MUNTOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) (despre terenuri) Care este acoperit cu munți. 2) Care este constituit din munți. Lanț ~. /munte + suf. ~os

ATLAS, El ~, ansamblu montan în N Africii, întins de la Oc. Atlantic la M. Mediterană (G. Sirta Mică), în direcția SV-NE, pe c. 2.000 km. Este format din două lanțuri principale de munți: lanțul septentrional, care începe de la str. Gibraltar cu M-ții Rif și se desfășoară apoi de-a lungul țărmului M. Mediterane prin A. Mic (Tell) pînă la Capul Ras ben-Seka, și lanțul meridional, care se înalță pe litoralul Oc. Atlantic în fața Arh. Canare, constituit din trei grupe paralele: A. Înalt (El-Atlas El-Kebir) cu alt. max. de 4.165 m (vf. Djebel Toubkal), alcătuit din roci cristaline în V și calcare în E; A. Mijlociu (El-Atlas El-Moutaouāssit) aflat la N de A. Înalt și Antiatlasul, la S de acesta. A. Înalt se continuă către V cu A. Saharian, care închide, împreună cu cu A. Mic, din N pod. „Chott-urilor”, cu alt. cuprinse între 400 și 1.200 m, populat de numeroase lacuri. Treapta mai coborîtă a munților A. o constituie mesetele marocană și algeriană.

CASCADELOR (CASCADE RANGE) [kəskéid reindʒ], Munții ~, lanț muntos vulcanic și cristalin în V S.U.A. și Canadei, de-a lungul țărmului Oc. Pacific. Lungime: 1.126 km. Alt. max.: 4.392 m (Mt. Rainier). Numeroși vulcani stinși. Parcuri naționale.

COASTEI (COAST MOUNTAINS), Munții ~, lanț muntos în Canada și S.U.A., în lungul coastei Oc. Pacific. Alcătuiți din granite și puternic tectonizați. Lungime: c. 1.700 m. Alt. max.: 4.042 m (vf. Waddington). Păduri de conifere. Mici ghețari.

PONTICI, Munții ~, lanț muntos în Turcia asiatică, format dintr-o culme estică și una vestică, extins în lungul coastei sudice Mării Negre, limitând la N Pod. Anatoliei; lungime: c 1.000 km; lățime: c. 130 km. Alt. max.: 3.937 m (vf. Kaçkar Daği). Expl. de cărbune și polimetale. Păduri de pin și tufișuri de maquis.

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

RILA (RILA PLANINA), Munții ~, lanț muntos în SV Bulgariei, prelungire spre NV a m-ților Rodopi, alcătuit din roci cristaline, cu relief glaciar (circuri, lacuri, văi). Alt. max.: 2.925 m (vf. Musala), cel mai înalt din Pen. Balcanică. Păduri de stejar, fag și conifere până la 2.100 m, apoi pajiști alpine. Numeroase lacuri de retenție. De aci izvorăsc fl. Marița și Mesta și râul Iskăr. Parcul Național Rila (81.000 ha), în partea centrală a masivului, adăpostește o faună montană bogată, o serie de endemite balcanice și locale. La poalele acestui masiv (la 1.147 m alt.) se află mănăstirea Rila fondată de Ivan Rilski (876-946), refăcută după incendiile din sec. 14 și din 1833, inclusă (din 1983) în lista Patrimoniului cultural universal, important centru cultural și religios al Bulgariei medievale. Actualul complex a fost ridicat între 1836 și 1860.

obcină f. (termen de hotărnicie) culme ce continuă lanțul munților dela un pisc la altul: Moldova își adună izvoarele dintre obcinele Bucovinei. [Ceh OBČIN, hotar de ogoare].

Sibiu n. 1. (Munții), lanț de munți ardeleni la E. de ai Paringului; 2. (Nagy-Szeben), județ în Transilvania cu 166.000 loc., în majoritate români; 3. cap. jud. Sibiu, numit de Unguri Szeben și de Sași Hermanstadt, situat pe ambele maluri ale râului Cibin; oraș înființat de Sași, reședința Mitropolitului român neunit: 35.000 loc. Academie juridică, Bibliotecă și colecțiune de antichități (Muzeul Brukkenthal).

MIOCEN, -Ă, mioceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră și faună apropiate de cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți. 2. Adj. Care aparține miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: mi-o-] – Din fr. miocène.

ȘIR, șiruri, s. n. 1. Grup, mulțime de ființe sau de lucruri dispuse în succesiune, desfășurate în linie (dreaptă); rând, șirag (1). ◊ Loc. adv. și adj. În șir = în rând unul după altul. ♦ Șirag (2). ♦ (Înv.) Rând scris sau tipărit. ♦ Lanț de munți; masiv muntos. ♦ Dâră formată de un lichid care se prelinge pe ceva. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unități de timp etc. Șir de întâmplări. ◊ Loc. adj. și adv. În șir = pe rând, succesiv, neîntrerupt, necontenit. 3. Desfășurare continuă și regulată, înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. ◊ Loc. adj. și adv. Fără șir = lipsit de legătură logică, incoerent. 4. (Mat.) Mulțime infinită, ordonată, ale cărei elemente pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor naturale. – Refăcut după șire (pl. lui șiră).

CUNUNĂ ~i f. 1) Cerc împletit din flori sau frunze, care se pune pe cap drept podoabă; coroană. ◊ ~ de lauri coroană cu care erau încununați în antichitate învingătorii (în război, la concursuri sportive sau literare). 2) Coroană care se ține deasupra capetelor mirilor în timpul oficializării cununiei. 3): ~ de munți, de păduri lanț de munți, de păduri dispuse în formă de cerc. 4): ~ de ceapă, de usturoi ceapă sau usturoi cu coada uscată împletită în formă de funie. [G.-D. cununii] /<lat. corona

CORDILIERĂ s.f. (Geogr.) Lanț de munți cu lungimea foarte mare. [Pron. -lie-. / < fr. cordillère, cf. sp. cordillera].

HERCINIC, -Ă adj. (Geol.) Care aparține unor formații orogenetice din paleogenul tîrziu. ◊ Catenă hercinică = lanț de munți formați în carbonifer, întinzîndu-se din Asia Centrală și traversînd Europa. [Cf. fr. hercynien].

HURONIAN s.n. Subdiviziune superioară a erei arhaice. // adj. Catenă huroniană = lanț de munți formați în precambrian, întinzîndu-se din Scandinavia pînă în Canada. [Pron. -ni-an. / < fr. huronien].

creangă (crengi), s. f. – 1. Ramură, cracă. – 2. Braț (de rîu). – 3. Ramificație ( a unui lanț de munți). – Var. crangă, crancă, Trans. de Sud, crambă. Mr. crangă. Origine incertă. Se admite în general că derivă din bg. granka „ramură” (Weigand, Jb., XV, 168; Pascu, II, 188; Candrea; Scriban; DAR); însă, dimpotrivă, bg. poate proveni din rom., atîta vreme cît nu s-a dovedit că este vorba de un cuvînt autentic sl. În bg. este cuvînt izolat, fără familie, în timp ce în rom. a dat naștere la numeroși der. Pe de altă parte, nu pare posibil să despărțim cuvîntul rom. de crîng (DAR citează un exemplu, destul de rar, în care se poate chiar identifica creangă cu crug „firmament”); pare prin urmare mai prudent să se plece, ca în cazul acela, de la sl. krǫgŭ „rotund”. Este posibil să existe o contaminare cu cracă „ramură”. Der. crîngie, s. f. (grămadă de crengi); crengărie, s. f. (mulțime de crengi; frunziș); crengare, s. f. (furcă ce fixează oiștea la căruță); crengos, adj. (rămuros); crînguroasă, s. f. (varietate de struguri); crengurat, adj. (rămuros); crengui, vb. (a tăia crengile, a curăța de crengi); încrengătură, s. f. (grupă, familie, ramură).

CORDILIERĂ s. f. lanț de munți cu lungimea foarte mare, din mai multe șiruri paralele. (< fr. cordillère, sp. cordillera)

PREMONTAN, -Ă adj. (despre relief) situat la marginea unui lanț de munți. (după fr. avant-mont)

BUCH [buh], Leopold von (1774-1853), geolog german. A elaborat teoria ridicării lanțurilor de munți și a deplasării corelative a mărilor.

BRÎU, brîie, s. n. I. 1. (Adesea fig.) Cingătoare lată, de lînă, de piele, de mătase etc., pe care o poartă țăranii. ◊ (Plăcinte) poale-n brîu = plăcinte făcute din bucăți pătrate de aluat, la care colțurile se întorc peste umplutura de brînză. ◊ Expr. A sta cu mîinile în brîu = a nu face nimic. ♦ Cingătoare lată pe care o poartă preoții ca semn al unui grad ierarhic; cingătoare la fel cu odăjdiile purtată în timpul slujbei de preoți și arhierei. 2. Partea corpului pe care o încinge brîul (1); mijloc. 3. Ornament colorat sau în relief care înconjură ușile și ferestrele sau încinge un zid; p. ext. dungă. ♦ Fîșie de teren acoperită cu iarbă care străbate un perete de stîncă. 4. Șir, lanț. Brîul munților. II. (Cor.) Brîuleț (2). – Comp. alb. bres, brezi.

ŠAR PLANINA (Munții Șar), lanț muntos în NV Macedoniei, alcătuit din șisturi cristaline, dolomit și calcar, extins pe direcție NE-SV, pe c. 160 km lungime, la NV de valea superioară a râului Vardar, la granița cu Albania și Serbia-Muntenegru. Include și masivele Korab, Bistra, Jablabica și Galicica. Alt. max.: 2.794 (vf. Golem-Korab). Prezintă pereții abrupți, vârfuri semețe (Titov 2.747 m, Turcin 2.702 ș.a.), văi adânci, circuri și lacuri glaciare, numeroase depr. intramontane ș.a. Păstorit pe culmile înalte. Versanții sunt acoperiți cu păduri. Stațiuni ale sporturilor de iarnă (Popova Šapka ș.a.). Turism.

Olympus 1. Lanț de munți care separă Macedonia de Thessalia și care, în concepția celor vechi, era considerat drept lăcașul zeilor. 2. Cîntăreț din fluier, originar din Mysia.

cunună f. 1. coroană din flori artificiale: gloria măreață i-a pus cununi de lauri AL.; 2. mai multe lucruri legate împreună: smoc, snop; 3. fig. lanț de munți, șiragul dinților. [Lat. CORONA].

lanț n. 1. legătură de metal compusă din verige înnădite: lanț de ceasornic; 2. măsură agricolă de zece stânjeni; 3. șir neîntrerupt de obiecte analoge: lanț de munți; 4. fig. robie: scutură lanțul cu a lui voce ruginită EM.; 5. succesiune neîntreruptă: un lanț de evenimente. [Slovean LANȚ]. ║ adv. în șir: asta ține lanț.

pas n. trecătoare îngustă, printr’un lanț de munți sau mare: Pasul de Calais, Pasul Turnului Roșu (= fr. pas).

Alegani pl. (sau Apalași) 1. lanț de munți în Statele-Unite, care se întinde dela S-V. la N.-E., de 2000 km. lungime; 2. oraș în Statele-Unite (America) cu 138.000 loc.

Alpi pl. 1. munți înalți acoperiți cu zăpadă; 2. în special mare lanț de munți în Europa centrală, între Franța, Italia, Elveția, Germania și Austria; cel mai înalt pisc e Mont Blanc cu 4810 m.

Altai pl. mare lanț de munți în Azia centrală, bogat în mine de aur și de argint.

Anti-Liban m. lanț de munți paralel cu al Libanului.

Anzi (Munții) pl. sau Cordilierii Anzilor, imens lanț de munți în America de S. d’alungul coastei oceanului Pacific, pe o lungime de 7.500 km.

Apenini pl. mare lanț de munți cari străbat Italia în toată lungimea ei: 1300 km.

Atlas m. 1. Mit. Titan prefăcut în munte și osândit a sprijini cerul pe umerii săi; 2. lanț de munți la N. Africei (de unde Oceanul Atlantic).

Balcani pl. numiți în antichitate Hemu, lanț de munți în Turcia, începe la E. de Sofia, desparte Bulgaria de Rumelia și sfârșește la capul Emineh, pe Marea Neagră (Balcanic).

ramură f. 1. lemn ieșit din trunchiul arborelui; 2. partea unui lanț de munți sau a unui curs de apă: Carpații au mai multe ramuri; 3. pl. coarnele cerbilor; 4. fig. diviziune, parte: diferitele ramuri ale matematicelor; 5. subdiviziunea unei familii. [V. ram, pl. ramuri, de unde s’a abstras un sing. ramură].

Carpați pl. (numiți astfel după tribul dac al Carpilor), lanț de munți cari străbat Cecoslovachia, Ungaria și România: ei încep la Porțile-de-Fier și se termină la muntele Piatra-Roșie din județul Suceava, pe o întindere de 700 km. pentru România. Lungimea lor totală dela munții Sudeți până la Porțile-de-Fier este de 1450 km. Cel mai înalt pisc în Muntenia este Negoiul (2550 m.), iar în Moldova Ceahlăul (1906 m.).

Caucaz m. 1. lanț de munți între Marea Neagră și Marea Caspică, desparte Europa de Azia; 2. provincie rusească, așezata pe cele două coaste ale Caucazului: 9 mil. loc. (Caucazian).

Ceveni (Munții) pl. lanț de munți în centrul Franței.

Ceviot (Munții) pl. lanț de munți care separă Anglia de Scoția. Oi foarte căutate.

Erzgebirge n. pl. («Munții Metalici»), lanț de munți, avut în mine de diferite metale, între Saxonia și Boemia: 140 km.

Harz n. (cit. Harț), lanț de munți în Germania, cu piscul culminant Brocken (1140 m.). Mine de cupru, plumb, fier și argint.

Himalaya f. lanț de munți în Azia centrală, între China și Industan, al căror punct culminant (Everest) e de 8841 m.

Jura m. 1. lanț de munți, lung de 750 km., între Franța și Elveția; 2. numele unui departament francez: 261.000 loc. (Jurasic).

Liban m. lanț de munți în Siria, faimos prin pădurile sale de cedri.

Luna (Munții) f. lanț de munți în Africa, pe limitele Zanghebarului.

Nevada (Sierra) f. 1. lanț de munți în Spania, între Guadalquivir și mare; 2. lanț de munți în Statele-Unite, paralel cu Pacificul. ║ unul din Statele-Unite americane la E. de California: 77.300 loc.

Pădurea-Neagră (Munții) f. sau Schwarzwald, lanț de munți, lung de 200 km., în marele ducat de Baden și în Wurtemberg.

Pindu m. 1. Mit. munte în Tesalia, consacrat lui Apollon și Muzelor; 2. lanț de munți cari străbat peninsula balcanică în partea-i apuseană, trimițând ramuri în Adriatica și în Arhipelag.

Pirinei m. pl. 1. lanț de munți care desparte Franța de Spania; 2. numele mai multor departamente franceze.

Rodna f. 1. lanț de munți aproape perpendicular pe munții Negrii, se întind între Tisa și Sameș; 2. oraș în valea Sameșului-Mare, în județul Bistrița-Năsăud, cu băi și mine de argint: 4250 loc.

Rodope f. lanț de munți în Tracia, azi Despoto-Dagh.

Sierra f. lanț de munți (în Spania): Sierra Morena.

Sudeți m. pl. lanț de munți în Germania, separă Silezia de Boemia și Moravia.

Taunus m. lanț de munți în Germania, coprins între Maiența și Coblentz, pe malul drept al Rinului.

Taurus m. lanț de munți în Azia-Mică de-alungul Mediteranei.

Tungia f. 1. lanț de munți la S. Rumeliei, paralel cu Balcanii; 2. cel mai însemnat afluent al Mariței cu care se împreună la Adrianopole.

Turingia f. o țară în Germania ce coprinde micile ducate de Saxa; 2. (Pădurea), lanț de munți în aceleași ducate (Turingian).

Ural n. 1. lanț de munți care separă Europa de Azia dela S. la N., cu mine de aur și de argint; 2. fluviu în Rusia orientală, se varsă în Marea Caspică: 1700 km.

Vosgi m. pl. 1. lanț de munți la N.-E. Franței, se întinde între Rin și Mozela, apoi pătrunde în Bavaria renană; 2. numele unui departament francez cu 421.000 loc.

TERȚIAR, -Ă, terțiari, -e, adj. 1. Care reprezintă stadiul al treilea sau faza a treia în dezvoltarea unui lucru. 2. (În sintagma) Eră terțiară (și substantivat, n.) = prima parte a mezozoicului (până la începutul erei cuaternare) caracterizată prin mari schimbări ale scoarței terestre, prin apariția mărilor și a lanțurilor de munți. [Pr.: -ți-ar] – Din fr. tertiaire, lat. tertiarius.

ȘIR, șiruri, s. n. 1. Grup, mulțime de ființe sau de lucruri dispuse în succesiune, desfășurate în linie (dreaptă); rând, șirag (1). ◊ Loc. adv. și adj. În șir = în rând, unul după altul. ♦ Șirag (2). ♦ (Înv.) Rând scris sau tipărit. ♦ Lanț de munți; masiv muntos. ♦ Dâră formată de un lichid care se prelinge pe ceva. 2. Succesiune de fapte, evenimente, unități de timp etc. Șir de întâmplări. ◊ Loc. adj. și adv. În șir = pe rând, succesiv, neîntrerupt, necontenit. 3. Desfășurare continuă și regulată, înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o relatare; fir. ♦ Loc. adj. Fără șir = fără logică, incoerent. 4. (Mat.) Mulțime infinită, ordonată, ale cărei elemente pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor naturale. – Refăcut după șire (pl. lui șiră).

MIOCEN, -Ă, mioceni, -e, s. n., adj. 1. S. n. Epoca inferioară a neogenului, caracterizată prin floră și faună asemănătoare cu cele actuale, în care s-au format contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți. 2. Adj. Care aparține miocenului (1), privitor la miocen; miocenic. [Pr.: mi-o-] – Din fr. miocène.

LANȚ, lanțuri, s. n. 1. Șir de verigi (plăci etc.) de obicei metalice unite între ele pentru a forma un tot și servind pentru a lega ceva, a transmite o mișcare etc. În lanțuri legat, cutezătorul Nin-Musa intră palid, cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 53. Of! ranele mă dor Și lanțul rău mă strînge! M-au strîns cumpliții tare. BOLLIAC, O. 130. Acum e legat mai tare Și de mîni și de picioare Cu lanțuri și cu zăvoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ◊ Fig. (Simbolizînd o legătură puternică) Moții sînt legați de munți cu lanțuri trainice, cu neputință de rupt. BOGZA, Ț. 21. Iubire și pace vom face să fie Și-un singur popor din neamuri o mie, Legat printr-un lanț înflorit. TOMA, C. V. 246. (Simbolizînd lipsa de libertate, robia; mai ales la pl.) Să tremure clasele dominante în fața unei revoluții comuniste. Proletarii n-au de pierdut în această revoluție decît lanțurile. Ei au o lume de cîștigat. MARX-ENGELS, M. C. 74. [Cînd omul] a poruncit acestei puteri [aburului] să-l poarte pe aripile sale, n-a scuturat el prin aceasta lanțurile timpului? KOGĂLNICEANU, S. A. 92. ◊ Cîine de lanț = cîine de pază (ținut legat cu un lanț). ♦ Instrument format dintr-un șir de vergele groase, cu care se măsoară lungimile pe teren. ♦ Lucrătură simplă, făcută cu croșeta, sub forma unui șir de ochiuri înlănțuite. 2. Lanț (1) mic (de metal prețios) servind ca podoabă. Un lanț de aur scitic, de înfășurat pe mînă de mai multe ori ca un șirag de mărgele mărunte, e făcut din verigi prinse unele de altele. STANCU, U.R.S.S. 122. 3. Fig. Serie de elemente identice sau asemănătoare, șir neîntrerupt de ființe, lucruri, stări etc. În marginea pădurii începu să se întindă lanțul de trăgători care se tîrau pe brînci în zăpadă. DUMITRIU, N. 213. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț, Toți cu inime ușoare, toți șăgalnici și berbanți. EMINESCU, O. I 87. Un lanț întins de munți Cu-ai lor codri deși, cărunți Se-nchinau voios în cale. ALECSANDRI, P. II 109. Și d-om arunca privirea peste timpi de la-nceput, Vom vedea un lanț de chinuri printre care au trecut. BOLLIAC, O. 113. ◊ Expr. A se ține lanț = a se succeda (de obicei în număr mare), a urma unul după altul; a se înlănțui. Domițian se uita uimit în gura ei, ascultînd cum se țin lanț vorbele una după alta. BASSARABESCU, V. 19. Începu a-i tînji trebile împărăției... ba supușii lui vor să facă răzmeriță; ba vitele de pe moșiile lui au călcat hotarul altei împărății și sînt luate de pripas; ba că moartea a dat în ele, și cîte neajunsuri toate se țineau lanț. ISPIRESCU, L. 394. 4. (Chim.) Șir format din mai mulți atomi (în special de carbon) legați între ei; catenă.

