamifere din ordinul rozătoarelor, cu urechile lungi, cu doi dinți incisivi suplimentari pe falca superioară, cu picioarele dinapoi mai lungi decât cele dinainte și cu coada foarte scurtă; animal din acest gen, vânat pentru carnea și blana lui. ◊ Expr. Nu știi de unde sare iepurele = nu poți să știi de unde îți vine soluționarea unei probleme. – Lat. lepus, -oris.

IGNORA, ignorez, vb. I. Tranz. 1. A nu ști, a nu cunoaște ceva. 2. A neglija în mod voit ceva sau pe cineva, a nu lua în seamă, a trece cu vederea, a face abstracție de... – Din fr. ignorer, lat. ignorare.

IGNORANȚĂ s. f. 1. Lipsă de cunoștințe (elementare), de învățătură; incultură. 2. (Înv.) Faptul de a ignora, de a nu ști ceva. – Din fr. ignorance.

IMPAS, impasuri, s. n. Situație dificilă în care se află cineva și din care nu știe cum să iasă. – Din fr. impasse.

INCONȘTIENT, -Ă, inconștienți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu este conștient, care nu știe ce face, care și-a pierdut cunoștința (ca urmare a unei stări patologice). 2. (Adesea adverbial) Care nu are o atitudine conștientă față de realitatea înconjurătoare; fără minte, fără judecată. ♦ (Despre fenomene psihice) Care scapă conștiinței, de care omul nu-și dă seama; involuntar, automat, instinctiv. II. S. n. Activitate psihică a omului de care el nu-și dă seama, totalitate a fenomenelor psihice care scapă conștiinței. [Pr.: -ști-ent] – Din fr. inconscient (după conștient).

ÎNCURCĂTURĂ, încurcături, s. f. 1. Amestecătură, încâlcire de fire, de ață etc. ◊ Încurcătură de mațe = ocluziune intestinală. 2. Situație complicată, neplăcută; bucluc ♦ Confuzie. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în încurcătură = a pune pe cineva într-o situație din care nu știe cum să iasă. ♦ Jenă, tulburare. – Încurca + suf. -ătură.

ÎNTREBA, întreb, vb. I. 1. Tranz. și refl. (recipr.) A(-și) pune întrebări, în scopul de a afla un răspuns. ◊ Expr. (Tranz.) Întreabă-mă să te întreb, se spune cuiva care cere o informație despre un lucru asupra căruia nici cel întrebat nu știe mai mult. 2. Tranz. și intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” sau „despre”) A cere (cuiva) vești sau lămuriri despre..., a se interesa, a se informa de..., a cerceta. ◊ Expr. (Tranz.) A întreba (pe cineva) de sănătate = a se interesa de starea în care se află cineva; a intra în vorbă cu cineva. 3. Tranz. A pune cuiva întrebări pentru a-i evalua, din răspunsuri, nivelul cunoștințelor; a chestiona, a examina. – Lat. *interroguare (= interrogare).

NUL, -Ă, nuli, -e, adj. 1. Care se reduce la nimic, care nu valorează nimic sau nu se manifestă în nici un fel; inexistent. ♦ (Mat.) Care reprezintă valoarea zero. ♦ (Despre meciuri) Care se termină la egalitate. 2. (Despre acte juridice) Fără valoare legală, considerat ca inexistent. ◊ Loc. vb. A declara nul = a anula. 3. (Despre oameni și despre acțiunile lor) Lipsit de orice valoare, fără nici un merit; total incapabil. ◊ Expr. A fi nul la... = a nu ști absolut nimic (într-un domeniu). – Din fr. nul, germ. null.

UITA, uit, vb. I. I. 1. Tranz. și intranz. A pierde din memorie (momentan sau pentru totdeauna), a nu-și (mai) aduce aminte, a nu (mai) ține minte. ◊ Expr. (Fam.) A ști cât au uitat alții = a nu ști (mai) nimic. 2. Tranz. și intranz. A înceta să se preocupe, să se gândească la cineva sau ceva, a deveni indiferent față de o persoană sau de un obiect (drag); a se dezinteresa. ♦ A scăpa din vedere, a omite; a nu ține seamă de... 3. Tranz. A se comporta ca și cum a încetat să se gândească la ceva, a trece sub tăcere, a nu da urmare. 4. Tranz. A lăsa undeva (din distracție, din nebăgare de seamă) ceva sau pe cineva care trebuia luat; a nu lua cu sine. II. Refl. A-și îndrepta privirea spre cineva sau ceva pentru a vedea, a cerceta, a observa; a privi. ◊ Expr. A se uita în gura cuiva = a fi atent la ce spune cineva, a da ascultare (în mod mecanic) sfaturilor cuiva. A nu se uita la cineva = a nu iubi pe cineva, a nu ține la cineva; a refuza orice relații cu cineva. ♦ (La imperativ, cu valoare de interjecție, în forma uite) Iată! iacă! vezi! ♦ A băga de seamă, a avea în vedere, a da atenție; a lua în considerare. [Imper. și: (II) uite!] – Lat. *oblitare (< oblitus).

VENI, vin, vb. IV. Intranz. 1. A se deplasa înspre persoana care vorbește sau despre care se vorbește; a se apropia de un loc, de o așezare; p. ext. a merge, a trece pe lângă sau printr-un anumit loc. ◊ Expr. Du-te-vino subst. = mișcare, circulație intensă, neîntreruptă și în ambele sensuri. Vino-ncoace subst. = a) farmec, drăgălășenie, atracție irezistibilă; b) (rar) ademenire, ispită, păcat. ♦ A merge împreună cu cineva sau în urma cuiva. ◊ Expr. (Pop.) A veni după cineva = a se căsători cu cineva. ♦ A intra (în locul, în spațiul unde se află vorbitorul). ◊ Expr. (Pop.) A veni în slujbă = a se angaja, a intra în slujba cuiva. ♦ (Despre ape) A curge (la vale); a inunda, a se revărsa. ◊ Expr. (Pop.) A veni mare = a-și ridica mult nivelul, a se umfla, a crește, a se revărsa. ♦ A se deplasa la suprafața apei dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A merge, a se deplasa, a zbura prin aer dintr-un punct mai îndepărtat către unul mai apropiat. ♦ A năvăli asupra sau împotriva cuiva. 2. A sosi, a ajunge undeva sau la cineva (pornind dintr-un punct anumit). ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. ♦ (Despre obiecte) A fi adus, trimis, expediat de cineva, de undeva. ♦ (Despre publicații) A sosi periodic undeva, a fi difuzat. ♦ (Despre zgomote, cuvinte, mirosuri etc.) A ajunge (până) la persoana care vorbește sau la ființa despre care se vorbește ori într-un loc determinat. 3. A se duce în vizită (sau în treacăt) la cineva sau undeva, a trece pe la cineva; a se prezenta; p. ext. a apărea, a se ivi. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) lacrimile = a plânge sau a fi gata să plângă. A-i veni (cuiva) în (sau prin) minte (sau cap) = a se gândi dintr-o dată la ceva, a-și aminti de ceva. Ce-i vine cuiva pe limbă = ce exprimă cineva spontan și fără discernământ într-un moment de surescitare. Cum (sau ce) îi vine cuiva la gură = cu termeni ireverențioși, cu insulte. 4. A urma după altcineva sau după altceva; a succeda. ◊ Expr. Anul (sau luna, săptămâna etc.) ce vine = anul (sau luna, săptămâna etc.) care urmează imediat după cea în curs. ♦ A urma în grad sau în rang după...; a fi situat pe o anumită treaptă într-o ierarhie, după... 5. A-și avea originea; a proveni, a purcede; a izvorî; a se trage (din...); a deriva. ♦ A decurge (ca o consecință). 6. A sosi în locul unde trebuie să se afle, unde se cuvine să fie, unde este așteptat. ◊ Expr. (Așa sau acum) mai vii de-acasă = începi să înțelegi, să fii mai conciliant, mai îngăduitor. A-i veni mintea la cap (sau la loc) = a se potoli, a se cuminți. A-i veni inima la loc sau a-și veni în fire = a se calma, a se liniști. A-i veni (cuiva) numele = a muri (undeva, departe). (În imprecații) Veni-ți-ar numele! 7. (Despre așezări, locuri, construcții) A fi situat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție. ♦ A ajunge până la...; a atinge. 8. A se vedea, a se pomeni, a ajunge într-o anumită poziție, situație, stare. ◊ Expr. A veni în nas = a cădea (cu fața în jos). A-i veni (cuiva) nu știu cum, se spune când cineva se află într-o situație neplăcută, jenantă, penibilă. A veni la putere = a prelua puterea politică într-o țară. A veni vorba de (sau despre) cineva sau ceva = a ajunge cu discuția la un anumit subiect. A veni la vorba (sau la cuvântul, la spusele) cuiva = a recunoaște (prin desfășurarea ulterioară a lucrurilor) că prevederile cuiva (cu care nu a fost de acord) s-au adeverit, că sfaturile pe care le-a dat (fără a fi urmate) au fost bune. Vorba vine, se spune despre o afirmație care nu corespunde realității. Cum vine asta? se spune pentru a-și arăta nedumerirea sau nemulțumirea în legătură cu ceva. 9. (Despre întâmplări, evenimente, fenomene) A se produce, a se întâmpla, a avea loc. ♦ (Despre unități de timp) A sosi (în succesiune normală). ◊ Expr. (Pop.) Vine un an (de când...) = se împlinește un an (de când...). A-i veni cuiva ceasul = a sosi pentru cineva momentul decisiv sau moartea. 10. (Despre gânduri, sentimente, senzații etc.) A cuprinde, a pune stăpânire, a preocupa pe cineva. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) toți dracii = a se înfuria, a se mânia. Ce ți-a venit (să... sau de...)? se spune când cineva face un lucru ciudat, nepotrivit, nesăbuit. Cum îi vine (cuiva) = cum îi place, cum vrea, cum îi convine. A-i veni (cuiva) la îndemână (sau la socoteală) = a-i conveni, a-i fi pe plac. 11. (Despre încălțăminte, îmbrăcăminte) A fi pe măsura cuiva, a se potrivi; p. ext. a-i ședea cuiva bine (sau rău). ♦ (Înv., în construcții negative) A se potrivi, a cadra. 12. A-i reveni sau a i se cuveni ceva (de drept, printr-o împărțeală etc.). ♦ (Pop.) A reprezenta rezultatul unei măsurători, al unui calcul. 13. (Pop.) A se afla într-o anumită legătură de dependență, de rudenie etc. (cu cineva). [Prez. ind. și: (pop.) viu] – Lat. venire.

ZĂU interj. 1. (Întărește o afirmație sau o negație, uneori însoțit de „așa”) Pe legea mea, jur că... ◊ Expr. (Pop.) A zice zău = a jura. Ba (nu) zău = dimpotrivă, te asigur că vorbesc serios. 2. Într-adevăr, desigur, fără îndoială, bineînțeles. ◊ Expr. Nu știu, zău! = mă îndoiesc, mă întreb dacă... 3. Te rog! [Var.: zeu interj.] – Lat. deus.

NĂTĂFLEȚ, -EAȚĂ, nătăfleți, -e, adj., s. m. și f. (Persoană) care este lipsită de istețime, care nu știe să se descurce, pe care o înșală^[1] cu ușurință toți; p. ext. (om) prost, tont, nătâng. [Var.: nătăflete adj., s. m.] – Probabil contaminare între nătărău și fleț. corectat(ă)

NEȘTIINȚĂ s. f. 1. Faptul de a nu ști, de a nu avea știință de ceva; situație în care se află cel care nu știe ceva, nu are știință de ceva. ◊ Neștiință de carte = analfabetism. 2. Lipsă de cultură, ignoranță; p. ext. obscurantism. – Ne- + știință.

CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vâscoasă asemănătoare cu gelatina, extrasă din oase, din pește, din unele plante sau obținută pe cale sintetică, cu ajutorul căreia se pot lipi între ele diverse obiecte sau părți de obiecte. ◊ Expr. (Fam.) A fi clei = a) a nu ști absolut nimic (atunci când este ascultat la școală, la un examen etc.); b) a fi foarte beat. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor arbori și care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – Din sl. klej.

FRAIER, -Ă, fraieri, -e, s. m. și f., adj. (Om) prost, care nu știe să se descurce, să profite (într-o anumită împrejurare). [Pr.: fra-ier] – Din germ. Freier „pretendent (la mâna cuiva)”.

CLEIOS, -OASĂ, cleioși, -oase, adj. 1. Lipicios, vâscos (ca cleiul). ♦ (Despre ouă) Fiert puțin, astfel încât gălbenușul să rămână moale, iar albușul să se coaguleze. ♦ Fig. (Fam.) Care nu știe absolut nimic (când este ascultat la școală, la un examen etc.). 2. (Despre pământ) Clisos. [Pr.: cle-ios] – Clei + suf. -os.

ANALFABET, -Ă, analfabeți, -te, s. m. și f., adj. (Persoană) care nu știe să scrie și să citească; neștiutor de carte. ♦ Fig. Ignorant; incult. – Din fr. analphabète.

