NOSTALGIE, nostalgii, s. f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc iubit, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. ♦ Dorință (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat. – Din fr. nostalgie.

DOR s. 1. alean, nostalgie. (Cântă ca să-și mai potolească ~ul.) 2. v. aspirație.

NOSTALGIE s. v. dor.

nostalgie s. f., art. nostalgia, g.-d. art. nostalgiei; pl. nostalgii, art. nostalgiile

ALEAN ~uri n. 1) Suferință, durere sufletească; amar; durere. 2) Sentiment de melancolie produs de dorința de a revedea pe cineva sau ceva drag; nostalgie; dor. [Sil. -lean] /<ung. ellen

DOR ~uri n. 1) Sentiment de melancolie produs de dorința de a vedea pe cineva sau ceva drag; alean; nostalgie. Dor de părinți. 2) Suferință din dragoste; dorință de a revedea persoana iubită. A duce dorul. 3) Gust de mâncare (sau băutură); poftă. Dor de cireșe. 4): În dorul lelii la întâmplare; într-o doară. /<lat. dolus

EHEI interj. (se folosește pentru a exprima bucurie, admirație, regret, nostalgie etc.). /Onomat.

NOSTALGIC ~că (~ci, ~ce) și adverbial Care denotă nostalgie; plin de nostalgie. Melodie ~că. /<fr. nostalgique

NOSTALGIE ~i f. 1) Sentiment de melancolie, produs de dorința de a revedea pe cineva sau ceva drag; dor; alean. 2) Dor de depărtări, de necunoscut. /<fr. nostalgie

BACOVIANISM s. n. Caracteristică a poeziei lui Bacovia, care exprimă sentimentul izolării, o nostalgie incurabilă, monotonia vieții citadine, obsesia morții, nevroze și plictisul halucinant al periferiei provinciale. (< bacovian + -ism)

hânsă², s.f. (reg.) dor, nostalgie.

NOSTALGIC, -Ă adj. Plin de nostalgie. [< fr. nostalgique].

NOSTALGIE s.f. Tristețe, deprimare cauzată de dorința de a regăsi, de a revedea ceva iubit, trecut etc. [Gen. -iei. / < fr. nostalgie, cf. gr. nostos – întoarcere, algos – tristețe].

dor (doruri), s. n. – 1. Durere, chin, mîhnire. – 2. Dorință înfrigurată, tristețe, nostalgie. – 3. Dragoste, pasiune, frămîntare sentimentală. – Mr., megl. dor. Lat. dolus (Pușcariu 542; Candrea-Dens., 526; REW 2727; Densusianu, GS, II, 2; Philippide, Principii, 61; Pascu, I, 78), cf. it. duolo, fr. deuil, sp. duelo, port. dó. Cipariu, Gram., 135 și Meyer, Alb. St., IV, 99, plecau în mod eronat de la lat. dolor. Este cuvînt general (ALR 243). – Der. dori, vb. (a tinde, a rîvni, a vrea); dorit, adj. (rîvnitor); dorință, s. f. (năzuință, dor, aspirație); doritor, adj. (care dorește); dornic, adj. (doritor); dornic, adj. (doritor); nedorit, adj. (care nu este dorit).

NOSTALGIC, -Ă adj., s. m. f. (om) plin de nostalgie. (< fr. nostalgique)

NOSTALGIE s. f. sentiment de tristețe provocat de dorința de a regăsi ceva trecut, de a revedea ceva iubit; dorință (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat. (< fr. nostalgie, gr. nostalgia)

nostalgie, nostalgii s. f. (pub., peior.) regret față de regimul comunist.

neoclasicism, orientare cu caracter istoricizant afirmată în componistica primei jumătăți a sec. 20, cu precădere în deceniile 2-4 dar cu notabile ramificări și dincolo de acest interval. Faimoasa deviză a „întoarcerii la Bach” atribuită lui Stravinski (1924) – și pe care Nadia Boulanger continua să o propage în anii ’30 la cursurile sale de compoziție (2) de la École Normale din Paris – a exprimat în esență o anumită frondă „revivalistă” a unei părți a compozitorilor începutului de sec.; împotrivirea acestora atât față de excesele literaturizante și hipertrofia formală proprii romantismului* târziu cât și față de psihologismul exacerbat al expresionismului a născut, prin contrast, năzuința revenirii la „un spirit de echilibru și reținere” (Gisèle Brelet) și a restabilirii valorilor „pur muzicale” ale discursului – între altele, pregnanța și claritatea tematicii (v. temă) și a formei – trăsături regăsibile în muzica epocilor mai vechi. Atitudinea neoclasică este prin definiție duală: ea este, pe de o parte, explicit referențială – fiindcă presupune raportarea deliberată a creatorilor de modele (de formă, scriitură, stil*) ale trecutului muzical pre-romantic, în speță clasic (v. clasicism) dar mai ales ante-clasic – iar pe de altă parte, esențialmente modernă, în sensul libertății pe care compozitorii o manifestă în „interpretarea” (Craft) modelelor în cauză, a largii disponibilități (estetice, stilistice, tehnice) cu care sunt abordate / tratate „obiectele” muzicale tradiționale. Dimensiunea modernă a n. este determinată atât de recurgerea la cuceririle de limbaj ale sec. 20 – ca de ex. libera folosire a totalului cromatic, sau reformele în domeniul modalului (v. mod) – cât și, adesea, de ironia sau spiritul parodic al evocării, de diferitele grade de distorsiune aplicate datelor moștenite, dovezi evidente ale distanțătii creatorului față de trecutul pe care doar aparent îl „citează” [Simfonia clasică de Prokofiev (1917) oferă un exemplu grăitor în acest sens]. În virtutea acestei fidelități ambigue sau înșelătoare față de modelele istorice, demersul neoclasic este mai curând unul pseudo-restitutiv. Reacțiile de adversitate pe care n. le-a suscitat printre susținătorii muzică de avangardă (v. modernă, muzică) s-au focalizat în mare parte asupra producției neoclasice a lui Stravinski, căreia i s-au imputat caracterul „reacționar” (Adorno) și apelul la „un univers de referințe culturale” frustrant pentru „invenție” (Boulez). De altfel în cel de al 8-lea deceniu al sec. 20, unii contestatari din occid. ai muzicilor cu adresă istorică continuau să se exprime, de pe poziții ideologice de stânga, în termeni similari, denunțând în creațiile de acest tip „ideologia retrospectivistă” și înlocuirea „invenției autentice” cu „un formidabil edificiu al Amintirii” (Deliège) – o atitudine deja neconcordantă cu spiritul nediscriminator al noii epoci; căci „apariția, începând cu anii ’70, a sensibilităților postmoderne [v. postmodernă, muzică] a făcut posibilă considerarea n. nu drept regresiv sau nostalgic, ci drept o expresie a gândiri pluriforme tipic contemporane” (Whittall). Creația neoclasică a lui Stravinski ilustrează exemplar observația de mai sus, prin disponibilitatea referențială enormă a compozitorului față de orice preexistent muzical (Stravinski „citește” în felul său textele oferite de istorie), disponibilitate ce o anticipă pe aceea caracteristică psihismului postmodern. Caracterul pseudo-restitutiv al compozițiilor „neo”-stravinskiene rezidă în faptul că aici și-au găsit aplicarea o sumă de principii și tehnici prin care compozitorul a revoluționat muzica veacului; printre acestea, o extrem de personalizată artă a mixajelor de identități muzicale eterogene: tematice, arm. (v. armonie), polif. (originale sau à la manière), citate* de varii proveniențe și „comentarii” ale acestora etc., articulate în veritabile „scenarii” intertextuale (chiar și cu privire la prima și cea mai ortodox-neoclasică creație a lui Stravinski, baletul „Pulcinella” compus „pe teme, pe fragmente și piese de Pergolesi”, R. Vlad observa că „aportul personal al creatorului vizează din plin dimensiunea armonică”). Punctele de referință ale n. sunt în principal cele furnizate de muzica sec. 17-18 în mai mică măsură de clasicismul vienez și foarte frecvent de epoca barocă (v. baroc) – neobarocul constituindu-se într-un segment central al istorismului muzical neoclasic. Distinctive pentru direcția neobarocă sunt revenirile la forme, genuri*, gramatici muzicale (v. sintaxă (2)) proprii componisticii preclasice (baroce): de la formele / gramaticile polif. (v. polifonie) de tip contrapunctic-imitativ (v. contrapunct) sau de tipul variației* polif., la cele omofone*, înglobând eventual și polif. (suita* și sonata* preclasică), la formele concertante (concerto grosso*) sau la forme / genuri vocal.-orch. (orat.*, cantata*), proprii aceleiași epoci. În planul limbajului, liniarismul* polif. a reprezentat replica cea mai importantă a neobarocului la polif. „istorică” barocă și totodată modalitatea cea mai radicală de a o transgresa; exacerbările motorice ale structurilor* ostinato* apar și ele, uneori, drept un pandant modern al construcțiilor polif. cu bas ostinato ale settecento-ului și în general al „cinetismului” baroc. Pe cât de vastă, pe atât de de diferențiată, în funcție nu numai de tehnicile ci și de viziunile (inclusiv asupra trecutului), mai divizate ca oricând până atunci, ale creatorilor care au produs-o, literatura neoclasică este clasificabilă tipologic după criterii diverse, nici unul dintre ele neavând însă o relevanță absolută. Căteva linii de forță ale n. pot fi totuși stabilite după criteriile relativ obiective ale a) cronologiei manifestărilor; b) consistenței și persistenței în timp ale anumitor „filoane” neoclasice; c) forței de materializare a conceptului neoclasic în anumite creații individuale. Într-un prim grup de manifestări neoclasice ce se configurează în deceniului 2 al sec. 20 se înscriu, înaintea creațiilor în acest stil, deja menționate, ale lui Prokofiev și Stravinski, contribuțiile lui Ravel (suita pentru pian Le tombeau de Couperin) și Enescu (Suita a II-a pentru orchestră) – cu precizarea faptului că locul lui Enescu în cronologia n. europ. este încă mai vechi, el fiindu-i asigurat de lucrări de această factură compuse în 1903 (Suita I pentru orchrstră, Suita a II-a pentru pian). Creațiile neoclasice ale lui Hindemith (compozitor ce pătrunde și în „eșalonul neoclasic” al deceniului 2 printr-o neo-bachiană Sonată pentru violă solo) se situează cu precădere în deceniul 3, concretizându-se în anumite lucrări aparținând seriilor Kammermusik și Konzertmusik, în ciclul vocal Das Marienleben și în Concertul pentru orchestră – „poate una din cele mai reprezentative partituri neobaroce din câte există” (W.G. Berger). N. hindemithian nu poate fi separat, în anumite cazuri, de tendințele așa-numitei Neue Sachlichkeit („noua obiectivitate”), dominantă în Germania anilor ’20. În afara celor trei mari zone relativ compacte și extinse în timp, reprezentate prin producțiile lui Stravinski, Hindemith și ale italienilor Respighi, Casella, Malipiero, Petrassi – ultimii, animați de idealul reevaluării moderne a tradițiilor muzicale naționale, de la gregorian (v. gregoriană, muzică), la polif., vocală renascentistă (v. Renaștere) și moștenirea instrumentală barocă – n. a mai inclus în sfera sa creații ale altor compozitori marcanți ai sec. trecut, cu abordări dintre cele mai diferite ale modelelor „vechi”: dacă Honegger (orat. Le roi David, Partita pentru două piane, Suita arhaică pentru orch.) aderă temporar la politonalitate* (susținând câ folosește acordurile politonale „în același fel în care Bach se servea de elementele arm. tonale”), Schönberg compune „cu nostalgia stilului vechi” (cum însuși declară), pe o temă, de explicită adresă barocă, dar utilizând un limbaj ultracromatic și procedee variaționale serial-dodecafonice (v. serială, muzică; dodecafonie) Variațiuni pe un recitativ pentru orgă, op. 40, în timp ce Bartók „echivalează” datul muzical baroc cu cel de extracție sau de analogie folclorică, în plan tematic (Divertisment pentru orch. de coarde, Concerto pentru orch.), inclusiv în sintaxe (2) polif. (Microcosmos, Duo-uri pentru violine); replici neobaroce la Clavecinul bine temperat apar la Hindemith (Ludus tonalis) (1942) și, în perioada postbelică, la Șostakovici (24 Preludii și fugi). O consistentă literatură neoclasică datorată unor compozitori români se configurează, în perioada inter- și postbelică, în coordonatele unor gândiri / tehnici tonal / modale, uneori cu referiri cromatice, ulterior neo-modale, uneori cu referiri mai mult sau mai puțin directe la elementul autohton, prin: Lazăr (Concerto grosso, Concertele nr. 2 și 3 pentru pian și orch.), Vancea (Preludiu, Fuga și Toccata pentru pian), Lipatti (Concertino în stil clasic pentru pian și orch. de coarde), Mihalovici (Divertisment pentru orch. mică, Preludiu și Invențiune pentru orch. de coarde, Toccata pentru pian și orch.), Silvestri (Preludiu și Fuga (Toccata) pentru orch.), P. Constantinescu (Triplu concert pentru vl., v.cel., pian și orch.), I. Dumitrescu (Concert pentru orch. de coarde), Negrea (Concert pentru orch.), Ciortea (Passacaglia și Toccata pentru orch.), Toduță (Psalmii- 23, pentru cor a cappella, 97, pentru cor mixt și orgă, 133, pentru cor mixt, soli și orch. mare; Passacaglia pentru pian) ș.a. În decursul timpului – procesul făcându-se simțit încă din anii ’30 – n. își va preschimba adesea calitatea de stil în aceea de componență stilistică cu caracter aluziv, prin incorporări ale „trimiterilor” de tot felul la clasic sau baroc în sinteze sau chiar în caleidoscoape complexe polireferențiale. Absorbit în cele din urmă în fenomenalitatea postmodernă, gestul pseudo-restitutiv își va desăvârși, istoric, devenirea.