MIOCEN s. n. Una dintre diviziunile erei terțiare, în care s-au format regnul animal și cel vegeta! precum și contururile actuale ale continentelor și principalele lanțuri de munți.

OROGENIC, -Ă, orogenici, -e, adj. (Despre lanțuri de munți) Format într-un geosinclinal.

cunună sf [At: COD. VOR. 163/1 / V: ~uru-, con~, coru- / Pl: ~ni și (rar) ~ne / E: ml corona cf coroană] 1 Împletitură circulară din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap) Si: coroană. 2 (Spc; uneori complinit prin „de lauri”) Coroană care se acorda, în Antichitate, învingătorilor în război (sau la concursuri sportive ori literare). 3 (Fig; înv) Răsplată. 4 (Pex; înv) Dregătorie. 5 (Fig) Glorie. 6 Coroană care se așază pe capul mirilor la cununia religioasă. 7 (Buc; pex) Podoabă constând dintr-o floare și mai multe cordele galbene, albastre și roșii care se pune pe capul miresei când se duce la cununie. 8 (Îvp; complinit, adesea, prin „împărătească”) Coroană. 9 (Fig; pex) Stemă. 10 (Fig) Diademă. 11 (Îs) ~ de roze (sau de lumină) Aureolă. 12 (Înv) Bandă². 13 (Rel; îs) ~ de spini Cunună de spini așezată în batjocură pe capul lui Iisus, înaintea crucificării. 14 (Îs) ~na mucenicului (sau muceniciei) Martiriu. 15 (Îas; pex) Răsplată cerească pentru credință. 16-17 Funie de ceapă (sau de usturoi). 18 (Trs) Împletitură în formă de cerc (sau de cruce) pe care o fac secerătoarele din spice de grâu la terminatul secerișului. 19 (Șîs) ~ de munți (sau de dealuri, de păduri) Lanț de munți, de dealuri, de păduri dispuse în cerc. 20 (D. un. grup de persoane; îe) A sta ~ împrejurul cuiva (sau a ceva) A sta împrejurul cuiva formând un cerc închis. 21 (Pop; îs) ~na dinților (sau a măselelor) Dantură. 22 (Pop; îe) A avea (sau a fi cu) dinții ~ A avea toți dinții. 23 (Mar; îs) ~na dealului Locul neted circular din vârful dealului. 24 (Mol; îs) ~na cerului Curcubeu. 25 (Mol; îs) ~ni de aluat Colaci. 26 Rând de nuiele împletite de-a lungul gardului. 27 Împletitură de la capetele ștoborilor prin care aceștia se țin întăriți. 28 (Mar; Trs; șîs) ~na casei (sau de la casă) Grindă principală cu care se închide partea de sus a unui perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. 29 (Buc; îs) ~na fântânii Colacul fântânii. 30 (Buc; lpl) Cele două tălpi ale războiului de țesut. 31 (Ban) Lemn care leagă trunchiurile plutei într-un capăt. 32 (Mol; îs) ~na ghemului Inel de ață care se deapănă pe ghem. 33 (La cal; îe) ~na copitei (sau a unghiei) Inelul, umflătura inelară formată din porțiunea unde se termină părul și unde începe copita. 34 (Îae; pex; la unele animale) Unghie. 35 (La om; irn; îae) Negru sub unghii. 36 (Îf cortină) Fruntar (sau masă) a pietrelor. 37 (Mol) Joc de cărți nedefinit mai îndeaproape. 38 (Trs; îs) ~na anului Ziua Sfântului Simion Stâlpnicul. 39 (Bot; Trs) Coroniște (Coronilla varia). 40 (Bot; Trs; îc) Floarea-~nii Curcubeu (Lychniys coronaria). 41 (Bot; reg; îc) ~na-Domnului Ceasornic (Passiflora coerulea). 42 (Bot; reg; îc) ~~albă Trifoiaș (Companula fenestrellata).

huronian, ~ă [At: DN³ / Pl: ~ieni, ~iene / E: fr huronien] 1-2 a, sn (Care se referă la o) subdiviziune superioară a erei arhaice. 3 a (Îs) Catenă ~ă Lanț de munți formați în precambian, întinzându-se din Scandinavia până în Canada. 4 a Care este specific huronianului (2). 5 a Care provine din huronian (2). 6 a Care aparține huronianului (2).

muncel sn [At: (a. 1684) ȘTEFANELLI, D. C. 8 / Pl: ~e, (îrg, sm) ~cei / E: ml monticellus] 1 Formă de relief convexă sau plată situată între două văi și făcând parte din treapta mai coborâtă a unui masiv sau lanț muntos. 2 Munte puțin înalt. 3 Parte mai joasă a muntelui. 4 Deal în formă de căciulă, cu locuri bune de pășune, de arat sau de cosit. 5 Colină.

șir sn [At: ANON. CAR. V: (reg) (23) sir / Pl: ~uri, (rar) ~e / E: refăcut după șire (pll șiră¹)] 1 (Cu sens spațial) Mulțime de ființe sau de lucruri dispuse în succesiune, desfășurate în linie (dreaptă) Si: rând, șirag (7), (reg) ord¹, șar¹ (1). 2-3 (Cu sens spațial; îljv) În ~ (Care este) unul după altul, în rând. 4 (Îvr; cu sens spațial; îlav) De-a ~ul În coloană. 5 Șirag (11). 6 (Îs) ~ de mătănii Mătănii. 7 Rând dintr-un text scris sau tipărit. 8 (Rar) Lanț de munți. 9 Dâră formată de un lichid care se prelinge pe ceva Si: (rar) șirag (14). 10 (Trs; de obicei lpl) Cusătură decorativă făcută pe mânecile sau pe piepții iilor. 11 (Reg; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 12 (Reg; art.) Melodie după care se execută șirul (11). 13 (Cu sens temporal) Succesiune de fapte, evenimente, unități de timp etc. Si: (pop) șirag (16). 14-15 (Cu sens temporal; îljv) În - (rar, la ~) (Care este) succesiv Si: consecutiv (1). 16-17 (Cu sens temporal; îal) (Care este) necontenit. 18 (Înv; îlav) În ~ (sau într-un ~) Imediat. 19 (Înv; îal) Numaidecât. 20 (Trs; îlav) De-a-n ~u Neîntrerupt. 21 (Trs; îal și îlav d-a ~u) Minuțios. 22 Succesiune genealogică. 23 (Trs; îf sir) Moment oportun pentru a acționa înaintea sau în urma cuiva, conform unei ordini reglementate, convenite. 24 Înlănțuire logică a ideilor, a faptelor într-o expunere, într-o realitate Si: coerență (1), curs², fir (11), mers¹. 25-26 (Îljv) Fără ~ (Care este) incoerent. 27-28 (Îljv) Cu ~ (Care este) coerent. 29 (Mun; îe) A ține ~ (de... sau la...) sau a-și ține ~ul A avea continuitate. 30 (Mun; îae) A avea coerență. 31 Succesiune ordonată a elementelor unui ansamblu. 32 (Mat) Mulțime infinită, ordonată, ale cărei elemente pot fi puse în corespondență cu mulțimea numerelor naturale. 33 (Blg; rar; îs) ~ filogenetic Serie constituită din totalitatea categoriilor de ființe, ordonate după gradul lor de evoluție. 34 (Lpl) Mulțime dezordonată Si: ceată¹ (19), gloată (1). 35 (Mpl) Categorie (de persoane). 36 Sumă.

MOȚ³, MOAȚĂ s. m. și f. Român din Munții Apuseni; (regional) moțogan. Cf. ANON. CAR., DDRF. Trece moțul pe cărare. BENIUC, V . 53. Vreau să te arăt copiilor mei. Să vadă și ei un pui de moț. STANCU, R. A. III, 157. Moții sînt legați de munți cu lanțuri trainice. BOGZA, Ț. 21. ◊ (Adjectival) Am păstrat pentru sfîrșit, ca pe un omagiu, rîndurile în care voi vorbi despre munca femeilor moațe. id. ib. 44. – Pl.: moți, moațe. – Cf. m o ț¹. Cf. DR. IV, 1 013.

MUNCEL s. n. Formă de relief convexă sau plată situată între două văi și făcînd parte din treapta mai coborîtă a unui masiv sau lanț muntos; munte puțin înalt (BARCIANU, N. REV. R. X, nr. 6, 87); parte mai joasă a muntelui (ALR SN III h 809); deal (GRAIUL, I, 288) în formă de căciulă (CHEST. IV 91/396), cu locuri bune de pășune, de arat sau de cosit; colină (DDRF, ȘĂINEANU, D. U.). Precum să s(ă) știe că i-am dat noi munceii noștri (a. 1684). ȘTEFANELLI, C. 8. Este-un lac, ca marea-ntins, De muncei umbroși încins. ASACHI, S. L. I, 175. Se înălța pe un muncel o casă mai mare. id. ib. II, 113. Ștefan Vodă-nveselea Și la luptă purcedea Peste munte și muncei, Cu tot codrul după el. ALECSANDRI, P. III, 158. O luaseră pe un drum îngust care se strecura întortocheat pe sub mumele și prin văi. SADOVEANU, O. I, 188. Pe un muncei. . . mai era un nume. . . Moara lui Ali. id. O. L. 13. Singur, singur, singurel Pe o zare de muncei. ALECSANDRI, P. P. 208. Prin cel muncel. . . Faptu-s-a d-un legănel. TEODORESCU, P. P. 83. Căpățînile acelea de curechi era ca niște muncei de mari ! SBIERA, P. 179. Cum ar paște mielușei . . . Primăvara pe muncei. BUD, P. P. 54. Pe cel deal, pe cel muncei, Se ivește-un voinicel. ȘEZ. XXI, 51. Tu, iarna ești tot la oi, Și primăvara la miei, Ș-apoi vara pe muncei. BÎRLEA, C. P. 61, cf. id. B. 10. Colăcel Bolăcel, într-un vîrf de muncel (Iedera). GOROVEI, C. 188, cf. SBIERA, P. 321. De aicea pînă la muncei, Tot căruți de fulgereI (Stelele). id. ib. 357. – Pl.: muncele și (învechit și regional, m.) muncei. – Lat. monticellus. Cf. m u n t e.

MUNTE s. m. 1. Formă de relief convexă sau ascuțită, a cărei culme are înălțimi care în general depășesc 800 de metri, dominînd fundul văilor învecinate cu peste 500 de metri. Să preimească codrii pacele oamerilor și munții dereptatea. PSALT. 140, cf. 321, 332. Și s-aș avea toată credința ca munții a muta, dragoste nu voi avea. CORESI, EV. 338. Codrii jucară ca berbecii și munții ca miei[i] oilor. id. PS. 321/5. A treia zi. . . tocmi iazerele și izvoarăle și văile și munții. MOXA, 345/24. Soarele . . . loveaște în munții cei mari (a. 1645). GCR I, 114/22. Să va avea un om o sută de oi și va rătăci una dintr-înse, au nu va lăsa noaozeci și noao în munți . . . ? N. TEST. (1648), 23^v/16. Munții cei înalți și malurile ceale înalte. . . să năruiescu. M. COSTIN, ap. GCR I, 199/28. La viia lui Agrippa pre potica muntelui. DOSOFTEI, ap. GCR I, 254/36. Va arde temeliile munților. BIBLIA (1688), 150²/59. Să fugă la munți (cca 1700). GCR II, 22/24. Începură a să arăta vîrvurile munților. N. COSTIN, L. 60. A lui iaste ceriul și pămîntul, munții, dealurile, lemnele, dumbrăvile (a. 1785). GCR II, 146/31. Munții nasc metaluri în sînurile sale. MOLNAR, RET. 76/25. Un bătrîn s-au gătit să treacă preste un monte. ȚICHINDEAL, F. 170/22. Se tîraște de iznoavă spre vîrful muntelui. MARCOVICI, C. 14/3. Ploaia răsuna tocma ca un șuvoiu de apă, ce cu repegiune să răvarsa din vîrful unor prea înalți munți. DRĂGHICI, R. 9/16. Adeseori în pustiul acest de munți ocolit, Gîndul meu zburînd colindă. CONACHI, P. 212. Cîmpii frumoase împrejurate de munți verzi se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, S. 24. Rîul înapoi se trage . . . munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. Un lanț de munți goli și arși de soare închide orizondul de-a dreapta noastră ALECSANDRI, O. 313. Astfel după dealuri verzi și numai flori Stă bătrînul munte albit de ninsori. BOLINTINEANU, O. 36. Naintea lor se-nalță puternic vechii munți, EMINESCU, O. I, 98. Cînd să pună mîna pe dînsa, zbîr ! pe vîrful unui munte și se ascunde după o stîncă. CREANGĂ, P. 268. În urma lor se-nalță deodată un munte de piatră. ISPIRESCU, L. 25. A poftit toți tinerii să vie și care se va putea sui pe muntea neagră, după acela va da și pe fata cea mică. PAMFILE, VĂZD. 41. În depărtare. . . după dealuri munții negri-și-nalță fruntele cărunte. MIRONESCU, S. A. 70. A plîns Dănilă și s-a suit în creierii munților. GALACTION, O. 156. Și-a petrecut. . . mîhnit și tăcut zilele. . . privind pe gînduri pîcla Moldovei și munții care zimțuiau zarea asfințitului. SADOVEANU, O. VII, 361. Piciorul muntelui se încalță pînă la gleznă cu satul roșu, ca un pantof cu vîrful întors. ARGHEZI, P. T. 104. Cum să trăiești fără munți și fără păduri ? STANCU, R. A. III, 17. Cu ăl cobor mai în apus, Cu-atît mai dragi mi-s munți și ape. BENIUC, M. 143. Dincoace muntele, namilă naltă . . . Își saltă-n tărie gurguiele gemene. DEȘLIU, G. 26. Jelui-m-aș munților, De dorul părinților. POP., ap. GCR II, 234/5. Eu toți munții am călcat, Mură-albastră n-am aflat. ALECSANDRI, P. P. 53. Așa-mi vine cîteodată, Să mă sui la munți cu piatră. JARNIK-BÎRSEANU, P. 201. Sus la munț cărunț, Jos la văi adînci. MAT. FOLK. 1 472. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. PAMFILE, R. II, 155. Am un bou bălan, Paște pe munte de ciolan (Briciul). GOROVEI, C. 31. ◊ (De obicei la pl.; urmat de un nume propriu de șir, de masiv muntos, sau, cu valoare de nume propriu, făcînd parte din nume de șiruri, de masive muntoase) Colonii romani. . . se traseră în munții Carpați. BĂLCESCU, M. V. 7. În fața noastră, Munții Dobrogei stăteau nemișcați, cu frunțile posomorîte. DUNĂREANU, N. 28. ◊ (În comparații, sugerînd ideea de înălțime și de masivitate) S-au auzit deodată în urma lor un val ca un munte, huind cu mare groază. DRĂGHICI, R. 34/2. Unul dintre dînșii, Hanțl, un neamț cît un munte, îl căuta pe la marginea pădurii. SLAVICI, O. I, 167. Cel mai bun prieten al căprarului Fior ea era. . . Gavril Panciuc, o namilă de rezervist cît un munte. SADOVEANU, O. II, 75. Omul cît muntele se înfățișă. CAMIL PETRESCU, O. III, 170. (F i g.) Suflarea mi se curmă-n piept, ca vîntul ce se curmă prin ruinele zdrobite de munții anilor. EMINESCU, G. P. 27. Și l-am aflat la o fată, La porțile dorului, La munțîle somnului. ARH. FOLK. I, 168. ◊ Expr. Prin munți și văi = pretutindeni, peste tot. (Rar) A se face munte și punte = a depune toate sforțările spre a reuși; a se face luntre și punte. Omul vrednic să face munte și punte. PANN, P. V. II, 49/10. Trebuie sa ne facem munte și punte și să-i venim de hac ispravnicului. ALECSANDRI, T. I, 217. ♦ (Cu sens colectiv) Regiune, zonă muntoasă. Cîndu am sosit la Cîmpu Lungu, ei intra în munte (a. 1601). IORGA, D. B. I, 6. Ispititu-s-au turcii. . . să margă preste munte în țâra Ungurească. NECULCE, L. 353. Iat-o ! Plină, despre munte Iese luna din brădet. COȘBUC, P. I, 48. A doua zi dimineață și eu și Pisicuța apucarăm drumul muntelui. HOGAȘ, M. N. 51. Se-ntorcea Turmele de-și aduna Și la munte le pornea. TEODORESCU, P. P. 513. Noaptea-i mică, stele multe, Ș-oi pierde calea prin munte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ E x p r. (Regional) A trăi ca calul la munte = a trăi în libertate, fără să depindă de nimeni. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ♦ Munte de gheață = aisberg. Cf. BARCIANU, DM. 2. (Regional) Pășune (la munte 1). După Sînjorz. . . , vitele se scot la munte, adică pe ogoarele și livezile rămase neoprite. FRÎNCU-CANDREA, M. 25, cf. PAMFILE, A. R. 26, H V 189, X 153, 188, XI 438. Am dat boii la munți. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. CHEST. IV 117/15, V 21/75. 3. (Prin exagerare; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mare, grămadă (înaltă). Munți de nea. KLEIN, D. 221. Trimițînd sultanului vorbe pașnice și, în secret, făgăduind munți de aur. BĂLCESCU, M. V. 417. La răsărit se grămădiseră munți de nouri. SADOVEANU, O. II, 40. Pe lîngă zidurile uzinei, adevărați munți de oțel și fier, de fontă și aramă. STANCU, U.R.S.S. 195, cf. PLOPȘOR, C. 38. ◊ F i g. El își dădu sama că are în față-i un munte de neștiință, munte care trebuie luminat părticică cu părticică. CAMILAR, N. II, 124. 4. (Calc după fr. m o n t – d e – p i é t é; în sintagma) Munte de pietate = așezămînt aflat sub controlul statului, unde se dădeau altădată bani împrumut, pe amanet; casă de lombard. Cocoșul ținea loc ceasornicului amanetat la muntele de pietate. C. PETRESCU, C. V, 23, cf. id. Î. II, 229. (Neobișnuit, la pl.) Munții de pietate au început să funcționeze la 1777 în Franța. ȘĂINEANU, D. U. – Pl.: munți. – Art. și: (regional, f.) muntea (pl. munțile). – Gen.-dat. și: (regional) muntiului (ALR SN III h 808), (f.) munții (ib., ALR II 2 466/723, 2 468/723). – Și: (învechit și regional; probabil formă latinizantă) monte s. m. – Lat. mons, -tem.

TERȚIAR, -Ă, terțiari, -e, adj. 1. Care reprezintă stadiul al treilea sau faza a treia în dezvoltarea unui lucru. 2. (În sintagma) Eră terțiară (și substantivat, n.) = perioadă geologică caracterizată prin mari prăbușiri ale scoarței terestre, care au dat naștere mărilor de azi și au făcut să apară lanțuri întregi de munți. [Pr.: -ți-ar] – Din fr. tertiaire, lat. tertiarius.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ◊ Expr. A sta cunună împrejurul cuiva = (despre un grup de persoane) a sta împrejurul cuiva, formând un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. 5. Grindă principală cu care se închide în partea de sus un perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. – Lat. corona.

ALEUTINI, Munții ~ (ALEUTIAN RANGE), lanț muntos vulcanic de-a lungul coastei sudice a Pen. Alaska (2.) Lungime: c. 850 km. Alt. max.: 3.108 m (vf. Redoubt). Cuprinde 22 vulcani activi, între care Katmai, lacuri vulcanice etc. Turism (parcurile naționale Lake Clark și Katmai, „Valea celor 10.000 de fumuri”).