ANALFABETISM s. n. Situația aceluia sau a acelora care nu știu să scrie și să citească; neștiință de carte. – Din fr. analphabétisme.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect în mână spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. ◊ Expr. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) subiectul unei discuții. A(-și) lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a pune arma în poziție de tragere, a se pregăti să tragă cu arma; a ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. A lua pasărea din zbor, se spune despre un vânător foarte iscusit, bun ochitor. A-și lua nădejdea (de la cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a nu mai spera. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgândi. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a privi insistent. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă, a se elibera. A-i lua cuiva (o suferință) cu mâna = a face să-i treacă cuiva (o suferință) imediat. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se spune când cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A apuca pe cineva sau ceva cu mâna; a cuprinde cu brațul (de după...); p. ext. a înhăța, a înșfăca. ◊ Expr. (Fam.) A lua purceaua de coadă = a se îmbăta. (Refl. recipr.) Poți să te iei de mână cu el = ai aceleași apucături ca el. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie cu cineva; a se certa în mod violent cu cineva. A se lua (cu cineva) la trântă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. 2. A mânca (pe apucate), a înghiți din ceva; spec. a înghiți o doctorie. ◊ Expr. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. 3. A îmbrăca, a pune pe sine o haină etc. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a îmbrăca în toate zilele hainele de sărbătoare. (Fam.) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A scoate ceva din locul în care se afla; a smulge, a desprinde. ♦ Refl. (Rar) A înceta să mai existe; a dispărea. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. ◊ Expr. A lua (cuiva) sânge = a face să curgă printr-o incizie o cantitate de sânge (pentru a obține o descongestionare, pentru analize etc.). 3. A deposeda pe cineva de un lucru (fără intenția de a și-l însuși). ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura (pe cineva) de la un post de răspundere, în special de la comanda unei unități militare. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire, a impresiona foarte puternic, a zăpăci, a ului pe cineva. A-i lua (cuiva) viața (sau sufletul, zilele) = a omorî. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. ♦ (Pop.) A face să paralizeze, a paraliza o parte a corpului. III. 1. A-și însuși ceea ce i se cuvine, a pune stăpânire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. 2. A(-și) face rost de ceva; a găsi pe cineva sau ceva. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se spune despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte. (Fam.) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. 3. A cumpăra. 4. A încasa o sumă de bani. 5. A-și însuși un lucru străin. 6. A cuceri; a ocupa. ♦ A ataca într-un anumit fel sau cu o anumită armă. 7. A angaja pe cineva; a folosi un obiect pentru un timp determinat, contra plată. ◊ Expr. A lua (pe cineva) părtaș = a-și asocia (pe cineva) într-o întreprindere. A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) fără salariu, cu promisiunea de a-l căpătui. ♦ A invita pe cineva la joc, la dans. ♦ A primi pe cineva la sine; a contracta o legătură de rudenie cu cineva. ♦ Refl. recipr. A se căsători. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). ◊ Expr. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei unități sau acțiuni (militare). A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumându-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva. (Refl. recipr.) A se lua la sfadă (sau la ceartă etc.) = a se certa. 9. A contracta o boală molipsitoare. 10. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. 11. (În expr. și loc. vb.) A lua măsura (sau măsuri) = a fixa prin măsurători exacte dimensiunile necesare pentru a confecționa un obiect. A lua (ceva) cu chirie = a închiria. A lua (ceva) în arendă = a arenda. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. A lua obiceiul (sau năravul etc.) = a se obișnui să... A lua (pasaje sau idei) dintr-un autor = a reproduce într-o scriere sau într-o expunere proprie idei extrase din alt autor (indicând sursa sau însușindu-și pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. A lua sfârșit = a se termina. A lua înfățișarea (sau aspectul etc.) = a părea, a da impresia de... A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua o notă bună (sau rea) = a obține o notă bună (sau rea). A lua apă = (despre ambarcații) a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. A lua foc = a se aprinde. (Înv.) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare, răspuns etc.). IV. 1. A duce cu sine. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el. A-și lua tălpășița (sau catrafusele etc.) = a pleca repede dintr-un loc; a o șterge. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut. A lua (pe cineva) pe sus = a lua (pe cineva) cu forța. A lua (pe cineva) pe nepusă masă = a lua (pe cineva) fără veste, cu forța. A-l lua moartea sau Dumnezeu (ori, depr. dracul, naiba) = a muri. L-a luat dracul (sau mama dracului, naiba), se spune când cineva este într-o situație critică sau la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare). (În imprecații) Lua-l-ar naiba! ♦ A duce cu sine una sau mai multe persoane, cu rolul de însoțitor. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele (sau cu frumosul, cu binișorul, cu încetișorul etc.) = a proceda cu tact, cu blândețe, a trata (pe cineva) cu menajamente. A lua (pe cineva) cu răul = a se purta rău (cu cineva). A lua pe cineva cu măgulele sau (refl.) a se lua pe lângă cineva cu binele = a măguli pe cineva (pentru a-i câștiga bunăvoința). A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în râs, în zeflemea, peste picior etc.) = a-și bate joc de cineva. A lua (pe cineva) cu amenințări = a amenința (pe cineva). A lua (pe cineva) la rost (sau la trei parale, la refec, la trei păzește, la socoteală etc.) = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. A lua (pe cineva) pe departe = a începe (cu cineva) o discuție pe ocolite cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. Nu mă lua așa! = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A o lua de bună = a considera că este așa cum se spune, a primi, a accepta un lucru ca atare. A lua (ceva) de nimic = a nu lua în serios. A lua (ceva) în nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun (sau rău). A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda. A lua lucrurile (așa) cum sunt = a se împăca cu situația. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). 2. (Despre vehicule) A transporta pe cineva. V. A începe, a porni să... ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde (pe cineva). ◊ Expr. A-l lua ceva înainte = a-l cuprinde, a-l copleși. A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva (sau de ceva). (Refl.) A se lua de gânduri = a începe să fie îngrijorat, a se îngrijora; a se neliniști. VI. 1. (Construit cu pronumele „o”, cu valoare neutră) A pleca, a porni. ◊ Expr. A o lua din loc (sau la picior) = a pleca repede. A o lua la fugă = a porni în fugă, în goană. A o lua la galop (sau la trap, la pas) = a porni la galop (sau la trap, la pas). (Reg.) A o lua în porneală = a porni la păscut. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). A i-o lua (cuiva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva). A-și lua zborul = a porni în zbor; fig. a pleca repede; a părăsi (o rudă, un prieten) stabilindu-se în altă parte. (Refl.) A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni în urma cuiva (sau a ceva); b) a se alătura cuiva; c) a urmări, a alunga, a fugări; d) a porni undeva orientându-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva. (Refl. recipr.) A se lua cu cineva = a) a pleca la drum cu cineva; b) a se întovărăși, a se asocia cu cineva. (Refl.) A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva (sau cu ceva) și a uita de o grijă, de o preocupare etc., a se distra. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitând de treburi. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare; a coti spre... A luat-o la deal. ♦ (Despre căi de comunicație și ape curgătoare) A-și schimba direcția. Drumul o ia la dreapta. 2. A merge, a parcurge. ◊ Expr. A(-și) lua câmpii = a pleca la întâmplare, fără nici un țel (de desperare, de durere etc.); a ajunge la desperare. [Pr.: lu-a. – Prez. ind.: iau, iei, ia, luăm, luați, iau; prez. conj. pers. 3: să ia] – Lat. levare.

PICA¹, pic, vb. I. 1. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea de la o oarecare înălțime. ◊ Expr. (Fam.) A pica (sau a fi picat) (ca) din cer (sau din lună, din nori, din stele) = a) a veni pe neașteptate; b) a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. A pica cerul pe cineva = a) a se simți foarte rușinat; b) a rămâne uimit, a fi surprins de ceva. ♦ A se desprinde, a se desface dintr-un tot, dintr-un ansamblu (căzând jos, pierzându-se etc.). ♦ (Fam.; despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp) (din cauza dimensiunilor exagerate); p. ext. a fi numai zdrențe. ♦ (Despre ființe) A-și pierde poziția verticală (căzând la pământ); a se prăbuși, a se răsturna, a se prăvăli. ◊ Expr. A pica de somn (sau de oboseală) = a fi foarte obosit. A pica în genunchi (înaintea cuiva) = a cădea în genunchi (pentru a ruga, a implora, a solicita etc.). Frumos (sau frumușel) de pică = foarte frumos, neînchipuit de frumos. ♦ (Despre clădiri) A se dărâma, a se surpa, a se nărui. ♦ Fig. A muri (în luptă). ♦ Fig. (Fam.) A nu reuși la un examen, la un concurs etc. ◊ Tranz. Profesorul l-a picat la examen. 2. Tranz. (Înv. și pop.) A face să cadă în picături (un lichid, o materie topită). ◊ Expr. Să-l (sau să mă, să ne etc.) pici cu ceară (sau cu lumânarea) = orice ai face, pentru nimic în lume, cu nici un preț, nicidecum. ♦ Intranz. A cădea în picături; spec. (impers.) (sens curent) a ploua ușor, cu stropi rări. ♦ Refl., intranz., și tranz. A (se) păta, a (se) murdări cu ceva. 3. Intranz. (Fam.) A intra în posesiunea unui lucru, a dobândi ceva în mod întâmplător; a câștiga ceva (în mod ocazional sau ilicit). ◊ Expr. A pica în mâna (sau în palma, în mâinile) cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. 4. Intranz. (Fam.) A sosi pe neașteptate; a se ivi, a apărea. 5. Intranz. (Înv. și pop.) A cădea în..., a da în..., a fi cuprins de... ♦ (Pop.; despre zile, evenimente etc.) A se nimeri la o anumită dată; a cădea, a fi. 6. Tranz. (Pop.) A lovi, a atinge pe cineva (țintindu-l cu ceva). – Din pic¹.

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit? ◊ Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat? ◊ Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! d’a de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor. ◊ Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată. ◊ Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine. – Lat. quomo[do].

NIȘTE art. nehot. (Precedă substantive la pl. pentru a arăta un număr, o cantitate nedeterminată) Niște cărți. ◊ (Înaintea unui substantiv care redă o idee de calitate negativă, accentuează valoarea peiorativă a substantivului) Sunt niște răi! ◊ (Precedă substantive, nume de materie la sg. sau substantive cu sens colectiv) Frige niște carne. [Var.: (reg.) nește art. nehot.] – Lat. nescio quid „nu știu ce”.

PREA adv. 1. Mai mult decât (este necesar), din cale afară de..., peste măsură, extrem de..., foarte (mult). ◊ Expr. Nu (sau nici) prea = nu chiar, nu tocmai, nu foarte; potrivit. A fi prea din cale-afară (sau prea de tot) = a depăși orice limită admisă. A nu ști prea multe = a fi supărăcios, irascibil, a reacționa impulsiv; a nu ști de glumă. (Fam.) Asta e prea-prea = asta întrece măsura. Mult prea... = excesiv, exagerat. Nici prea-prea, nici foarte-foarte = așa și așa, nici bine, nici rău; potrivit; mediocru. ◊ (Ajută la formarea superlativului absolut) Nu e nici prea mult, nici prea puțin. 2. Element de compunere care înseamnă „foarte”, „peste măsură” și care servește la formarea unor substantive, a unor adjective și a unor verbe. – Din sl. prĕ.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

LUNĂ, (I 3, II) luni, s. f. I. 1. Astru, satelit al Pământului, care se învârtește în jurul acestuia și pe care îl luminează în timpul nopții. ◊ Lună nouă = momentul în care Luna este în conjuncție cu Soarele, când se vede o mică porțiune din suprafața sa iluminată de acesta; înfățișarea Lunii în acest moment; crai-nou. Lună plină = momentul în care Luna este în opoziție cu Soarele și i se vede întregul disc iluminat de soare; Luna văzută în întregime. ◊ Expr. A trăi în lună sau a fi căzut din lună = a nu ști ce se petrece în jurul lui, a nu fi în temă, a fi rupt de realitate, lipsit de simț practic. A apuca luna cu dinții sau a prinde (sau a atinge) luna cu mâna = a obține un lucru foarte greu de căpătat, a realiza ceva aproape imposibil. A promite (și) luna de pe cer = a promite lucruri pe care nu le poate realiza. A cere (și) luna de pe cer = a cere foarte mult, a cere imposibilul. Câte-n lună și-n stele (sau în soare) = tot ce se poate închipui, de toate. A da cu barda (sau a împușca) în lună sau a fi un împușcă-n lună = a fi nesocotit. A-i răsări (cuiva) luna în cap = a cheli. ♦ (Adjectival) Foarte curat, strălucitor. ◊ (Adverbial) Parchet lustruit lună. 2. Lumină reflectată de lună (I 1). ◊ Loc. adv. La (sau pe) lună = la (sau pe) lumina lunii. 3. Satelit al unei planete. II. 1. Perioadă de timp care corespunde unei revoluții a Lunii (I 1) în jurul Pământului. ◊ Lună calendaristică = fiecare dintre intervalele de timp, apropiate de perioada de revoluție a lunii (I 1), în care e divizat anul calendaristic. Lună siderală = perioadă de revenire a lunii în dreptul aceleiași stele fixe. Lună sinodică = lunație. Lună solară = interval de timp egal cu a douăsprezecea parte din anul solar. 2. (Astron.) Interval de timp egal cu fiecare dintre cele 12 diviziuni ale anului calendaristic, cu o durată de 28 până la 31 de zile. ◊ Lună de miere = prima lună dintr-o căsătorie. ◊ Loc. adv. Pe lună = lunar (1). Cu luna = (închiriat sau angajat) cu plată lunară. Cu lunile sau luni de-a rândul, luni întregi, luni de zile = timp de mai multe luni (până într-un an). – Lat. luna.

ȘIFONABIL, -Ă, șifonabili, -e, adj. (Despre țesături, hârtie, materiale plastice etc.) Care se șifonează ușor. ♦ Fig. (Fam.) Care se supără ușor, care nu știe de glumă; irascibil, țâfnos, susceptibil. – Din fr. chiffonnable.