Crainic, Nichifor (1889-1972), teolog creștin ortodox de seamă, pseudonimul literar, apoi numele oficial al lui Ion Dobre, n. în com. Bulbucata, jud. Giurgiu, prof. de mistică la Facultatea de teologie din București, eseist și gazetar, din 1926 director al revistei „Gândirea” și apoi al ziarului „Calendarul”. Membru al Academiei Române (1940). A fost condamnat de regimul comunist în 1947 la 25 de ani de muncă silnică, din care a executat 15 ani. A scris și publicat poezie: Șesuri natale (1916), Darurile pământului (1920), Țara de peste veac (1931); eseuri: Icoanele vremii (1919), A doua neatârnare (1926), Sensul tradițiunii (1929), Sensul frumosului (1932), Rasă și religie (1936), Puncte cardinale în haos (1936), Nostalgia Paradisului (1940), precum și numeroase articole în revistele și publicațiile vremii, toate având un fond religios, moral și patriotic.

gândirism s. n. Curent ideologic format în jurul revistei „Gândirea” și închegat în deceniul 4 al sec. 20, al cărui doctrinar principal a fost Nichifor Crainic. A promovat tradiționalismul creștin, naționalismul (etnicismul) și ideea unității naționale sub egida Bisericii ortodoxe, precum și o estetică teologală, în care arta era concepută ca un mijloc de exprimare a aspirațiilor omului către dumnezeire („nostalgia paradisului”). – Din gândire + suf. -ism.

dezalergizare s. f. (livr.; fig.) Descătușare, eliberare ◊ „Evoluând în spațiul dintre contemplația sentimentală și cea problematică, poezia Constanței Buzea rămâne elegiacă, oferind tandrețea unei feminități grave, o nostalgie a unui clasicism intangibil, o formă de dezalergizare a liricii.” Luc. 28 VII 73 p. 7 (din des- + alergie)

disident, -ă ♦ 1. s. m. f. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) Persoană cu opinii opuse celor ale regimului totalitar; opozant ◊ „Ne amintim cu toții, și nu fără nostalgie, de acel prim Consiliu Național al Frontului de după revoluție, din care făceau parte majoritatea disidenților, adică acei oameni care avuseseră îndrăzneala să-l înfrunte pe față pe Nicolae Ceaușescu.” R.lit. 8 XI 90 p. 2. ◊ „Dan Deșliu nu mai era demult doar poetul oficial al comunismului românesc timpuriu; devenise disidentul lucid și îndrăzneț față de comunismul târziu (și întârziat al lui Ceaușescu).” R.lit. 28 I 92 p. 15. ◊ „Dintre toate câte a fost matematicianul de excepție ajuns la multidisciplinaritate și la filosofia științei, viitorologul, politologul [...] ceea ce va dăinui mai mult din el va fi, fără îndoială, disidentul, luptătorul demn și neînfricat pentru libertate.” D. 147/95 p. 12; v. și prospectologie. ♦ 2. adj. (Folosit cu sens pozitiv după decembrie 1989) De disidență, aparținând disidenței ◊ „Literatura disidentă are o atitudine deschis opoziționistă față de puterea comunistă.” R.lit. 29/93 p. 10. ◊ „Lucrarea se referă la mișcările dizidente, la diferite personalități proeminente ale rezistenței est-europene.” R.lit. 30/93 p. 19. ◊ „Ziarele și revistele i-au găzduit ideile disidente.” D. 143/95 p. 15 [și dizident] (din fr. dissident; DN, DN3)

ET IN ARCADIA EGO (lat.) și eu am fost în Arcadia – Epigraful unui tablou celebru al pictorului Nicolas Poussin. Arcadia legendară fiind ținutul vieții idilice, patriarhale, expresia mărturisește nostalgia după o fericire pierdută.

JANKÉLÉVITCH [jankelevítʃ], Vladimir (1903-1985), filozof, eseist și muzicolog francez de origine rusă. Prof. univ. la Toulouse, Lille și Sorbona. Influențat de H. Bergson. Lucrările sale tratează aspecte morale, estetice și metafizice ale filozofiei existenței („Tratat despre virtuți”, „Paradoxul moralei”, „Ireversibilul și nostalgia”, „Moartea”, „Ironia”, „Iertarea”). Exeget al operei lui Schelling. Contribuții în domeniul muzicologiei („De la muzică la tăcere”).

SIMBOLÍSM (< fr.) s. n. 1. Curent literar apărut în Franța în 1885 și răspândit apoi în toate literaturile europene. Anunțat prin unele laturi ale romantismului târziu (Novalis, Tieck, E. A. Poe, Gérard de Nerval), dar mai ales prin poezia lui Baudelaire, s. a apărut ca o reacție față de tendințele pozitiviste, de scientismul naturalist și de „obiectivismul” parnasienilor. Considerând lumea reală drept un ansamblu de simboluri, senzațiile nefiind decât semne ale ideilor în sens platonician, poetul simbolist caută să interpreteze semnificațiile profunde ale lumii intuind în corelațiile acestor semnificații unitatea ideală a Universului. De aici interesul pentru poezia sinestezică a „corespondențelor”. Cultivând valențele muzicale ale cuvântului, virtualitățile sale incantatorii și sugestive, orchestrația savantă a versificației, s. a investigat zone tematice noi, specifice (orașul tentacular, taverna, spleenul și nevrozele, nostalgia plecărilor, melancoliile autumnale etc.). Mișcare artistică complexă, neomogenă, s. a înglobat tendințe și grupări diverse, de la poeții „blestemați” (Rimbaud, Corbière, Mallarmé, Verlaine), care au premers de fapt constituirea curentului, până la grupul simbolist propriu-zis (G. Kahn. Viélé-Griffin, Stuart Merill) și la „instrumentalismul” lui René Ghil. În celelalte țări europene, s. a cunoscut trăsăturile distincte, condiționate de tradițiile literaturilor naționale, fiind reprezentat, printre alții, de Verhaeren, Rodenbach, Swinburne, T. S. Elliot, Yeats, Rilke, Trakl, Block, Esenin, Briusov, Rubén Dario, M. Machado y Ruiz, Ungaretti, Montale. În literatura română s. a fost anunțat de creația lui Macedonski (care l-a și teoretizat) și de revista și cenaclul său „Literatorul”. După 1900, s. s-a dezvoltat în climatul literar posteminescian și ca o reacție antisămănătoristă, fiind susținut teoretic îndeosebi de Ov. Densusianu. S. românesc a cultivat ca motive predilecte tristețea orașului provincial, dorința evadării în necunoscut, lumea circului, compasiunea pentru dezmoșteniții vieții etc. și a îmbogățit tehnica și universul poetic, numărând printre reprezentanții săi pe: G. Bacovia, I. Minulescu, D. Anghel, Ștefan Petică, N. Davidescu, Elena Farago, Emil Isac ș.a. S. literar a avut ecou și în artele plastice, unde, respingând spiritul pozitivist și observația atentă a lumii senzoriale manifestate de impresionism, s. se caracterizează prin primatul acordat imaginației, evocărilor unor trăiri afective prin imagini simbolice. Manifestul s., publicat de A. Aurier, în 1891, la Paris, îl socotea pe Gauguin drept un reprezentant ideal; G. Moreau, Puvis de Chavannes, O. Redon se încadrează de asemenea în acest curent. Dezvoltat în mai multe direcții, în primul rând a căutărilor tematice, dar și a constituirii unui limbaj plastic specific, s. a adus o serie de contribuții originale, care se regăsesc în unele manifestări artistice de la sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20: Școala de la Pont-Aven, nabiștii, arta 1900, expresionismul, suprarealismul, pictura metafizică ș.a. Ecouri ale s. se găsesc și în arta plastică românească, de ex. operele de tinerețe ale lui Șt. Luchian, la D. Paciurea, la Cecilia Cuțescu-Storck. 2. S. fonetic = capacitate a structurii fonetice a unor cuvinte de a sugera sau de a întări noțiunea pe care o desemnează sau o anumită atitudine față de ea, legătura dintre un sunet sau un grup de sunete și o anumită semnificație; este mai evident la interjecții și, în special, la onomatopee.