SIERRA MADRE 1. Sistem muntos în America de Nord (Mexic), format din trei lanțuri montane care înconjură Pod. Mexican, acoperind c. 75% din suprafața Mexicului. Climă tropicală montană, uscată spre podiș și umedă spre ocean. Vegetație xerofilă (în N) și păduri tropicale (în S) care trec spre păduri de conifere la altitudini mai mari (în special diferite specii de pin). Cele trei lanțuri montane sunt: Sierra Madre Oriental, format din culmi paralele ce se întind de la NNV spre SSE, pe 1.130 km lungime, paralel cu țărmul G. Mexic, cu versanți abrupți către E, care domină câmpia din partea de E a Mexicului cu c. 1.500 m, și pante domoale spre V, care coboară spre Pod. Mexican. Munții din acest lanț sunt alcătuiți din calcare, gresii și lave vulcanice. Alt. max.: 4.056 m (vf. Peña Nevada); Sierra Madre Occidental, constituit din șisturi cristaline, calcare, gresii și lave vulcanice, se desfășoară sub forma unor culmi paralele, extinse pe direcție NV-SE, pe c. 1.600 km lungime și 160-480 km lățime, paralel cu țărmul G. Californiei și cel al Oc. Pacific, fragmentat de canioane adânci de c. 2.000 m. Alt. max.: 3.992 m (vf. Cerro de Mohinora); Sierra Madre del Sur, extins de-a lungul țărmului pacific din partea de S a Mexicului, de la Rio Balsas în NV și până la istmul Tehuantepec, respectiv până la Rio Tehuantepec în SE, pe terit. statelor mexicane Guerrero și Oaxaca. Alt. max.: 3.850 m. 2. Lanț muntos situat în extremitatea de SE a Mexicului și în partea de VNV a Guatemalei, la E de istmul Tehuantepec, care se desfășoară paralel cu țărmul G. Tehuantepec al Oc. Pacific. Alt. max.: 4.220 m (vf. Tajumulco, situat în VNV Guatemalei). 3. Lanț muntos în Filipine, în NE ins. Luzon, extins pe 345 km lungime, de-a lungul țărmului Oc. Pacific. Alt. max.: 1.850 m.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune pe cap). ◊ Expr. A sta cunună împrejurul cuiva = (despre un grup de persoane) a sta împrejurul cuiva, formând un cerc închis. Cunună de raze (sau de lumină) = aureolă. Cunună de munți (sau de dealuri, de păduri) = lanț, șir de munți sau de dealuri, de păduri, dispuse în cerc. 2. Coroană care se acorda în Antichitate învingătorilor (în război și la concursurile sportive sau literare). ♦ Fig. Glorie, faimă, renume. 3. Coroană care se așază pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. 4. Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc. 5. Grindă principală cu care se închide în partea de sus un perete de lemn și pe care se reazemă celelalte grinzi ale tavanului și ale acoperișului. – Lat. corona.

CUNUNĂ, cununi, s. f. 1. Împletitură (lanț, ghirlandă) în formă circulară, făcută din flori, frunze sau ramuri (care se pune de obicei pe cap); coroană. Norii erau întotdeauna cenușii, iar hulubii albi zburau în stoluri, ca o cunună de trandafiri, în jurul turlelor cu dantelă de piatră. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. 192. O cunună de mărgăritărele era așezată pe fruntea ei netedă. EMINESCU, N. 8. Cu-acele crengi frumoase Să-mpletim cununi voioase. ALECSANDRI, P. II 92. ◊ (Poetic) Obrazul părea o înflorire albă, gingașă, în cununa grea de păr negru. SADOVEANU, O. III 589. Pe deasupra voastră împletesc cunună Razele de soare, Razele de lună. GOGA, C. P. 14. Soarele răsare, puntnd cununi de aur pe crestele codrilor. VLAHUȚĂ, O. AL. I 171. ◊ Expr. (Despre un grup de persoane) A sta cunună împrejurul cuiva = a sta împrejurul cuiva formînd un cerc închis. Cînd se punea la masă, copiii stau împrejuru-i cunună deplină. ISPIRESCU, L. 393. ♦ Fig. (Complinit prin «de raze», «de lumină») Cerc luminos, aureolă. Te-aș privi o viață-ntreagă în cununa ta de raze. EMINESCU, O. I 152. ◊ (Complinit prin «de munți», «de păduri» etc.) Lanț, șir de munți, de păduri dispuse în cerc, înconjurînd un loc. Lac albastru ce oglindea în adîncu-i toată cununa de dumbrave ce-l încunjura. EMINESCU, N. 65. 2. (Uneori determinat prin «de lauri») Coroană care se acorda în antichitate învingătorilor (poeți, sportivi, eroi în lupte). (Fig.) Din voi fieștecare poartă-n frunte o cunună Și de gloria de astăzi și de gloria străbună! ALECSANDRI, O. 248. Cununile de lauri Ce-n războaie-am adunat. NEGRUZZI, S. I 116. 3. Coroană care se pune pe capul celor care se căsătoresc după ritualul religios. Să le spui curat Că m-am însurat... Că la nunta mea Au căzut o stea; Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. 4. (Complinit prin «de ceapă», «de usturoi») Funie, împletitură de ceapă, de usturoi etc.

ÎNTINS², -Ă, întinși, -se, adj. 1. Lungit, strunit (prin încordare). [Mulțimea] șede împrăștiată pe cîmp sau înșirată pe marginea unui odgon întins ce n-o lasă să se grămădească. NEGRUZZI, S. I 35. ◊ Fig. O tăcere întinsă ca o coardă. CAMIL PETRESCU, T. II 35. 2. (Despre părți ale corpului) Desfășurat în toată lungimea într-o direcție oarecare. Vulturi peste văi înnegurate, Grei atîrnă cu întinse aripi. EMINESCU, O. IV 116. Cu aripile-ntinse, stoluri trec bîtlanii balta. BELDICEANU, P. 57. ◊ Expr. Cu brațele (sau cu brațe) întinse = cu mare dragoste, cu brațele deschise. M-așteaptă toți cu brațe-ntinse. IOSIF, PATR. 13. 3. (În legătură cu acțiuni de mișcare, de deplasare, de înaintare în spațiu) Care duce drept la țintă; p. ext. încordat, grăbit; zorit. Repede trecură pe caii avîntați în galop întins. SADOVEANU, O. I 513. Venind de departe cu zborul întins S-oprise deasupra Ceahlăului nins. COȘBUC, P. II 297. ◊ (Adverbial; pe lîngă verbe ale mișcării) După ce și-a numărat oamenii, Susan a pornit întins către gospodăria lor. GALAN, Z. R. 91. Dormim un somn pînă ce se ridică luna și pe urmă pornim întins mai departe. SADOVEANU, O. VII 27. Se întoarse, luînd-o întins spre birou de pilotaj. BART, E. 57. 4. (Despre piei, țesături etc.) Fără crețuri sau îndoituri; neted. Piele întinsă. ◊ Expr. Masă întinsă = masă pregătită pentru ospăț. Ne-aștepta cu masa-ntinsă tata-moșu, mama-mare. MACEDONSKI, O. I 10. Vezi o masă mare-ntinsă, cu făclii prea luminate. EMINESCU, O. I 85. (Glumeț) Își lua cetinel drumul spre gazdă, unde-l aștepta sărăcia, cu masa-ntinsă. CREANGĂ, A. 133. (Despre ambarcații) Cu pînzele întinse = cu pînzele desfăcute (pentru ca puterea vîntului să facă posibilă înaintarea vasului). Într-o zi, la ora plimbării, se oprise pe dig ca să privească la orizont un vas, care venea cu pînzele întinse. BART, E. 317. Era o corabie cu pînzele întinse, ce se apropia de port. id. S. M. 62. 5. (Despre elemente care formează un șir) Care prezintă o succesiune neîntreruptă. Un lanț întins de munți. ALECSANDRI, P. A. 96. 6. Fig. (Despre oameni) Înalt și deșirat. Stroe era mai subțire, întins și deznodat. PREDA, Î. 147. 7. Cu suprafață mare; vast. O dată cu zorii, pe șesul întins O tînără fată s-arată. FRUNZĂ, S. 18. Să-mi fie somnul lin Și codrul aproape, Pe-ntinsele ape Să am un cer senin. EMINESCU, O. I 216. Una din cele mai frumoase provincii ale întinsei împărății. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ Expr. Pe scară întinsă = în stil mare, intens. Comerțul între U.R.S.S. și țările de democrație populară se realizează pe scară întinsă. ◊ Fig. [Caragiale] a scris o operă destul de întinsă. SADOVEANU, E. 151. Începură să ne vorbească despre țara noastră de care aveau cunoștinți întinse. BART, S. M. 24. 8. (Neobișnuit) Intens. Un zvon întins de viață umplea dimineața de primăvară. SADOVEANU, O. I 344.

TERȚIAR, -Ă, terțiari, -e, adj. Care reprezintă stadiul al treilea, treapta a treia în dezvoltarea unui lucru. ◊ Era terțiară = perioadă geologică (între cea secundară și cea cuaternară) caracterizată prin mari prăbușiri ale scoarței pămîntului (care au dat naștere mărilor de azi și au făcut să apară lanțuri întregi de munți). Am retrăit O noapte luminoasă din era terțiară. TOPÎRCEANU, B. 38. – Pronunțat: -ți-ar.

ZA², zale, s. f. 1. (Și în forma zală) Fiecare dintre ochiurile unui lanț (v. verigă); p. ext. (la pl.) lanț. De la munte la munte, Numai zale mărunte (Furnicile). SADOVEANU, P. C. 9. Lanțurile cad rupte zală de sală. RETEGANUL, P. V 33. Pentru trei mîndruțe-a mele, Purtai trei perechi de zale. MAT. FOLK. 807. La podul cu zalele, Răsărit-a soarele. ȘEZ. I 291. ♦ Lanț mic de metal, întrebuințat mai ales ca podoabă; lănțișor. Mijlocul le era coprins de o cingătoare de curea cu ținte, cu zale aurite de care atîrna sabia. ISPIRESCU, M. V. 44. 1 păreche brățări de aur cu zale. ODOBESCU, S. I 421. ♦ Cusătură de flori în formă de lănțișor, pe ie sau pe catrință. Kiro, Kirolină, Floare din grădină... Bine te-oi purta Și ți-oi cumpăra Rochiță cu zale, Lăsată pe șale. ALECSANDRI, P. P. 116. 2. (Mai ales la pl., cu valoare de sg.) Țesătură făcută din inele mici de fier, legate unul de altul; p. ext. haină făcută din această țesătură, și folosită în antichitate și în evul mediu de ostași spre a se apăra de loviturile dușmanilor. Oh! ce strălucite zale! ce coif mîndru! ce pieptar Minunat! DAVILA, V. V. 75. Dracul mă puse să nu mă dezbrac de za și să n-arunc coiful și sabia asta? DELAVRANCEA, O. II 172. S-a-mbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta, Papa cu-a lui trei coroane puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care, În turbarea-i furtunoasă, a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. La gît avea grumăjer rotund de zale de fer. ODOBESCU, S. I 65. ◊ Fig. Haide, suflete, ridică-ți leghioanele de gînduri Și-mbrăcate-n za eternă, întocmește-le în rînduri. VLAHUȚĂ, P. 83. 3. Zăbală. – Pl. și: (Mold.) zăi (ȘEZ. VII 167). – Variante: (regional) (1) zală, (2) zale (ALECSANDRI, P. A. 112), zea, zeale (NEGRUZZI, S. I 148, ALECSANDRI, P. P. 63, ȘEZ. V 175), s. f.

VIOLACEU, -EE, violacei, -ee, adj. Care bate în violet. Trebuie să fi alergat. în dumbrava de stejari din care lanțul violaceu al munților de graniță pare așa de apropiat. CĂLINESCU, E. 133.

munte (munți), s. m. – Ridicătură de pămînt mai mare decît dealul; lanț montan. – Mr., istr. munte, megl. munti. Lat. montem (Pușcariu 1128; Candrea-Dens., 1169; REW 5664), cf. it., sp., port. monte, prov., fr. mont, cat. munt. Se folosește în Trans. cu sensul special de „pășune”, cf. sp. monte „pădure”. – Der. Muntenia s. f. (Valahia); muntean, adj. (de la munte); muntean, s. m. (locuitor al Munteniei); muntenesc, adj. (muntean, valah); muntenește, adv. (ca în Valahia); muntenism, s. n. (particularitate lingvistică din Muntenia); munticel, s. m. (colină), cf. muncel; muntar, s. m. (Trans., mulgător de vaci și oi care pasc); muntos, adj. (de munte), pe care Pușcariu 1229 îl derivă direct din lat. montuōsus. – Din rom. provine pol. multanka „flaut”, din numele propriu muntenia (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Candrea, Elemente, 403).

CORDILIERI, Munții ~, cel mai lung lanț muntos de pe glob (c. 18.000 km), situat de-a lungul țărmurilor vestice ale Americii de Nord și de Sud (Anzi), constituit din două șiruri paralele. Alt. max.: 6.193 m (vf. McKinley), în America de Nord și 6.959 (vf. Aconcagua), în America de Sud. Lățime max.: c. 1.600 km în America de Nord și c. 900 km în America de Sud. Supr. totală: c. 90 mii km². Formează cumpăna de ape dintre oceanele Atlantic și Pacific. Circa 80 de vulcani activi. În depr. intramontane se află deșerturi și semideșerturi întinse. Bine împăduriți. Expl. de min. de cupru, aur, argint, cositor, plumb, platină, salpetru, petrol și cărbune.

IRAN Republica islamică ~ (al-Jomhūrῑ-ye Eslamῑ Irān), stat în SV Asiei, în Orientul Mijlociu, cu ieșire la M. Caspică, G. Persic și G. Oman; 1,6 mil. km²; 65,8 mil. loc. (1994). Limba oficială: persana (farsi). Religia: islamică (șiiți) 99%. Cap.: Teheran (Tehrān). Orașe pr.: Mashhad, Esfahān, Tabrῑz, Shῑrāz, Akwāz, Bākhtārān, Qom, Rasht, Hamadān. Este împărțit în 24 provincii. Relieful este reprezentat printr-un podiș central (pod. Iranului) cu alt. între 300 m și 1.800 m, ocupat de două deșerturi întinse (Dasht-e-Kavῑr și Dasht-e-Lūt) și înconjurat de munți înalți: în N, lanțul M-ților Elburz (alt. max.: 5.604 m, vf. Demavend sau Damāvand), în NE Khurasan și în V și SV lanțul M-ților Zagros, continuat cu M-ții Zaristan și Fars. În NV se află un sector al Pod. Armeniei. Climat subtropical continental excesiv, cu precipitații reduse. Stre M. Caspică și G. Persic clima este mai umedă (500-1.000 mm/an). Rețea hidrografică săracă (râul Karun, lacul Urmia). Vegetație cu caracter stepic și semideșertic, cu excepția reg. țărmurilor (păduri cu aspect tropical) și a versantului nordic al M-ților Elburz (pădure temperată). Economia țării se bazează, în principal, pe exploatarea și prelucr. petrolului, care asigură 20% din PNB și peste 90% din exporturi. Expl. de petrol (171,3 mil. t, 1992, locul 4 în lume; rezerve: 12,6 miliarde t, 1994, locul 5 pe glob), de gaze naturale (54,9 mil. m³, 1995; rezerve: c. 14 miliarde, 14 miliarde m³, locul 2 pe glob), min. de mangan, crom, cupru, plumb, zinc, fier, nichel, antimoniu, argint, bauxită, magnezit, sulf, azbest, sare gemă și huilă. Ind. prelucrătoare, în care este ocupată 1/3 din totalul populației active, produce: energie electrică (68,4 miliarde kwh, 1992), fontă, oțel, aluminiu, cupru și plumb rafinat, autovehicule, tractoare, aparate radio, televizoare, frigidere, derivate din petrol (benzină 5,9 mil. t, 1992), îngrășăminte chimice, acid sulfuric, sodă caustică, anvelope, ciment, țesături de lână și bumbac, sticlărie, piel. și încălț., zahăr (866 mii t., 1992), produse lactate, bere, țigarete. Agricultura concentrează c. 40% din populația activă și asigură 20% din PNB, principalul sector fiind producția vegetală. Peste 50% din supr. țării este neproductivă; 8,6% din supr. țării (între care c. 6 mil. ha irigate) se cultivă cu grâu (11,5 mil. t, 1994), orez (2,7 mil. t, 1994), porumb, orz, mei, sorg, cartofi (2,85 mil. t, 1994), tutun, bumbac, sfeclă de zahăr (4,7 mil. t, 1994), trestie de zahăr, soia, floarea-soarelui, in, susan, ricin, kenaf, legume (tomate 1,94 mil. t, 1994, fasole, mazăre, ceapă, năut, linte), pepeni, fructe (mere 1,69 mil. t, 1994, locul 7 pe glob, pere, caise, migdale, alune, struguri, 1,88 mil. t, 1994, locul 7 pe glob); plantații de citrice (lămâi 640 mii t, 1994, locul 5 pe glob), curmali, ceai (75 mii t, 1994), smochini, măslini, fistic (locul 1 pe glob). Se cresc ovine (45,4 mil. capete, 1994, locul 4 pe glob), caprine (23,5 mil. capete, 1994), bovine (7,1 mil. capete, 1994), bubaline, asini și catâri (2 mil. capete, 1994), cămile. Pescuit: 344 mii t (1993). Veche tradiție meșteșugărească (covoare persane, piel., ceramică). C. f.: 5,1 mii km. Căi rutiere: 151,1 mii km. Pipe-line-uri: 3,5 mii km. Flota comercială: 6,7 mii t. r. b. (1995). Moneda: 1 rial = 100 dinari. Turism slab dezvoltat, dar cu obiective de importanță mondială: locurile istorice au vestigii antice (îndeosebi persane) cum sunt Persepolis cu împrejurimile, Susa, Pasargada, Damghan, Bam sau din perioada postsasanidă (mai ales din sec. 11-18), Esfahān, Hamadān (ambele și cu vestigii persane), Shῑrāz, Tabrῑz, Bākhtārān, Mashhad, Yazd, apoi capitala Teheran (cu monumente vechi și moderne), țărmul M. Caspice cu stațiuni balneoclimaterice (Ramsar, Babolsar) și de sporturi de iarnă, lanțul muntor Elburz etc. Export: petrol și produse petroliere, gaze naturale, bumbac, fructe, țesături (covoare), lână și piei, autovehicule. Import: mașini, utilaje echipament ind., bunuri de lard consum, produse chimice și alim., animale vii etc. – Istoric. În mil. 3 î. Hr., în partea de SV a teritoriului I., s-a constituit statul Elam (cu capitala la Susa), legat și influențat de civilizația mesopotamiană. După stabilirea, în milen. 2 î. Hr., a indo-europenilor (mezii și perșii), se constituie regatul mezilor (sec. 8 î. Hr.), supus de regele perșilor, Cyrus II, care cucerește Media (550 î. Hr.), Lidia (547 î. Hr.) și Babilonul (539 î. Hr.) și pune bazele Imp. Persan, condus de dinastia Ahemenizilor. Sub Darius I, imperiul atinge maxima întindere teritorială: din Tracia și Egipt până la Ind, dar eșuează în încercarea de a supune Grecia (Războaiele medice). Imp. Persan este cucerit (334-330 î. Hr.) de Alexandru Macedon, iar, după moartea acestuia, teritoriul devine o parte a Regatului Seleucid. În sec. 3 î. Hr., se constituie Regatul Parților (240 î. Hr.-226 d. Hr.), care rivalizează cu Im p. Roman, apoi cu Imp. Bizantin. În urma cuceririi arabe (635-651), pe teritoriul persan se răspândește religia islamică. Inclus în Califatul de Bagdad, a fost cucerit (1258) de către mongoli. În perioada 1502-1736, sub dinastia Safavizilor, se consolidează pe teritoriul I. un stat care atinge apogeul sub Abbas cel Mare, iar șiismul devine religie de stat. Sub dinastia Kajarā (1775-1925), ca urmare a declinului, Persia pierde întinse teritorii din N, ocupate de Rusia, și face obiectul Tratatului anglo-rus (1907), care delimitează zonele de influență ale celor două mari puteri. În 1908, au fost descoperite primele zăcăminte petrolifere, făcând din I. unul dintre cei mari exportatori de țiței din lume. Un puternic curent novator și de emancipare națională, culminând cu instituirea (1906) parlamentului (Mejlis), împiedică, după primul război mondial, transformarea țării într-un protectorat de facto britanic și îl aduce pe tron pe Reza Khan (1925). Fondator al dinastiei Pahlavi, el schimbă denumirea țării în Iran (1935). Simpatizant al Germaniei naziste, Reza a fost constrâns să abdice în favoarea fiului său, Mohammad Reza, după ocuparea I. (1941) de trupe britanice și sovietice (evacuate în 1945-1946). Încercarea primului ministru M. Mossadegh de a elimina (1951-1953) capitalul străin din industria petrolieră eșuează. În perioada 1965-1977, șahul lansează o amplă politică de modernizare (laicizarea sistemului de învățământ, drepturi egale pentru femei ș.a.) și occidentalizare a I., ceea ce provoacă via nemulțumire a clerului islamic, al cărui exponentt devine ayatollahul Khomeini. Sub presiunea crescândă a opoziției, care îl acuza pe șah că s-a îndepărtat de valorile tradiționale islamice, acesta este silit să părăsească țara, iar puterea este preluată de Consiliul Revoluționar Islamic, în frunte cu Khomeini (1979). Noua constituție, care intră în vigoare la 3 dec. 1979, proclamă I. republică islamică. Relațiile I. cu S.U.A. cunosc o progresivă deteriorare, care culminează cu luarea ca ostatici a personalului ambasadei americane din Teheran (nov. 1979-ian. 1981). În I. se instaurează un regim islamic fundamentalist, controlat de cler. Disputa teritorială legată de posesia zonei Shatt al-Arab generează un lung și costisitor război cu Iraqul (1980-1988), soldat cu aproximativ un milion de victime. După moartea lui Khomeini (3 iun. 1989), se accentuează divergențele între fundamentaliști și reformatori. Sprijinul acordat de I. grupărilor fundamentaliste și antiisreraliene, îndeosebi în Liban, a generat încordări în raporturile cu S.U.A. și Europa Occidentală. Alegerea în funcția de președinte al țării (23 mai 1997) a lui M. Khatami, reprezentant al curentului moderat, a dus la un început de relaxare a relațiilor interne și internaționale. Republică parlamentară, conform Constituției adoptate la 3 dec. 1979. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament unicameral (Adunarea Consultativă Islamică – Mejlis) și de Consiliul pentru protecția Constituției numit de ayatollah, iar cea executivă, de un președinte și un Consiliu de miniștri.