ȘTI, știu, vb. IV. I. 1. Tranz. și intranz. (Folosit și absol.) A avea cunoștință (de...), a fi informat (în legătură cu...), a cunoaște. ◊ Loc. adv. Pe știute = în cunoștință de cauză. Pe neștiute = a) fără să-și dea seama; b) în ascuns, pe furiș, tiptil. ◊ Expr. (Tranz., absol.) Nu știu, n-am văzut = sunt cu totul străin de ceva, nu am idee de nimic. Știu eu (sau știi tu etc.) ce știu (sau știi etc.) sau las’ că știu eu, se spune pentru a arăta că cineva cunoaște bine o situație și că nu poate fi indus în eroare. Știi ce? sau știi ceva?, știi una? = fii atent la ce-ți spun, ascultă ceea ce am să-ți spun. (Numai) Dumnezeu știe sau știe Dumnezeu, se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. Dumnezeu (mai) știe sau dracul (mai) știe, se spune pentru a exprima o nedumerire, neputința de a preciza sau de a explica ceva, o nesiguranță. (Intranz.) A-i ști (cuiva) de urmă = a ști unde se află cineva. Pe cât (sau după cât) știu = după informațiile pe care le am. 2. Tranz. A lua cunoștință de...; a afla, a auzi. 3. Tranz. A cunoaște pe cineva (din toate punctele de vedere). ♦ Refl. A se cunoaște pe sine, a avea cunoștință că este într-un anumit fel; a se vedea într-un anumit fel. ♦ Refl. recipr. A se cunoaște unul pe altul; a avea legături de prietenie. 4. Intranz. A ține seamă de ceva, a lua în considerație; a avea teamă sau respect de cineva. ♦ Tranz. A recunoaște pe cineva sau ceva drept... ♦ A avea parte de ceva, a se bucura de ceva. 5. Intranz. A se interesa de..., a se îngriji de... II. Tranz. 1. A poseda cunoștințe sistematice într-un domeniu, a stăpâni o știință, o artă etc. ◊ Expr. A ști carte = a ști să scrie și să citească; p. ext. a avea cunoștințe temeinice într-un domeniu, a fi învățat. A ști pe de rost (sau pe dinafară, ca pe apă, ca apa, ca pe Tatăl nostru) = a putea reproduce întocmai, din memorie, fără greșeală. ♦ A vorbi și a înțelege o anumită limbă. ♦ A se pricepe să facă ceea ce trebuie, a avea îndemânarea, abilitatea necesară într-o anumită împrejurare. ◊ Expr. A nu (mai) ști ce să (se) mai facă = a nu mai găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. A nu mai ști ce să facă de... = a fi copleșit de... A nu ști de unde s-o apuce = a nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. (Absol.) Știu eu? exprimă o îndoială, o nesiguranță, o șovăire. 2. A putea, a fi în stare să facă ceva; a fi apt pentru ceva. ♦ A fi hotărât să facă ceva. ◊ Expr. A nu ști ce vrea = a nu putea lua o hotărâre, a fi nedecis; a șovăi. 3. A ține minte, a-și aminti. 4. A-și da seama, a înțelege, a pricepe. ◊ Expr. A nu (prea) ști multe = a riposta îndată (la provocarea cuiva). Mai știi sau mai știu (și) eu, mai știi păcatul, de unde știi!? = se prea poate, nu poți fi sigur că nu e așa. Nu știu cum = în mod inexplicabil. A fi nu știu cum = a fi ciudat, bizar. A-i fi (cuiva) nu știu cum să... = a-i fi (cuiva) greu sau penibil să... (Substantivat) Un nu știu cum sau un nu știu ce = ceva nelămurit; farmec deosebit, nedefinit. (Intranz.) A nu ști de glumă = a fi supărăcios. 5. A prevedea. ♦ A presupune, a bănui. 6. A avea certitudinea, a fi sigur de ceva. ◊ Expr. Să știu (bine) că... sau de-aș ști că... = chiar dacă... ♦ Refl. impers. A fi lucru bine cunoscut. – Lat. scire.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

ORZ, (1) s. m., (2, 3) orzuri, (3) oarze, s. n. 1. S. m. Gen de plante erbacee din familia gramineelor, cu paiul lung și cu spicul format din mai multe rânduri de boabe, cultivate ca plante furajere și industriale (Hordeum); plantă care face parte din acest gen. ♦ P. restr. Boabele acestor plante, folosite ca hrană pentru animale, în industrie și în alimentația omului. ◊ Expr. A strica orzul pe gâște = a dărui lucruri deosebite cuiva care nu știe să le prețuiască. 2. S. n. pl. Specii de orz (1). 3. S. n. Semănătură, lan de orz (1). – Lat. hordeum.

CINE pron. 1. (Interogativ; ține locul unui substantiv care denumește o persoană sau un animal ori al unui pronume, așteptat ca răspuns la întrebare) Cine a venit? ◊ Expr. Cine (mai) știe! = nu știu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu știi cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis... ◊ Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... 3. (Nehotărât) Fiecare, oricine, oricare. Zică cine ce va vrea. [Gen.-dat.: cui] – Lat. *quene (= quem).

MULT, -Ă, mulți, -te, adj., adv. 1. Adj. Care se află în mare număr, în cantitate mare sau în sorturi diferite; de intensitate deosebită, de proporții mari, de durată lungă. ◊ Loc. adv. De (mai) multe ori sau în (mai) multe rânduri = în mod repetat, adesea. ◊ Expr. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. ♦ (Substantivat, n. pl.) Lucruri, fapte, întâmplări numeroase (și variate). ◊ Expr. A nu ști multe = a) a trece repede la acțiune, a lua hotărâri energice; b) a se supăra ușor. Mult cu multul sau multul cu mult = oricât de mult, foarte mult. Multe (și de) toate = lucruri de tot felul; probleme variate. Multe și mărunte = a) lucruri, probleme de tot felul; b) fleacuri, nimicuri. Și mai multe nu = neapărat, cu orice preț. 2. Adv. În cantitate însemnată, în mare măsură; în mod intens, stăruitor; cu valoare mare; pe o distanță mare; în timp îndelungat; de repetate ori. ◊ Cu mult = în foarte mare măsură. Cel mult = a) maximum; b) în cel mai bun caz. Mai mult = a) în special, mai ales, îndeosebi; b) (reg.; în construcții negative) de acum înainte, din acest moment. De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, de altădată; din vechime; b) de timpuriu, devreme. ◊ Loc. conj. De mult ce = din cauza, datorită cantității, duratei, intensității (extreme) etc. ◊ Expr. Mai mult sau mai puțin = oarecum, relativ. (Asta) e prea mult = (asta) întrece măsura, depășește ceea ce trebuie sau se cuvine. Mult și bine = vreme îndelungată. A nu mai avea mult = a) a fi aproape de sfârșitul unei acțiuni; b) a fi aproape de sfârșitul vieții, a nu mai avea de trăit decât puține zile. ♦ (Înv. și reg.; înaintea unui adjectiv sau a unui adverb, dă acestora valoare de superlativ) În cel mai înalt grad; foarte, extrem. [Gen.-dat. pl. m. și f. multora] – Lat. multus, -a, -um.

MORT, MOARTĂ, morți, moarte, adj., s. m. și f. I. Adj. 1. (Despre ființe) Care nu mai trăiește, care a murit. ◊ Expr. A se face mort în păpușoi sau (substantivat) a face pe mortul în păpușoi = a se face că nu știe nimic, a simula nevinovăția, a face pe prostul. A o lăsa moartă (în păpușoi) = a lăsa o chestiune încurcată, a renunța la ceva. A fi mort fără (sau după) cineva sau ceva = a nu putea trăi fără cineva sau ceva, a fi îndrăgostit de cineva sau de ceva; a ține mult la cineva sau la ceva. A fi mai mult mort (decât viu) = a fi istovit, epuizat (de boală, de frică etc.). Nici mort sau mort-tăiat = (în construcții negative) cu nici un preț, sub nici un motiv, în nici un caz. Mort-copt = cu orice preț, necondiționat, neapărat; vrând-nevrând, cu chiu cu vai. A umbla (sau a se ține) mort după... = a) a lupta, a se zbate pentru a obține ceva; b) a-și manifesta dragostea față de cineva străduindu-se să fie mereu în preajma lui. A fi beat mort (sau mort de beat) = a fi foarte beat. ♦ Limbă moartă = limbă care a încetat să fie învățată ca limbă maternă. Inventar mort = totalitatea uneltelor, a mașinilor, a mijloacelor de transport care aparțin unei gospodării sau unei întreprinderi. Timp mort = lipsă de activitate a forțelor de muncă sau a mașinilor; întrerupere neprevăzută a muncii. Unghi mort = loc de pe traiectoria unei arme de foc pe care nu-i poate atinge proiectilul. Punct mort = poziție a unui mecanism bielă-manivelă care corespunde momentului când biela și manivela au axele în prelungire sau suprapuse. (Expr.) A ajunge la un (sau într-un) punct mort = a ajunge la un impas, în imposibilitate de a găsi o soluție. Linie moartă = linie de cale ferată care servește numai pentru garare. (Expr.) A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moartă = a nu mai juca un rol de seamă, a fi înlăturat dintr-un post de răspundere. Fier mort = fier de calitate inferioară. ♦ (Fam.; despre aparate, motoare etc.) Care nu mai funcționează. 2. (Despre părți ale corpului) Cu funcțiile vitale pierdute; paralizat, înțepenit. ◊ (Pop.) Carne (sau piele) moartă = carne sau piele care se formează deasupra rănilor și prin care nu trec ramificațiile nervoase. 3. (Despre plante) Uscat, veșted. 4. Fig. (Despre lucruri) Fără viață, neînsuflețit; nemișcat, încremenit. ♦ Lipsit de zgomot, de activitate, de viață; liniștit. ♦ (Despre culori, nuanțe) Fără strălucire; șters. II. S. m. și f. Persoană care a murit, defunct, decedat; trupul neînsuflețit al unei persoane așezat în coșciug sau înmormântat. ◊ Expr. Mortul de la groapă nu se mai întoarce, se spune despre un lucru pierdut definitiv, despre ceva care nu mai poate fi îndreptat. Apa morților = fata morgana, v. morgana. A scula (sau a trezi, a deștepta) și morții (sau din morți), se spune despre zgomote sau surse de zgomote foarte intense și stridente. A umbla (sau a merge) ca după mort = a merge foarte încet. Ca la mort = (în legătură cu verbe ca „a se aduna”, „a veni”) în număr (foarte) mare. – Lat. mortuus.

NIZNAI adv. (Pop. și fam.) Ca și cum nu s-ar fi întâmplat nimic, n-ar ști nimic, simulând indiferență, nepăsare, dezinteres. ◊ Expr. A se face niznai sau (substantivat) a face pe niznaiul = a se preface că nu știe nimic. – Din rus. ne znaju „nu știu”.

NEORIENTAT, -Ă, neorientați, -te, adj. Care nu cunoaște locul unde se află, care nu știe în ce direcție trebuie să se îndrepte, dezorientat; p. ext. neinformat, nelămurit. [Pr.: ne-o-ri-en-tat] – Ne- + orientat.

NEVOIE, nevoi, s. f. 1. Ceea ce se cere, se impune să se facă; trebuință, necesitate, cerință; spec. chestiune, situație, afacere a cărei rezolvare are caracter urgent, presant. ◊ Loc. adj. și adv. (Astăzi rar) De nevoie = (strict) necesar, trebuincios, util. ◊ Loc. adv. La nevoie = în caz de trebuință; când trebuie, când este necesar. ◊ Expr. De voie, de nevoie = vrând-nevrând, silit. A avea (sau a fi) nevoie de cineva (sau de ceva) = a(-i) fi necesar, trebuincios, util cineva (sau ceva). A avea (sau a fi) nevoie să... = a considera sau a fi necesar să... A-și face nevoile = a defeca (și a urina). (Pop. și fam.) Zor-nevoie = cu orice preț, neapărat. ♦ (Înv.; la pl.) Treburi, afaceri. ◊ Expr. A-și căuta de nevoi = a se îngriji de propriile sale interese și obligații, fără a se amesteca în lucruri care nu-i privesc; a-și vedea de treabă. 2. Stare de sărăcie, de lipsă, de mizerie în care se află cineva; stare de jena financiară. ♦ (Pop.) Epitet dat unui om sărac, neajutorat sau care nu știe să se descurce; sărăcie. 3. Ceea ce provoacă cuiva o suferință materială sau morală, un necaz, o nenorocire; (la pl.) greutăți, încercări, vicisitudini pe care le are de suportat cineva. ◊ Loc. adj. (Pop.) De nevoie = care provoacă neplăceri, necazuri; dificil, buclucaș. ◊ Expr. A ieși (sau a scăpa) din nevoie sau a scăpa (ori a se ridica) deasupra nevoii = a scăpa de griji, de necazuri, de sărăcie. A fi mâncat de nevoi = a suferi multe necazuri, lipsuri. (Pop.) A fi de nevoie sau a face cuiva nevoie = a pricinui cuiva necazuri. La (vreme de) nevoie = în împrejurări grele; la necaz. În nevoie (de ceva) = lipsit (de ceva); în lipsă, în suferință. ♦ Primejdie, pericol. ◊ Expr. Cu vai-nevoie = cu mare greutate. 4. (Înv.) Constrângere. ◊ Loc. adv. (Curent) De nevoie = fără voie, constrâns, silit (de împrejurări). (Înv.) De (sau din) nevoia cuiva (sau a ceva) = din cauza... 5. (Pop.) Lucru, fapt ieșit din comun, care miră, uimește; ciudățenie, minunăție; drăcovenie, drăcie. ◊ Loc. adv. (Fam.) Nevoie mare = (exprimând ideea de superlativ) strașnic, grozav. ♦ (Fam., art.; în exclamații și imprecații) Dracul, naiba. [Pr.: -vo-ie] – Din sl. nevolja.

NEȘTIUTOR, -OARE, neștiutori, -oare, adj. (Adesea substantivat) Care nu știe (nimic); ignorant, nepriceput; lipsit de cultură. ♦ (Substantivat) Neștiutor de carte = analfabet. ♦ Inocent, candid, naiv; p. ext. inofensiv. [Pr.: -ști-u-] – Ne- + știutor.