HĂULICĂ, DAN (n. 1932, Iași), critic literar și de artă român. M. coresp. al Acad. (1993), prof. univ. la București. Redactor-șef al revistei „Secolul 20” (1967-1990). Președinte al Asociației Internaționale a Criticilor de Artă (1981-1984). Ambasador, delegat permanent al României pe lângă UNESCO (din 1990). Preocupări în domeniul artei și literaturii contemporane („Critică și cultură”, „Brâncuși, ou l’anonymat du génie”, „Peintres roumains”, „Nostalgia sintezei”, „Geografii spirituale”, „Dimensiuni ale artei moderne”).

PARADÍS (< fr., lat., germ.; {s} gr. parádeisos „grădină”) s. n. 1. (În „Vechiul Testament”) Edenul, grădina fermecătoare unde a început existența umanității, o dată cu Adam și Eva, locul de supremă fericire umană, pierdut, prin izgonirea perechii primordiale, dar promis, ca răsplată, celor fără de păcat. În budism, ideea de p. este dezvoltată pornind de la reprezentarea Nirvanei ca stare finală de liniște eternă și totală. Pentru vechii greci și romani, p. se găsește în Insulele Fericiților, locuite de oameni vii învestiți cu nemurire, și în Câmpiile Elisee. În Islam, Firdaws este un p. postum de răsplată concretă, o grădină a plăcerilor strict concrete (munți de pilaf, hurii tinere și binevoitoare). În creștinismul primar, p. este văzut ca o contopire a omului cu Dumnezeu, istoria omenirii, în această concepție, fiind o nostalgie a paradisului pierdut și efort de recuperare. Sin: rai. 2. Peisaj minunat; loc plăcut, încântător care oferă condiții extraordinare de viață și de dezvoltare (spirituală) etc. ♦ Ceea ce încântă privirea și sufletul. 3. S. f. (FILOZ.) Termen introdus în filozofia științei de Th. Kuhn pentru a defini ansamblul regulilor, modelelor și criteriilor care caracterizează o comunitate științifică (eră istorică, loc geografic etc.).

PAUSTOVSKI, Konstantin Gheoghievici (1892-1968), scriitor rus. Narațiunile sale sunt străbătute de lirism, de meditație personală și descrierea pitorească, evocând întinderile apelor și nostalgia depărtărilor exotice („Poveste nordică”, „Colhida”, „Zile de vară”, „Kara-Bogaz”). Romane autobiografice în care evocă perioada revoluției și a războiului civil („Povestea unei vieți”); comedii.

OVIDIU (Publius Ovidius Naso) (43 î. Hr.-c. 17 d. Hr.), poet latin. Deși era unul dintre poeții Romei care se bucura de favorurile împăratului August, va fi exilat de acesta la Tomis (azi Constanța), unde va și muri. Cauzele acestei dure pedepse au fost puse de unii a poemului „Arta iubirii”, iar de alții pe seama unei legături cu Iulia, nepoata împăratului, exilată și ea. Creația sa, remarcabilă prin limpezimea, fluența și eleganța stilului, dezvăluie un spirit prin excelență elegiac, analist al vieții sentimentale. Lirică erotică, analizând cu deosebită finețe psihologia iubirii („Amoruri”, „Remediile iubirii”), poeme didactice („Arta iubirii”) sau de inspirație mitologică („Metamorfozele” – prelucrare a 250 de legende despre crearea și istoria Universului), comentarii poetice la marile evenimente istorice sau sărbători romane („Fastele”), epistole în versuri, dominate de tristețe, de nostalgia Romei, de dorul după cei dragi, apropiați inimii lui („Tristele”, „Ponticele”). Readus în circulație, după domnia lui Tiberiu, O. a rămas un model al poeziei de dragoste, a cărei influență se va manifesta în lirica franceză și italiană din sec. 12-13.

PARAÑÓN Y POSADILLO [marañón i posadíλo], Gregorio (1887-1960), medic și istoric spaniol. Prof. univ. la Madrid. Unul dintre fondatorii endocrinologiei. Cercetări privind insuficiența glandelor suprarenale, tiroida, hormonii genitali („Studii de endocrinologie”, „Manual de diagnostic etiologic”). Lucrări cu caracter istoric („Viața lui Henric al IV-lea de Castilia și timpul său”, „Liberalism și comunism. Privire asupra războiului civil”, „Elogiu și nostalgie despre Toledo”).

MACHADO Y RUIZ [matʃádo i ruíθ] 1. Antonio M. y R. (1875-1939), poet spaniol. partizan al republicanilor și adversar al lui Franco; a murit în exil, în Franța. Reprezentant al generației de la ’98. Lirică meditativă de o rară discreție și sugestie a sentimentului, cu rădăcini în folclorul andaluz, dominată de nostalgia adolescenței, a dragostei pentru peisajul natal și tema morții („Singurătăți”, „Câmpiile Castiliei”, „Cântece noi”). Proză eseistică sau de confesiune („Abel Martin”, „Juan de Mairena”). 2. Manuel M. y R. (1874-1947), poet și dramaturg spaniol. Frate cu M. (1). Poezie pe teme autohtone și livrești, de o mare puritate formală, remarcabilă prin măiestria cizelării versului („Suflet”, „Capricii”, „Cântec profund”, „Dragostea și moartea”). Împreună cu fratele să (dar cu o contribuție mai mare) a scris drame moderne și istorice („Nefericirile soartei”, „Julianillo Valcarcel”, „Lola se duce în port”, „Omul care a murit în război”).

hînsă f., pl. e (vsl. *honsa, pradă, tîlhărie, d. germ. hanse. V. hansă). Trans. Buc. O hînsă de ploaĭe, o bură de ploaĭe, o ploaĭe scurtă. O hînsă de casă, un dor de casă, o nostalgie (Dac. 3, 705).

1) dor n., pl. urĭ (lat. dǒlus, durere, d. dolére, a te durea; it. duolo, întristare; pv. dol, fr. deuil, durere, doliŭ; sp. duelo, pg. dó. V. doare). Olt. Durere: dor de cap (GrS. 1937, 246). Restu țăriĭ. Dorința de a revedea o persoană orĭ un loc: mĭ-e dor de țară (V. nostalgie), de părințĭ, duc dor de cineva, de ceva; duc doru cuĭva. Iron. În doru leliĭ: la noroc, fără scop: a pleca în doru leliĭ.

GÂNDIRÍSM (< Gândirea) s. n. Curent filozofic în România, de orientare existențialist-ortodoxă, cristalizat în jurul revistei „Gândirea”, în primele decenii ale sec. 20. Având ca trăsătură generală, autohtonismul, g. a cunoscut o orientare religioasă (prin N. Crainic, D. Stăniloaie ș.a.) și una metafizică (ilustrată îndeosebi prin L. Blaga). G. s-a afirmat după primul război mondial ca reacție la degradarea morală și la politicianismul care amenințau noul edificiu politic și spiritual al României Mari. A fost conceput ca mișcare de reafirmare a spiritului ortodox în cultura română, direcție impusă de N. Crainic (pe urmele lui O. Spengler, N. Berdeaev), respingând „nihilismul europenizat” și „occidentalizarea”. Considerând că ortodoxia este trăsătura specifică, definitorie a etosului românesc și că sinteza dintre ortodoxie și românism este singura care poate scoate România din criza morală și poate apăra ființa și identitatea etnică a românilor, g. și-a propus să formeze o punte între idealurile naționale pașoptiste și orientarea tradițională, între autohtonism (etnicism) și ortodoxie. A pus bazele unei sociologii „etnocratice”, în cadrul căreia arta este un mijloc de exprimare a aspirațiilor omului către dumnezeire („nostalgia Paradisului”). Pe plan politic, g. formulează programul „statului etnocratic”, opunând democrației „corporatismul etnocratic”. Curent neomogen, cu disidențe de răsunet (L. Blaga), g. a determinat manifestări reducționiste, dar și realizări de excepție în cunoașterea și afirmarea tradiției spirituale și a creativității românești.

GIURGIUCA, Emil (1906-1992, n. sat Diviciorii Mari, jud. Cluj), poet român. Poezie impregnată de nostalgia satului și a naturii („Dincolo de pădure”, „Poemele verii”). Antologii („Poeți tineri ardeleni”), traduceri din literatura maghiară.

EICHENDORFF [áihəndorf], Joseph, baron von (1788-1857), scriitor german. Ultimul dintre romanticii germani. Versuri inspirate de bucuria călătoriei, de nostalgia depărtărilor, de farmecul naturii și al iubirii. Proză („Din viața unui pierde-vară”, „Castelul Durante”, „Statuia de marmură”).

ELIADE, Mircea (1907-1986, n. București), istoric al religiilor, scriitor și filozof român. M. post-mortem al Acad. (1990). Studii la Univ. din București și Calcutta. Asistent, din 1933, la Facultatea de Litere și Filozofie a Univ. București., participă la activitățile grupării „Criterion”. Atașat cultural în Marea Britanie (1940), Portugalia (1941-1944), s-a stabilit în Franța (1945-1956), apoi în S.U.A. (din 1956). Prof. univ. la Chicago (catedra de Istoria religiilor pe care a condus-o îi poartă numele său). Membru a numeroase academii și societăți științifice străine. Discipol al lui Nae Ionescu. Spirit al totalității, enciclopedist, E. a încercat să fundamenteze o disciplină integratoare, autonomă. După E., lumea modernă a pierdut sentimentul sacrului. Filozofia lui constă în încercarea de a reconstrui spiritualitatea omului și de a-i conferi dimensiunea cosmică, prin regăsirea miturilor și refacerea unității interioare. Studii de istoria religiilor („Tratat de istoria religiilor”, „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacrul și profanul”, „Nostalgia originilor”, „De la Zamolxis la Genghis Han”, „Istoria credințelor și ideilor religioase”), indianistică („Yoga. Nemurire; i libertate”), orientalistică („Alchimie asiatică”, „Șamanismul și tehnicile extazului”), mitologie („Imagini și simboluri”). E. consideră că renașterea literaturii este posibilă numai prin redescoperirea funcțiilor mitului. Rolul literaturii este acela de a surprinde „hierofaniile” (manifestările sacrului) în cotidian. În proza sa există mai multe niveluri: unul realist, de influență gidiană, care se circumscrie esteticii autenticității („Isabel și apele diavolului”, „Maitreyi”, „Întoarcerea din rai”, „Huliganii”), altul fantastic, mitic („La țigănci”, „Pe strada Mântuleasa”, „Noaptea de Sânziene”, „În curte la Dionis”). Proza fantastică pendulează între simbolul folcloric românesc („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și cel indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”). Fantasticul său, de tip mitic, este original prin întrepătrunderea permanentă a sacrului cu profanul. Un loc aparte în opera lui E. îl ocupă jurnalul și memoriile („Șantier”, „Romanul adolescentului miop”, „Memorii”, „Jurnal”). Eseistică („Solilocvii”, „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Insula lui Euthanasius”, „Comentarii la legenda Meșterului Manole”). Coordonator al „Enciclopediei religiilor” (16 vol.), apărută postum.