GUTÂI (GUTIN), Munții ~, masiv muntos în lanțul vulcanic al Carpaților Orientali, cuprins între M-ții Oaș și Țibleș; alcătuit din aglomerate vulcanice și revărsări de lavă. Alt. max.: 1.443 m (vf. Gutâi). Zăcăminte de min. polimetalice. Expl. forestiere. Păstorit. Rezervația naturală geologică „Creasta cocoșului” (50 ha).

IBERICI, Munții ~ (CORDILLERA [cordiλéra] IBÉRICA), lanț muntos în NE Spaniei, cu orientare NV-SE, alcătuit din culmi cu conglomerate, care separă C. Castiliei de bazinul fl. Ebru. Lungimea max.: 440 km. Alt. max.: 2.313 m (vf. Sierra del Moncayo). Zăcăminte de min. de fier. Vegetație de foioase și tufișuri mediteraneene.

SCORPIEI, Munții ~ (DRAKENS-BERG RANGE), lanț muntos în SE Africii, extins pe direcție NE-SV, pe terit. statului Lesotho și al Rep. Africa de Sud, pe 1.125 km lungime, paralel cu țărmul Oc. Indian, reprezentând marginea ridicată și abruptă a Pod. Africii de Sud. Alt. max.: 3.428 m (vf. Thabana Ntlenyana, pe terit. statului Lesotho). Alcătuit din șisturi cristaline și gresii acoperite uneori de lave bazaltice. Pantele de E sunt acoperite cu păduri dese, iar cele de V mai aride, cu vegetație de savană. Din acești munți izv. fl. Orange.

MÚNTE (lat. montem) s. m. 1. Formă pozitivă și complexă de relief, cu înălțime care depășește 800 m. După origine pot fi: m. de cutare și înălțare (sau de geosinclinal), formați prin cutarea și înălțarea unei geosinclinale; m. de eroziune, care au luat naștere în urma acțiunii agenților geografici modelatori externi (ploi, vânturi, zăpezi, îngheț-dezgheț etc.) asupra unei regiuni de podiș înalt sau asupra unei zone afectate de mișcări de ridicare; m. vulcanici, rezultați în urma acumulării la suprafața scoarței a materialelor provenite din erupții vulcanice (masive izolate sau lanțuri de conuri); m. vechi, constituiți din roci cristaline vechi, reprezentând fragmente sau blocuri de platforme reînălțate până la c. 800-2.000 m alt., având aspect de horst sau munți bloc; m. reziduali, de fapt resturi ale unor munți vechi, neerodați, cu aspect de inselberg sau munți insulari; m. tectonici, cuprind toate categoriile de munți, cu excepția celor vulcanici și insulari. Din asocierea mai multor masive muntoase rezultă grupe, ramuri, lanțuri muntoase etc. ◊ M.-bloc = munți formați într-o regiune cu structură tabulară, ridicată de mișcări pe verticală, de-a lungul unor linii de falie. ◊ M. submarin = ridicare a fundului oceanelor și mărilor, izolată sau în lanțuri, cu înălțimi ce rar depășesc 1.000 m. 2. Fig. Grămadă, morman (de ceva).

ZA¹ (pl. -zale), ZEA (pl. zele) sf. 1 Verigă de lanț, ochiu de lanț: De aici pînă la munte Numai zale de aur mărunte (GOR.) ghicitoare despre „stele”; familiar a luat luleaua Neamțului cu zale cu tot (GOR.), s’a îmbătat bine; ❍ zală sg.: numai odată să umflă și lanțurile cad rupte zală de zală (RET.) ¶ 2 pl. Lanț(uri): la praznice, e foarte bine a pune la ușa grajdului zale, ca să treacă vitele peste ele (GOR.) ¶ 3 Cămașe de sîrmă ce purtau odinioară cavalerii, ca să-și apere trupul de loviturile de lance, de spadă, etc (🖼 5350): și să ’mbrăcă cu direptatea ca cu o za (BIBL.); l-au lovit pe hatmanul dintr’un sineț, de i-au rupt zaua de pe lîngă grumaz (NEC.); S’au îmbrăcat în zale lucii cavalerii de la Malta (EMIN.); Ieși-vor din negru pămînt În zale de-argint cavalerii, Puternici ca grindina verii (COȘB.); Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fier Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri, ca la semnul de războiu (ALECS.); l-au văzut om sprinten cu zea îmbrăcat, și cu cojoc de soboli preste zea (M.-COST.); printre bumbii dulămii se zărea o zea de sîrmă (NEGR.); îmbrăcau zeaoa de sîrmă și coiful de fier și se înarmau ca la o mare primejdie (ODOB.); ‼ cămașe de zale, cu același înțeles: îi pune lîngă piatra sub care a fost înmormîntat o cămașe de zale (I.-GH.): ‼ zale sg.: Cu o zale argintie se îmbracă mîndra țară (ALECS.) [comp. lat. medieval zaba, gr.-biz. ζάβα, alb. zave].

ÎNCĂTUȘA, încătușez, vb. I. Tranz. A pune (cuiva) cătușe; p. ext. a lega (pe cineva) cu lanțuri. Trimise pe Mercur, alergătorul zeilor, ca să puie mîna pe tîlharul de Prometeu, să-l lege cot la cot cu lanțuri și să-l încătușeze pe muntele Caucaz. ISPIRESCU, U. 88. ◊ Fig. Formalismul este exprimat în atitudinea superficială și șablon față de muncă, atitudine care încătușează inițiativa. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2880. ♦ Fig. (Despre sentimente, preocupări etc.) A pune stăpînire (pe cineva). Reculegîndu-se din tulburarea ce-i încătușa pe toți, plutonierul Boiangiu murmură cu un glas răgușit de spaimă. REBREANU, R. II 107. – Variante; cătușa vb. I, cătuși (SBIERA, P. 236) vb. IV.

lanț s.n. I 1 zale (v. za²), rătez, știr², <înv. și reg.> lanțug, <înv.> catenă, verigă. Calul este legat cu un lanț de un copac. La fântână, căldarea atârnă de un lanț. 2 (la pl. lanțuri) cătușe (v. cătușă), fiare (v. fier), <înv. și pop.> legături (v. legătură), legători (v. legătoare), obezi (v. obadă), zăvoare (v. zăvor), <înv. și reg.> lanțug, cotoaie (v. cotoi¹), verigi (v. verigă), <înv.> bante (v. bantâ), piedici (v. piedică), mănuși (v. mănușă), sigilii (v. sigiliu), verighete (v. verighetă). Criminalul a fost pus în lanțuri. 3 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care indică nume de metale prețioase) <înv.> gătin, lanțug. Poartă la gât un lanț de aur, cu o cruciuliță. 4 lănțișor, lanțug. Fata știe să împletească cu croșeta numai lanțuri. 5 (tehn.; la car sau la căruță; reg.) v. Lambă. 6 (tehn.; la car, la căruță sau la sanie; reg.) v. Opritoare. Piedică. Zăvor. 7 (tehn.; la tânjala carului; reg.) v. Cătușă. Tânjăluță. 8 (la pl. lanțuri; reg.) v. Leagăn. Scrânciob. 9 fig. (la pl. lanțuri) robie, sclavie, <fig.; înv.> legătură După secole de luptă, negrii au scăpat de lanțuri. II 1 (geomorf; determ. prin „muntos”, „de munți”, „munților” sau printr-un nm. pr.) catenă, catenă muntoasă, sistem muntos. Lanțul muntos al Carpaților este acoperit de păduri întinse. 2 (geomorf; determ. prin „muntos”, „de munți” sau printr-un nm. pr.) brâu, șir, șirag. Lanțul Carpaților mărginește Transilvania. 3 (cu sens spațial; de obicei urmat de determ. la pl. introduse prin prep. „de”, care indică un număr mare de lucruri, obiecte, ființe etc.) coloană, convoi, rând, șir, șirag, trâmbă, <fig.; fam.> cârnat. Pe autostradă s-a format un lung lanț de mașini. 4 (cu sens spațial) succesiune, șir. în depărtare se vede un lanț de dealuri. Pe această stradă este un lanț de case-tip. 5 (cu sens temporal) succesiune, suită, șir, șirag, șiretenie². Viața ei a fost un lanț de evenimente fericite și triste. Lanțul surprizelor a fost lung. 6 fig. coerență, înlănțuire, înlănțuire logică, legătură, șir, curs¹. A încercat să reconstruiască lanțul impresiilor din călătorie. Concluzia la care ajunge cineva este determinată de lanțul unor fapte. 7 fig. (rar) v. Ierarhie. Scară. III 1 (chim.) catenă, catenă ciclică, catenă liniară, catenă ramificată. Un lanț leagă între ei atomii de același fel ai unei substanțe. 2 (fiziol.) lanț cauzal închis = aferentație, aferentație inversă, cauzalitate inelară, conexiune inversă, feedback, legătură inversă, reacțiune, retroacțiune, retrocontrol. Lanțul cauzal închis este remiterea excitației de la neuronii periferici la neuronii centrali.

ALPII AUSTRALIENI (GREAT DIVIDING RANGE), lanț muntos în SE Australiei. Cei mai înalți munți ai continentului, constituiți din roci sedimentare cu intruziuni granitice. Alt. max.: 2.228 m (vf. Kosciusko). Lungime c. 450 km.

OAȘ 1. Munții ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanțul vulcanic din NV Carpaților Orientali, între granița de N a României și pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiți din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile și gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu adpect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obârșiei). Expl. de min. neferoase complexe și de mat. de costr. Păduri de fag și de gorun în alternanță cu pajiști. 2. Depresiunea ~ sau Țara Oașului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între M-ții Oaș și Gutâi. Supr.: c. 550 km². Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400-600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase și lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negrești, Târșolț și Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9°C; precipitații moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag și conifere. Expl. forestiere și miniere (bentonite la Racșa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Mariei). Zonă etnografică și folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oșenesc și tradițiile populare și-au păstrat vitalitatea.

RODOPI, Munții ~ (în bulg.: RODOPI PLANINA; în grec.: OROSIRA RODHÓPIS), lanț muntos în Pen. Balcanică, în SSV Bulgariei și NE Greciei, extins pe direcție NV-SE, pe 290 km lungime și 60 km lățime max., delimitat la N de valea fl. Marița și la V de cea a fl. Mesta. Alcătuit din roci cristaline și vulcanice, prezintă un relief domol, cu alt. ce scad de la NV la SE. Alt. max.: 2.191 m (vf. Goliam Perelik). Spre NV, R. se prelungesc cu m-ții Rila, iar spre V cu -m-ții Pirin. Zăcăminte de min. de plumb, zinc, cupru și crom. Acoperiți în mare parte cu păduri. De aici izv. râul Arda.

ORO- „munte, montan, alpin”. ◊ gr. oros „munte” > fr. oro-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. oro-. □ ~fil (v. -fil₁), adj., (despre plante) care crește pe munți; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante adaptate la mediul alpin; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre vegetație) adaptat la condițiile aspre ale munților înalți; ~gen (v. -gen₁), s. n., regiune vastă a scoarței terestre în care s-au produs puternice mișcări tectonice, ducînd la apariția unui lanț muntos cutat; ~genetic (v. -genetic), adj., relativ la formarea munților; sin. orogenic; ~geneză (v. -geneză), s. f., ansamblu de fenomene geologice care a determinat formarea lanțurilor muntoase; ~genic (v. -genic), adj., orogenetic*; ~genie (v. -genie₁), s. f., ramură a geologiei care studiază formarea lanțurilor muntoase cutate; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în orografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere a configurației munților; ~hidrografie (v. hidro-₁, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază apele și relieful dintr-o regiune; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., ramură a geodeziei care se ocupă cu măsurarea înălțimilor; ~morf (v. -morf), adj., (despre sol) format pe roci cu textură grosieră.

RUWENZORI [rúənzori], lanț muntos în ESE Africii, extins pe c. 130 km lungime de la N la S, respectiv între lacul Edward și lacul Albert, și pe c. 65 km lățime max., la granița dintre R.D. Congo și Uganda, la N de Ecuator. Este un gigantic horst, mărginit de falii, alcătuit din roci cristaline intrusive, care culminează în vf. Margherita din masivul Stanley (Ngaliema); 5.109 m alt. (după alte surse 5.119 m), al patrulea vârf din Africa după Kibo (5.895 m), Kenya (5.199 m) și Kilimanjaro (5.150 m). Prezintă culmi largi (separate de trecători și văi adânci) și mici lacuri. Acoperit cu păduri tropicale, umede, până la c. 2.600 m alt., apoi cu vegetație de altitudine specifică Africii de E, cu numeroase endemite până la c. 3.300-4.500 m alt., după care urmează domeniul zăpezilor persistente, la peste 4.500 m alt., pe versanții de E și la peste 4.800 m alt., pe cei de V. Zăcăminte de cobalt și cupru. Precipitații bogate (c. 2.300 m/an în medie). În cadrul acestui lanț muntos se află Parcul Național Ruwenzori Mountains (1952), extins pe 1.979 km² în SV Ugandei, în care se găsesc păduri tropicale cu diverse specii de arbori, cratere vulcanice și o faună bogată (cimpanzei, leoparzi, lei, elefanți, hipopotami, bivoli, antilope ș.a.). A fost inclus (1994) în lista Patrimoniului natural universal. Lanțul muntos R. a fost identificat ca cel numit de Ptolemeu „Munții Lunii”. Mult timp s-a crezut că de aici izv. Nilul. R. a fost escaladat pentru prima oară la 18 iun. 1906 de o echipă de alpiniști italieni condusă de Luigi Amedeo Savoia-Aosta.

TRÎMBĂ, trîmbe, s. f. 1. Bucată mare de pînză sau de stofă, de obicei făcută sul. V. vălătuc, val (III 1). Deasupra, cerul albăstrea, neclintit, ca o uriașă trîmbă de mătase nouă. SANDU-ALDEA, U. P. 20. Cu ochii rătăciți pe lanurile tăiate felii-felii, ca niște trîmbe de pînză, ce curgeau din creștet pîn’în dunga cenușie a drumului. VLAHUȚĂ, N. 23. Troanele de zestre împodobite cu flori tăiate în scîndura de tei erau pline de altițe, de catrințe, de trîmbe de pînză. SLAVICI, N. I 91. Lîna turmelor... ni se întoarce sub formă de trîmbe de postavuri. ODOBESCU, S. II 106. 2. Vîrtej (de apă, de praf, de ninsoare etc.). Ploieștii se zăresc în fund, cu trîmbe groase de fum deasupra. BOGZA, A. Î. 30. Din miazănoapte, vîntul zvîcnea și detuna în volburi cenușii, spulberînd cu repeziciune la fața pămîntului trîmbe de ninsoare și ace de sticlă. SADOVEANU, F. J. 442. Uneori trîmbele de apă se ridicau deasupra cheiului și porneau în stropi reci. DUNĂREANU, N. 65. ◊ Fig. Înaintea ochilor mei, aievea, se desfășura fermecătoare trîmba de vedenii. M. I. CARAGIALE, C. 38. Noaptea... învăluie tot, ca într-o trîmbă de întuneric. DELAVRANCEA, S. 164. 3. Rînd, șir, lanț. Trîmbele de care curg de pe toate ulițele, împănînd drumul munților. SANDU, D. P. 38. D-a stînga munții în trîmbe-ntinse Cu creștete – albe de soare-aprinse, Își pierd lungimea spre orient. BOLLIAC, O. 160. ◊ (În comparații și metafore) Copilul nu se domirea de ce cocorii umblă înșiruiți trîmbă. ISPIRESCU, L. 287. Luați bătaia sus din piscuri; Veniți trîmbă cam spre vale. Drept la fagii cei înalți. ODOBESCU, S. III 88. ◊ Loc. adv. În trîmbă = în linie, în rînd, unul după altul. Erau niște pomi înalți... și așezați în trîmbă pe drumul pe care mergeam. ISPIRESCU, L. 243. 4. Ceată (de ostași), grămadă (de oameni); pîlc. Cu un zîmbet straniu pe buze, își porni și Tomșa trîmba lui de călăreți. SADOVEANU, O. VII 12. Încotro se întorcea viteazul, uliți-uliți făcea printre trîmbele de turci. ISPIRESCU, M. V. 24. ◊ (În comparații și metafore, mai ales repetat) Se așezară trîmbe-trîmbe pe toată cîmpia, de la Dunăre pînă la Călugăreni. ISPIRESCU, M. V. 21. Seara, după ce toată ziua străjuia potecile... îi vedeai adunați trîmbe-trîmbe pe lîngă focuri. BĂLCESCU, O. I 334.

MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Din lat. monticellus.

MUNCEL, muncele, s. n. Munte sau deal mic, care constituie o treaptă mai coborâtă a unui lanț sau a unui masiv muntos, cu structură cutată, alcătuit din roci dure. – Lat. monticellus.

MUNCEL ~e n. Munte de înălțime mică, care face parte din treapta cea mai de jos a unui lanț muntos. /<lat. monticellus

FEDCENKO 1. Aleksei Pavlovici (1844-1873), naturalist și explorator rus. A explorat cursul inferior al fl. Sîr-Daria, nisipurile Kîzîlkum, văile Alai, Fergana și Zeravșan, precum și culmile muntoase Alai și Turkestan. A descoperit lanțul montan Zaalai, stabilind că acesta formează partea de N a Pod. Pamir. 2. Ghețar de munte (unul dintre cei mai mari din lume) în Asia Centrală (Tadjikistan), situat în Pod. Pamir, în M-ții Academiei de Științe, la 5.240 m alt.; 907 km²; lungime: 71,2 km; lățime: 1,7-3,1 km. Viteza zilnică de deplasare: 0,8 m.