SPATE, spate, s. n. 1. Partea posterioară a corpului omenesc, de la umeri până la șale; partea superioară a corpului animalelor, cuprinzând regiunea coloanei vertebrale dintre articulațiile membrelor; spinare. ◊ Loc. adv. În (sau pe) spate = pe umeri sau pe partea dorsală a corpului; în spinare. Pe spate = a) culcat cu fața în sus; b) spre ceafă. Din (sau la, pe la, de la, în) spate = în (sau din) urmă. ◊ Expr. A întoarce (cuiva) spatele = a nu mai vrea să știe de cineva sau de ceva; a deveni indiferent. A-l strânge pe cineva în spate = a) se spune când o haină este prea mică pentru cineva; b) se spune când cineva se înfioară de frig sau de spaimă ori când este preocupat de un lucru dificil. A nu ști nici cu spatele = a nu ști nimic despre ceva, a nu avea habar. A avea spate (tare) = a avea sprijin, protecție. A da (un pahar cu băutură) pe spate = a bea repede și dintr-o dată, pe nerăsuflate. A arunca ceva pe (sau în) spatele cuiva = a arunca vina, responsabilitatea pe cineva. (Fam.) Mă doare în spate = puțin îmi pasă, mă lasă indiferent. ♦ Procedeu de înot pe spate (1); probă sportivă de înot care folosește acest procedeu. 2. Parte a unor obiecte opusă feței; parte a unei așezări, formații etc. opusă direcției spre care este orientată. ♦ Parte a unei haine care acoperă spatele (1). ♦ Ceea ce se află în spatele (2) unei așezări, unui obiect etc. 3. Spătarul, speteaza scaunului; rezemătoare. [Pl. și: spete] – Lat. spathae (pl. lui spatha).

TU pron. pers. 2 sg. 1. (Ține locul numelui persoanei căreia i se adresează vorbitorul; cu funcție de subiect) Tu râzi. ♦ (Impersonal) Tu școală, tu studii, și el un golan. ◊ Expr. Nici tu..., nici tu... = nimic din ceea ce ar trebui sau te-ai aștepta să fie. 2. (La dativ, în formele ție, îți, ți, -ți, ți-) Nu ți-l dau. ◊ (Cu funcție de complement indirect, indicând posesiunea) Tacă-ți gura! ◊ (Cu funcție atributivă, indicând posesiunea) Ai să-ți vezi mama. ◊ (Impersonal) Ți-ai găsit! ◊ (Cu valoare de dativ etic) Ți le spunea toate pe de rost. 3. (La acuzativ, în formele te, -te, te-) Am de gând să te mărit. ◊ (Intră în compunerea unor verbe la diateza reflexivă) Unde te trezești? ◊ (Impersonal) Ia te uită la el! ◊ (Precedat de prepoziții, în forma tine) Am în tine toată nădejdea. 4. (La vocativ) Tu, cel care privești încoace! 5. (Urmat de „unul”, „una”, la diferite cazuri, exprimă ideea de izolare) Tu unul nu știi. [Dat. ție, îți, ți, -ți, ți-; acuz. tine, te, -te, te-] – Lat. tu.

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. și arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

DEZARMAT, -Ă, dezarmați, -te, adj. 1. Căruia i s-au luat armele, care nu mai este înarmat. 2. Fig. Lipsit de puterea de a riposta, de a reacționa; lipsit de apărare; care nu știe să se descurce în viață, care este învins de împrejurări. – V. dezarma.

DEZORIENTAT, -Ă, dezorientați, -te, adj. Care nu se poate orienta în spațiu, care nu știe exact unde se găsește, pe unde trebuie să apuce. ♦ Fig. Care nu știe ce atitudine să ia în față unei situații; descumpănit. [Pr.: -ri-en-] – V. dezorienta. Cf. fr. désorienté.

SECRET, -Ă, secreți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care este ținut ascuns, care rămâne necunoscut, nedivulgat; confidențial. Tratative secrete. ◊ Asociație (sau organizație, societate) secretă = organizație cu caracter conspirativ, constituită în ascuns. ♦ (Despre sentimente) Care nu este declarat sau mărturisit; păstrat în taină. 2. Ascuns vederii, mascat privirilor. ◊ Agent secret = agent de siguranță; detectiv. II. S. n. 1. Ceea ce nu se știe, nu se cunoaște (de nimeni), ceea ce este tăinuit, nu trebuie spus nimănui; taină. ◊ Secret de stat = document sau date privitoare la problemele de bază ale vieții politice, economice, precum și ale apărării statului, a căror divulgare este interzisă prin lege. 2. Sistem (ingenios) care constituie condiția succesului într-o întreprindere; procedeu special și eficace pentru a obține sau a face ceva. 3. Ceea ce constituie condiția intimă (greu de realizat) a unei științe, a unei arte. 4. (Înv.) Discreție. 5. (Ieșit din uz) Celulă izolată într-o închisoare. [Var.: sâcret, -eată adj.] – Din fr. secret, lat. secretus.

SUPĂRĂCIOS, -OASĂ, supărăcioși, -oase, adj. 1. Care se supără ușor, care nu știe de glumă; susceptibil; iritabil, irascibil. 2. (Rar) Care pricinuiește supărare; neplăcut. 3. (Rar) Întristat, amărât, necăjit. – Supăra + suf. -ăcios.

DACĂ conj. 1. (condițional) de. (Doar ~ n-ar pleca.) 2. (condițional) când, (pop.) de. (Ce pot face sfaturile mele, ~ nici lacrimile nu folosesc?) 3. (condițional) (înv. și reg.) că. (Ce folos că vin, ~ nu-l găsesc!) 4. (temporal) când. (~ vede că pleacă, se duce după el.) 5. (temporal) de. (~ va fi să plec...) 6. (cauzal) deoarece, fiindcă, întrucât, (pop.) unde. (~ nu știe să scrie, merge de la unul la altul.)

FIINDCĂ conj. (cauzal) 1. că, căci, deoarece. (Să plecăm, ~ se face seară.) 2. când, cum, deoarece, întrucât. (~ știu că vine, sunt emoționat.) 3. dacă, deoarece, întrucât, (pop.) unde. (~ nu știe să scrie, merge de la unul la altul.)

ÎNTRUCÂT adv., conj. 1. adv. (înv.) încât. (~ i-a folosit, nu știu.) 2. conj. când, cum, deoarece, fiindcă. (~ știu că vine, sunt emoționat.) 3. conj. v. fiindcă.

NĂZĂRI vb. 1. v. părea. 2. a-l apuca, a-i cășuna, a-i veni, (înv. și reg.) a-i abate, (Transilv.) a-i tonca, (fig.) a-i trăsni. (Nu știu ce i s-a ~ așa deodată.)

NIMENI pron. (Munt. și prin Olt.) nimeric, (înv.) neștine. (~ să nu știe.)

NIMIC pron., adv., s. 1. pron. (rar) nicicât. (Totul sau ~.) 2. adv. (pop. și fam.) boacă, (pop.) neam, (arg.) canci. (Nu știe ~ la istorie.) 3. s. v. neant. 4. s. v. deșertăciune. 5. s. v. fleac. 6. s. v. mărunțiș. 7. s. (mai ales la pl.) v. palavră.

POATE adv. 1. posibil, probabil. (~ să vin.) 2. pesemne, probabil, (pop.) pasămite, (reg.) samite. (~ nu știe ce să facă.) 3. cumva, eventual, (înv.) cândai. (Aveți ~ o țigară?) 4. doar. (Așteaptă ~ o face vreo greșeală.) 5. (interogativ) oare?, (astăzi rar) au?, (înv. și pop.) ori?, (reg.) doar? (~ nu ți-am dat ce-ai vrut?)

PROBABIL adj., adv. 1. adj. v. posibil. 2. adv. v. poate. 3. adj. posibil, potențial, virtual. (Câștigător ~ al unei competiții.) 4. adj. plauzibil. (Ipoteza cea mai ~.) 5. adv. pesemne, poate, (pop.) pasămite, (reg.) samite. (~ nu știe ce să facă.)

RĂSCRUCE s. 1. v. răspântie. 2. (fig.) cotitură, răspântie. (Nu știe ce să facă, se află la o mare ~.) 3. v. cruce. 4. (la pl.) v. aripi.

SITUAȚIE s. 1. caz, circumstanță, condiție, conjunctură, ipostază, împrejurare, postură, poziție, stare, (înv.) încunjurare, peristas, prilejire, stat, împrejurstare, (fig.) context. (În această ~ nu poate acționa.) 2. v. împrejurare. 3. v. dispoziție. 4. stare, (înv.) stepenă. (~ înfloritoare.) 5. soartă, stare. (Nu știe nimic de ~ lor.) 6. etapă, fază, punct, stadiu. (În ce ~ se află lucrările începute?) 7. (concr.) raport, referat, dare de seamă, (prin Transilv.) sămădaș, (înv.) doclad, otnoșenie, tacrir, (rusism înv.) predstavlenie. (A întocmit o ~ despre...) 8. condiție, poziție, stare, (înv. și pop.) obraz, (Transilv.) prindoare. (~ socială.) 9. v. rang. 10. loc, poziție. (Ocupă o ~ onorabilă în societate.) 11. poziție, (înv.) pusăciune. (O ~ de indiviat.) 12. rost, stare. (Avea acum și el o ~.) 13. v. avere.

SOARTĂ s. 1. destin, fatalitate, menire, noroc, predestinare, ursită, zodie, (livr.) fatum, (rar) predeterminație, (înv. și pop.) striște, (pop.) dată, făcut, noroceală, norocire, orândă, parte, rânduială, scrisă, soroc, (înv. și reg.) sorocire, (reg.) ursă, urseală, (înv.) predestinație, preursire, preursită, triște, ursitoare, (grecism înv.) proorizmos, (fig.) stea. (Așa i-a fost ~.) 2. situație, stare. (Nu știe nimic de ~ lor.) 3. deznodământ, sfârșit. (~ bătăliei s-a decis.)

STARE s. 1. v. situație. 2. v. dispoziție. 3. situație, soartă. (Nu știe nimic de ~ lor.) 4. situație, (înv.) stepenă. (~ înfloritoare.) 5. v. condiție. 6. condiție, rang, teapă, treaptă, (pop.) mână, seamă. (Sunt de aceeași ~.) 7. v. ierarhie. 8. rost, situație. (Avea și el acum o ~.) 9. v. posibilitate. 10. avere, avut, avuție, bogăție, bun, mijloace (pl.), situație, (înv. și reg.) bogătate, prilej, prindere, (reg.) blagă, prinsoare, (prin Transilv.) apucătură, (Transilv.) iosag, (Olt., Ban. și Transilv.) vlagă, (înv.) bucate (pl.), periusie, (fam.) parale (pl.), (fig.) cheag, seu. (Are ceva ~; om cu ~.)

ȘOPTI vb. 1. a șușoti, (pop.) a șopăcăi, a șopăi, a șușui, (reg.) a șoșoni, (prin Olt. și Munt.) a pupui, (prin Olt.) a șoporoi, (Transilv. și Mold.) a șopoti. (Nu știu ce au ~.) 2. a murmura. (A ~ ceva pe care nu l-am înțeles.) 3. a-i sufla, (fig.) a-i strecura. (I-a ~ ceva la ureche.) 4. v. afirma. 5. v. clipoci. 6. v. foșni.

ZĂPĂCIT adj. 1. v. buimac. 2. v. amețit. 3. v. dezorientat. 4. aiurit, buimac, buimăcit, derutat, descumpănit, dezorientat, năuc, năucit, (Olt.) zăbăuc, (Mold.) zălud, (fig.) împrăștiat. (Nu știe cum să acționeze, e complet ~.) 5. v. tulburat. 6. v. fâstâcit. 7. v. smintit. 8. v. zburdalnic. 9. v. deranjat.

nu-știu-ce s. n.

ANALFABET ~tă (~ți, ~te) și substantival Care nu știe a scrie și a citi; neștiutor de carte. /<fr. analphabete, lat. analphabetus

BOABĂ ~e f. Fruct cărnos al unor plante, având în mijloc una sau mai multe semințe. * A nu ști (sau a nu pricepe) nici o ~ a nu ști (sau a nu pricepe) nimic. [Sil. boa-bă] /Din boabe

BUCHE ~i f. 1) A doua literă din alfabetul chirilic. 2) Fiecare dintre semnele grafice, care alcătuiesc un alfabet; literă. * A se ține de ~ea legii a face totul în conformitate cu legea. A nu ști (o) ~ a nu ști nimic; a nu avea idee de nimic. 3) Cunoștințe elementare de scris și de citit. /<sl. buky

CÂT⁵ câtă (câți, câte) 1) (cu valoare de numeral nehotărât): Câte în lună și în stele fel de fel de lucruri; multe de toate. 2) (cu valoare de adjectiv nehotărât) ~ timp. ◊ Câtă frunză și iarbă în număr foarte mare. Câte și mai câte (câte și mai multe) tot felul de lucruri; de tot soiul; multe și mărunte. Nu știu ~ (sau câtă, câți, câte) foarte mult. 3) (cu valoare de pronume interogativ) ~ e ora? /<lat. quantus

DACĂ² conj. 1) (exprimă un raport condițional) În caz că. Dacă va ploua, vom avea roadă. 2) (exprimă un raport cauzal) Fiindcă; precum că; deoarece; pentru că; dat fiind că; întrucât; de vreme ce; o dată ce. Dacă nu știa singur, umbla de la unul la altul. 3) (exprimă un raport temporal) Când; după ce. Dacă se face ziuă, plec mai departe. 4) (exprimă un raport completiv) El întreabă dacă pleci. 5) (servește drept mijloc de introducere a propozițiilor optative independente) De. Dacă s-ar face ziuă! 6) (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că. Chiar dacă e timp rău, avionul va decola. / de + ca

DULCE¹ dulciuri n. 1) Ceea ce produce plăcere și satisfacție deosebită. ◊ A fi sătul de dulce a se sătura de bine. Până nu guști amarul, nu știi ce-i dulcele până nu guști viața grea, n-o înțelegi pe cea bună. 2): De dulce care, după ritualul bisericii creștine, nu se mănâncă în timp de post; de frupt. 3) mai ales la pl. pop. Mâncare servită ca desert. /<lat. dulcis

EU pron. pers., pers. 1 sing. (mie, îmi, mi, (pe) mine, mă) 1) (indică persoana care vorbește) ~ lucrez. 2) (accentuează persoana care îndeplinește lucrarea, stând pe lângă un verb la un mod personal) Mai știu ~. ~ unul nu știu. 3) (se folosește în formula introductivă a actelor oficiale) ~, cutare, mă adresez... 4) (indică posesiunea) Îmi învăț lecțiile. Mi-a dat cartea. 5) (servește la formarea diatezei reflexive) Mă duc. Mi-amintesc. /<lat. ego