MONTHERLANT [mõterlã], Henry Marie Joseph Millon de (1896-1972), scriitor francez. Vastă operă romanescă cu caracter autobiografic și marcată de experiența războiului („Schimbul de dimineață”, „Visul”), de cultul vieții eroice, al eului și egocentrismului („Bestiariile”, „La fântânile dorinței”, „Mica infantă a Castiliei”), făcând apologia senzualității și a creației artistice (tetralogia „Tinerele fete”). Teatru populat de personaje în căutarea absolutului, a împlinirii de sine („Regina moartă”, „Fiul nimănui”) dar și de factură istorică („Malatesta”, „Stăpânul din Santiago”, „Don Juan”, „Cardinalul Spaniei”), exprimând nostalgia față de vremuri eroice. Eseuri („Solstițiul de iunie”, „Tragedia fără mască”); memorialistică. S-a sinucis.

PRADOS, Emilio (1899-1962), poet spaniol. Lirică cu adânci rezonanțe andaluze („Timp”) descriind peisaje mediteraneene („Cântecele paznicului de far”) ori nostalgia provocată de înfrângerea republicanilor din Războiul Civil, când a emigrat în Mexic („Moarte minimă”, „Memoria uitării”) sau agonia spirituală („Grădina zăvorâtă” – capodopera sa).

* nostalgíe f. (vgr. nostalgia, d. nóstos, înturnare, și álgos, durere. V. nostim). Dor de înturnare în patrie saŭ în alt loc ĭubit: savanțiĭ aŭ nostalgia singurătățiĭ.

nóstim, -ă adj. (ngr. și vgr. nóstimos, d. nostos, înturnare. V. nostalgie, anost). Frumușel, drăguț, plăcut: persoană, vorbă nostimă. Iron. Amuzant, ridicul: nostim e și acesta cu pretențiunile luĭ. Adv. În mod nostim. V. cĭudat, șod.

HORIA, Vintilă (pe numele adevărat Vintilă Caftangioglu) (1915-1992, n. Șegarcea), scriitor român. După 1945, obligat să trăiască în exil. Stabilit în Spania. Prof. univ. la Buenos Aires și Madrid. Debutează ca poet de factură tradiționalistă („Procesiuni”), afirmându-se ulterior ca romancier („Acolo și stelele ard”). Romane inspirate de experiența expatrierii și de nostalgia țării natale, conferind exilului o dimensiune arhetipală (trilogia în lb. franceză „Dumnezeu s-a născut în exil” – premiul Goncourt, 1960 -, „Cavalerul resemnării”, „Prigoniți-l pe Boețiu!”). O trilogie, în lb. spaniolă, despre cel de-al Doilea Război Mondial („Imposibilii”, „Omul din neguri”, „Marta sau al doilea război mondial”). Studii și eseuri de critică literară („Prezența mitului”, „Literatura secolului XX”, „Literatura și disidența”); publicistică.

ISTRATI, Panait (pseud. lui Gherasim Panait Istrate) (1884-1935, n. Brăila), scriitor român de limbă franceză și română. Supranumit de R. Rolland „Gorki al Carpaților”. În tinerețe a dus o viață de lumpen, peregrinând prin lume; din 1916 a trăit în Elveția și Franța, schimbând diverse ocupații. Inițial admirator al regimului sovietic, a fost profund dezamăgit de cele văzute în U.R.S.S. („Spovedanie pentru învinși”). După revenirea în România, a colaborat la publicația formațiunii de extremă-dreaptă „Cruciada românismului”. Proză de evocare romantică a peisajului brăilean și a mediului pestriț oriental, populat de oameni simpli răzvrătiți, animați de nostalgia fericirii („Chira Chiralina”, „Moș Anghel”, „Viața lui Adrian Zografi”, „Haiducii”, „Mihail”, „Ciulinii Bărăganului” și „Codin”, care au cunoscut ecranizări). În 1930 se reîntoarce definitiv în țară. Publicistică.

IVORY [áivəri], James (n. 1928), regizor american de film. Tematica predilectă este cea a mezalianțelor și conveniențelor sociale, a confruntării dintre trecut și prezent. În filmele sale, lumea este contemplată de la distanță, cu respect, nostalgie și afecțiune, imaginea este fin cizelată, iar caracterele cu minuțiozitate („Proprietarul”, „Camera cu vedere”, „Howard’s end”, „Rămășițele zilei”, „Picasso, artist și demon”).

nostalgie s. f., art. nostalgia, g.-d. art. nostalgiei; pl. nostalgii, art. nostalgiile

KAVAFIS, Konstandinos (pe numele adevărat Constantine Cavafy) (1863-1933), poet grec. A evocat lumea epocii elenistice, Romei și Bizanțului într-o lirică ironică și senzuală, ce îmbină nostalgia cu meditația filozofică, evoluând de la estetism la o artă închinată libertății și demnității omului („Poeme”).

nostalgie f. dor de patrie și lâncezeală cauzată de acest dor.

NOSTALGIE, nostalgii, s. f. Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc drag, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. ♦ Dorință (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat. – Din fr. nostalgie.

ALEAN, aleanuri, s. n. 1. Suferință, durere, amar (din cauza unei aspirații sau a unei dorințe neîmplinite). V. foc. Aleanuri niciodată rostite, decît doar prin chiot ori sudalmă, izvorau acum din toată puterea. CAMILAR, TEM. 105. [Fluierul] începe încet, tinguitor și izbucnește apoi năvalnic, plesnindu-și sunetele sub încărcătura grea a aleanului și a dorurilor de viață. BOGZA, C. O. 366. 2. Sentiment de duioșie, melancolie, nostalgie, dor. Toate nopțile cu lună și lot aleanul teilor în floare... veneau spre noi din poeziile lui Eminescu. GALACTION, O. I 19. Mare jale și alean or mai fi ducînd mamele lor pentru dînșii! CREANGĂ, P. 78. Tresărind scînteie lacul Și se leagănă sub soare; Eu, privindu-l din pădure, Las aleanul să mă fure Și ascult de la răcoare Pitpalacul. EMINESCU, O. I 121. M-a ajuns aleanul (= m-a apucat dorul). 3. Dușmănie, potrivnicie. Dușmanele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. – Pronunțat: a-lean.

AMOR, amoruri, s. n. 1. Dragoste între persoane de sex diferit; iubire. S-a dus amorul, un amic Supus amîndurora, Deci cînturilor mele zic Adio tuturora. EMINESCU, O. I 185. Și-n toată natura, cuprinsă de dor Plutea o șoptire de dulce amor!... ALECSANDRI, P. I 126. ◊ (Personificat) Scrie-o carte cu dreptate La puicuța-n ceea parte; Scrie-mi-o tu, dorule, Du-mi-o tu, amorule. ȘEZ. V 12. ♦ Persoană iubită; iubit. Soția profesorului meu de franceză era... primul meu amor secret, cu totul nevinovat. SADOVEANU, N. F. 176. 2. (Livresc) Afecțiune, atașament. O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! Dor gingaș de lumină, amor de dulce soare, Voi mă răpiți cînd vine în țeară asprul ger!... ALECSANDRI, P. A. 110. ♦ Amor propriu = prețuire (uneori exagerată) a propriilor sale calități, îmbinată cu susceptibilitate față de părerea altora despre sine. Se cuvenea să găsesc o soluție pentru a-mi împăca profesorii și amorul propriu. SADOVEANU, N. F. 134.

EHEI interj. Exclamație care exprimă admirație, bucurie, regret, nostalgie sau care însoțește evocarea unor amintiri, constatarea unor fapte etc. V. hei. (Și în forma ehe, ehehei, hehei etc.) Ehe! cunoaște domnu Samson lumea! SADOVEANU, M. 164. Hehei! unul e Galibardi: om, o dată și jumătate. CARAGIALE, O. I 91. Da unde vreai dumneata să mergi? – La Popeștii-de-Sus. – Ehei! La Pocovnicu Iordache! id. P. 40. – Variante: ehe, ehehei, hehei interj.

ETERIC, -Ă, eterici, -e, adj. 1. (Chim.; în expr.) Uleiuri eterice = substanțe uleioase, volatile, cu miros puternic, care se extrag din florile, fructele sau frunzele plantelor parfumate și se folosesc în industria parfumurilor și în cea alimentară. 2. Fig. (Învechit; azi mai mult ironic) Inconsistent, subtil, aerian. Leon Mătăsaru, poetul suavelor idile și al etericelor nostalgii. C. PETRESCU, C. V. 59. [Se cere ca] zulufii, rău boiți, deși negri-roșii pe deasupra și suri la rădăcină, să se țină totuși, mîndri și neclintiți, la treapta lor înaltă de eterică aureolă. HOGAȘ, DR. II 72. Vom împrăștia legenda scriitorului eteric, care consumă luciu de lună. ANGHEL, PR. 187.