CHEIE sf. 1 Instrument mai adesea de fier cu care se încuie sau se descuie o broască sau un lacăt (🖼 1091,¹.²): cu chei de aur și argint se deschid porțile raiului (ZNN.); Ⓕ: să aducă împăratului cheia raiului și lumina soarelui (SB.); mai adesea cheile raiului ¶ 2 Unealtă de metal cu care se întoarce un ceasornic de buzunar sau de perete (🖼 1091,³.⁵) ¶ 3 🎼 Unealtă cu care se acordă un pian; numită și „~ de acordat” sau „acordor” (👉 ACORDOR) ¶ 4 🔧 Unealtă de metal cu care se înșurubează sau se desșurubează o mașină, diverse instrumente, etc. (🖼 1091,⁶.⁸) ¶ 5 ~ franțuzească, un fel de ciocan cu care se strîng șuruburile (🖼 1091 ⁴) ¶ 6 📰 Instrument de tipografie cu care se închid formele în mașină (🖼 1092) ¶ 7 Ⓕ Loc întărit, fortăreață care oprește intrarea dușmanului într’o țară ¶ 8 Ⓕ Știință care servește de introducere la o altă știință: logica este cheia filosofiei ¶ 9 Ⓕ Explicațiune, deslegare: am găsit în sfîrșit cheia acestui mister ¶ 10 Ⓕ Convențiune după care se poate citi o scriere cifrata, secretă: nimica n’ar fi înțeles din acea îngrămădire de slove, dacă nu le avea cheia (CAR.) ¶ 11 🎼 Semn care arată gradul de înălțime și valoarea notelor de pe un portativ (🖼 1093, 1094): ~ de fa, ~ de sol ¶ 12 💒 Cheia bolții, piatra din creștetul unei bolți, care susține pe toate celelalte (🖼 1095) ¶ 13 pl. Ghizduri (la fîntînă) ¶ 14 🌐 Trecătoare îngustă între munți (🖼 1096): ni se deschide, printre două stînci colțuroase, cheia adîncă și îngustă a Dîmbovicioarei (VLAH.) ¶ 15 ⛵ ~ de lanț, unitate de măsură la lanțuri, în spec. la lanțul ancorei; o cheie este egală cu 15 metri de lanț [lat. clavem].

CHEVIOT (CHEVIOT HILLS) [tʃéviət hilz], lanț muntos caledonian în Marea Britanie, între M-ții Pennini și colinele Scoției de Sud; relief de munți mici, tociți, alcătuiți din gresii, granite și șisturi paleozoice. Alt. max.: 816 m (vf. Cheviot). Zăcăminte de huilă. Creșterea ovinelor.

Sângeorz, (Sângiordz, Sânjorz), s.n. – (23 aprilie) 1. Sărbătoare precreștină care, în antichitate, a marcat debutul unui nou ciclu vegetațional și agropastoral (Anul Nou arhaic). Primul om care iese cu plugul la arat este sărbătorit ca un împărat (Tânjaua de pe Mara, Udătoriu din Chioar) și debutează oficial anul pastoral. În ziua de Sângeorz, poarta, casa, grajdul și staulul oilor erau împodobite cu frunze verzi de tei, mesteacăn, carpen, fag sau frasin: „Înstruțam staulu’ cu oi și vranița să sie anu’ bogat, să crească iarba. Zicea că, dacă are cineva fete, ajută fetele să să mărite, că crengile acelea aduc noroc la casă” (Bilțiu, 2009: 90-91; Săcel). Elementul esențial al acestei sărbători este stropitul cu apă (rit de fertilizare și fecunditate): „Pă fete le băga în râu să sie sănătoase și vlăstoase tătă vara” (idem; Borșa); „Și oamenii să udau dimineața să să spele de tăte relele, să rămâie curați ca apa, să fie iuți ca apa de munte primăvara” (idem; Sat Șugatag). Debut de an pastoral: „Când scoatem oile la Sângeorz, le trecem păstă lanț, păstă rug și păstă secure” (idem; Cupșeni); „Atunci când fac stânile, se cheamă mulsu’ măsurii. Atunci se măsoară laptele, care cât are, sau cu litra, sau cu găleata. Atunci mere și popa și face slujbă pă ele și le stropea cu apă sfințită” (Papahagi, 1925). 2. (rel.) Sărbătoare religioasă creștină, închinată Sf. Gheorghe (23 aprilie). 3. (mit.) Personaj din galeria divinităților populare ale mitologiei române (Vulcănescu, 1987). Anul Nou arhaic debuta, ca la toate popoarele antice, o dată cu declanșarea muncilor agricole și începutul anului pastoral. A existat, cu siguranță, o divinitate care patrona această sărbătoare. Trebuia să fie un luptător, un erou salvator, civilizator, care învingea stihiile iernii, aducea soarele, ploaia și vegetația. Peste acest cult arhaic religia creștină a suprapus imaginea Sf. Gheorghe, cu atribute și virtuți similare. Sărbătoarea lui s-a fixat, în calendarul creștin, pe 23 aprilie, o dată cu debutul anului pastoral: „La o săptămână după Sân-Giordz, strângem stâna laolaltă (…) apoi merem la munte; apoi, când rumpem sterpele, băgăm oile după strungi și le afumăm” (Papahagi, 1925; Ieud). În amintirea acelui zeu arhaic se împodobeau porțile și streșinile caselor cu crenguțe de mesteacăn și oamenii se stropeau cu apă, pentru a prefigura un „an vlăstos”. ♦ (onom.) Sângeorzan, nume de familie (12 persoane cu acest nume, în Maramureș, în 2007). – Din sânt „sfânt” + George (< Gheorghe) (MDA); cf. lat. Sanctus Georgius (DER), cf. magh. Szent György (MDA).

sistem sn [At: (a. 1774) URICARIUL, VI, 425 / V: (asr) ~ă sf, (înv) sistim, sistimă sf, (reg) sus~ / Pl: ~e / E: ngr σύστημα, lat systhema, it sistema, fr système, ger System] 1 Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formând un întreg organizat, care pune ordine într-un domeniu de gândire teoretică, reglementeză clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii, face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. 2 Mod de organizare și de conducere a vieții economice, politice și sociale a unui stat Si: regim, (rar) orânduire. 3 (Îs ~ social) Totalitatea raporturilor stabilite între oameni în societate. 4 (Îs ~ economic) Mod de organizare a producției și a repartiției bunurilor materiale într-o societate. 5 Ansamblu de idei (științifice, filozofice, politice etc.) care, prin dispunere logică, formează un tot unitar Si: concepție (3), doctrină, învățătură, teorie¹. 6 (Ast; asr; îs) ~ul lumii (ori lumesc), (înv) ~ă a lumei Mod în care se credea, în Antichitate, în Evul Mediu și la începutul timpurilor moderne, că sunt dispuse planetele și stelele în univers. 7 (Ast; îs) ~ solar, (înv) ~a sorească (ori soarelui sau de sori) Ansamblu de corpuri cerești format din soare, din planetele care gravitează în jurul lui, precum și din cometele corpurilor meteoritice, ale gazului și pulberilor interplanetare. 8 (Ast; îs) ~ stelar, (înv) ~ă stelească Fiecare dintre grupurile de stele constituite în roiuri și în galaxii. 9 (Ast; pex) Ansamblu de corpuri cerești. 10 Ansamblul unităților de măsură alcătuit din unități fundamentale și derivate. 11 Clasificare făcută pe baza anumitor criterii a elementelor unui ansamblu, efectuată pentru a facilita studierea lor. 12 Ansamblu ordonat și unitar rezultat dintr-un sistem (11). 13 (Înv; îf ~ă, sistim, sistimă) Tagmă. 14 (Atm) Ansamblu de organe sau țesuturi având aceeași structură. 15 (Atm) Ansamblu de organe sau de țesuturi care îndeplinesc aceleași funcții în organism. 16 (Bot; îvr; îs) ~ radicular Totalitatea ramificațiilor rădăcinii unei plante. 17 (Bot; îs) ~ vascular Totalitatea vaselor prin care circulă seva în plante. 18 (Teh) Ansamblu de elemente sau de instalații, în interdependență și care formează un tot organizat. 19 (Ggf; șîs ~ muntos, înv, ~ă de munți) Grup de masive muntoase legate între ele genetic și structural, care prezintă caractere morfologice asemănătoare Si: lanț. 20 (Glg; șîs ~ geologic) Totalitatea depozitelor formate în timpul unei perioade geologice. 21 (Mat; șîs ~ de ecuații) Ansamblu de ecuații cu mai multe necunoscute ale cărui soluții trebuie să verifice simultan toate ecuațiile ansamblului. 22 (Lin) Ansamblul părților constitutive ale limbii sau ale diverselor aspecte ale ei, legate între ele prin raporturi de interdependență și subordonate în vederea realizării comunicării. 23 Formă care reprezintă un anumit grup de obiecte sau de fenomene Si: model, tip¹. 24 (Rar; pex) Fel (2). 25 (Pex) Tipar. 26 Marcă de fabrică. 27 (Glg; îs) ~ cristalografic (sau de cristalizare ori, înv, cristalin) Categorie în care sunt grupate cristalele după caracterele generale ale simetriei lor. 28 (Îvr) Ansamblu de specii (înrudite). 29 Ansamblu de principii, de reguli etc. formând un tot organizat, care face ca o activitate practică să se desfășoare potrivit unui anumit scop. 30 (Rar; prc) Principiu. 31 (Îs) ~ electoral Totalitatea normelor prin care se reglementează alegerea deputaților în organe reprezentative, precum și raporturile dintre deputați și alegătorii lor. 32 (Îs) ~ monetar Totalitatea monedelor existente la un moment dat într-un stat și a raporturilor stabilite între valorile lor. 33 (Îs) ~ informațional Ansamblu de procedee și de mijloace de colectare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor, instituțiilor, ministerelor etc. 34 Succesiune de operații, de faze etc. alese după anumite criterii și dispuse într-o anumită ordine pentru a se ajunge la un anumit rezultat, pentru a obține un anumit lucru etc. 35 Metodă de lucru Si: chip (78), fel (19), formă (16), manieră, mijloc, mod¹, modalitate, procedeu, procedură, (asr) procedare, (rar) putință, (înv) manoperă, marșă, mediu², mijlocire, (îvr) așezământ, mers¹. 36 (Mat; îs) ~ de numerație, (înv) ~a numerației (ori numărului) Complex de reguli pentru exprimarea (orală sau scrisă) a numerelor întregi. 37 Normă. 38 (Îs) ~ Braille Metodă de scriere pentru nevăzători, cu litere tipografice speciale scoase în relief, pentru a putea fi pipăite. 39 Mod de a se purta al cuiva. 40 (Rar; pex) Obicei. 41 Mecanism logic sau psihic. 42 Mod particular de a percepe, de a interpreta etc. Si: stil. 43 (Pgn) Complex de elemente intercorelate care îndeplinesc o funcție comună, conformându-se acelorași norme. 44 (Pgn) Ansamblu organizat și coerent Si: structură. 45-46 (Îljv) Fără (nici un) ~ (În mod) incoerent. 47 (Îlav) Cu ~ În mod ordonat, metodic. 48 (Îs) ~ audio Combină muzicală.

PREZENȚĂ, prezențe, s. f. Faptul de a fi prezent undeva; existența cuiva sau a ceva într-un loc, într-un timp anumit. Acum vă las, fiindcă nu pot lipsi copiii de prezența mea. C. PETRESCU, C. V. 201. Prezența lui Raul Brumaru continua să-l sîcîie. REBREANU, R. I 174. ◊ Listă (sau caiet) de prezență = listă (sau caiet) în care semnează cei prezenți la un curs, la o ședință etc. Condică de prezență v. condică. ◊ Loc. prep. În prezența (cuiva) = fiind cineva de față; în fața, înaintea cuiva. Acasă la d. Zdharia Duhu și în prezența mătușii Ruxanda. C. PETRESCU, A. 454. Mergeți dar să-i aduceți în prezența noastră. ALECSANDRI, T. I 409. ◊ Expr. A face act de prezență v. act. Prezență de spirit = însușirea cuiva de a-și păstra stăpînirea de sine, de a face față imediat unei situații neașteptate; sînge rece. Un bărbat, chiar cînd e numai abia trecut de vîrsta copilăriei, are alți ochi și altă prezență de spirit în asemenea împrejurări. C. PETRESCU, C. V. 171. Dacă Rudolf n-avea prezență de spirit, ori intra ea subt roate, ori intram și ne răsturnam noi în șanț. REBREANU, R. I 154. Parcă n-ai ști că e deștept, are prezență de spirit, are curajul opiniei. MIRONESCU, S. A. 108. ♦ Realitate nemijlocită. Aur și oameni. Aceste două prezențe au făcut ca niște munți mai mici, mai puțin prăpăstioși, să întreacă în glorie și în dezlănțuiri de evenimente toate celelalte masive din lanțul impresionant al Carpaților. BOGZA, Ț. 9. Și visurile lui erau chinuite de această prezență misterioasă și înăbușitoare. C. PETRESCU, C. V. 137.

HIMALAYA (HIMALAIA), cel mai înalt sistem muntos de pe Pământ, situat în Asia Centrală, între C. Indo-Gangetică (la S) și Pod. Tibet (la N). Formează o barieră naturală, în special climatică, între deșerturile muntoase ale Asiei Centrale și zonele tropicale ale Asiei de S. Se extinde pe terit. Indiei, Nepalului, Chinei, Pakistanului și Bhutanului; c. 2.500 km lungime și 180-350 km lățime. Cuprinde trei trepte: în S, M-ții (Colinele) Sivalik (900-1.200 m), în partea centrală, Himalaya Joasă (3.500-4.500 m), iar în N, lanțul principal, Himalaya Înaltă, cu piscuri ce depășesc 8.000 m. Alt. max.: 8.848 m (vf. Chomolungma, cunoscut și sub denumirea de Everest). Sunt munți tineri, formați în orogeneza alpină. Versanții sudici sunt alcătuiți din conglomerate și gresii, iar cei nordici din gnaisuri, granite, șisturi cristaline și filite. Pe versantul sudic, vegetația urcă până la 4.000 m, iar limita zăpezilor persistente coboară la 4.500 m. Versantul de nord este arid, cu limita zăpezilor persistente la 5.500 m. De aici izvorăsc principalele fluvii ale Asiei de S: Ind, Gange, Brahmaputra ș.a. Defilee sălbatice. Culmi de tip alpin; puternică glaciație cuaternară. Alpinism.

FERECA¹ (-ec) vb. tr. 1 🔧 A căptuși sau a îmbrăca cu fier, a lega cu cercuri de fier: toroipanul pe care și-l cioplise el ... și-l ferecase cu fier ISP. ¶ 2 🏚 ~ o piatră de moară, a-i bate fața spre a-i face scobituri sau zimți, ca să macine mai bine ¶ 3 A îmbrăca (o sculă prețioasă, o icoană, etc.) cu plăci de argint, de aur sau cu pietre scumpe: mă jur să ferec cu argint icoana ta NEGR. ¶ 4 A lega cu fiare, în lanțuri, a încătușa: au și trimes de l-au ferecat în obezi NEC.; cînd luă ... pe Prometeu să-l ducă a-l fereca pe muntele Caucas ISP. ¶ 5 pr. ext. A lega cu frînghii pe cineva: Și-l lega și-l fereca Tot cu frînghii de mătase TOC.; a înțepeni, a lega strîns (despre lucruri): căruța era ferecată cu teie CRG. [‡ făreca < lat. fabrĭcare].

calce¹, călci, s.f. – Lanț înroșit în foc (pe care se mulge oaia ca să nu i se ia laptele): „Se păstrează obiceiul ca atunci când mulgi întâi la munte să se mulgă pe călci” (C. C. 1979). – Probabil lat. calx, calcis „călcâi”.

calce¹, călci, s.f. – (reg.) Lanț înroșit în foc (pe care se mulge oaia, ca să nu i se ia laptele): „Se păstrează obiceiul ca atunci când mulgi întâi la munte să se mulgă pe călci” (C. C., 1979). – Et. nec.

calce¹, călci, s.f. (reg.) Lanț înroșit în foc (pe care se mulge oaia, ca să nu i se ia laptele): „Se păstrează obiceiul ca atunci când mulgi întâi la munte să se mulgă pe călci” (C. C., 1979). – Et. nec.

GRUMAZ, grumaji, s. m. 1. (La oameni și la animale; uneori la pl. cu valoare de sg.) Partea trupului care leagă capul de trunchi (v. gît); (în special) partea dindărăt a gîtului (v. ceafă, cerbice.). Munteanca a bătut în grumazul calului cu capătul frîului și a trecut repede înainte. SADOVEANU, B. 153. Grumazul lui Duman prinde să lucească de sudoare, jugul îl frige. GÎRLEANU, L. 38. Chica lui neagră ca pana corbului flutura ca o coamă pe grumajii lui. ISPIRESCU, L. 229. Razele dulci loveau fața-i senină, Rotunzii umeri și-albul ei grumaz. EMINESCU, O. IV 77. ◊ (În legătură cu ideea de robie) Iobagi și clăcași, maghiari și romîni – Dar același bici și aceiași stăpini. Același cuțit înfipt în grumaji. TULBURE, V. R. 37. Nu port pe grumaz urmele lanțului. BENIUC, V. 2. ◊ (Metaforic) Muncitorii abia așteaptă să se avînte pe grumajii tractoarelor, abia așteaptă să dea drumul atîtor motoare; numai să crească lanurile. CAMILAR, TEM. 106. Munții se-ncalecă, grumaz peste grumaz, pînă în slava cerului. DELAVRANCEA, T. 184. ◊ Expr. A ține (sau a lua, a prinde, a cuprinde) pe cineva (de sau pe) după grumaz v. după. A-și pleca grumazul în fața (sau sub piciorul) cuiva = a se umili, a se lăsa robit, asuprit (de cineva). Norodul și-a plecat iar grumazul sub piciorul păgînului. SADOVEANU, O. I 6. A-și îndoi grumazul = a renunța la luptă, a se socoti învins. Ești nădejdea țării, Scut unui popor, Și-ți îndoi grumazul, Frîngi mîndria lor? TOMA, C. V. 101. A pune piciorul pe grumazul cuiva sau a îndoi grumazul cuiva (în jug) = a robi, a subjuga (pe cineva). Acești păgîni s-au prefăcut; este chip de înțelegere între ei și noi, mai ales de cînd ismailitenii și-au pus piciorul pe grumazul lor. SADOVEANU, N. P. 254. 2. (Rar) Gîtlej. Un nod amar îl strînse în grumaz. CAMILAR, N. I 158. 3. (Popular) Partea mai îngustă a unor obiecte (care corespunde gîtului omului). Grumazul coasei. ▭ Între foi de nuc alături, lîngă fruntea lui de ceară, Ostenit se-ntinde arcul pe grumazul de vioară. GOGA, P. 70. – Pl. și: (învechit) grumazi (BART, S. M. 84, CREANGĂ, P. 316, NEGRUZZI, S. I 145), (s. n.) grumazuri (CAMILAR, T. 13).

MAOKE (PEGUNUNGAN MAOKE), lanț muntos în Indonezia (Irian Jaya), în NV ins. Noua Guinee, extins pe direcția E-V, pe 680 km lungime, până la granița Indoneziei cu Papua-Noua Guinee. Cuprinde două șiruri de munți, respectiv culmile Sudirman (în V) și Djajawidjaja (în E), cu numeroase vârfuri de peste 4.000 m alt. (Trikora 4.750 m, Mandala 4.760 m ș.a.). Alt. max.: 5.030 m (vf. Jaya, cel mai înalt din ins. Noua Guinee).

SELKIRK, lanț muntos în SV Canadei, parte componentă a m-ților Stâncoși, situat în SE prov. Columbia Britanică, la graniță cu S.U.A., extins pe 320 km lungime și 130 km lățime. Alt. max.: 3.533 m (muntele Sir Sandford). Numeroși ghețari, văi glaciare și depresiuni adânci. Zăcăminte de aur, argint, cărbune, min. de cupru, mercur și zinc. Traversat de c. f. transcanadiană prin tunelul Connaught (8 km lungime) din pasul Rogers. Inclus parțial în Parcul Național Glacier.