A FI sunt intranz. I. (cu funcție de verb predicativ) 1) A se afla în realitate; a avea ființă; a ființa; a exista. ◊ Este (sau e) ceva (la mijloc) există ceva neclar (la mijloc). Este cum este treacă-meargă. 2) A se afla de față; a se găsi într-o anumită situație. Cartea este pe masă. Am fost la lucru. ◊ A fi la putere a se afla la conducere; a guverna. A fi în joc a se afla într-o situație critică. 3) A-și avea obârșia; a se trage; a proveni. De unde ești? 4) A se afla în viață; a trăi; a viețui. El nu mai este. ◊ Cât vom fi și vom trăi până la sfârșitul vieții. 5) A avea loc; a se întâmpla; a se petrece. Ce a fost a trecut. ◊ A fost odată ca nici odată formulă cu care încep unele basme. 6) A avea o anumită valoare bănească; a costa; a valora. Cât e kilogramul de mere? II. (cu funcție de verb copulativ) 1) (urmat de un nume predicativ) El este medic. Noi suntem trei. 2) (precedat de un pronume în dativ și urmat de un determinativ) Mi-i foame. Mi-a fost greu. ◊ A-i fi oarecum (a-i fi nu știu cum) a nu îndrăzni; a se rușina. A-i fi cuiva drag de ceva (sau de cineva) a îndrăgi ceva (sau pe cineva). III. (cu funcție de verb semiauxiliar) Era s-o pățească. Îi era a cânta. IV. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea diatezei pasive) Ogorul este arat. 2) (la formarea unor moduri și timpuri compuse) Copiii vor fi dormind. Să fi rămas. /<lat. sum, fui, fire

GÂSCĂ gâște f. 1) Pasăre sălbatică sau domestică, înotătoare, de talie mare, având gât și cioc lung, picioare palmate și penaj, de obicei, suriu pe spate și alb pe piept. * Asta-i altă ~ asta e complet altceva. A (nu) strica orzul pe gâște a (nu) da cuiva un lucru pe care acesta nu știe să-l prețuiască la justa lui valoare. Talpa-gâștei a) totalitate a ridurilor care se formează la coada ochiului (la oamenii în vârstă); b) plantă erbacee cu tulpina erectă, în patru muchii, cu frunze mari, păroase, de forma unei labe de gâscă, și cu flori de culoare roșie-închisă, folosită în scopuri medicinale. 2) Carne de astfel de pasăre. ~ friptă. 3) fig. fam. Femeie naivă și bleagă. [G.-D. gâștii] /<bulg. găska

GROGGY [pr.: groghi] adj. invar. 1) (despre boxeri) Care este amețit din cauza loviturilor primite. 2) (despre sportivi sau despre echipe sportive) Care nu știe ce hotărâre să ia într-o anumită situație (fiind dominat de adversar); dezorientat; descumpănit. /Cuv. engl.

HABAR n.: A nu avea ~ a nu ști absolut nimic; a nu avea idee. ~ de grijă a nu-i păsa; a nu-și face griji. /<turc. haber, habar

IEPURE ~i m. Mamifer rozător de talie medie, foarte sprinten, cu urechi lungi, coadă scurtă și cu picioarele de dinapoi mai lungi decât cele de dinainte (vânat pentru carne și blană). ◊ ~-de-casă iepure domestic, crescut pentru carne și blană. (A fi) fricos ca ~ele (a fi) foarte fricos. A alerga (sau a fugi) ca un ~ a alerga (sau a fugi) foarte repede; a fi iute de picior. Cine aleargă după doi ~i nu prinde nici unul cel care încearcă să facă concomitent două lucruri nu reușește să facă nici unul. A nu ști de unde sare ~ele a nu ști de unde poate apărea o șansă (în realizarea unui lucru, în rezolvarea unei probleme etc.). A împușca (sau a prinde) doi ~i deodată a înfăptui (cu succes) două acțiuni deodată. Câți ~i la biserică nimeni. Umbra-~elui plantă erbacee cu tulpină înaltă având frunze înguste, lungi și flori galbene-verzui. /<lat. lepus, ~oris

ÎNTUNECAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A ÎNTUNECA și A SE ÎNTUNECA. 2) fig. Care este lipsit de limpezime; greu de înțeles; confuz. 3) fig. Care nu știe carte; analfabet. /v. a (se) întuneca

A ÎNȚĂRCA înțarc 1. tranz. 1) (sugaci) A opri definitiv de la supt. ◊ Unde și-a ~t dracul copiii a) unde nimeni nu știe; b) undeva foarte departe. 2) fig. A face să se lase de o deprindere (rea); a dezvăța; a dezobișnui. 2. intranz. (despre femelele mamifere) A nu mai da lapte; a nu se mai mulge. /în + țarc

LIMBĂ ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă. ◊ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului. ◊ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

MORT¹ moartă (morți, moarte) 1) Care a murit; care nu mai este viu; decedat; defunct; răposat. * Limbă moartă limbă care a încetat să fie folosită ca limbă maternă. Linie moartă linie de cale ferată care servește numai pentru garare. Inventar ~ inventar neutilizat. Nici ~ a) pentru nimic în lume; cu nici un preț; b) niciodată. Mai mult ~ decât viu a) sleit de puteri; istovit; extenuat; b) speriat peste măsură; îngrozit. ~-copt (sau ~ ori copt) cu orice preț; neapărat. Beat ~ foarte beat. ~ de oboseală (de foame, de sete etc.) foarte obosit (flămând, însetat etc.). A cădea ~ a) a muri; b) a nu mai putea de oboseală; a fi istovit. A umbla după potcoave de cai morți (sau a umbla după cai morți să le ia potcoavele) a umbla fără rost pe drumuri; a hoinări. A se face ~ în păpușoi a se face că nu știe nimic; a o face pe prostul. A umbla (sau a se ține) ~ după cineva a căuta să obțină ceva cu orice preț; a nu mai da răgaz cuiva. A dormi ~ a dormi adânc. A fi (sau a se afla, a trece) pe linie moartă a se afla în declin; a nu mai juca rolul de altădată. 2) (despre vegetație) Care este fără frunze; desfrunzit. 3) (despre flori) Care și-a pierdut vlaga și frăgezimea; ofilit. 4) (despre localități, străzi) Care este lipsit de viață, de mișcare, de zgomot. 5) rar (despre culori) Care nu are strălucire; șters; spălăcit; decolorat. /<lat. mortuus

MULT³ ~e n. Număr mare (de obiecte sau de ființe). * ~e și de toate fel de fel de lucruri. ~e și mărunte a) fel de fel; b) fleacuri; lucruri neînsemnate. A nu ști ~e a) a se supăra ușor; b) a trece la acțiune. /<lat. multus

MUT mută (muți, mute) 1) și substantival (despre persoane) Care este lipsit de facultatea de a vorbi; care nu poate vorbi. * Unde a dus surdul roata și ~ul iapa undeva departe, unde nu știe nimeni. 2) fig. Căruia nu-i place să vorbească mult; tăcut din fire. 3) Care este lipsit de sonoritate. Film ~. Scenă mută. ◊ Literă mută literă scrisă care nu se citește. 4) fig. poet. Care este absolut liniștit; netulburat de nimeni. 5) (despre sentimente) Care nu poate fi exprimat prin cuvinte. /<lat. mutus

NAS ~uri n. 1) Organ al mirosului și al respirației situat deasupra gurii. ~ acvilin. ~ cârn. * A vorbi pe ~ a vorbi fonfăit. Cu ~ul în jos a) cuprins de rușine; b) mofluz. A lăsa (sau a pune) ~ul în jos (sau în pământ) a fi cuprins de un sentiment de vinovăție. A (nu) avea ~ a (nu) îndrăzni. A strâmba din ~ a) a manifesta nemulțumire; b) a face mofturi. A-și băga (sau a-și vârî) ~ul în ceva (sau unde nu-i fierbe oala) a se amesteca nepoftit în treburile altuia. A (nu)-și cunoaște (sau a (nu)-și ști) lungul ~ului a) a (nu)-și ști locul; b) a (nu) ști măsura. A da ~ în ~ cu cineva a se întâlni față în față (pe neașteptate) cu cineva. A duce (sau a purta) pe cineva de ~ a) a amăgi pe cineva; b) a manipula după plac pe cineva. A-i ieși cuiva (ceva) pe ~ a avea de suferit de pe urma unui folos anterior. A (nu) fi de ~ul cuiva a (nu) fi potrivit, pe măsura cuiva. A fi cu ~ul de ceară a fi foarte sensibil. ~ în ~ față în față. Sub ~ aproape de tot. De sub ~ din fața ochilor. 2) Simț al realității înconjurătoare. * ~ subțire simț ascuțit; spirit subtil. A avea ~ fin a fi perspicace; a avea fler. 3) Proeminență pe partea dinainte a unui mecanism sau a unei mașini. ~ul avionului. ~ul corabiei. /<lat. nasus

NEGHINĂ ~e f. 1) Plantă erbacee cu tulpină înaltă, păroasă, cu frunze lungi, cu flori roșii și cu semințe mărunte negre, toxice, ce crește prin semănături. 2) Sămânța acestei plante. ◊ A alege ~a de grâu (sau grâul din ~) a separa binele de rău sau pe cei buni de cei răi. A nu ști să deosebească grâul de ~ a nu putea face distincție dintre bine și rău sau dintre cei buni și cei răi. [G.-D. neghinei] /Orig. nec.

NIZNAI adv. pop. De parcă nu ar ști nimic; cu un aer de nepăsare și indiferență. ◊ A se face ~ a se face că nu știe nimic. A face pe ~iul a o face pe prostul; a se preface că nu știe nimic. /<rus. ne znaju

NUL ~ă (~i, ~e) 1) Care nu are nici o valoare; de nimic; egal cu zero. ◊ A fi ~ (la ceva) a nu pricepe câtuși de puțin într-o materie, într-un domeniu; a nu ști nici o iotă. 2) Care nu se manifestă deloc; inexistent. 3) (despre acte juridice) Care nu are valoare legală; lipsit de validitate. Contract ~. ◊ A declara ~ a anula. /<fr. nul, germ. null

PĂMÂNT ~uri n. 1) Planetă din sistemul solar pe care a apărut și se dezvoltă viața. ◊ La capătul ~ului foarte departe; neînchipuit de departe. Ca de la cer la ~ de un contrast izbitor. Cât (sau de când) e lumea și ~ul a) (din) totdeauna; veșnic; b) niciodată; nicicând. A se crede (sau a se socoti) buricul ~ului v. BURIC. A nu ști (sau a nu afla, a nu auzi) nici ~ul a nu ști (a nu afla, a nu auzi) nimeni. 2) Înveliș extern solid (neacoperit cu ape) al acestei planete; uscat. 3) Strat superior afânat al acestui înveliș caracterizat prin fertilitate, în care se dezvoltă plantele; sol. ◊ ~ galben lut. ~ negru cernoziom. Ca ~ul a) negru; b) de culoarea pământului; pământiu. La ~ a) culcat jos; b) distrus moralicește. A face una cu ~ul sau a șterge (sau a rade) de pe fața ~ului a nimici complet. A lăsa ochii în ~ a privi în jos (de rușine, de emoție etc.). A fugi mâncând ~ul a fugi foarte tare. A-i fugi ~ul de sub picioare a) a-și pierde echilibrul; b) a-și pierde susținerea, sprijinul. A ieși (sau a apărea, a răsări) ca din ~ a se ivi pe neașteptate. Parcă a intrat în ~ (sau parcă l-a înghițit ~ul) a dispărea brusc. A băga (pe cineva) (de viu) în ~ a chinui (pe cineva) sistematic, pricinuindu-i moartea prematură. A intra în ~ de rușine a simți o rușine foarte mare. A scoate (sau a aduce) din ~ (sau din fundul ~ului) a găsi neapărat (pe cineva sau ceva). A nu-l primi pe cineva nici ~ul a fi un mare nemernic. ~uri rare grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, având proprietăți asemănătoare. 4) Teritoriu aparținând unei țări. A acapara ~uri străine. ◊ Obiceiul ~ului obicei tradițional, nescris, al unei colectivități, transmis din generație în generație. 5) Teren cultivabil, folosit în agricultură; câmp. ◊ Sărac lipit ~ului foarte sărac. 6) Populație a acestei planete; lume; omenire; umanitate. /<lat. pavimentum

PROST² proastă (proști, proaste) și substantival 1) (despre persoane sau despre manifestări ale lor) Care vădește lipsă de inteligență; netot; neghiob; nătărău; nătâng; nerod; tont; stupid; tâmp; năuc. ◊ Dă în gropi de ~ ce e, ~ ca noaptea, un ~ și jumătate foarte prost. A o face pe ~ul a se preface că-i prost. 2) înv. Care se trage din popor; de jos; de rând. ◊ Soldat ~ soldat fără grad. 3) înv. Care nu știe carte; neștiutor de carte; neînvățat. 4) Care este de calitate inferioară; lipsit de valoare; nesatisfăcător; necorespunzător; ordinar. Poezii proaste. 5) (despre situații, știri etc.) Care provoacă neplăcere, nemulțumire; care supără; supărător. ◊ Glumă proastă glumă care nu stârnește râsul, ci jignește. Vorbă proastă vorbă care insultă. 6) (despre timp sau despre perioade de timp) Care nu este prielnic; nefavorabil; urât; rău. 7) Care are pregătire slabă într-un domeniu de activitate; care este sub nivelul cerințelor unei specialități; necalificat; nepregătit. /<sl. prostu