DOR², doruri, s. n. I. 1. Dorință puternică de a vedea sau de a revedea pe cineva sau ceva, de a reveni la o îndeletnicire preferată; nostalgie. V. jale. Salomia suspina de dorul cerului lăsat departe. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 171. Mi s-a făcut dor de frățiorul meu. CARAGIALE, O. III 91. Vei pierde dorul de părinți Și visul de luceferi. EMINESCU, O. I 176. D-o fi dor de la copii Să pui șaua și să mîi, D-o fi dorul de la mumă Să fac calul numai spumă. ANT. LIT. POP. I 41. ◊ (Construit cu verbul «a fi» și cu subiectul logic în dativ) Drag mi-a fost în locurile noastre, și acuma mi-i dor să văd ape și lărgime. SADOVEANU, P. M. 85. Și dor mi-e, dor de satul meu, Și satul meu e-așa departe! IOSIF, T. 242. Mă doare-n piept, dar nu să țip, Și-așa mi-e dor de-acasă, Și-aș vrea să plec, dar nu e chip, Că vodă nu mă lasă. COȘBUC, P. II 60. Cucule, pasăre sură! Ce tot cînți la noi pe șură? Au ți-i foame, au ți-i sete, Au ți-i dor de codrul verde? – Nu mi-i foame, nu mi-i sete, Nici mi-i dor de codrul verde, Dar mi-i dor de satul meu Că am trei mîndruțe-n el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Loc. adv. Cu dor = duios; cu foc. Nu-i pasere pe lume să nu cînte mai cu dor, Cînd ziua-i plină de soare și cerul e fără nor. HASDEU, R. V. 71. Iată, mări, iată Că Mihu deodată începe pe loc A zice cu foc, începe ușor A zice cu dor Un cîntic duios, Atît de frumos. ALECSANDRI, P. P. 66. 2. Iubire, suferință din dragoste. Mă apuca cîteodată dorul așa de tare de tine, Gheorghe, că parcă-mi venea să mă duc, să mă tot duc ca o nebună pe drumul Galațului!... să te caut... să te văd! BUJOR, S. 149. Trecu o zi, trecură trei Și iarăși, noaptea, vine Luceafărul deasupra ei Cu razele-i senine. Ea trebui de el în somn Aminte să-și aducă Și dor de-al valurilor domn De inim-o apucă. EMINESCU, O. I 171. Trecut-au ani de lacrimi... Din ora de urgie în care te-am pierdut! Și doru-mi nu s-alină. ALECSANDRI, P. A. 62. Mare-i apa Bistriții, Mai mare-i dorul mîndrii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Cîntec de dor v. cîntec. ◊ (Personificat) Numai dorul mai colindă, Dorul tînăr și pribag. COȘBUC, P. I 48. Pe drumul de la Săcele, Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Cine n-are dor pe vale Nu ști luna cînd răsare... Cine n-are dor pe luncă Nu ști luna cînd se culcă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. 3. Starea sufletească a celui care dorește ceva sau aspiră la ceva (un scop, un ideal); năzuință, dorință. Fata se gîndea la cei doi frați și nu putea înțelege ce doruri tainice își făceau cuib în sufletul ei tînăr. SADOVEANU, O. I 102. Dorurile mele N-au întruchipare, Dorurile mele-s Frunze pe cărare. GOGA, P. 81. O rămîi, rămîi la mine, Te iubesc atît de mult! Ale tale doruri toate Numai eu știu să le-ascult. EMINESCU, O. I 110. Mai am un singur dor: În liniștea serii Să mă lăsați să mor La marginea mării. id. ib. 216. Pînă cînd să creadă lumea, o, copii de Romînie! C-orice dor de libertate a pierit, s-a stins din voi? ALECSANDRI, O. 91. ◊ Dor de ducă = nostalgia depărtărilor, a călătoriei. Se deșteptase în mine un suflet nou, un suflet de nomad, cu nostalgii sfîșietoare, mă încindea dorul de ducă, mă înfrigura ispita plecărilor spre necunoscut, fermecul îndepărtatelor pribegiri. M. I. CARAGIALE, C. 43. N-o încercase încă dorul de ducă; nu evadase în imperiul florilor. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 86. Chinuită în ascuns de un mare dor de ducă, pierde ore întregi c-un atlas geografic pe genunchi. BART, E. 307. ◊ Expr. (Rar) A face (cuiva) pe dor = a face (cuiva) pe plac, pe voie, a-i împlini dorința. Alei, corbi, corbișor, De vrei tu să-mi faci pe dor, Ține inelușul meu Și du-l unde voiesc eu. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. (Obiectul dorului este o mîncare, o băutură) Poftă, gust. Mai multă lume se aduna de dragostea crîșmăriței decît de dorul vinului. CREANGĂ, A. 96. De dorul fragilor (sau căpșunelor) mănînci și frunzele. ◊ Expr. A duce dorul (de ceva) v. duce (I 6). 5. (Numai în loc. adv.) În dorul lelii = într-o doară, la întîmplare, fără țintă hotărîtă, fără rost. Cămașa pe el d-a pururea era floare; căciula-i țurcănească trîntită p-o ureche, în dorul lelii, îl prindea ca p-un haiduc. DELAVRANCEA, S. 25. Într-una din zile, feciorul de împărat se duse la vînat, ia așa cam în doru lelii, fiindcă n-avea altă treabă. ISPIRESCU, L. 370. II. (Olt.) Durere fizică. Neguță, Neguță... Nu cumva te doare Pe la cingătoare... Ori pe la căpșor Ai simțit vreun dor? TEODORESCU, P. P. 659. Dor de ochi. ȘEZ. XX 86.

INTERJECȚIE s. f. (cf. fr. interjection, lat. interjectio < inter „între” + iacere „a arunca”): parte de vorbire care sugerează stări fizice și psihice sau care evocă, prin imitare aproximativă, sunetele și zgomotele din natură. Este caracterizată prin lipsa conținutului noțional, prin conținut semantic suficient sau insuficient, prin lipsa flexiunii, prin posibilitatea (parțială) de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (predicat interjecțional, subiect, nume predicativ, atribut interjecțional, complement direct și complement circumstanțial de mod) și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai i. iată, iacă și iacătă) sau prin lipsă de distribuție. ◊ ~ moștenită: i. transmisă în limba română, probabil, din româna comună (străromână) și din latină. Astfel: ah!, aho!, au!, boc!, balang!, bâr!, cea!, dang!, ehei!, fâș!, gâl!, hei!, jap!, leop!, oleoleo!, măi!, nea!, pleosc!, scârț!, tronc!, țac!, uf!, vâj!, zbrr!; vai!, zău! (zeu!) etc. ◊ ~ neologică: i. pătrunsă în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu aleluia!, amin!, of! (oh!) – din v. sl.; aferim, aman, bre, haide, halal, haram – din turcă; bogdaproste, huideo, ia, iată, na – din bulgară; pașol, utiu – din rusă; țibă – din ucraineană; alo, aport, marș – din franceză; basta!, bravo! – din italiană și din franceză; stop! – din engleză prin filieră franceză. ◊ ~ formată din substantiv sau din verb prin conversiune: fa (fă) < fată; drace! < drace; doamne! < doamne etc.; păi < apoi; poftim! < poftim. ◊ ~ simplă: i. alcătuită dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu vai, of, na, bravo!, aho!, hăi!, pac!, trosc!, zdup! etc. ◊ ~ compusă: i. alcătuită din două sau mai multe unități de expresie (interjecții diferite), ca de exemplu balanga-langa!, cioc-boc!, haida-de!, hăp-șa!, hei-rup!, hodoronc-tronc!, șart-part!, tronca-tranca!, tropa-leopa!, trosc-pleosc! etc. ◊ ~ care sugerează o stare fizică sau o stare emoțională: a!, adio!, ah!, aha!, au!, brr!, bravo!, de!, ehe!, ei!, ha!, halal!, huo!, măre, o!, of!, ptii!, sâc!, uf!, ura!, vai! etc. ◊ ~ care sugerează o stare volițională: aho!, alo!, aport!, bâr!, bre!, cea!, dii!, fa, hai, hăis!, iată, marș!, măi!, na!, nani!, pardon!, poftim!, sst!, stop!, uite, zât! etc. ◊ ~ care evocă prin imitare aproximativă sunete și zgomote (onomatopee): boc!, bang!, behehe!, bâldâbâc!, buf!, câr!, clanț!, cotcodac!, cucurigu!, crau!, cucu!, gogălț!, groh!, ham!, haț!, hârști!, mâr!, oac!, pac!, pleosc!, sfârr!, teleap!, trop!, țâști!, zdronc! etc. ◊ ~ dependentă (regim, subordonată, determinantă): i. care intră în relație cu un element regent, îndeplinind pe lângă acesta o anumită funcție sintactică (nume predicativ, atribut interjecțional, complement direct, complement circumstanțial de mod), ca în exemplele „E vai de tine!”, „Era o iarnă... hehe!”, „Și am auzit odată oh!”, „Mergea lipa-lipa pe drum”. ◊ ~ regentă (determinată): i. de care depinde o anumită unitate sintactică (un nume predicativ, un complement direct, un complement circumstanțial de loc, de mod, de timp, sociativ, instrumental etc., un element predicativ suplimentar; o subordonată subiectivă, o subordonată predicativă, o subordonată completivă directă, o subordonată circumstanțială de timp, de cauză, de scop, de condiție etc. sau o subordonată predicativă suplimentară), ca de exemplu „Un mintean negru... cioareci la fel... o manta scurtă... cizme înalte: iată îmbrăcămintea sa” (Al. Odobescu); „Și într-o ramă iată o canava iubită” (D. Anghel); „Eu atunci haț! de sumanul moșneagului” (Ion Creangă); „Haide înainte!” (Th. Neculuță); „Asemenea cel mijlociu țuști iute sub chersin” (Ion Creangă); „Dar mai în desară, iaca și moș Vasile, cu vornicul și paznicul” (idem); „Și zvrr cu pravila cea mare după călugări” (idem); „Iacătă-ne teferi” (P. Ispirescu); „Ceea ce nu se știe, iată ce ne interesează acum!”, „Nouă ani din viața mea... iată ce reprezintă acest Dictionar” (I.-A. Candrea); „Și când să pun mâna pe dânsa, zbrr!” (Ion Creangă); „Ho!, Ho! că acu vezi pe dracu” (L. Rebreanu); „Hi, căluții tatei, să ne întoarcem cât mai degrabă acasă” (Ion Creangă); „...vai de sat, dacă n-or găsi ce caută” (M. Sadoveanu); „Eu așa am bătut găina și iacătă-o cum se ouă” (Ion Creangă). ◊ ~ independentă: i. cu valoarea unei propoziții independente neanalizabile, folosită ca răspuns la o propoziție interogativă („E adevărat ce spui? – Zău!”; „Și a primit? – Aș!) sau ca reprezentantă a stilului direct (Aa! S-a mirat prelung... domnul Dionisie” – M. Sadoveanu; „Unde te-a izbit, omule?... Aha!” – L. Rebreanu; „Ei, ce-a zis Codan?” – Camil Petrescu; „Oameni de la Dunăre și nu te pot îndruma! Halal!” – R. Tudoran; „Ura! măreț se-nalță-n vânt / Stindardul României” – G. Coșbuc; „Valeu! și unde-i balaurul, moș Nichifor?” – Ion Creangă; „Sst! ascultă, mămico... îl auzi?” – Cezar Petrescu). ◊ ~ cu distribuție unidirecțională: i. care se combină, pe rând cu câte un singur termen, în cadrul aceleiași propoziții, ca de exemplu adio!, vai!, hai!, na!, uite, poci, trosc!, zvâc! etc. ◊ ~ cu distribuție bidirecțională: i. care se combină simultan cu doi termeni, întocmai ca o copulă în cadrul aceleiași propoziții, ca de exemplu iată, iacă (iaca) și iacătă. ◊ ~ specializată (specifică): i. cu folosire specifică, bazată pe un sens unic, fundamental, ca de exemplu adio! (regretul), aferim! (aprobarea), halal!, huo! (disprețul), hm! (îndoiala), sâc! (satisfacția), ura!, vivat! (entuziasmul, bucuria); alo!, haț!, haide!, mersi!, nani!, pardon!, stop!, bâr!, cea!, hăis!, marș!, odâr!, zât!; buf!, cotcodac!, pitpalac!, ham!, plici!, puf!, sforr!, țuști!, zvrr! etc. ◊ ~ cu valori multiple (nespecifică): i. cu mai multe folosiri, în funcție de contextele variate în care apare, ca de exemplu ah! (durere, milă, deznădejde, teamă, nostalgie, regret, ciudă, satisfacție, îngâmfare, dispreț, admirație, dorință fierbinte etc.), hei (regret, nemulțumire – adresare), mă (amenințare sau nemulțumire – adresare) etc. ◊ ~ copulă (copulativă): i. cu rol de copulă în structura unui predicat nominal sau în regenta unei subordonate predicative, ca de exemplu iată, iacă (iaca) și iacătă („Un creion, două caiete și șase manuale, iată conținutul servietei”; „Zile și nopți de trudă – iată ce înseamnă această lucrare!”). ◊ ~ predicativă: i. cu funcție de predicat interjecțional într-o propoziție, ca de exemplu haide, ho!, iată, na!, poftim!, uite! etc. („Atunci na! strigă Șerbu” – Em. Gârleanu; „Uite, așa am umblat și noi” – B. Șt. Delavrancea; „Mai bine ia-ți traista și hai la drum” – R. Tudoran; „Ho! nu mai înainta!”; „Poftim banii înapoi!” „Iată lișițele!”; ◊ ~ momentană: i. care sugerează o acțiune terminată, care durează foarte puțin, ca de exemplu bâldâbâc!, buf!, hârști!, haț!, jap!, jart!, leop!, marș!, na!, pac!, poc!, tranc!, trosc!, țac!, țâști!, țuști!, uite!, zdranc!, zdup!, zvâc! etc. ◊ ~ durativă: i. care sugerează o acțiune neterminată, care durează sau se prelungește în timp, ca de exemplu balang!, mârr!, morr!, fârr!, sforr!, văjj!, zbrr!, fâl-fâl, gogâlț-gogâlț, lipa-lipa, teleap-teleap, tic-tac, tipa-tipa etc. (Pentru clasificarea i. v. și criteriu).