LANȚ ~uri n. 1) Obiect constituit dintr-un șir de verigi, asamblate consecutiv între ele și folosit pentru legare, suspendare, tracțiune etc. 2) Unealtă constituită din mai multe vergele metalice puse cap la cap și folosită la măsurarea pământului. 3) fig. Succesiune de elemente omogene; șir; rând; serie. ◊ ~ de munți sistem muntos; șir de munți. Reacție în ~ succesiune de reacții elementare, care continuă de la sine, una din alta. A se ține ~ a urma unul după altul fără întrerupere. În ~ în șir continuu. /<bulg. lanec

ASIA CENTRALĂ, reg. naturală în interiorul Asiei (China și Mongolia); c. 6 mil. km². Este limitată la N și V de frontierele C.S.I. cu China și Mongolia, iar la S de linia depr. tectonice ale Indului superior și Brahmaputrei; în E este limitată de M-ții Marele Hingan. În A.C. se disting: Zona montană, formată din M-ții Tianshan, Altaiul Mongol, Hangai și Hentei, în care se găsesc depr. Țungaria, zonă de depr. cu alt. de 1.000-1.500 m (Gobi și Tarim, ocupate de pustiurile Gobi și Takla-Makan) și A. Centrală Înaltă, cuprinzînd Pod. Tibet și lanțurile montane, Kunlun și Karakorum. Relieful prezintă o îmbinare de suprafețe stîncoase și nisipoase relativ erodate, cu alt. diferite, înconjurate sau traversate de culmi montane. Clima este continentală excesivă, cu ierni reci și temperaturi medii de -10 °C (în Tibet). Pentru 3/4 din terit., precipitațiile însumează 100-200 mm/an. Pe munții înalți se găsesc ghețari. Hidrografia. Din periferiile reg. izv. marile fl.: Huanghe, Yangtze, Mekong, Salween, Brahmaputra, Ind, Irtîș, Selenga, Amur, restul terit. suprapunîndu-se unei zone endoreice cu numeroase lacuri (Tarim, Kukunor), în majoritate sărate. Solurile sînt castanii în N, cenușii de pustiu în centru, precum și solonceacuri și takîre. Vegetația de stepă trece către munte în taiga montană (conifere).

pietros, -oasă, pietroși, -oase, adj. – Plin de pietre, cu multe pietre. ♦ (top.) Pietrosul Rodnei, vf. (2.303 m) situat în Masivul Rodnei, prin care se atinge altitudinea maximă din întreg lanțul Carpaților Orientali. Diferența de nivel între Borșa și vf. Pietrosu este de 1.643 m (Posea, 1980: 18). Legenda spune că, „până în anul 1940, Pietrosul a avut înălțimea de 2.305 m, dar din ordinul lui Horty, vârful a fost retezat pentru a se așeza o cruce care să poarte numele acestui fascist” (Timiș, Mihali, 2000: 45-46); Pietrosu, munte (1.850 m) care formează partea centrală a culmei Budescu (Munții Maramureșului, culmea Pietrosu – Bârdău) (Posea, 1980: 28); Pietroasa, vf. (1.200 m) în Munții Ignișului; Pietrosul, pârâu ce izvorăște de sub căldarea glaciară de sub Rebra (Munții Rodnei) și se varsă în pârâul Izvorul lui Dragoș (Monumente,1976: 26). – Din piatră (< lat. petra) + suf. -os (Scriban, DER, DEX, MDA).

VUI, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit (uneori intens, alteori înăbușit); a vîjîi, a mugi, a hui. Fugarii se pierdeau, – înainte – ca nălucile; vîntul vuia, ploaia vuia, nourii vuiau, copitele vuiau surd pe pămîntul plin de apă. SADOVEANU, O. I 150. Trenul trecu vuind peste podul alb. C. PETRESCU, S. 33. Prin vulturi vîntul viu vuia. COȘBUC, P. I 56. ♦ (Despre tunet) A bubui. Tunetul se poartă vuind din loc în loc. ALECSANDRI, P. I 193. Tunetul vuia în depărtare. NEGRUZZI, S. I 57. ♦ (Despre foc și lucrurile supuse acțiunii lui) A dudui; a țiui. Vuia în sobă tăciunele aprins. CREANGĂ, A. 34. ♦ (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A suna, a răsuna. Clopotul prinse a vui prin noapte. SADOVEANU, O. VII 366. Metalica, vibrînda a clopotelor jale Vuiește în cadență și sună întristat. EMINESCU, O. I 1. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. S-aud tobele vuind. NEGRUZZI, S. II 77. ♦ (Despre mulțimi, colectivități) A face gălăgie, a vocifera; a fremăta. Mulțimea vuia într-una, întrecînd vuietul apei. V. ROM. noiembrie 1953, 20. Lumea foia vuind. SADOVEANU, O. I 511. Cei de-afară însă, cu cît se apropiau, cu atît vuiau mai cuprinzător. REBREANU, I. 33. ♦ (Despre obiecte lovite, care vibrează) A produce un sunet prelung; a trosni, a pîrîi, a hurui. Poarta închizîndu-se, vuiește lung. SADOVEANU, O. VI 284. Schelele vuiau, macaralele țipau în lanțuri grele, iar ceata înainta în două șiruri, unii care încărcau și alții care descărcați. DUNĂREANU, N. 13. 2. (Subiectul indică locul în care se produce zgomotul) A se umple de sunete puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. Era rece și umed, și de jur împrejur vuiau codrii de brad pe munți. SADOVEANU, O. VIII 12. Capul greu îi vuia amarnic a pustiu. VLAHUȚĂ, O. A. 125. Valea, muntele vuiesc, în nori, corbii croncăiesc. ALECSANDRI, P. A. 40. ◊ Impers. Și-n urmă-i vuiește, Codrul clocotește De-un mîndru cîntic. ALECSANDRI, P. P. 68. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd cauza zgomotului) Singurătățile Prutului vuiau de furtuna războiului. SADOVEANU, O. VII 7. De departe curtea Iuga vuia de gălăgie. REBREANU, R. II 199. De vaiet lung vuiește Golul mucedelor stînci. COȘBUC, P. II 12. (Fig., eliptic) Discreția ta nu mai are rost. Vuiește Bucureștiul. N-ai citit nici un ziar? BARANGA, I. 159. De cîteva ceasuri vuia Bucureștii și umblau fel de fel de zvonuri, nimeni neștiind ce s-a întîmplat anume. CAMIL PETRESCU, O. II 224.

CHERVAN, chervane, s. n. (Învechit) 1. Car mare pentru transportul mărfurilor și al persoanelor. V. brașoveancă. Trebuie să fi avut hazul lor călătoriile acelea cu chervanul. M. I. CARAGIALE, C. 75. Azi trebuie să cadă de la Galați chervanele cu băcălii. HOGAȘ, DR. 258. Chervane vechi, căruțe cu bucate Se duc spre munți și curg mereu din zare. IOSIF, V. 69. În urmă-le venea un chervan mare mocănesc, plin pînă în coviltir de sipeturi. ODOBESCU, S. I95. 2. Șir lung de trăsuri sau de care; caravană. [A pornit] pin Brașov, spre părțile apusului către Lipsea, în chervan, cum umblau negustorii p-atunci. CARAGIALE, O.III 38. Chervanul se ținea lanț; sute de trăsuri mergeau lin pe șleau, una după alta. GHICA, S. 323.

PROFET, profeți, s. m. (În diferite credințe religioase) Personaj considerat ca interpret al voinței lui dumnezeu, capabil să prevadă și să prezică viitorul; proroc. Se nălță de jos profetul într-ai săi neîntrecut, Și urcîndu-se în munte sub a serii străjnicie Cu nori groși de ceață albă se-mbrăcă pe vecinicie. MACEDONSKI, O. I 100. Se lumina la față ca un profet, fraza se deschidea, se lărgea, într-o bogăție de cuvinte sonore. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. ♦ Cel care anunță, vestește viitorul prin cunoașterea sau intuiția evenimentelor trecute și prezente. Mureșan scutură lanțul cu-a lui voce ruginită... Preot deșteptării noastre, semnelor vremii profet. EMINESCU, O. I 32. ◊ Expr. Nimeni nu e profet în țara lui = faptele cuiva găsesc adesea mai puțin răsunet în mijlocul concetățenilor decît între străini. S-a întîmplat măcar o dată să fie cineva profet în țara lui? C. PETRESCU, C. V. 245. Apoi zice și proverbul: nimeni nu este profet în țara lui. BOLINTINEANU, O. 278. ◊ (De obicei articulat) Titlu dat de musulmani iui Mahomed. Atunci el pricepe visul că-i trimis de la profet, Că pe-o clipă se-nălțase chiar în rai la Mohamet. EMINESCU, O. I 144.

SIBERIA (SIBIR’) 1. Vastă regiune naturală în partea central-nordică a Asiei, cu cea mai mare extindere pe terit. Federației Ruse și în mai mică măsură în N Kazahstanului, cuprinsă între m-ții Ural la V, mările Kara, Laptev și a Siberiei Orientale la N, mările Bering, Ohotsk, Japoniei la E și deșerturile Asiei Centrale, granițele Federației Ruse cu China și Mongolia la S. S. se desfășoară pe pe 130° long. E și pe 30° lat. N, ocupând c. 13,5 mil. km². Din punct de vedere geologic, S. corespunde fundamentului cristalin, Paleozoic, al Platformei Siberiene, iar din punct de vedere morfologic se împarte în două: Siberia de Vest, la V de fl. Enisei, și Siberia de E,la E de aceasta. Siberia de Vest cuprinde o mare câmpie joasă, slab fragmentată, și stepa semiaridă din Kazahstan, drenate de fl. Obi., precum și lanțul m-ților Altai, cu vf. Beluha (4.506 m), iar Siberia de Est, numită și S. Orientală, care include și Extremul Orient Rusesc, se desfășoară pe c. 2.000 km de la V (de la fl. Enisei) la E (mările mărginașe ale Oc. Pacific) și pe c. 2.400 km de la N la S, având un relief predominant de platou și de munți care acoperă 75% din totalul Siberiei de Est, respectiv platoul Siberiei, m-ții Saian, Iablonovîi și Stanovoi în S, și Verhoiansk, Cerski, Kolîma, Sihote-Alin și m-ții Kamceatkăi (cu vf. Kliucevski de 4.750 m alt., cel mai înalt din întreaga Siberie). S. cuprinde patru peninsule mari (Iamal, Taimîr, Ciukotsk și Kamceatka), este drenată de numeroase fluvii și râuri mari, în mare parte navigabile (Obi, Enisei, Irtîș, Ișim, Tobol, Tunguska, Lena, Amur, Vitim, Aldan, Indighirka ș.a.), are în cuprinsul ei cel mai adânc lac de pe glob (Baikal, 1.620 m; după alte surse 1.940 m), precum și numeroase orașe cu importanță economică (Novosibirsk, Omsk, Krasnoiarsk, Irkutsk, Novokuznetsk, Tomsk ș.a.). Clima S. este variată, zonată latitudinal, de la climatul arctic și subarctic în N până la temperat în S, cu un grad ridicat de continentalism. Caracteristic pentru S. este faptul că în această zonă se dezvoltă, atât iarna, cât și vara, o vastă arie anticiclonală, numită anticiclonul siberian, care generează vânturi puternice și temp. foarte scăzute iarna (-40; -68°C; minima absolută a fost înregistrată la Oimiokon, -77,8°C) și veri călduroase (32-38°C) și aride. Vegetația este zonată tot pe latitudine, în N desfășurându-se tundra, urmată spre S de zona pădurilor de conifere sau taigaua, iar în partea de S a S. se extinde stepa. S. dispune de însemnate zăcăminte de subsol (petrol, gaze naturale, cărbuni, diamante, min. de fier, plumb, zinc, cupru, bauxită, uraniu ș.a.), precum și de mari resurse hidroenergetice. S. este traversată de calea ferată transsiberiană, construită în anii 1891-1916, de mare importanță economică în legăturile Rusiei europene cu Extremul Orient Rus. – Istoric. În 1582 cazacii conduși de Ermak Timofeevici i-au învins pe tătarii din Hanatul Siberiei, Astfel a început penetrarea treptată a cazacilor și explorarea Siberiei de către ruși și supunerea populației locale obligate să plătească tribut în blănuri. Din sec. 17 loc de exil și colonie penală a țarilor ruși; în sec. 20, colonizare rusească pe scară largă. S. a constituit în timpul regimului stalinist, în special în anii 1930-1940, un înspăimântător loc de exil pentru adversarii politici. 2. Marea Siberiei Orientale, mare din bazinul Oc. Arctic situată pe platforma continentală, între țărmul de NE al Asiei, arh. Novosibirsk la V și ins. Vranghel la E, care comunică cu M. Laptev prin strâmtorile Sannikova și Laptev și cu M. Ciukotsk prin str. Longa; 936 mii km². Ad. medie: 58 m; ad. max.: 160 m. În ea se varsă fl. Kolîma și Indighirka.

SUFLA, suflu, vb. I. 1. Intranz. A elimina aer din gură sau din plămîni cu o anumită forță sau presiune; a expira forțat aerul. Își sufla în pumni ca să-și dezghețe degetele. VLAHUȚĂ, O. A. 136. Purcelul... suflînd o dată din nări, s-au făcut ca două suluri de foc, de la bordeiul moșneagului... pînă la palatul împăratului. CREANGĂ, O. A. 169. ◊ A sufla în lumînare (sau în lampă) = a stinge lumînarea sau lampa (expirînd cu putere aerul deasupra flăcării). Am închis ochii. Învățătorul a suflat în lampă și a ieșit din odaie cu pași nesimțiți. SADOVEANU, E. 109. Cînd cu gene ostenite sara suflu-n lumînare, Doar ceasornicul urmează lung-a timpului cărare. EMINESCU, O. I 130. ◊ Expr. A-i sufla cuiva în borș (sau a sufla în borșul cuiva) = a se amesteca (nechemat) în treburile cuiva. Dar, la urma urmelor, de omorît n-a omorît pe nimeni... în borșul nimănui n-a suflat. SLAVICI, O. I 323. Cine s-a fript cu ciorbă suflă și în iaurt = o experiență neplăcută te face mai precaut decît este necesar. A sufla a pagubă v. pagubă (1). A sufla în buze v. buză (1). ◊ Tranz. Suflă văpaie din gura ei. ISPIRESCU, L. 26. ♦ Tranz. A face ca ceva să se împrăștie, să se risipească (sub acțiunea aerului expirat cu putere). Praful l-a suflat în vînt. RETEGANUL, P. IV 40. ◊ Fig. Pe cîți filozofi nu-i scoate din fire, suflîndu-le sistemele ca pe niște pînze de păianjen. DELAVRANCEA, la TDRG. ◊ Expr. A sufla cuiva ceva (sau pe cineva) de sub nas (sau, mai rar, pe sub nas) = a-și însuși cu îndrăzneală, fără a se sfii, lucrul altuia; a șterpeli. Citea gazetele consumatorilor de primprejur – «îmi dai voie un moment?» – și-ți sufla gazeta de sub nas. C. PETRESCU, Î. I 42. Eu mai că suflasem în gînd aproape toate ciupercile din traista călugărului. HOGAȘ, M. N. 116. I-am suflat moșioara de sub nas. ALECSANDRI, la TDRG. ♦ A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a scoate sunete. Astăzi nu e nevoie de țiuitoare. Cu timpul ai să înveți să sufli. SAHIA, N. 102. Adă fluierul ca să suflu în el. ALECSANDRI, T. I 436. ♦ (Despre instrumente muzicale) A suna, a răsuna, a cînta. Bat tobele, suflă trîmbițele. RETEGANUL, P. IV 12. ◊ (În contexte figurate) Deodată, în fericirea ta a suflat trîmbița războiului. SADOVEANU, O. VI 51. 2. Intranz. A respira (cu greu, cu efort); a răsufla. V. gîfîi. Turcii suflau zgomotos și-și pîrpîleau la flăcări mînile și picioarele. SADOVEANU, O. VI 128. În mijlocul drumului picotește cîinele... cu ochii întredeschiși, suflînd greu. REBREANU, I. 10. Abia mai sufla de osteneala goanei; dar era mulțumit și se simțea în stare să fugă ca un om tînăr. POPA, V. 145. (Fig.) Din susul apei vine un vapor. Suflă greoi și pare să fie încărcat. SAHIA, U.R.S.S. 128. ◊ Expr. A nu (mai) sufla = a fi mort; fig. a fi liniștit, a sta cuminte; (în specia!) a nu protesta, a nu crîcni. Animalul nu mai sufla. PREDA, Î. 139. Micuțul... i se suie pe genunchi, i se lipește încetinel de piept și stă așa frumușel, nici nu suflă. La TDRG. Mare a fost... că de mărirea lui nu mai sufla nici un boier. DELAVRANCEA, A. 54. 3. Intranz. (Despre foale, compresoare etc.) A produce (mecanic) un curent de aer sub presiune. 4. Tranz. A fabrica obiecte de sticlă folosind procedeul introducerii de aer într-o mică cantitate de sticlă topită (căreia i se dă apoi forma dorită). 5. Tranz. A acoperi (un obiect de metal) cu un strat subțire de metal prețios. Icoane înșiruite și îmbrăcate în alamă sau suflate cu aur și argint. DUMITRIU, B. F. 137. Se încinse pe deasupra șalului cu o curea lată acoperită cu ținte aurite în care băgă două pistoale suflate cu aur. NEGRUZZI, S. I 23. Dărui căpeteniei deputației un lanț de aur și la soții săi cîte un pahar de argint suflat cu aur. BĂLCESCU, O. II 266. 6. Intranz. (Despre vînt sau despre curenți de aer) A se manifesta, a acționa, a se face simțit; a bate. Îi suflă în față un vînt așa de tare, că-l azvîrli înapoi. GALACTION, O. I 54. Ieri a suflat întîiul vînt de toamnă. MACEDONSKI, O. I 12. Crivățul suflă aspru din partea munților, ale căror culmi se văd albind de omăt. RUSSO, O. 152. ◊ (În contexte figurate) Pe la finele anului 1846 un vînt de libertate sufla peste toată Europa. GHICA, S. A. 150. Suflă vîntul relei soarte Pe pămîntul îngrozit! ALECSANDRI, P. I 144. Viscolul pustiirei a suflat pe acest pămînt. RUSSO, O. 43. ♦ Tranz. A duce cu sine la distanță, p. ext. a face să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtînd). Urmele noastre le suflase vîntul. DELAVRANCEA, O. II 216. Primăvara, muma noastră, Suflă bruma din fereastră Și zăpada de pe coastă. ALECSANDRI, P. P. 287. ◊ (Poetic) Ce vînt te-a suflat pe sub atîta negureală de pădure... pînă la moară la mine? GALACTION, O. I 47. ◊ Expr. Slab de-l suflă vîntul v. slab (J). 7. Tranz. (Cu complementul «nasul») A curăța de mucozități; a elimina mucozitățile. Dascălul nostru ne privea... Avea ochii umezi. Ca să nu băgăm de seamă că s-a înduioșat, a scos batista din buzunar, și-a suflat nasul tare, și-a șters obrazul și fruntea de sudoare. STANCU, D. 322. Își sufla cu zgomot nasul. SADOVEANU, O. III 582. Își sufla pe urmă nasul. C. PETRESCU, Î. II 161. 8. Tranz. (Adesea întărit prin «la ureche») A vorbi (cuiva) încet, în secret, (strecurînd insinuări sau căutînd să-l cîștige); a informa pe ascuns. V. șopti. I-o fi suflat cineva, ceva, la ureche. C. PETRESCU, O. P. I 220. Toate cele ce am zis mi-au fost suflate de d-lor. NEGRUZZI, S. I 230. ◊ Expr. A nu sufla un cuvînt = a nu spune nimic, a păstra un secret. Nici unul nu suflă un cuvînt. GALACTION, O. I 289. ♦ A șopti actorilor rolul în timpul reprezentației. ♦ A șopti cuiva (în special unui elev, la școală) răspunsul la întrebările la care nu poate răspunde singur. Cei din bancă suflau lecția celor de la tablă. PAMFILE, la CADE.