SPATE ~ n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului situată de-a lungul coloanei vertebrale (de la baza gâtului până la șale); spinare. * În ~ pe partea dindărăt a corpului. Pe ~ culcat cu fața în sus. Din (sau la, pe la, de la, în) ~ din (sau în) urmă; din dos. Adus de ~ încovoiat, îndoit. A-i întoarce cuiva ~le a se supăra pe cineva. Pe la ~ (sau pe la ~le cuiva) fără știrea cuiva. A nu ști nici cu ~le a nu avea nici o idee despre ceva; a nu bănui nimic. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în ~ a fi tot timpul neliniștit. A arunca ceva pe (sau în) ~le cuiva a) a da vina pe cineva; b) a lăsa în seama altuia anumite obligații. A avea ~ (tare) a fi protejat, susținut (de cineva). 2) Probă sportivă de înot (cu fața în sus). 3) Partea dindărăt a unui obiect; dos. În ~le casei. 4) Teritoriu aflat în urma frontului. În ~le dușmanului. /<lat. spatha

STÂNG ~gă (~gi) și substantival 1) (despre unele organe sau despre părți ale corpului) Care este situat în partea unde se află inima. Ochiul ~. Mâna ~gă. ◊ Nu știe ~ga ce face dreapta se spune pentru a indica o totală lipsă de coordonare. A călca cu ~gul a) a începe în mod greșit ceva; b) a fi prost dispus. 2) Care se află în direcția mâinii din această parte. Aripa ~gă a clădirii. ◊ Din ~ga din direcția mâinii stângi. A ține ~ga a merge pe partea stângă a unui drum. (La) ~ga împrejur formulă prin care se comandă cuiva o întoarcere de 180° spre stânga. A face ~ga împrejur a se întoarce și a pleca (înapoi de unde a venit). 3) (despre grupări politice, partide, curente etc.) Care, din punct de vedere politic, este radical sau mai radical decât alții. Aripa ~gă a parlamentului. /<lat. stancus

A ȘTI știu 1. tranz. 1) (aspecte ale vieții materiale sau spirituale) A poseda în memorie pe baza experienței sau a studiului; a cunoaște. ~ obiceiurile. *~ carte a) a ști să scrie și să citească; b) a poseda cunoștințe temeinice; a fi erudit. ~ pe din afară a cunoaște foarte bine. ~ pe de rost a putea reproduce din memorie. 2) (informații curente) A deține, aflând de la cineva sau de undeva. ~ vestea. *Pe cât (sau după cât) știu potrivit informațiilor de care dispun. A nu ~ nici cu spatele a nu bănui nimic. 3) (persoane) A cunoaște din diferite puncte de vedere. Îl știu din tinerețe. 4) (meserii, acțiuni etc.) A stăpâni, având deprinderi practice. ~ cizmăria. 5) (urmat de o propoziție completivă) A pătrunde cu mintea; a înțelege; a cunoaște; a pricepe. *Nu știu cum inexplicabil; ciudat. Nu știu cine cineva. Nu știu ce ceva. Mai știi (păcatul) tot ce e posibil; nu este exclus. A-i fi (cuiva) nu știu cum se spune, când cineva se simte stânjenit. 6) (fapte sau evenimente viitoare) A întrevedea prin deducție. Știu ce mă așteaptă. 2. intranz. (urmat de un complement cu prepoziția de) 1) A deține informații curente. ~ de sosirea lui. *A (nu)-i ~ cuiva de urmă a (nu) fi informat despre aflarea cuiva undeva. A nu-i mai ~ (cuiva nici) de nume a) a nu avea nici o informație despre cineva; b) a da pe cineva uitării. A (nu) ~ de glumă a (nu) avea simțul umorului. A (nu) ~ de frică a (nu) se teme. A (nu) ~ de frica cuiva a (nu) da ascultare cuiva. 2) A ține seamă (de ceva sau de cineva). ~ de lege. /

TABULA: ~ rasa se spune despre cineva care nu știe absolut nimic. ◊ A face ~ a renunța la anumite păreri pentru a adopta altele. /Cuv. lat.

A SE TEHUI mă ~iesc intranz. pop. A deveni tehui; a nu ști de sine; a se buimăci; a se năuci; a se zăpăci; a se ului; a se pierde. /Din tehui

A SE URCA mă urc intranz. 1) A se deplasa pe un loc mai ridicat; a se înălța în sus; a se sui. ~ pe coasta dealului. ◊ ~ (sau a se sui) pe tron a veni la domnie. Dacă nu știi ce-i apa nu te urca în luntre nu te apuca de lucrul pe care nu-l cunoști sau nu ești sigur că-l vei realiza. A i ~ (sau a i se sui) cuiva în cap a face abuz de bunătatea cuiva. A i ~ (sau a i se sui) cuiva băutura (sau vinul) la cap a se ameți. 2) (despre unele plante) A se ridica agățându-se de ceva; a se sui; a se cățăra. /<lat. oricare

DEZORIENTAT, -Ă adj. Care nu se poate orienta, care nu știe unde se află sau încotro să se îndrepte. ♦ (Fig.) Care nu știe ce hotărîre să ia într-o anumită situație; descumpănit, deconcertat; zăpăcit. [Pron. -ri-en-. / < dezorienta].

DIVULGA vb. I. tr. A da în vileag, a trăda, a face cunoscut (un secret, ceva ce nu știe nimeni). [P.i. divulg. / < fr. divulguer, it., lat. divulgare].

IGNORA vb. I. tr. 1. A nu cunoaște, a nu ști. 2. A neglija, a simula că nu observă (pe cineva sau ceva). [Pron. ig-no-, p. i. 1 -rez, ignor, 3,6 -rează și -ră. / cf. lat., it. ignorare, fr. ignorer].

necărturar, necărturari, adj., s.m. (înv. și pop.) (persoană) care nu știe multă carte, (om) simplu care nu e cultivat.

balaur (balauri), s. m. – 1. Dragon, monstru, hidră. – 2. Țigan. – Var. bălaur, (înv.) bălaure. Mr. bul’ar. Origine necunoscută. Pare evident că este vorba de un cuvînt identic cu alb. boljë „șarpe”, buljar „șarpe de apă” (de unde provine cu siguranță mr.), și cu sb. bla(v)or, blavur; dar nu este sigură filiația sa exactă. După Cihac, Meyer 41 și Berneker 58, rom. provine din sb., și acesta din alb., care ar reprezenta lat. bel(l)ua; totuși, sb. nu este suficient pentru a explica fonetismul rom., în timp ce, dimpotrivă, sb. pare mai curînd a se explica drept împrumut din rom. (cf. Candrea, Elementele, 407). Celelalte soluții nu oferă mai multă probalilitate: din gr. πελώριον, după Roesler 555; din belua aura, după o ipoteză curioasă a lui Philippide, II, 633; din belluarius, după Pascu, Arch. Rom., VI, 224, și Pascu, I, 84. Această ultimă ipoteză poate părea plauzibilă; dar rezultatul ei normal ar fi *bălar (cf. alb. buljar). Pascu încearcă să elimine dificultatea, presupunînd o analogie cu laur; însă nu se înțelege necesitatea unei asemenea analogii. Adăugăm că Lahovary 317 crede că este vorba de un cuvînt anterior perioadei indo-europene; și că Moldovan 422 îl derivă din arab. billaur, bullar „umflat”, care, după Dozy, Suppl. I, 110, este cuvîntul gr. βηρύλλος. Faptul că este vorba de un cuvînt balcanic, fără explicație în celelalte limbi cunoscute, ne face să credem că formele lui actuale trebuie să se reducă la o rădăcină tracică *bell- sau ber- „fiară, monstru”, care nu știm dacă ar fi coincis cu gr. πελώριον „monstru”. Pentru acest ultim cuvînt, Boissacq 765 presupune un indoeurop. *queror. Este posibil să rămînă o urmă din cuvîntul tracic pe care l-am semnalat în numele eroului mitic Bellerophon; în acest nume, legenda interpretează prima parte, βελλέρος, ca nume propriu al unui frate al personajului, considerînd că numele său înseamnă „cel care ucide monstrul” (nu „cel care îl ucide pe Belleros”, cum se interpretează curent). Terminația -aur prezintă o evidentă similitudine cu cea a gr. ϰενταύρος, care pînă în prezent nu a fost explicată satisfăcător, și în care este de asemenea posibil să se întrevadă o influență tracică. Der. balauroaică, s. f. (hidră); balaoană, s. f. (țigancă). Prin rom. se explică săs. balaur „dragon” și sb. balaura, termen de insultă.

nești, neștiu, vb. IV (înv.) a nu ști.

neușnic, neușnică, (reg.) care nu știe ce face; într-o parte, într-o ureche.

biet (biată), adj. – Sărman, nenorocit, nefericit. Cuvîntul are un sens și o întrebuințare particulară, întrucît reprezintă o calitate pur afectivă, atribuită de vorbitor și în nici un caz intrinsecă obiectului (ca în cazul sp. el pobre hombre, față de el hombre pobre). Din această rațiune, nu este posibilă întrebuințarea sa postpusă (*omul biet), decît în apoziție (omul, biet, nu știa... ) caz în care este de preferat uzul invariabil (femeia, biet, nu știa). Nuanța afectivă puternică este evidentă în întrebuințarea curentă a cuvîntului, cînd este vorba de membrii familiei decedați: bietul tata, bietul frate-meu (cf. sp. mi pobre padre). Presupunem că acest caz indică adevărata semnificație a cuvîntului, caz în care se poate recunoaște în el lat. vĕtus „vechi”, care s-a întrebuințat de asemenea din epoca clasică desemnînd „strămoșii, cei morți”. În acest caz, bietul Petre a început prin a însemna „răposatul Petre” și apoi, printr-o asociație de idei firească, „bietul Petre” (cf. și săracul Petre). Fonetismul lui vetus › biet este normal; cf. și it. vieto „trecut, vechi”. Ex. it. arată că acuz. lui vĕtĕrem fusese abandonat încă din lat. vulg., și cuvîntul a fost redus la tipul. decl. a doua. Celelalte explicații încercate pînă acum par destul de improbabile. S-a presupus că este vorba de sl. bĕdĭnŭ (Cihac, II, 13; Pușcariu 201; DAR), în ciuda imposibilității fonetice; de la lat. vietus „ofilit, slab” (Diez; Densusianu, Hlr., 90; cf. REW 9325), în ciuda dificultăților semantice; sau de la lat. biliatus (Giuglea, Dacor., III, 765-7; cf. REW 9645). Din rom. provine săs. bdjetisch.

ponc, poancă, adj., s.m. și f. (reg.) 1. (adj.; despre forme de relief, poziția unor obiecte) vertical. 2. (adj.; despre afirmațiile cuiva) fățiș, direct. 3. (adj.) zbanghiu. 4. (adj. și s.m. și f.) (om) lipsit de istețime, care nu știe să se descurce, pe care îl înșală cu ușurință toți; om prost, nătâng. 5. (s.f.) pantă foarte piezișă, abruptă. 6. (de obicei la pl., s.f.) ceartă, neînțelegere, discordie. 7. (s.f.) privire urâtă și pătrunzătoare. 8. (s.m.) ghiont.

borh- – Rădăcină expresivă, care pare a imita ghiorțăitul sau zgomotul mațelor. Creație spontană, bazată pe aceeași consonanță care a dat naștere gr. βορβορυγμός, cf. și borț. Numeroase der., care se dau în continuare, toate (cu excepția lui burduf, reintegrat în literatură datorită constantului său uz pastoral), păstrează o nuanță fam. și chiar o anume vulgaritate: în pofida circulației sale extinse, are o folosire destul de limitată în limba scrisă. Cf. Iordan, BF, II,192. Der. borhăi, borfă(n)i, vb. (a chiorăi mațele; a-și scoate mațele vitelor cu coarnele); borhăie (var. borheie, bîr(di)haie), s. f. pl. (intestine, mațe); borhan, s. n. (burtă, pîntece, stomac); borhan, s. n. (burtă, proeminență, protuberanță); bu(r)d(ul)e(a), s. m. (burtos; poreclă pentru copiii grași); bărdihan (var. bîrdihan, burdihan, etc.), s. n. (burtă, măruntaie); bîrdizan (var. burdizan), s. n. (bășică); burduhoaie, s. f. (butoi); burduhăni (var. bărdăhăni). vb. (a scoate mațele); borhot, s. n. (măruntaie; fruct fermentat, înainte sau după distilarea alcoolului), nume care se explică prin bășicile produse de fermentarea masei de fructe, și care amintesc de ghiorăit; borhoti, vb. (a fermenta); bortilă, s. f. (Trans., borhot, fruct fermentat), care trebuie să fie reducere de la *borhotilă; burduf (var. burduș, burduj, bortuf, burtuc), s. n. (stomac, pîntece; peritoneu; bășică; uger; foale; cutia viorii; copil mic); burduhos, adj. (burtos); burduhănos, adj. (burtos); burduși, vb. (a înțesa, a îngrămădi; a bate, a lovi; a se strica fructele; a se îndoi peretele), pentru al cărui semantism cf. bîcși; burdușeală, s. f. (proeminență; bătaie, tăbăceală); burdui, vb. (struna viorii pentru „la”), probabil datorită materiei sale prime; butuș, s. n. (pîntece; uger); butuși, vb. (a bate, a face zob). Nu știm dacă trebuie adăugat aici bolbotină, s. f. (Trans., fructă necomestibilă), pe care Scriban îl derivă din bg. bŭlvotina „vomitare”, și care pare a fi o var. de la cuvîntul menționat *borhotilă. Se cuvine să adăugăm că pentru burduf s-au căutat adesea etimoane străine. După Cihac, II, 23, trebuie să punem în legătură acest cuvînt cu rus. brjucho „pîntece”, brjuchan „burtos”, pol. brzuch „pîntece”, burdziuk „burduf”; însă explicația nu este suficientă în ce privește fonetismul, și, pe de altă parte, termenii respectivi, par a proveni în parte din rom. Densusianu, GS, I, 349 (și Rosetti, II, 82), pun în legătură burduf cu tăt. burdak „gras”, azerbaidjan burduk „burduf”. Pentru Diculescu, 176, este cuvînt germanic, legat de dan. bör „sînul mamei”, și de germ. med. de sus burt „naștere”. Borhot este, pentru Scriban, un der. de la mag. bor „vin”. Pentru burdui, DAR propune un etimon *bordoneus, de tip imitativ. Din rom. par a proveni pol. b(u)rzuch, rut. burduch (Miklosich, Wander., 13), săs. burdû, mag. bürdó (Edelspacher 10).