NOSTALGIC, -Ă, nostalgici, -e, adj. Plin de nostalgie. Totul se petrece într-un abur de poezie calmă și nostalgică. SADOVEANU, E. 238. Și-n sufletul nostru cobori, O, dulce, nostalgică jale. NECULUȚĂ, Ț. D. 57. ◊ (Adverbial) Numai izvorul cîntă nostalgic. LESNEA, C. D. 114.

NOSTALGIE, nostalgii, s. f. Sentiment de tristețe, de melancolie, provocat de dorința de a revedea un loc iubit (în special pe cel natal), de a retrăi ceva din trecut. Subt farmecul amintirilor, cuprins de o nostalgie dureroasă, vru să se apuce pe loc să răspundă, ca și cînd numai astfel și-ar fi putut ușura inima. REBREANU, R. I 32. Steluță vie ca și ele, În nostalgia mea de stele Simțeam un dor nemărginit De zbor, de pribegit. ALECSANDRI, P. III 116.

TORTURA, torturez, vb. I. Tranz. A supune (pe cineva) la cazne trupești; a face să sufere chinuri morale; a chinui. Nu-și cheltuia durerile în cuvinte aspre, ci își tortura cu ele numai sufletul lui. REBREANU, R. I 66. Fina și delicata Elviră... te-a torturat cu suferința ei tăcută și discretă. IBRĂILEANU, A. 56. Ion și Anca torturează pe Dragomir. GHEREA, ST. CR. II 148. După ce a torturat-o ticălosul de frate, ea a fugit din mînăstire. BOLINTINEANU, O. 353. ◊ Fig. Simțind sărăcia limbii, el o mlădiază, o torturează aproape în strofă. GHEREA, ST. CR. III 378. ♦ (Despre sentimente, stări sufletești) A chinui, a roade, a frămînta. Nerăbdarea lui de-a ajunge grabnic la Amara îl tortura. REBREANU, R. II 236. Torturată de nostalgie, avea viziunea rătăcitoare din locul ei natal. BART, E. 307. Trebuie să fie încurajat spre a-și alunga ideile posomorîte ce-l torturează. ALECSANDRI, S. 138.

PROFUND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. Adînc. Imense, profunde și zbuciumate, oceanele sînt marile laboratorii biologice. BOGZA, C. O. 230. Muntele Olimpul cu a lui cunună De ninsori eterne se zărește-n fund; Albele-i cosițe strălucesc la lună, Se răsfrîng pe sînul golfului profund. BOLINTINEANU, O. 106. Rîulețul care l-am trecut de vreo trei ori călcîndu-l în picioare cu dispreț, profund de o palmă. e Huejdul. NEGRUZZI, S. I 195. ◊ Fig. Umbra lui începe iar a prinde conturele unei icoane în oloi cu fruntea naltă, palidă.... cu părul de cîteva fire sure, cu privirea fixă și profundă, EMINESCU, N. 59. ◊ (Adverbial) Se îneca. O ieșire, căuta o ieșire. Deschise ușa. Afară respiră profund. BART, E. 250. ♦ (Despre voce, ton) Grav, cu timbru scăzut. Unii oameni merg... cîntînd și vocea lor e profundă. BOGZA, C. O. 230. Prin ierburile crude, Subt cerul fără fund, S-aude un bîzîit profund. TOPÎRCEANU, P. 138. 2. Intens, mare. Liniște profundă. ▭ O! farmec, dulce farmec a vieții călătoare, Profundă nostalgie de lin, albastru cer! ALECSANDRI, P. III 5. ♦ (Adverbial) Foarte (tare). Toate tipurile lui Caragiale sînt profund egoiste în fiecare faptă și în fiecare vorbă a lor. IBRĂILEANU, S. 75. 3. (În opoziție cu superficial) Radical, fundamental, mare. Schimbări profunde în viața socială. ♦ (Despre oameni) Care judecă lucrurile cu temei, cu seriozitate. Ești prea superficială pentru a fi leneșă. – În schimb, dumneata ești destul de profund pentru asta. SEBASTIAN, T. 64.

PUTRED, -Ă, putrezi, -de, adj. 1. (Despre materii vegetale) Care a putrezit (din cauza umezelii); (despre fructe și legume) stricat, alterat; (despre cadavre) intrat în putrefacție. Se uită... la brațele negre ale fagilor întinzînd văzduhului un dar sărac de frunze ude și putrede. DUMITRIU, N. 149. Niște trepte de lemn duceau către catul de sus... Treptele erau putrede și negre. EMINESCU, N. 38. Din tulpina bătrînă și putredă a fagului încolțesc vlăstare tinere și vioaie. RUSSO, O. 27. Nu te sprijini de stîlp putred (= nu căuta sprijin în oameni decăzuți). ◊ Fig. Cunoaște jucăriile Vicleanului noroc, De-a lui favoruri putrede Rîzînd, își bate joc. NEGRUZZI, S. II 40. ◊ Expr. Putred de copt = prea copt, răscopt, aproape stricat. Struguri putrezi de copți. Putred de bogat (sau bogat putred, rar, putred de bani) = foarte bogat. E putredă de bani și mi-i mai ia și pe ai mei. DUMITRIU, N. 38. Trăia la Vavilon un neguțător putred de bogat, care își cumpărase grădini mari la malul Eufratului. SADOVEANU, D. P. 92. Era bogat putred și era și cam tinerel și nu prea știa lumea. ȘEZ. VI 150. Ploaie putredă = ploaie deasă și măruntă, de lungă durată. Îl cuprinse nostalgia unor armate în mers, sub ploi putrede. CAMILAR, N. II 139. Au pornit ploi putrede de toamnă. SADOVEANU, P. S. 11. Muntele se învălui o lună întreagă în neguri și în ploi putrede. GALACTION, O. I 159 ♦ Fig. (Despre bălți, mlaștini etc.) Care miroase urît, stătut, clocit. Piere orice sămînță bună în mlaștina putredă. CAMIL PETRESCU, T. II 206. ♦ (Despre răni) Cangrenat, purulent. Dinții lui cei plini de spumă rup Din putreda lui rană. COȘBUC, P. I 139. 2. Fig. (Despre grupuri sociale, despre regimuri politice etc.) Șubred, nesănătos, corupt. Revolta împotriva acestei societăți putrede și înțelegerea lui pentru revendicările proletariatului le găsim exprimate puternic în poemul «Împărat și proletar». SADOVEANU, E. 77. Mefistofeles duce pe Faust într-un imperiu mare și putred de corupție. IONESCU-RION, C. 73. ◊ Expr. E ceva putred (la mijloc, la noi etc. sau, livresc, reluînd o replică cunoscută din «Hamlet», în Danemarca), se zice cînd undeva există un dedesubt rău, necinstit, un aspect negativ, vătămător. Să am iertăciune, dar e ceva putred la mijloc! Așa nu mai merge! DUMITRIU, N. 37. Nu-s melancolic ca Petrarca, Dar știu să rîd și plîng apoi, Că-i ceva putred și la noi, Ca-n Danemarca. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 165. 3. (Despre oameni) Decăzut moralicește, corupt. Patricienii aceștia putrezi nu mai pot da naștere unui tînăr. CAMIL PETRESCU, T. II 206. Boieri de-a doua clasă! Ce patrie strigați! Dar ce virtuți aduceți? Ce merite vă dați?... Voi sînteți tot atîta de putrezi și scăzuți, N-aveți nici politeța ce-avură cei căzuți. BOLINTINEANU, O. 144.

SOROS, -OASĂ, soroși, -oase, adj. (Rar) Însorit. Va suferi și simți nostalgii... regrete și dureri după văile soroase ale Cașmirului. IONESCU-RION, C. 43.