ZGUDUI, zgudui, vb. IV. Tranz. 1. A scutura cu putere, a face să se cutremure, să se clatine din temelii. V. zdruncina. Valea Doftăniței era zguduită de cutremur. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 7/5. Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos. ALEXANDRESCU, P. 107. ◊ Fig. Un imens hohot de rîs zgudui secția întreagă. HOGAȘ, H. 74. Se mișcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri, Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi, înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi. EMINESCU, O. I 147. Un răcnet mare Cutremură pădurea și zguduie și munții. ODOBESCU, S. III 92. ◊ Refl. Docarul se zgudui și se aplecă pe o aripă. SADOVEANU, M. C. 208. Se zguduie tot domul de pare-a fi de scînduri, Și stînci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. 2. Fig. A zdruncina o instituție, o organizație socială sau politică, producînd tulburări, agitații, răscoale. Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia. GALACTION, O. I 157. Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adînci ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. ♦ A clătina convingerile cuiva, a face să se zdruncine, să se clintească conștiința cuiva. Dacă aș putea să te fac să înțelegi prin vorbe tot trecutul meu, poate te-aș zgudui în credințele ce ai. SADOVEANU, P. S. 204. Era palidă și abătută. Căința zguduise adînc conștiința ei. BOLINTINEANU, O. 466. ♦ A emoționa puternic, a înfiora, a cutremura. Apariția tatei în mijlocul nostru ne-a zguduit mai mult ca în ziua revederii din gară. Era de nerecunoscut. SAHIA, N. 59. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap pînă la picioare. BART, E. 380. 3. (Cu privire la obiecte) A mișca încoace și încolo, a clătina. Înălțară steaua sub candelă, o zguduiră încet, și clopoțelul sună ușor. SADOVEANU, O. VII 344. Mi-am înfipt amîndouă mîinile în vergeaua din mijloc (de la fereastră) ș-am încercat s-o zgudui. DELAVRANCEA, la TDRG.

CLĂTI², clătesc, vb. IV. Tranz. (învechit, astăzi regional și arhaizant) 1. A clătina (1). Cîte-un plop cu coajă cenușie abia își clătea rămurelele subțiri și-și tremura bănuții frunzelor, care luceau în două ape. SADOVEANU, O. III 364. Muierea se sculă des-de-dimineață și, clătind pe nărodul din pat, îi zice: Dar scoală... RETEGANUL, P. I 1. Ca un vînt ce clătește Pădurea cînd ploaia sosește, Așa din adîncuri de zare Un vuiet prin noapte răsare. COȘBUC, P. II 30. Zilele ca iarna de friguroase-mi fură, Copaci din miezul iernii ce vinturi îi clătesc. ALEXANDRESCU, P. 24, D-așa-i, doamne-ntre străini, Ca mlădița între spini; Suflă vîntul ș-o clătește, De toți spinii mi-o lovește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 195. ◊ Fig. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ Expr. A clăti capul (sau, intranz., din cap) = a clătina din cap, v. clătina. Domnul Cristea a clătit din cap cu îndoială. SADOVEANU, M. C. 37. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritori treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Bătrîna a ieșit clătind din cap. NEGRUZZI, S. I 27. Refl. Pe Gruia că-l punea Tot în fiere Pînă-n șele, Tot în lanț Pînă-n grumazi. Da el numai se clătea, Toate fierele pocnea. BIBICESCU, P. P. 296. ♦ Refl. (Despre apă, valuri) A se pune în mișcare (violentă), a se izbi. Numai rîul acuma, numai apele, cînd se clătesc, răspund cu vuiet la gemetele mele. ODOBESCU, S. III 207. Piatra-n Dunăre cădea, Apa-n două se făcea, Valurile se clătea, Trei ceasuri borborosea. TEODORESCU, P. P. 569. 2. A zgudui, a cutremura. Pămîntul îl clătește războinicescul tunet! Zgomot de taberi, șoapte, trece, vîjie-un glas. ALEXANDRESCU, P. 27. Refl. Trîntește Fiul-Oii pe Sfarmă-Piatră, dar îl trîntește cum e data, de s-a clătit pămîntul sub el. RETEGANUL, P. III 61. La acea valmă năprasnică de vaiete și blesteme se clăti încăperea din temelie și grinzile se porniră din locul lor. DELAVRANCEA, S. 95. Stinci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. Tot palatul s-a clătit pîn’la pămînt. PANN, P. V. II 12. ◊ Fig. Și s-a-ntîmplat o dragoste mare, De s-au clătit temeliile locului. DEȘLIU, G. 31. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, P. 78. ♦ Refl. A se zdruncina. Această prietenie nu s-a clătit prin năvălirea de curînd a tătarilor. BĂLCESCU, O. II 144. 3. A clătina (3). Își clăti tabăra cu multă greutate din pricina drumurilor noroioase. BĂLCESCU, O. II 104. Am un pește... Patru boi abia-l clătește (Plugul). GOROVEI, C. 300 ◊ Refl. [Armata] se clăti de acolo și... merse de tăbărî într-o cîmpie mare. BĂLCESCU, O. II 106. (Expr.) A nu se clăti nu fir de păr din capul cuiva = a nu se primejdui cu nimic viața cuiva. Un fir de păr nu se va clăti din capul înălțimii-tale. NEGRUZZI, S. I 141.

NEAM², neamuri, s. n. 1. (În vorbirea comună) Popor, națiune. Sînt inimă-n inima neamului meu Și-i cînt și iubirea și ura. COȘBUC, P. I 5. Eu? Îmi apăr sărăcia și nevoile și neamul. EMINESCU, O. I 147. Viață și domnie le nesocotesc: Ale mele lupte vouă-o dovedesc; Însă țin la țară, țin la neatîrnare; Țin ca să-mi fac neamul lăudat și mare. BOLINTINEANU, O. 46. Libertatea-n fața lumii a aprins un mîndru soare, Și-acum neamurile toate cătră dînsul ațintesc. ALECSANDRI, O. 91. ◊ Fig. Împărat slăvit e codrul, Neamuri mii îi cresc sub poale. EMINESCU, O. I 100. ◊ Loc. adj. De tot neamul = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. Trăiau în orașul acela oameni de tot neamul. ◊ Expr. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. Jder a aflat că, de neamul lui, acel slujitor e alvanit și-l cheamă Grigore Doda. SADOVEANU, F. J. 521. Sînt, pașă, neam de beduin, Și de la Bab-el-Mandeb vin. COȘBUC, P. I 108. Nu știi că sînt neam de turc? TEODORESCU, P. P. 615. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... Strămoșul nostr-Adam, Din care ne tragem neamu. TEODORESCU, P. P. 166. ♦ (Ist.) Uniune de ginți în orînduirea comunei primitive. 2. Familie. Două neamuri nu se puteau suferi în Drăgaica: neamul Bivolăreștilor și neamul Beldieștilor. SANDU-ALDEA, U. P. 115. ◊ Fig. Vicleșugul, îndrăzneala, istețimea, șotia și cu tot neamul lor să fie uneltele tale. ISPIRESCU, L. 369. ◊ (În loc. adj., reflectînd deosebiri de stări sociale) De neam (bun, mare etc.) = care face parte din nobilime, nobil; din rîndurile celor bogați. Are casă frumoasă, nevastă de neam, ș-un băiat la Paris. VLAHUȚĂ, O. A. 207. Am încercat [condurul]... la femei de neam și la de cele proaste. ISPIRESCU, L. 307. Poftim, vestiți și de bun neam domni, crai și împărați! ALECSANDRI, T. I 413. (De) neam prost = a) de origine modestă, din păturile de jos; b) prost crescut, bădăran. ♦ (Învechit; mai ales la pl.) Familie nobilă, boierime. Vodă, înaintea bătăliei... chemase în sfat de-a valma «neamurile» cu mișeii. Au stat mojicii la un loc cu boierii. SADOVEANU, O. I 4. Boierănașii, neamurile și mazîlii sau nobilimea cea de la țară... erau scutiți de dări către stat. GHICA, S. XIII. ♦ (Învechit și regional) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. De obicei neamurile sînt hotărîte din vechi, prin stîlpi de piatră sau prin diferite semne, care se știu: copaci, tufe, movilițe ș. a. PAMFILE, A. R. 152. 3. Rudă. Trecu pe la neamurile celui ucis. DUMITRIU, N. 191. Mama s-a împrumutat la neamuri și a încropit banii. PAS, Z. I 243. Neamurile erau adunate și începuseră ospățul. SADOVEANU, F. J. 394. ◊ Expr. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (a șasea sau a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. Erau și neamuri așa mai departe, a cincea, a șasea spiță. RETEGANUL, P. I 30. A fi (sau a se face) neam cu cineva = a fi sau a deveni rudă, a se înrudi cu cineva. Ț-oi da car cu șase boi, Să te faci tu neam cu noi. HODOȘ, P. P. 148. Neam de neamul meu (tău etc.) = a) (în propoziții negative, întărind negația) nimeni din familia mea (ta etc.). N-a călcat neam de neamul lui Precup pe covoare persienești. C. PETRESCU, A. 475. Crezi că eu de bine bat drumurile cu traista de icoane în spinare? Aoleu! N-a umblat cu treburi d-astea neam de neamul nostru. REBREANU, R. I 274. Neam de neamul meu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9; b) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși. Ai voștri să fie [acești munți] de veci, și neam de neamul vostru să-i stăpînească-n pace. VLAHUȚĂ, la TDRG. Tămădăienii... neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan. ODOBESCU, S. III 14. 4. (Învechit și arhaizant) Generație. Flamura cea verde se înalță an cu an, Neam cu neam urmîndu-i zborul și sultan după sultan. EMINESCU, O. I 144. 5. Specie, gen, varietate. Aveau... porumbei de toate neamurile și de toate culorile. PAS, Z. I 129. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. N-am avut parte a constata... talentele poliglote ale acestui interesant neam de păsări. ODOBESCU, S. III 31. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire! Pe tine te dorește tot neamul omenesc! ALEXANDRESCU, M. 4. 6. Categorie de oameni care au aceeași profesie sau anumite însușiri ori interese comune. O să se nască alt Tudor... să pună capăt puterii nesătule a neamului ciocoiesc. STANCU, D. 10. Neamul Cain încă nu s-a stins. EMINESCU, O. I 157. [Armata romînească] se alcătuia: 1. De cetele de dorobanți sau neamul dorobănțesc după cum îl numesc cronicarii noștri. BĂLCESCU, O. I 13.

PACIFIC, Oceanul ~, cel mai întins și mai adânc ocean al Pământului, limitat de peninsulele Alaska și Ciukotka (la N), de Asia și Australia (la V), Americile de Nord și de Sud (la E) și Antarctida (la S). Comunică cu Oc. Arctic prin str. Bering, cu Oc. Atlantic prin str. Drake, str. Magellan și Canalul Panamá, iar cu Oc. Indian prin mările și strâmtorile din Arh. Malaez. În S comunică larg cu Oc. Indian și Oc. Atlantic. 165,3 mil. km² (179,7 mil. km² cu mările mărginașe – c. 50% din Supr. Oc. Planetar). Volum: 707,6 mil. km³ (iar cu mările mărginașe 723,7 mil. km³). Salinitatea medie: 34,9‰, max.: 36,5‰ și minimă: 32‰. Temp. apei este în febr. 28°C la Ecuator și -1°C la lat. mari, iar în aug. 29°C la Ecuator și +8°C în N și 0°C în S. Se întinde de la N la S pe 15,8 mii km, iar de la V la E pe 19,5 mii km. Ad. medie: 3.028 m; ad. max.: 11.033 (fosa Marianelor, cea mai mare adâncime oceanică). Țărmuri abrupte însoțite de lanțuri muntoase. Paralel cu țărmurile vestice se întind șiraguri de insule ce delimitează mări marginale. Regiunea sa periferică cuprinde zone cu seismicitate puternică și activitate vulcanică intensă („Cercul de foc al Pacificului”) și cu gropi abisale. În centru și SV se află numeroase insule care formează Oceania, iar în părțile marginale în N ins. Aleutine, în V Kurile, Sahalin, arhipelagul japonez, arh. Filipine, Noua Guinee, Noua Zeelandă, în E arh. Galápagos. Relieful fundului cuprinde cel mai mare număr de munți submarini (c. 1.400), în cea mai mare parte de origine vulcanică, formând o dorsală cu o lățime considerabilă și cu înălțimi de 2.000-3.000 m deasupra nivelului general al fundului; alt. max. se află în partea de E a arh. Tonga, respectiv de 8.325 m, vârful muntelui aflându-se la 365 m sub nivelul apei. În alte cazuri, vârfurile munților se ridică deasupra nivelului apei, apărând la suprafață ca insule vulcanice (ex. Mauna Kea, în Hawaii atinge 4.205 m deasupra nivelului mării) sau se află la mică adâncime, în jurul lor formându-se insule coraligene. Curenții formează două circuite: în emisfera nordică Curentul Ecuatorial de N, Kuroshivo (Kuroshio), Curentul P. de N și Curentul Alaskăi – curenți calzi și Oyashivo (Oyashio), Kamceatka și Curentul Californiei – curenți reci; în emisfera sudică Curentul Ecuatorial de S, Curentul Australiei de E – curenți calzi și Curentul P. de S, Curentul Perúlui (Humboldt) – curenți reci. În zona ecuatorială se formează contracurenții ecuatoriali de N și de S. Un fenomen natural aparte, care se manifestă în partea central-sudică a P., este El Niño. Străbătut de importante căi de navigație. Principalele porturi: Vladivostok, Vancouver, San Francisco, Los Angeles, Valaparaíso, Shanghai, Sidney. Floră și faună bogată și variată. Importante zone de pescuit (c. 60% din cantitatea de pește de pește pescuit pe glob). P. a fost descoperit la 29 sept. 1513 de conchistadorul spaniol Vasco Nuñez de Balboa, în urma expediției de traversare a istmului Panamá, care l-a numit Mar del Sur (Marea Sudului). Traversat pentru prima dată de Magellan, care i-a atribuit numele Mar Pacifico(Marea Liniștită). Este străbătut de meridianul de 180°, care constituie (cu mici abateri legate de împărțirea administrativă a arhipelagurilor) linia internațională de schimbare a datei. – Bătălia din ~, ansamblul operațiunilor militare duse în timpul celui de-al Doilea Război Mondial între Japonia și S.U.A., asistată de aliații ei (1941-1945).

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

ALEGORIE Figură* de gândire constând dintr-o suită de simboluri* coerente semantic, prin intermediul cărora se concretizează, sub forma unor tropi*, o serie de noțiuni abstracte. Unii autori sunt de părere că și lanțul metaforic (vezi METAFORĂ) poate fi considerat alegorie atunci când se înscrie într-o sferă semantică unitară (P. Fontanier, Grupul μ, Dragomirescu): Dintre sute de catarge / Care lasă malurile, / Câte oare le vor sparge / Vânturile, valurile? (Eminescu) – alegoria „perisabilității existenței umane”. Se stabilește uneori o legătură între alegorie și personificare*, cu care aceasta coexistă în text; alegoria „morții-nuntă” din balada Miorița este o ilustrare a acestei interferențe figurative: Să le spui curat / Că m-am însurat / C-o mândră crăiasă / A lumii mireasă (...) / Preoți munții mari / Păsări lăutari / Păsărele mii / Și stele făclii, (pop) • Între simboluri / metafore și elementele descriptive ori narative pe care acestea le transpun figurativ există o corespondență, stabilită pe baza unui cod pe care receptorul enunțului trebuie să-l înțeleagă; transparența alegoriei depinde de descifrarea mai mult sau mai puțin facilă a acestui cod. Poezia hermetică oferă exemple de alegorie obscură (sau enigmă); poemul lui Ion Barbu Joc secund, de ex., este analizabil ca alegorie a actului poetic, parțial decodificată în text: Din ceas, dedus, adâncul acestei calme creste / Intrată prin oglindă în mântuit azur / Tăind pe înecarea cirezilor agreste / În jocurile apei un joc secund, mai pur. / /. Nadir latent! Poetul ridică însumarea / De harfe răsfirate ce-n zbor invers le pierzi. / Și cântec istovește: ascuns, cum numai marea / Meduzele când plimbă sub clopotele verzi. (Vezi și SIMBOL obscur). • Alegoria poate fi pusă în relație cu unele forme sau specii literare: descrierea, eventual sub forma seriei de metafore personificatoare: Părea că printre nouri s-a fost deschis o poartă / Prin care trece, albă, regina nopții moartă. / O, dormi, o dormi în pace printre făclii o mie / Și în mormânt albastru și-n pânze argintie. / în mausoleu-ți mândru, al cerurilor arc / Tu, adorat și dulce al nopților monarc. (Eminescu) – alegorie a „ritualului de înmormântare” (regina nopții – al nopților monarc, făclii, pânze argintie, mormânt – mausoleu), suprapusă peste descrierea explicită a peisajului nocturn („lună”, „stele”, „nori”, „cer”); fabula: Dreptatea leului – alegoria „monarhiei”; romanul alegoric: Istoria ieroglifică de D. Cantemir poate fi considerat formă compozițională narativă bazată pe alegorie. • Alegoria cunoaște și în artele plastice o variantă, bazată pe aceeași corespondență între un concept abstract și reprezentarea lui prin imagini (aici figurative plastice): vezi, de ex., pictura lui N. Rosenthal România rupându-și lanțurile pe Câmpia Libertății – figurare alegorică a „Patriei”. M.M.

DEZLĂNȚUI, dezlănțui, vb. IV. 1. Refl. (Despre forțele naturii; p. ext. despre forțe descătușate de mîna omului) A porni cu violență, a-și da curs liber, a izbucni, a se declanșa. Cînd se dezlănțuie uraganul, [crestele muntelui] pornesc... împotriva lui, cu toate muchiile lor de piatră, ciocnindu-se groaznic. BOGZA, C. O. 59. În aceeași clipă se dezlănțui tunetul. C. PETRESCU, R. DR. 57. O salvă de focuri se dezlănțui în zăpușeala de moarte. SAHIA, N. 37. ◊ Tranz. (Poetic) Din sarabanda pe care necontenit elementele naturii o dezlănțuie pe crestele lui [ale Hăsmașului], trei rîuri mari pornesc în largul țării. BOGZA, C. O. 55. ♦ A năvăli cu furie, a se năpusti. Cu o crudă voluptate Oltul... se dezlănțuie asupra lor [a brazilor], înecîndu-i. BOGZA, C. O. 97. 2. Tranz. (Rar) A desface ceva din lanțuri, a da drumul din lanț. Numai după ce strigară... că ei sînt... dezlănțui bunica poarta și-i lăsă în curte. La TDRG.