cafti (-tesc, -it), vb. – A lovi, a bate. Origine necunoscută. Cuvînt de argou. Nu știm dacă are vreo legătură cu mr. mi căhtescu „mor (de rîs)”. – Der. cafteală, s. f. (bătaie). Din acest ultim cuvînt ar putea proveni iud. sp. haftoná „bătaie”, dacă nu cumva ambele cuvinte duc la o sursă comună, în acest caz, orientală.

care pron. – 1. Pron. relativ: mîndra care-mi place (Popular Jarnik). – 2. Pron. inter. propriu-zis sau cu funcție adj.: spune, bade, adevărat, pentru care m-ai lăsat? (Popular Reteganul), în care pat vrei să dormi? (I.Teodoreanu). – 3. Cel care (pron. dem., prin eliminarea antecedentului): care-a fost voinic mai mare, acum e legat mai tare (Popular Jarnik) – Care (mai ) de care. – Care pe care. - Care... care. - Care cumva. - La care, drept care. – Care va să zică. – 4. Fiecare (pron. indef.): să spuie care orice știe (A. Pann). – 5. Fiindcă, pentru că (funcție de conj.) Cu această folosire, înv. sau pop., pare a proveni din folosirea rel. fără prep. la cazurile oblice. Așa cum Gr. Alexandrescu a putut scrie fiii Romîniei care tu o ai cinstit (unde care = pe care), Neculce scrisese Înainte au arătat-o împăratului, care s-au mirat și împăratul (unde care = de care). De aici sensul pe care l-am semnalat: pusesem de gînd... să las prăvălia, care nu mai poate omul de atîtea angarale (Caragiale). – Mr. care, cari, megl. cari, istr. cǫre. Care, m. și f.; gen. cărui(a), f. cărei(a); pl. care (var. cari, fără justificare), g. căror(a). Formele cu a paragogic se folosește numai cu funcție pronominală. Formele art. carele, f. carea, pl. carii, sînt înv. Lat. qualis (Cipariu, Gram., 264; Pușcariu 290; Candrea-Dens., 262; REW 6927; DAR); cf. it. quale, prov., port. qual, fr. quel, sp. cual. Comp. careși, pron. (înv., cel ce; fiecare), cu -și, ca însuși, cineși; careva, pron. indef. (cineva, oarecare), cu -va, ca cineva; fiecare, pron. indef. (fiecare; oricare), cu fie; nicicare, pron. indef. (nici unul, nimeni); niscare (var. niscai, niscaiva; istr. mușcǫrle), adj. indef. (vreunul), cu nuș, forma abreviată de la nu știu, ca în nuș ce s-a făcut (după Pușcariu 1175, direct din lat. nescio quales); oarecare, adj. indef., cu oare; oricare (var. vericare), adj. indef., cu ori.

chitru (chitri), s. m. – Arbore exotic cu fructe comestibile (Citrus medica). – Mr. chitru. Ngr. ϰίτρον (Murnu 13), cf. bg. kitra, v. sb. kitarĭ (Vasmer, Gr., 78). – Der. chitră, s. f. (fructul chitrului); chitri, vb. (a se cătrăni, a se înfuria, a se supăra; Arg., a fura, a curăța de bani). Nu știm dacă chitră, s. f. (Arg., vînt, pîrț) și a se chitri, vb. (Arg., a se băși) depind de cuvintele anterioare, sau de la sb. chitro „rapid, ca din pușcă.”

cît (cîtă; pl. cîți cîte), adj. – 1. În ce măsură, în ce grad, în ce durată de timp (adj. și adv. inter.) – Cît se poate. – Nu știu cît, cine știe cît. – Pe cît. – 2. Ca, precum (servește drept corelație în comparațiile de egalitate în care se ia în considerație aspectul cantitativ): mămîncă cît șapte și bea cît opt (Alecsandri). – Cît negru sub unghie. – Cîtă frunză și iarbă. – Cît colo. – Cît colea. – Cît de colo. – Cît pe ce. – Nici cît. – 3. În compararea retorică a doi termeni identici, indică ideea de „o vreme, un răstimp”: s-au luptat cît s-au luptat (I. Teodoreanu). – 4. În comparațiile al căror prim termen lipsește, îndică ideea de „cît mai mult posibil”: merinde cît a putut duce calul (Ispirescu); pîinea cît de proaspătă, vinul cît de vechi și nevasta cît de tînără (Alecsandri). – 5. În timpul în care, atîta timp, pînă cînd (indică limita duratei vb. care urmează): cît n-om avea drumuri de fier, tot de-acestea o să pățim (Alecsandri). – 6. Oricît de: marea cîtu-i de lată (Dosoftei). – 7. Enorm: cîtă căciula (Creangă), (rar cu această folosire, se preferă der. cîtămai). – 8. În corelație cu atît, indică o echivalență sau egalitate de cantități: cîți frăgari pe la Arad, atîtea gănduri mă bat (Popular, Trans.). – Cu cît... cu atît. – Cît... cît. – Cît de cît. – Numai cît. – Cît pentru, cît despre. – 9. Astfel încît: mulți au căzut, cît abia au scăpat (Ludescu). – 10. De cînd: cît ieșea omul din straja Bucureștilor (Ghica). – Cît ce. – 11. (Refl.) În ce număr? În ce cantitate? cu cîți te-ai sărutat? (Popular Trans.). – Cîte toate. – Cîte și mai cîte. – 12. Cu forma art. al cîtelea (f. a cîta), introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un numeral ordinal. – 13. (S. n.) Numărul rezultat dintr-o împărțire. Mr. cît, megl. cǫt, istr. căt. Lat. quantus, contaminat cu lat. quotus (Procopovici, Dacor., I, 173; cf. Pușcariu, 378; Candrea-Dens., 361; DAR); cf. it., port. quanto, prov., v. fr. quant, sp. quant. Rezultatul normal al lui quantus ar fi *cînt; însă numai Procopovici s-a gîndit la posibilitatea de a explica rom. prin confuzia cu quot. DAR explică forma art. cîtelea prin quotus-libet, care nu este posibilă fonetic. Der. cîtime, cîtățime, s. f. (cantitate). Comp. cîtămai (var. cîtamai), adv. (enorm, foarte mare); cîtuși, adv. (înv., nu contează cît, păstrat în expresia cîtuși de puțin); cîtva, adj. (la sing., cu funcție adv., un timp, o vreme; la pl., cu funcție adj., unii, cîțiva); decît, conj. (corelație a comparațiilor de inegalitate; mai mult ca; numai că, dar); încît, conj. (atît de mult că); întrucît, conj. (deoarece, avînd în vedere că); oarecît (var. oarecîtva), adv. (într-un fel); oricît (var. vericît), adj. (în orice cantitate).

ciuci s. m. – (Arg.) Penis, membru viril. Țig. čuči „țîță”, care nu apare cu sensul din rom. (Graur, 140; Juilland 163), cf. țig. sp. chuchai „țîță” (Besses 65). Nu știm dacă este același cuvînt ciuci, s. m. (crăpcean).

clei (cleiuri), s. n. – 1. Lipici, pap. – 2. Substanță care lipește (pentru prins păsări). – 3. Gumă, latex, rășină. – 4. Cerumen, ceară din ureche. – 5. (Adj., arg. școlăresc) Care nu știe nimic; se spune despre elevii care nu știu să răspundă la întrebări. – 6. (Arg.) Închisoare (numai în expresia a pune clei, a închide). – Var. (înv.) hlei. Sl. klej (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Lexicon, 291; Cihac, II, 61); cf. ceh. klej, slov. klêj, pol., rus. kléj, sb. klija. – Der. clei (var. înclei, încleia), vb. (a lipi cu pap); cleială, s. f. (lipire cu pap); cleios, adj. (lipicios); cleitor, adj. (care lipește cu pap); desclei(a), vb. (a dezlipi). Cf. năclăi.

cum adv. și conj. – 1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît. – 6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s. v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.

demînda (-d, -at), vb. – A porunci, a ordona. Creație ce pare artificială, și pe care o găsim numai la Murnu (așa demîndă Alcinou). Este formată pe baza fr. demander, it. dimandare, nu știm dacă pe baza vreunui împrumut mr., care nu ne este cunoscut. Totuși, Candrea-Dens., 496 menționează pe dimîndare, pe care îl consideră reprezentant direct al lat.

DEZORIENTAT, -Ă adj. 1. care nu se poate orienta, nu știe unde se află sau încotro să se îndrepte. 2. (fig.) care nu știe ce hotărâre să ia într-o anumită situație; descumpănit, deconcertat. (< dezorienta)

FRAIER, -Ă s. m. f., adj. (om) prost, care nu știe să profite într-o anumită împrejurare. (< germ. Freier)

IGNORA vb. tr. I. a nu cunoaște, a nu ști. 2. a neglija, a simula că nu observă (pe cineva sau ceva). (< fr. ignorer, lat. ignorare)

frînge (frîng, frînt), vb. – 1. A sparge. – 2. A rupe, a fractura. – 3. A înfrînge, a învinge. – Mr. frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; megl. frǫng, frǫns, frǫnt. Lat. frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frangere, prov. franher, v. fr. freindre, v. sp. frangir, port. franger. Der. frîngăcios, adj. (care se frînge ușor); frîngător, adj. (care se rupe); frîngătoare, s. f. (Trans., meliță); frînt, adj. (obosit, sleit de puteri); frîntură, s. f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frînt cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a și DAR, din lat. fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, s. f. (chin, necaz); frînghiu, s. n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Pușcariu, Lr., 18 și DAR, din lat. pop. *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s. f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-. Cf. cufrînge. Frîngurele, s. f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, LL, I, 164, o pune greșit în legătură cu prov. refranh).

gudă (-de), s. f. – 1. (Trans. de Vest) Cățea. – 2. Prostituată. Pare a fi der. expresivă de la o interj. *gudu (-gudu), paralelă lui cuțu-cuțu, și despre care nu știm dacă s-a folosit pentru a chema sau a mîngîia cîinii, sau dacă mai sugerează această ideea. – Der. guduluș, s. m. (nume de cîine); gudrea, s. f. (nume de cățea); gudră, s. f. (Mold., șmecheră); cutră, s. f. (codoașă), cuvînt care în DAR este considerat că provine din bg. kutra „sărac”, care nu are nuanță depreciativă, iar Scriban din ngr. χύτρα „hîrcă”, dificil din punct de vedere fonetic; gudărie, s. f. (înv., măgulire); gudura (var. guduri), vb. refl. (despre cîini, a se arăta mulțumit; a adula, a măguli, a linguși), mr. gudurire, megl. (găudire), cu suf. expresiv. -ura, cf. flutura (după Șeineanu, Chien, 268, de la *cudura, der. de la coadă; Gaster, Revista critică, I, 31, propunea mag. gedély; după Meyer 133 și DAR, din alb. gudulis „gîdil”, după Șeineanu, Semasiol., 100, din lat. *catulῑre și identic cu gîdila; după Philippide, Principii, 44; Pascu, I, 192; Philippide, II, 663, din lat. *gaudulāre în loc de gaudēre; după Körting 2382, din lat. *conadulāre; după Scriban din lat. *codulāre, de la cauda; după Giuglea, Dacor., II, 886; din got. god- „purcea”, cu suf. germ. -ulo); gudurător, adj. (adulator); gudurătură, s. f. (adulare, lingușire).

haină (haine), s. f. – Obiect de îmbrăcăminte exterior. Sb. haljina (Diez, Gramm., I, 444; Cihac, II, 133; DAR). – Der. hăinar, s. m. (vînzător de haine de gata); hăinărie, s. f. (prăvălie de confecții); hăinet, s. f. (cantitate de haine); înhăinura (var. înhăimura), vb. (a îmbrăca), cf. înfășura. La Stoica Ludescu (sec. XVIII) apare haină, s. f. (parolă, consemn), despre care nu știm dacă este același cuvînt. Haibăr, s. n. (haină) este o încrucișare a lui haină cu laibăr (DAR), der. înhăibăra, vb. (a îmbrăca).

hodîc interj. – Exprimă ideea de șchiopătat. – Var. hontîc, hojmîc. Creație exprimă, cf. șontîc. – Der. hodîcăi (var. hotîcîi), vb. (a șchiopăta), pe care Tiktin îl punea în legătură cu pol. chodaki „picioroange” și DAR cu sl. chodŭ „mers”, cf. hod; hobîc, s. n. (groapă), probabil în loc de hodic. De aceeași origine trebuie să fie hojmalău (var. hojmandrău, hajmandău), s. m. (Mold., gogoman, nătăfleț) al cărui semantism pare să se explice prin ideea de bază că „nu știe să se ferească de gropi”, cf. definiția populară a prostului, dă în gropi (Philippide, II, 726, explică hojmalău prin osmanliu; Scriban, prin hojma, ca și cum ar însemna „totdeauna înalt”). Cf. și honcăi, vb. (Munt., a se legăna, a șchiopăta), pe care Scriban, Arhiva, 1912 și DAR, îl pun în legătură cu mag. hánkódni „a se agita”.

lectică (lectice), s. f. – Litieră. – Var. (înv.) leftică, leptică. Lat. lectica (sec. XVII). Candrea, Elemente, 404, presupune, nu știm cu cîtă dreptate, că mag. laptika „car cu două roți” provine rom.

niznai adv. – În expresia a se face niznai: a se preface că nu înțelege. Rus. ne znaju „nu știu” (Tiktin; Candrea).

padină (padini), s. f. – Colnic, măgură mică. Sl. (bg., rus.) padina (Tiktin; Conev 39). Nu știm dacă padeș, s. n. (Trans. de N., zmeuriș) aparține aceleiași familii.