DORINȚĂ. Subst. Dorință, dorire (înv.), deziderat, cerință, aspirare (fig.), aspirație (fig.), năzuință, năzuire (rar); dor, doruleț, dorulean (pop;), doruț (dim. și pop.), alean, nostalgie; gînd, jind, jinduială, jinduire, tînjire, voință, voie; poftă, pofteală, poftire, chef, rîvnă, vrere, ahtiere, ahtiat (rar), sete (fig.), foame (fig.), nesaț. Cerere, cerință, revendicare, revendicație, solicitare, pretenție. Atracție, pasiune, patimă, ardoare, ardență (livr.), zel, înfocare, tentație, impuls, pornire. Intenție, proiect, plan; țintă, scop, țel, vis (fig.), ideal. Speranță, nădejde. Nerăbdare, impaciență (livr.). Opțiune, predilecție, preferință; alegere, selectare, triere, selecție. Cerere, cerință, rugăminte, rugare (pop.), rugă, rugăciune (rar). Ultima dorință, voință supremă. Urare, urătură, felicitare, orație (livr., înv.), orșag (reg.). Aspirant, solicitant, solicitator. Adj. Dornic, doritor, plin de dorință, dorit (reg.), nostalgic, voitor, rîvnitor, tînjitor (rar), jinduitor, jinduit, pofticios, poftăreț (reg.), poftalnic (înv. și rar), poftitor (rar); avid, lacom (fig.), ahtiat, nesățios, mort după ceva; însetat (fig.), setos (fig.), pasionat. Rîvnit, năzuit (rar), jinduit, preferat, predilect (livr.). Cupid (livr.), avar. Vb. A dori, a duce dorul, a voi, a vrea, a pofti, a rîvni, a jindui, a duce jindul, a tînji, a fi ahtiat, a se ahtia, a arde de o dorință, a avea o dorință, a pune ochii pe ceva, a-i licări (cuiva) ochii după ceva, a-i crăpa (a-i scăpăra, a-i arde) (cuiva) buza după ceva, a muri după ceva (cineva), a avea chef (poftă) ceva, a ofta după..., a simți nevoia..., a fi însetat de... (fig.), a alerga după ceva (cineva), a dori cu orice preț, a voi ceva și mai mult nu, a dori cu pasiune, a arde de dorință, a umbla mort după ceva, a-i crăpa cuiva inima de dor, a sorbi cu ochii, a-i lăsa gura apă, a-i curge balele după ceva, a se da în vînt după ceva, a nu mai putea după (fără).... A cere, a pretinde, a solicita, a ruga, a revendica, a petiționa (rar), a face o petiție. A spera, a aspira (fig.), a năzui, a tinde, a visa (fig.), a avea speranță, a nădăjdui, a avea nădejde, a aștepta să..., a sconta, a selecta, a alege, a prefera, a avea o preferință. A intenționa, a avea o intenție, a plănui, a ținti. A ura, a face o urare. A stîrni o dorință, a trezi pofta, a ațîța (fig.). Adv. Cu dor, cu patimă, cu poftă, cu jind. V. aviditate, cerere, dragoste, finalitate, foame, intenție, speranță.

TRISTEȚE. Subst. Tristețe, întristare, supărare, mîhnire, mîhniciune (înv.), amărăciune, amar (fig.), amărîre (rar), dezolare, mohorîre (fig.), mohoreală, înnorare (fig.), posomorîre, posomoreală, urît, indispoziție; dor, alean (pop.), melancolie, nostalgie; jale, durere, îndurerare, necaz, vai și amar, nefericire, nenorocire; chin, chinuire, chinuială (rar), suferință, suferire (înv.). Deprimare, depresiune (fig.), stare depresivă, demoralizare, demoralizație (înv.), descurajare; desperare, desperație (înv.), deznădejde (rar), deznădăjduire. Neliniște, angoasă (livr.), anxietate, neurastenie, ipohondrie. Plictiseală, plictis (înv. și fam.), apatie, indiferență, splin (spleen). Tînguire, tînguit, tînguială, jeluire, jeluit. Lacrimi, plîns, plînset, plînsoare, lamentație, văicăreală (pop. și fam.), văitare, vaiet, văitătură. Valea plîngerii (a lacrimilor). Țristimanie (rar), Tristiman (rar), ipohondru; nefericit. Adj. Trist, întristat, supărat, supărăcios (rar), mîhnit, mîhnicios (rar), amărît, amar, abătut, mohorît, înnorat (fig.), plouat (fig.), posomorît, posac, morocănos, indispus, prost dispus, întunecat (fig.), întunecos (fig.), dosădit (înv. și pop. ), sumbru; melancolic, nostalgic, elegiac; îndurerat, necăjit, nefericit, nenorocit; neconsolat, neconsolabil, nemîngîiat, chinuit, suferitor (rar). Deprimat, descurajat, demoralizat, dezolat, desperat, deznădăjduit. Neliniștit anxios, îngrijorat; depresiv, ipohondru. Plictisit, apatic, indiferent. Tînguitor, tînguios, tînguibil, jalnic, jeluit (pop.), plin de jale; plîngător, plîngăreț, plîngăcios, văitător (rar), văităreț (rar). Funebru, sinistru, funest, lugubru, macabru. Întristător, deprimant, dezolant (livr.), dezolator (rar), mîhnitor (rar), apăsător, descurajant, descurajator, demoralizant. Vb. A fi trist, a fi întristat, a fi copleșit de tristețe, a fi supărat (mîhnit, amărît, posomorît), a fi rău (prost) dispus, a fi indispus, a fi abătut, a se scula cu dosul (fundul) în sus, a sta supărat, a sta drîmboi, a fi (a sta, a ședea, a umbla) ca o curcă plouată, a nu-i arde (cuiva) de glumă, a nu-i fi (cuiva) boii acasă, a i se îneca corăbiile, a nu fi în apele lui, a nu fi în toate apele, a-l durea (pe cineva) inima (sufletul), a-i fi (cuiva) inima grea, a-i sîngera (cuiva) inima, a plînge și pămîntul sub el. A suferi, a se chinui, a îndura, a suporta, a-și înghiți amarul, a duce dorul, a suferi de dor, a-i fi dor de..., a tînji. A se plictisi, a-i fi (cuiva) urît, a muri de plictiseală. A plînge, a vărsa lacrimi, a se tîngui, a se jeli, a se văita, a se văicări (pop. și fam.), a se văiera (reg.), a se lamenta. A se întrista, a se supăra, a se mîhni, a se amărî (fig.), a se posomorî, a se indispune, a-și strica buna dispoziție, a se întuneca (fig.), a se înnegura (fig.), a se înnora (fig.), a-și pune ceva la inimă, a rămîne cu inima friptă; a se descuraja, a se demoraliza; a despera, a deznădăjdui, a(-și) pierde nădejdea. A întrista, a supăra, a mîhni, a amărî, a dezola (livr.), a deprima, a necăji, a chinui, a strica cuiva inima, a îndurera, a neferici, a nenoroci; a demoraliza, a descuraja. Adv. Cu tristețe, cu durere, cu mîhnire, cu jale, cu amărăciune; cu lacrimi de sînge; cu nasul în jos, cu inima ca pămîntul. V. boală, consolare, deznădejde, lamentare, necaz, nefericire, neliniște, neplăcere, pesimism, plictiseală, plîns, regret, singurătate, supărare, temperament.

ALEAN s. dor, nostalgie. (Cîntă să-și înece ~.)

DOR s. 1. alean, nostalgie. (Cîntă ca să-și mai potolească ~.) 2. aspirație, dorință, năzuință, poftă, pornire, rîvnă, tendință, vis, (rar) năzuire, rîvnire, (reg.) năduleală, (înv.) năslire, năslitură, rîvnitură. (~ de a face ceva util.)

NOSTALGIE s. alean, dor. (Cîntă ca să-și mai potolească ~.)

dor¹ sn [At: TETRAEV. (1574), 214 / Pl: ~uri / E: ml dolus „durere”] 1 (Îvp; la oameni, rar la alte ființe) Durere. 2 (Îvp) Boală. 3 Durere sufletească Si: (pop) jale, (înv) jelanie, mâhnire, supărare, părere de rău. 4 Dorință puternică (amestecată cu nostalgie) de a vedea sau revedea ceva sau pe cineva drag, de a reveni la o stare sau îndeletnicire preferată. 5 Poftă (de a mânca sau bea ceva). 6 (înv; d. mâncăruri; îe) Să-i mori de ~ Greu de găsit. 7 Stare sufletească a celui care aspiră la ceva. 8 Suferință pricinuită de dragostea pentru cineva (aflat departe). 9 Atracție erotică. 10 (îlav) Cu ~ Duios. 11 (Îal) Pătimaș. 12-13 (Îljv) De ~ Duios. 14-15 (Îal) (Într-un mod) elegiac. 16 (Pfm; îlav) În ~ul lelii La întâmplare. 17 (Pop; ccr) Persoana iubită. 18 (Bot; reg; îc) ~u-mamii Flocoșele (Filago arvensis). 19 (Bot; reg; îc) ~ul Maicii Preciste Strașnic (Asplenium trichomanes). 20 (Pop; îc) ~ul cocoanei Numele unei hore. 21 (Pop; îe) A face pe ~ul cuiva A-i îndeplini o dorință.

ehei i [At: CARAGIALE, O. VI, 59 / V: ehe, ehehei / E: fo] Cuvânt care exprimă: 1 Admirație. 2 Nostalgie. 3 Satisfacție. 4 Plăcere. 5 Bucurie. 6 Mândrie. 7 Nemulțumire. 8 Indignare. 9 Mirare. 10 Întărire a unei constatări. 11 Întărire a unei afimiații. 12 Întărire a unei relatări. 13 Dificultate a unei acțiuni. 14 Atenționare a cuiva. corectat(ă)

hânsă² sf [At: DA / Pl: ~se / E: ns cf mg honn „acasă”] (Reg) 1 Dor. 2 Nostalgie.

nostalghie sf vz nostalgie

nostalgic, ~ă [At: LM / Pl: ~ici, ~ice / E: fr nostalgique] 1 a Plin de nostalgie (1). 2 a Care predispune la nostalgie (1). 3-4 smf, a (Spc) (Persoană) care regretă căderea regimurilor comuniste.

nostalgie sf [At: I. GOLESCU, C. / V: (îvr) ~ghie / Pl: ~ii / E: fr nostalgie] 1 Sentiment de melancolie, de tristețe provocat de dorința de a revedea un loc iubit, în special pe cel natal, sau de a retrăi un episod din trecut Si: alean, dor. 2 Dorință plină de regrete pentru ceva greu de îndeplinit Si: alean, dor.

