TORTURA, torturez, vb. I. Tranz. A supune (pe cineva) la cazne trupești; a face să sufere chinuri morale; a chinui. Nu-și cheltuia durerile în cuvinte aspre, ci își tortura cu ele numai sufletul lui. REBREANU, R. I 66. Fina și delicata Elviră... te-a torturat cu suferința ei tăcută și discretă. IBRĂILEANU, A. 56. Ion și Anca torturează pe Dragomir. GHEREA, ST. CR. II 148. După ce a torturat-o ticălosul de frate, ea a fugit din mînăstire. BOLINTINEANU, O. 353. ◊ Fig. Simțind sărăcia limbii, el o mlădiază, o torturează aproape în strofă. GHEREA, ST. CR. III 378. ♦ (Despre sentimente, stări sufletești) A chinui, a roade, a frămînta. Nerăbdarea lui de-a ajunge grabnic la Amara îl tortura. REBREANU, R. II 236. Torturată de nostalgie, avea viziunea rătăcitoare din locul ei natal. BART, E. 307. Trebuie să fie încurajat spre a-și alunga ideile posomorîte ce-l torturează. ALECSANDRI, S. 138.