rînză (-ze), s. f. – 1. Ament, mîțișor, mugur etc. – 2. (Bucov.) Franjuri care ornează punga de tutun. – 3. Pipotă. – 4. Cheag. – 5. Stomac în general. – Var. Olt., Trans. rînsă (sensul 1). Mr. arînză. Cuvînt foarte discutat, la care se consideră în general că sensurile 1 și 2 reprezintă un cuvînt diferit de celelalte sensuri. Această separare este puțin convingătoare; cel mai probabil ar fi să se pornească de la un cuvînt de bază care să reprezinte ideea de „ciucure”, aplicabilă în același timp la mîțișor și la pipotă, cf. fr. glande „glandă” din gland „ciucure, franj”. Așa fiind, pare că trebuie să se pornească de la sl. ręsa „mîțișor, mugure” (Miklosich, Slaw. Elem., 32; Cihac, II, 313; Philippide, Principii, 159; Rosetti, III, 92; Conev 89; origine admisă pentru primele sensuri ale cuvîntului de Tiktin și Candrea; combătută pentru cele din urmă de Petrovici, Dacor., X, 144), cf. bg. rĕsa „ament”, sb. resa „ament; ciucure; omușor”, pol. rzęsa „spic”. Explicația semantică pare evidentă, căci pipota seamănă cu un ciucure. Fonetismul este mai dificil de explicat, deoarece rezultatul normal rînsă, sr fi trebuit să se păstreze în general; e posibil să fi intervenit o analogie cu cuvintele compuse cu suf. -ză (cf. cinteză pupăză, coacăză) sau terminate în -ză (barză, brînză, pînză), sau să fie datorat unei alte circumstanțe pe care o ignorăm, ca în ovăs › ovăz. Cîntărind îndoielile, această soluție pare preferabilă celei care se bazează pe alb. rëndës „cheag” (Pascu, II, 216; Phlippide, II, 731; Capidan, Raporturile, 516; Rosetti, II, 121), pentru că drumul de la „cheag” la „pipotă” este mai greu de explicat decît cel de la „ament” la „pipotă” și la „cheag”; fiindcă nu știm originea cuvîntului alb.; și fiindcă soluția nu pare posibilă fonetic, decît pe baza derivării *rëndë-zë › rëndzë, care pare forțată. Giuglea, Dacor., II, 643, propune soluția unui alb. rra-ni „cheag”, cu suf. -ză, care nu este nici mai simplă nici mai logică. Der. rînzișoară, s. f. (untișor, Ranunculus pedatus, R. aureus; cretușcă, Spiraea ulmaria), probabil datorită formei florilor; rînzoș, adj. (arțăgos, ticălos). Din rom. provine rut. ryndza, rynd(z)ja (Miklosich, Wander., 18; Candrea, Elemente, 409), pol. ryndza.

ști (-iu, -iut), vb. – A avea cunoștință, a cunoaște. – Mr. știu, știut, știre, megl. știu, știri, istr. știwu. Lat. scῑre (Diez, I, 365; Pușcariu 1648; REW 7722), cf. logud. iskire (Wagner 112) și știință. – Der. știre, s. f. (știință, cunoștință: notiță, aviz; cunoaștere, preocupare); știrici, vb. (a căuta, a cerceta, a iscodi; a comunica, a face să se știe) în Trans. și Banat de la știre cu suf. expresiv; știut, adj. (cunoscut; faimos; expert, experimentat); neștiut, adj. (ignorant); știutor, adj. (care știe); neștiutor, adj. (ignorant); atotștiutor, adj. (care le știe pe toate); știutură, s. f. (cunoaștere), înv.; neștire, s. f. (inconștiență). Expresia nu știu, cînd nu poartă accent stilistic se abreviază de regulă nuș’, cel puțin în Munt., nuș cu ce < nu știu cu cine. De aici niște, pron. indef. (unii, unele, anumiți, anumite, cîțiva, cîteva) în loc de nuș’ce, REW 5899; neștine (var. neșcine, nușcine), pron. indef. (oarecare); nescit (var. neschit), adv. (ceva); niscai (var. niscaiva, nescai, nescare, niscare), pron. indef. (ceva, unii). Toate aceste comp., sau cel puțin unele dintre ele ar putea conduce direct la lat., respectiv la nescio quid, nescio quem, nescio quantum, nescio qualem; dar această ipoteză poate nu este necesară.

străin (-nă), adj. – 1. Venetic, din altă parte. – 2. Necunoscut. – 3. Care nu este familiar. – 4. Al altuia, diferit. – Var. înv. strein, stri(i)n și der. Lat. extraneus (Miklosich, Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest etimon admis de filologia mai veche a fost respins de moderni, din cauza dificultății fonetice: rezultatul normal pare că ar trebui să fie *strîi. Totuși este evident că acest cuvînt a suferit o alterare încă din lat., cf. rezultatele aberante din it. straino (Rohlfs, Ital., 464), tosc., umbr. straino, calabr. strainu „fără stăpîn”. Deși nu știm să explicăm mecanismul acestei modificări, se poate admite o metateză a lui i (extraneus › *extrainu), ca în rubeus › roib, habeat › aibă etc. În fine, probă irefutabilă că avem de a face cu un element moștenit este prezența der. astrina „a înstrăina” cu forma rotacizată astriirat în sec. XVI (cf. DAR). Este necesar, prin urmare, să pornim de la o fază intermediară a lat. extraneus; dar cele care s-au arătat pînă acum nu par sigure (lat. exterraneus, Crețu 371; lat. *exterrinus, Densusianu, Rom., XXXIII, 286 și R. critică, V, 134; lat. *extralienus, Pușcariu, Dacor., VIII, 105). Oricum, der. din sl. straninŭ „pelegrin” (Weigand, Jb., III, 214; Pușcariu 1651; Procopovici, Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau sl. stranŭ „regiune” (Skok, Arch. Rom., VIII, 159) pare și mai dificil și nu se potrivește cu alte împrumuturi, cf. strană. Der. (în)străina (var. înv. astrina), vb. (a trimite în străinătate, a despămînteni; a aliena; a întoarce simpatia în ostilitate); înstrăinător, adj. (care înstrăinează); străinătate, s. f. (țară care nu este patria); înstrăinătate, s. f. (înv., exil, surghiun); străinește, adv. (ca străinii); străinism, s. n. (xenofilie; cuvînt străin).

teafăr (-ră), adj. – 1. Intact, nevătămat, întreg. – 2. Cuminte, înțelept. Origine necunoscută. Ar putea fi ngr. σταθερός „constant, statornic, stabil”. Der. propuse pînă acum, din sl. *techinŭ › bg. tehen „al lor” (Tiktin), de la un gr. *τράφερος (Giuglea, RF, II, 63) sau din sl. tνrŭdŭ „puternic” (Scriban) nu sînt mai convingătoare. Nu știm dacă are vreo legătură cu teferici.

ticlui (-uesc, -it), vb. – 1. A compune, a pune în ordine, a ordona. – 2. A crea, a inventa. Origine incertă. Probabil de la titlu › *titlui, cu sensul de „a inventa titluri, a falsifica documente autentice”; schimbul fonetic ar fi normal. Sau poate de la tîlcui „a interpreta” cu metateză (Scriban); s-ar putea porni de la ideea de „a compune” o scrisoare „interpretînd” dorințele unei persoane care nu știe să scrie. Legătura cu piclui „a cerne” (Tiktin) nu este convingătoare.

trăgace (-ci), s. f. – (Banat) Sanie. Sb. tragače (Candrea). – Der. tragă, s. f. (Olt., sanie), prin contaminare cu targă. Nu știm dacă tragă, s. f. (lopată cu care se rînește băligarul) ar fi același cuvînt.

clei² adj. invar. 1. care nu știe absolut nimic (la o examinare). 2. foarte beat.

a face pe mortul în păpușoi expr. 1. a se face că nu știe nimic, a simula nevinovăția. 2. a sta nemișcat în încercarea de a trece neobservat.

a face pe niznaiul expr. a pretinde că nu știe nimic sau că nu are nici un amestec într-o anumită problemă.

a fi picat din cer / din lună / din nori / din stele expr. 1. a fi dezorientat, a nu ști ce să facă. 2. a fi rupt de realitatea imediată.

a fi tămâie / tufă de Veneția expr. a fi ignorant; a nu ști deloc.

întreabă-mă ca să te-ntreb expr. (glum.) nu știu.

ANALFABET, -Ă, analfabeți, -te, s. m. și f. (Adesea adjectival) Persoană care nu știe să scrie și să citească. – Fr. analphabète (lat. lit. analphabetus).

AUZI, aud, vb. IV. 1. Tranz. A percepe un sunet cu ajutorul auzului. ◊ Expr. Să te-audă dumnezeu = să se împlinească cele pe care (mi) le dorești. N-aude, n-a vede (n-a greul pămîntului) = se face că nu știe nimic. Eu spun, eu aud = degeaba vorbesc, nu mă ascultă nimeni. (Refl. pas.) Să se audă musca = se fie tăcere deplină. ♦ A căpăta cunoștință despre ceva. Ții tu minte cîte-n lume-ai auzit? (EMINESCU). 2. Tranz. (La imper.) A lua seama la cele ce se spun; a asculta. Auzi măi! Nu-l vezi că e leneș de n-are păreche? (CREANGĂ). 3. Intranz. și tranz. (Interogativ) A înțelege, a pricepe. La prima stație te dai jos... N-auzi? (DUMITRIU). ♦ Intranz. (La prez. ind. pers. 1) a) (Ca răspuns la o chemare) Ce dorești? Jupîneșică, jupîneșică! – Aud, moș Nichifor (CREANGĂ).; b) (Interogativ) Poți tăgădui? mă mai poți contrazice? Mă rog, ce ți-am spus cînd ți-am poruncit... Aud? (ALECSANDRI). 4. Tranz. și intranz. A afla o veste, o știre etc. ◊ Expr. (Intranz.) A auzi de cineva (sau de ceva) = a cunoaște pe cineva (sau ceva) din reputație, din cele ce se spun. A nu mai auzi de cineva = a nu mai ști ce mai face, cum o mai duce cineva. A nu (mai) voi să audă de cineva = a rupe orice relații cu cineva. Să auzim de bine! formulă de urare la despărțire. ♦ Refl. (La pers. 3) A se vorbi, a se zvoni. [Prez. ind. și: (pop) auz] – Lat. audire.

cântecul bradului, (în folclorul românesc) cântec ceremonial funebru, executat în grup, de femei „numite” (care nu sunt rude ale mortului), în momente fixe și după legi tradiționale. Ca și celelalte cântece ceremoniale (zorile*, cocoșdaiul, cântecul mare, de petrecut, cântec „la priveghi”*), „poate cele mai arhaice din lit. noastră pop.” (Brăiloiu), c. se bazează pe elementele de expresie (poetice și muzicale) reduse, dar de o „neasemuită frumusețe” (Brăiloiu); c. are astăzi o arie de circulație redusă la V țării și face parte din cel mai vechi strat cultural. Textele epice, de o mare frumusețe (plecarea tinerilor pentru a tăia bradul: în „revărsat de zori / Pe la cântători”; întoarcerea în sat „cu roua pe față / Cu ceața pe brață”; metafora „dalbul de pribeag” etc.), descrierea naturii, a momentelor ceremoniale, dialogul (care potențează tensiunea dramatică), monologul impresionant, de un puternic tragism în simplitatea lui, repetarea versurilor cheie, ce menține sentimentul dramatic („Eu dacă știam / Nu mai răsăream; / Eu de-ași fi știut / N-ași mai fi crescut”). Melodiile, totdeauna strofice, sunt unitare în în elementele lor esențiale; în general silabice, adesea melismatice (melismele* având un loc fix în discursul muzical), preptentatonice sau pentatonice*, reduse ca formă la 3-4 rânduri înrudite, de ritm liber, parlando rubaro [v. sistem (II, 6)], caracter sobru, dramatic. Obiceiul de a pune un arbore la căpătâiului mortului (la români, bradul este simbolul tinereții) este cunoscut de multe popoare, însă cântecul se păstrează numai la români, având intonații străvechi de o intensitate expresivă și o măreție deosebite. Sin.: buhaș; steag; suliță.

BĂNAT, (3) bănaturi, s. n. (Reg.) 1. Stare de durere sufletească, tristețe, jale; părere de rău. Cu ochii plini De lacrimi și bănat (COȘBUC). 2. Supărare, necaz, ciudă. Nu știu ce-i cu tine, Că tot porți bănat (COȘBUC). ◊ Expr. (Ca formulă de politețe) A nu-i fi cuiva cu bănat = a nu lua în nume de rău rugămintea sau întrebarea cuiva. 3. Învinuire, reproș; mustrare. Poate că nu veți aduce bănat... profesorului (CREANGĂ). 4. Bănuială. – Magh. bánat.

BOABĂ, boabe, s. f. 1. Fruct cărnos (și rotund) al unor plante, în mijlocul căruia se găsesc sîmburii. 2. Bob² (3). ◊ Expr. A nu ști (sau a nu pricepe, a nu zice) (nici o) boabă = a nu ști (sau a nu pricepe, zice) nimic. – Comp. sb. boba.

BOACĂ s. f. (În expr.) A nu ști (sau a nu pricepe) (nici o) boacă = a nu ști (sau a nu pricepe) nimic.

BUCHE, buchi, s. f. A doua literă din alfabetul chirilic; p. ext. literă; alfabet; cunoștințe elementare de scris și citit. ◊ Expr. Buchea cărții = exact ca în carte; în chip mecanic. A fi (tot) la buchi = a fi (tot) începător (în ale învățăturii). A nu ști buche = a nu ști nimic. [Var.: buchea, buchie s. f.] – Slav (v. sl. buky).

a sta cu fundul în două / șapte luntri expr. 1. a fi oportunist. 2. a nu ști ce vrea.

a nu ști o boabă / o boacă / o buche expr. 1. a nu ști nimic, a fi complet ignorant. 2. a fi necultivat / neșcolit.