ESEU (< fr. essai, încercare) Greu de definit, deoarece denumirea de eseu este folosită de cele mai multe ori arbitrar, pentru diferitele tipuri de lucrări literare, eseul, în genere, este un studiu în care autorul își expune, într-o formă atrăgătoare, un punct de vedere personal asupra unei probleme filozofice, științifice, literare, artistice etc. Unii cercetători socotesc eseul la interferența filozofiei cu literatura. Alături de subiectivitate, ineditul și originalitatea punctului de vedere al autorului, înlăturarea documentării, a erudiției constituie alte trăsături ale eseului, el fiind socotit o „operă de personalitate”. Cultivat în literatura secolelor al XVII-lea și al XVIII-lea (Essai sur les mœurs de Montesquieu), își menține prezența și în literaturile actuale; îndeosebi în cele de veche tradiție. Exemple de eseu în literatura noastră; capitolele despre artele plastice și muzică din Pseudokinegetikos de Al. Odobescu, în Scrieri din trecut de M. Ralea, Ulysse de G. Călinescu, Eseuri de N. Tertulian ș.a. Ex. „Unele studii revin, totuși, cu un fel de nostalgie, la vechile întrebări primare. Ce este arta? Care e obiectul ei? Și în lipsă de precizări mai nuanțate, se răspunde, ca și ieri, cu această comodă definiție: arta e tratarea frumosului. Simplu, genial și oarecum evident. Orice comentariu devine de prisos, căci adevărul pare axiomatic. Numai că o astfel de prezentare a chestiunii e o tautologie. Arta e frumosul și frumosul este artă. Dar ce e frumosul? Și dificultățile reîncep...” (M. RALEA, Arta și urîtul, din vol. Scrieri din trecut)

bacovianísm s.n. (poet.) Caracteristică a creației bacoviene, care exprimă sentimentul izolării, o nostalgie surdă și incurabilă, monotonia vieții citadine, obsesia morții, nevroze și plictisul halucinant al periferiei provinciale. • sil. -vi-a-. /bacovian + -ism.

vai interj. Exclamație care exprimă: 1 Deznădejde, mîhnire, amărăciune. Vai, drăguțul mi-au murit (POP.). ◊ (constr. cu dat. pron.pers.) Vai mie! eu am cunoscut amorul (C. NEGR.). ◊ (urmat de un pron.pers. de pers. 1 precedat de prep. „de”) Vai de noi și de-a ta slavă! (HEL.). ◊ (întărit prin repetare) Își cuprinse capul cu mîinile și se lamentă disperată: Vai, vai, vai! (CĂL.). ◊ Loc.adv. (subst.) Cu chiu, cu vai sau cu (mare) chiu și vai, cu vai cu chiu, cu vai-nevoie = după multă trudă, după multe eforturi; cu osteneală, cu mult necaz, cu mare greutate. Și așa, cu chiu, cu vai, ajunge la curtea boierească (ISP.). Cu chiu, cu vai a făcut băiatul cele patru clase primare (VLAH.). ◊ Expr. Vai de mine! = a) se spune pentru a exprima consternarea, revolta. Lipsește ceva dintr-o casă... – Vai de mine!... N-are Țîca obiceiul (CAR.); b) se spune pentru a exprima un protest, pentru a înlătura o rezervă a interlocutorului. Vai de mine, coconiță, cum aș putea să șez lîngă milostiva mea stăpînă? (FIL.). (subst.) Chiu și vai = suferință, chin; efort, trudă; mizerie, sărăcie, lipsă. Logofete, brînză-n cui, lapte acru-n călimări, chiu și vai prin buzunări (CR.). După chiu și vai, am sprijinit cheresteaua (GAL.). Vai de păcatele mele (sau ale tale, noastre etc.) cele grele! v. păcat. ♦ (pop.; subst. n) Tînguire, vaiet. Vom avea... o grijă mare, un dor și un vai de moarte (BĂR.). 2 (de obicei cu determ. în dat. sau introduse prin prep. „de”) Exprimă compătimire, milă. Vai de biata țară, cînd vom avea războaie (C. NEGR.). ◊ (capătă val. de avertisment, amenințare, imprecație) Vai... de acea nație care calcă voia lui Dumnezeu! (BĂLC.). ◊ Loc.adj., adv. Ca vai de el (sau de ea, de dînsul etc.) = a) (într-un mod) vrednic de plîns, de compătimire. Se întoarse la curte, plouat ca vai de dînsul (ODOB.); b) (și ca vai de mama cuiva ori ca vai de om sau de lume, de Dumnezeu) (care se află) într-o situație foarte grea, într-o stare rea; (care este) foarte rău, foarte prost. Un bordei ca vai de el (CR.). ◊ Expr. Vai de... sau vai și amar (de...), se spune pentru a-și exprima participarea la suferința, la necazul etc. cuiva sau pentru a-și exprima propria suferință. Vai de capul lui v. cap. A fi vai de cinstea cuiva v. cinste. Vai de cojocul lui! v. cojoc. Vai de mama mea (sau a ta, a lui etc.) v. mamă. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva v. piele. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) v. stea. Vai de sufletul tău (sau al său, al lui etc.) v. suflet. Vai de zilele mele (sau ale tale etc.) v. zi. 3 Exprimă ciudă, necaz. Vai de mine, nevastă-hăi..., ce păcat mi-am găsit cu tine (CR.). 4 Exprimă nostalgie, regret. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii (EMIN.). 5 Exprimă indignare, revoltă. Vai, ce rușine pe capul tău! 6 Exprimă îngrijorare, spaimă, teamă. Vai de mine, moș Nichifor, unde să m-ascund eu? (CR.). 7 Exprimă mirare, surpriză, uimire. Vai de mine, dumneata ești? (BAC.). 8 Exprimă bucurie, entuziasm, admirație, încîntare. Vai, ce rochie frumoasă ți-ai făcut! • și (reg.) văi, vui interj. /lat. vae; cf. alb. vaj.

MARMORÉU, -ÉE adj. Marmorean (2). Din negru giulgiu se desfășor Marmoreele brațe. EMINESCU, O. I, 172. De ce ar pune doruri vagi și nostalgii neînțelese pe frunți care nu cer decît să rămînâ reci în marmoreea lor albeață? PETICĂ, O. 246. - Accentuat și: marmoreu. – Pl.: marmorei,-ee. - Din lat. marmoreus, it. marmoreo.

MESAJ s. n. 1. (Astăzi rar) Însărcinare, sarcină de a duce sau de a comunica cuiva ceva. Cf. NEGULICI. Se duse ca să-și împlinească mesagiul. FILIMON, O. I, 105. 2. Ceea ce trebuie predat (v. s c r i s o a r e, d e p e ș ă, p a c h e t) sau comunicat (v. ș t i r e, v e s t e, c o m u n i c a r e) cuiva; ceea ce se dă sau se comunică cuiva. Cf. NEGULICI. Se anunță prin mesagiile lor tainice. C. PETRESCU, V. 277. Și-mi mai aduc aminte cu plăcere de mesagiul trimes pe o carte poștală de nevasta căprarului Bolohan. SADOVEANU, E. 8. După ce-l obligă să-i repete mesajul aproape vorbă cu vorbă, îi întinse mîna. GALAN, B. I, 464. ◊ Fig. țintind dintr-ascuns și în liniște, trimiteau. . . cu fiecare descărcătură un singur mesagiu de moarte. HASDEU, I. V. 160. Ca o fregată ușoară, purtînd deasupra valurilor un singur mesagiu: al nostalgiei. BOGZA, C. O. 285. (În limbajul criticii literare, artistice și muzicale) Nu se va spune niciodată îndeajuns care este însemnătatea concepției despre lume și a mesajului uman al narațiunilor, al dramelor și poemelor lirice. VIANU, S. 5. Într-un act cum are să încapă mesajul piesei? BENIUC, V. CUC. 56. A înțeles că, fără tipărire și colportaj, scrisul e fără putere, fiindcă mesajul lui se irosește în van. V. ROM. noiembrie 1954,139. 4. Apel oral sau scris, de obicei cu caracter oficial, adresat poporului, unei comunități sociale mai restrînse, unei organizații sau unei persoane. În acest sens au fost redactate mesagiile pe care emisarii trebuiau să le ducă. OȚETEA, T. V. 126, cf. BARANGA, V. A. 31. Mesaj pentru armatele muncii. VINTiLĂ, O. 35. Sesiunea Consiliului Mondial al Păcii a adoptat următorul mesaj. . . SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 394. 4 (În sistemul monarhic constituțional) Discurs pe care regele sau un ministru (în numele regelui) îl prezintă la deschiderea parlamentului. Acest mesagiu ce am avut onoare a-l ceti. MAIORESCU, D. II, 237. La deschiderea sesiunei, regele expune, prin un mesagiu, starea țârei, la care adunările fac răspunsurile lor. HAMANGIU, C. C. XXXI. La mesajul regelui care ne insultă, noi vom striga: – Trăiască democrația ! LIT. ANTIMONARHICĂ, 139. – Pl.: mesaje. – Și: meságiu (pl. mesagii) s. n. – Din fr. message. – Pentru mesagiu, cf. it. m e s s a g g i o.

nostalgie s. f., art. nostalgia, g.-d. art. nostalgiei; pl. nostalgii, art. nostalgiile (desp. -gi-i-)

Robinson Crusoe – este numele eroului unui foarte cunoscut roman englezesc. Romanul, inspirat din întîmplarea autentică trăită de un marinar scoțian, aparține lui Daniel Defoe și a apărut la Londra în anul 1719. Tradus imediat în limbile franceză și germană și apoi în numeroase alte limbi, a cîștigat o largă popularitate și Robinson Crusoe a devenit sinonim cu un om care trăiește singur, izolat, într-un loc care figurativ ar constitui „insula” sa. În Sonete pluvioase, Topîrceanu spune: „Sînt izolat ca Robinson Crusoe, Nu vine nime-n ușa mea să bată, Si dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie”. Sonetul Nostalgie de Anghel și Iosif începe cu versul: „Ah, suflet vagabond de Robinson”. LIT.

nostalgie nostalgii s. f. 1 Sentiment de tristețe, de melancolie provocat de dorința de a revedea un loc drag, o persoană apropiată sau de a retrăi un episod din trecut. ♦ Dorință (plină de regrete) pentru ceva greu de realizat. – Din fr. nostalgie. 2 Sentiment de melancolie ce creează dorința de a revedea Greu de ucis în perioada sărbătorilor. Disponibil pe platforma de streaming Disney+, filmul este vizionat anual de oameni din întreaga lume, care vor să retrăiască momente din cultura pop a anilor '80-'90 și aventura detectivului John McClane.