ȚINE, țin și (regional) țiu, vb. III. (Și în forma ținea) I. Tranz. 1. A avea ceva în mînă (sau în brațe etc.) și a nu lăsa să-i scape. O amenință cu toporul, pe care-l ținea înălțat cu dreapta. SADOVEANU, O. VIII 228. Pe care-l va alege fata, să-l lovească cu un măr de aur ce-l va ține în mînă. ISPIRESCU, L. 153. Nănașa pe prag ședea, Cu-o mînă acid ținea, Cu alta lacrimi ștergea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) lumînarea (sau, rar, lumina) = a) a fi naș (cuiva) la cununie. O, nănașă, draga mea, De ț-ar fi secat mîna Cînd mi-ai pus tu cununa Și mi-ai ținut lumina. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 171; b) a sta lîngă cineva în ultimele clipe ale vieții cu o lumînare aprinsă în mînă (după vechiul obicei creștin). E rece ca gheața, vorbi el încet; am împărtășit-o. Bătrînele îi țin lumînarea. SADOVEANU, O. VIII 31. Cînd era sara la cină, La Vilean ținea lumină; Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. A-i ține (cuiva) cununa = a fi naș (cuiva) la cununie. Soarele și luna Mi-au ținut cununa. ALECSANDRI, P. P. 2. A ține frînele țării (sau împărăției etc.) = a conduce, a stăpîni, a guverna o țară. Eu țiu frînele crăiei În părțile Arăpiei. TEODORESCU, P. P. 105. A ține (pe cineva sau ceva) în mînă = a avea (pe cineva sau ceva) în puterea sa, a dispune de cineva (sau de ceva) după bunul plac. În orele mele de singurătate, cînd mă gîndesc la ce aș voi să scriu, am impresia că țin lumea în mîna mea. TEATRU, I 14. A ține ursita cuiva (în mînă) = a fi stăpîn pe viața cuiva și a dispune de ea după bunul său plac. Sfîntu Nichita, Ținîndu-ne ursita, Stă-n mijloc de casă Cu sabia scoasă. TEODORESCU, P. P. 189. A-și ține inima cu dinții v. dinte (1). A ține balanța dreapta v. balanță. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) Întîlnii viteaz oștean... Mîna-i dreaptă ținea pală. ALECSANDRI, P. II 10. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», «de după» sau «pe după», arătînd partea de care se apucă) Ne întorceam încet, pe cînd asfințea soarele, și țineam pe bunic de mînă. SADOVEANU, O. VII 294. Sfîntul Chirica șchiopul, care ține dracii de păr. CREANGĂ, P. 149. Mi-i ținea de subsuoară, Te-oi ținea de după gît. EMINESCU, O. I 55. Merge mîndra cam descinsă Prin ierbuța pînă-n brîu, Și ține murgul de frîu. ALECSANDRI, P. P. 49. (Expr.) A ține (pe cineva) de guler v. guler. (Refl. reciproc) Mergeau... Ca doi copii, ținîndu-se de mîni, Pe sub umbrare de salcîmi bătrîni. D. BOTEZ, F. S. 23. Trecea un feciorandru cu o fetișoară, ținîndu-se pe după cap. RETEGANUL, P. I 38. ◊ Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea sau capătul de care e apucat un obiect sau indicînd obiectul însuși) Maică, ține de cela capăt de țiglă și eu oi ține de cestalalt. SBIERA, P. 34. [La pescuit] omul ține de nuia și, cînd se cufundă pluta, rădică în sus. ȘEZ. IV 116. ♦ (La imperativ) Ia, primește. Corbul îi zise: Ține penița asta, voinicule. ISPIRESCU, L. 44. Și odată scoate sfînta Duminecă obrăzarul și sabia lui Statu-palmă-barba-cot, de unde le avea și, dîndu-le lui Harap-Alb, zice: ține aceste, că au să-ți fie de mare trebuință unde mergem. CREANGĂ, P. 224. Draga mea, sufletul meu, Ține tu inelul meu. ALECSANDRI, P. P. 20. ◊ Absol. Dar să-ți dau și eu trei lucruri: ține, aci ai o ceteră... un pieptene și-o cute. RETEGANUL, P. V 37. Ține, soacre mare! Ia astă rădăcină uscată. TEODORESCU, P. P. 176. ♦ (De obicei determinat prin «în brațe» sau «îmbrățișat») A înlănțui pe cineva cu brațele (în semn de dragoste, de prietenie); a îmbrățișa. În toată neagra vecinicie O clipă-n brațe te-am ținut. EMINESCU, O. I 212. Toți au putut vedea pe tînăra nevastă... cu capul rezămat pe umărul unui frumos tînăr ce o ținea strîns îmbrățoșată. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Determinat prin «în mînă»; complementul indică o armă, un instrument, o unealtă) A mînui. Dar măria-sa n-a ținut numai sabie în mînă; ci a fost vrednic și cu înțelepciunea. SADOVEANU, N. P. 10. (La volei, polo pe apă etc.; în expr.) A ține mingea = a opri mingea în mîini mai mult timp decît e reglementar, înainte de a o pasa sau de a o trimite adversarului. 2. A susține un obiect greu (ridicat de la pămînt) și a nu-l lăsa să cadă. Bolțile-s ținute-n aer de columne luminoase. EMINESCU, O. IV 112. Un cerdac ținut în aer de stîlpi de zid. id. N. 51. ◊ Expr. Cît îl ține pe cineva (sau, rar, intranz.) cît îi ține cuiva gura = cît îl ajută pe cineva vocea; în gura mare, din răsputeri. A început să urle cît o ținea gura. STANCU, D. 27. Strigă tu... cît ți-a ținea gura... că nu te slăbesc. ALECSANDRI, T. 713. Cît îl țin (pe cineva) puterile v. putere. A-l ține (pe cineva) cureaua (sau chingile sau meșii) v. c. A nu-l mai ține (pe cineva) balamalele v. balama. ◊ (Determinat prin «în spinare», «pe genunchi», «în brațe» etc.) Dacă ești tu așa de tare... putea-mă-vei tu ținea pe mine pe palmă? SBIERA, P. 98. Pe genunche mă țineai. BIBICESCU, P. P. 52. Într-o vreme, peștii care țin pămîntul în spinare, înfuriindu-se, au început să se zvîrcolească tare, și atunci pămîntul... a crăpat tare, formînd văile. ȘEZ. I 232. ♦ Fig. A răbda, a suporta, a îndura. În loc să-mi dea pace, că i-am fost așa slugarnic, acum mi-a dat cinzeci de nuiele. – Și tu și astea le-ai ținut? – Ce aveam să fac? Le-am răbdat. RETEGANUL, P. II 57. 3. A sprijini pe cineva ca să nu cadă. Trebuiră să-l ție, să-l ridice. DUMITRIU, N. 153. Dacă n-o țineau surorile, își și spărgea capul căzînd. ISPIRESCU, L. 51. ♦ Intranz. A nu lăsa ca ceva care atîrnă sau care plutește să cadă sau să se scufunde. De undiță stă legată o plută, care ține să nu se cufunde greutatea fierului și a nadei. ȘEZ. IV 116. ♦ (Despre plante, copaci, cu complementul «frunză» sau un echivalent al acesteia) A păstra, a menține, a nu lăsa să cadă. Codru-i jelnic ca și mine, Că nici frunza nu ș-o ține. HODOȘ, P. P. 154. Mîndră, cînd ne iubeam noi, Ținea busuiocul foi; Dar de cînd noi ne-am lăsat, Busuiocul s-a uscat. ȘEZ. V 93. Pînă codru frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ◊ Refl. Frunza-n codru cît se ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. 4. A cuprinde, a purta; p. ext. a suporta. Am un cojoc și ține patru frați în el (Nuca). GOROVEI, C. 240. ◊ Expr. A nu-l ține pe cineva pămîntul = a nu încăpea pe pămînt, a nu avea loc; fig. a nu fi tolerat, suportat, răbdat (din cauza răutăților). Așa mulțime de spurcați erau, încît nu-i putea ține pămîntul. ISPIRESCU, M. V. 21. D-apoi dacă n-ar mai muri [oamenii], nu i-ar ținea pămîntul. CONTEMPORANUL, V_I 296. De-aș fi așa blăstămat Precum îs de judecat... Pămîntul nu m-ar ținea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186. (În imprecații) Cine-a sămănat urîtul, Să nu-l mai țină pămîntul. HODOȘ, P. P. 124. A nu-l (mai) ține (pe cineva) locul, se spune cînd cineva, cuprins de un sentiment puternic, nu mai are astîmpăr, nu-și mai găsește locul, v. loc (I 1). De-amar năvalnic n-o mai ține locul. COȘBUC, P. I 251. Cînd gîndesc că am să merg la București, ca să-mi petrec iarna, nu mă ține locul de bucurie. ALECSANDRI, T. I 272. A nu-l mai ține (pe cineva) pielea = a nu-l mai încăpea pielea, v. încăpea (1). II. 1. Refl. A se prinde cu mîinile de ceva sau de cineva. V. agăța, crampona. Încălecînd, să te ții bine... de coama mea. ISPIRESCU, L. 7. De-acum numai să te ții bine de carîmbi și de speteze, că am să mîn iepele iestea de au să scapere fugind. CREANGĂ, P. 126. M-am ținut de strană ca să nu cad. NEGRUZZI, S. I 54. ◊ Expr. A se ține cu dinții de ceva v. dinte (1). ◊ Fig. Să ne ținem de limba, de istoria noastră, cum se ține un om în primejdie de a se îneca de prăjina ce i se aruncă spre scăpare. KOGĂLNICEANU, S. A. 45. ♦ A apăsa, a comprima o parte a corpului (pentru a-i încetini funcțiunea, a potoli o senzație dureroasă etc.). Cînd spunea cîte una, ori te țineai cu mîna de inimă rîzînd, ori te făcea să-ți sară inima din loc, de frică. CREANGĂ, P. 120. Glumele... te fac să rîzi de te ții de pîntece. ȘEZ. I 39. ♦ A se menține, a nu se prăbuși, a nu cădea de undeva. Era un bărbat încă sprinten și se ținea tare în șa. SADOVEANU, N. P. 380. Încălecînd, să te ții bine... în scări. ISPIRESCU, L. 7. 2. Refl. A fi fixat ușor de ceva, prins sau legat prea puțin, prea slab. Portița putredă se ținea numai într-o balama. SADOVEANU, la TDRG. Iar pe-a ei umeri albi abia se ține Haina cea lungă și bogată. EMINESCU, O. IV 107. ◊ Expr. A nu se ține nădragii pe cineva, se spune cînd cineva este foarte rău îmbrăcat, în zdrențe. Mai săraci decît noi sînt olarii... nu se țin nădragii pe ei. STANCU, D. 43. A se ține (numai) în ață sau a se ține într-un (ori de un) fir de ață = (despre țesături) a fi pe punctul de a se rupe; fig. (despre viață) a fi aproape de sfîrșit, pe punctul de a se sfîrși. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață. CREANGĂ, P. 148. ♦ Intranz. A fi bine fixat sau înțepenit undeva (și a nu se desface, a nu se desprinde, a nu ceda). Cuiul ține bine. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «după») A merge în urma cuiva, pășind cît mai aproape de el, fără a-l părăsi nici o clipă; p. ext. a fi mereu împreună cu cineva, a fi nelipsit de lîngă cineva. Mă Nistore, iar se țin copiii după tine prin sat. CAMIL PETRESCU, U. N. 222. Fătul babei se ținea tot de dînsa ca să n-o scape din ochi. SBIERA, P. 142. ◊ Expr. A se ține de capul cuiva v. cap¹ (I 1). A se ține de coada cuiva sau a se ține coadă după cineva v. coadă (4). A se ține gaie (sau gaiță, grapă, lipcă, mînz, mort) de (sau după) cineva v. c. A se ține de poalele (sau poala) mamei v. poală (I 1). A se ține scai de cineva sau a se ține de cineva ca scaiul de oaie v. scai. A se ține drug (de cineva sau de ceva) v. drug. ◊ (Metaforic) Luna se ține mereu după noi... aici, la Varatic, pe drum, acasă, chiar și ziua. IBRĂILEANU, A. 200. ◊ (Mai rar urmat de loc. prep. «în urma cuiva») Sub cer de zgură și aramă, Eu mă țineam în urma lui cuminte. TOPÎRCEANU, B. 94. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal, intensificînd ideea) Muma zmeului... trecu muntele, cățărîndu-se din colț în colț, și să te ții după dînșii. ISPIRESCU, L. 25. ♦ A sta mereu în drumul, în preajma sau în urma cuiva, stăruind cu o rugăminte; a urmări pe cineva cu stăruințele, cu insistențele pentru a-i cîștiga simpatia, dragostea. Iar se ține Ion de mine. POPA, V. 311. O urmăriți, vă țineți ca niște duhuri necurate de ea. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ A imita pe cineva, a se lua după cineva, a lua ca exemplu, ca model pe cineva. Tu te ții după cei mai buni bucătari. ISPIRESCU, U. 25. 4. Refl. (Urmat de determinări modale) A se lega unul de altul, a urma unul după altul; a se înșirui. La șosea, automobilele se țineau lanț. C. PETRESCU, C. V. 75. Humulești... sat mare și vesel, împărțit în trei părți, cari se țin tot de-a una: Vatra-Satului, Delenii și Bejenii. CREANGĂ, A. 1. De, mă, ce vă țineți cîrd Și intrați așa cîntînd? TEODORESCU, P. P. 129. 5. Refl. A se îndeletnici mult (sau numai) cu..., a se preocupa neîntrerupt (sau numai) de..., a nu se lăsa de... Nu spun eu? se țin de vizite. SADOVEANU, B. 193. Cine dracul ți-a șoptit Să te ții tot de iubit? TEODORESCU, P. P. 339. ◊ Expr. A se ține de ale sale = a-și vedea de treabă. 6. Intranz. și refl. A face parte integrantă dintr-un tot; (despre unelte) a face parte dintr-un asortiment, dintr-o garnitură etc. ◊ Expr. A ține de casa cuiva v. casă¹ (3). ♦ (Despre bunuri imobile) A aparține cuiva, a face parte din proprietățile cuiva. Într-o casă ce ținea de primărie... puseseră bănci lungi din trei scînduri. SDUMITRIU, N. 246. 7. Intranz. A se referi la..., a fi în legătură cu..., a face parte din... Unele întîmplări trăite de curînd i se par (ei) rămase departe, străine, ca și cînd n-ar mai ține de viața ei. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ A fi de datoria, de competința cuiva; a privi, a interesa pe cineva. Ce-a fost mai înainte și ce era să mai fie după aceea era ceva care nu mai ținea de mine. VLAHUȚĂ, O. A. 150. 8. Intranz. A fi legat sufletește de ceva; a iubi. Am văzut eu adineaori cît de mult ții tu la munca noastră. BARANGA, I. 190. Căci, dă, care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. ♦ A avea pentru cineva o afecțiune puternică; a iubi. Sătenii țineau mult la bătrînul acela hazos și cuminte. POPA, V. 96. Ținea și ea la Sandu ca la copilul ei. MIRONESCU, S. A. 47. Aveam, zic, în casa noastră o slugă veche și credincioasă, la care tata ținea foarte mult. GANE, N. III 28. Împăratul... ținea mult la cerb. ȘEZ. I 164. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A fi pentru interesele sau scopul dorit și urmărit de cineva, a lua apărarea sau partea cuiva, a susține pe cineva, a fi de partea cuiva. Cîte fete mîndre-n sat, Toate țin cu tine. COȘBUC, P. II 23. Tu, nevastă, cu cin’ ții? – Eu țin, Pinteo, cu cei mulți. BIBICESCU, P. P. 319. Oltule! rîu blăstemat!... Să-ți rămîie pietrele, Să le calce fetele, Că tu n-ai ținut cu noi, Și te-ai vîndut la ciocoi! ALECSANDRI, P. P. 291. ◊ Expr. (Regional) A ține la un loc = a fi uniți, solidari. Ei ținea la un loc și sta foarte tare unul pentru altul. SBIERA, P. 121. (Tranz.). A-i ține (cuiva) parte (sau, rar, intranz., de parte) = a apăra pe cineva, a fi de partea cuiva. Au și tăbărît bălaurii pe mine și cît pe ce să mă înghită, de nu era o chirandă (= țigancă) mai tînără între dînșii, care să-mi ție de parte. CREANGĂ, A. 54.Ți-oi fi ca frate Și ți-oi ținea parte D-acum pîn’ la moarte. TEODORESCU, P. P. 449. 9. Intranz. (Urmat de un verb la conjunctiv) A dori mult ca ceva să se întîmple, să se facă, să fie; a simți imboldul de a face ceva. Țin să răspund fiecăruia dintre onorații oratori. CAMIL PETRESCU, U. N. 146. Iar dacă ții să-mi faci o plăcere, Sabina, lasă-mă acum singur. C. PETRESCU, C. V. 329. Ținea morțiș să scoată un personaj literar dintr-un ucigaș banal și etichetat. POPA, V. 93. ◊ (În formule de politețe) Domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate. C. PETRESCU, A. 298. III. 1. Tranz. (Cu privire la trup sau la o parte a trupului) A face să stea mai mult timp într-o anumită poziție sau atitudine. Mîrtanul ținea gura închisă, temîndu-se să nu scape mărgeaua. RETEGANUL, P. V 14. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A ține nasul sus sau (refl.) a se ține cu nasul pe sus = a fi obraznic, încrezut, pretențios. Trei fete are cîrciumarul Toma Ocî... Țin nasul sus. Umblă cu papuci, pe cap nu poartă barișe. STANCU, D. 40. Nu vezi că cei mai mulți de seama d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? CREANGĂ, P. 162. A ține capul sus sau (refl.) a se ține cu capul pe sus = a fi mîndru, orgolios. A(-i) ține (cuiva) piept v. piept (1). A ține clanț (sau fuior) cu cineva v. c. ♦ (Cu complementul «ochi»; urmat de determinări introduse prin prep. «la», «către», «spre»; de obicei precizat prin «țintă», «țintit» etc.) A se uita fix la cineva sau la ceva. Mîțișorul... ținea ochii ațintiți drept la boier. SBIERA, P. 247. Nurorile cele mari ale împăratului țineau ochii țintă la zînă. ISPIRESCU, L. 39. Te-aș iubi și-acum, nevastă, Dar bărbatu-i tot cu tine Și ține ochii la mine. HODOȘ, P. P. 149. 2. Tranz. (Cu un complement de loc) A face (pe cineva sau ceva) să stea un timp oarecare într-un anumit loc. Nu-l țineți pre copil... aici în casă. DUMITRIU, N. 156. Iar oștile moldovene, sub căpitani creaturi a lui, le ținea pe margeni. NEGRUZZI, S. I 143. Ține-o, doamne, lîngă mine, Șă mă-nvețe jocul bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 420. ◊ Expr. A ține (pe cineva sau ceva) în evidență = a avea (pe cineva sau ceva) în vedere; a da o atenție deosebită. A ține (ceva) în suspensie = a nu se pronunța sau a nu se hotărî asupra unui lucru. A ține (pe cineva sau ceva) sub oboroc v. oboroc. A ține (pe cineva sau ceva) sub cheie v. cheie (1). A ține (pe cineva) la distanță v. distanță (2). ♦ A da cuiva locuință, sălaș, cazare; a nu lăsa (pe cineva) să plece în altă parte. M-am săturat de ținut trupa în bordeie. C. PETRESCU, Î. I 58. Un bordei în care ținuse împăratul niște bivoli. ISPIRESCU, L. 169. [Baba] luă hotărîre nestrămutată a ținea feciorii și viitoarele nurori pe lîngă sine. CREANGĂ, P. 3. Unde-și țin turcii robii. ȘEZ. IV 9. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în gazdă v. gazdă (2). ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau «în») A pune pe cineva să stea, cu forța, într-un anumit loc. (Fig.) Milioane de oameni se smulg din întunericul neștiinței de carte, al ignoranței și lipsei de cultură în care i-au ținut pînă la eliberare clasele exploatatoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2863. ◊ Expr. A ține (pe cineva) la pastramă = a pune pe cineva să rabde de foame. Am să te țin la pastramă, hăt și bine. CREANGĂ, P. 318. ♦ A lipsi pe cineva de libertate, a-l face să stea închis, legat. Ai mai văzut tu, de cînd ești, pupăză ținută în colivie? BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 42. Tatăl fetelor le ținea pe toate închise în cîte un foișor. SBIERA, P. 89. ◊ Fig. Cuvîntul tău a sfărîmat toate farmecele ce mă țineau înlănțuită. ISPIRESCU, L. 35. Strică, mîndro, ce-ai făcut Și-mi dă cal ca să mă duc... Nu mă ținea fermecat Ca ș-un cal legat de gard. HODOȘ, P. P. 98. 3. Tranz. A face ca cineva sau ceva să nu se poată mișca din loc (prinzîndu-l cu mîinile sau legîndu-l); a imobiliza. Ținîndu-l acolo sub picior și cu sabia goală în mînă... îl întrebă despre frații fetei. ISPIRESCU, L. 196. Odată mi ți-o și înșfacă de cozi, o trîntește la pămînt și-o ține bine. CREANGĂ, P. 177. Țineți-i bine, voinici! ALECSANDRI, T. I 98. Unul ține vaca și altul o mulge, se spune cînd unul duce greul și altul trage folosul. ◊ Expr. A ține (pe cineva) sub picior = a stăpîni (pe cineva). (Fig.) [Dorința de cîștig] apasă asupra lumii ș-o ține sub picior. MACEDONSKI, O. I 45. A ține (pe cineva) sub papuc = a domina (pe cineva), a nu admite nici un fel de împotrivire. A ține (pe cineva) în (sau din) frîu (sau de ori din scurt) = a domoli avîntul sau pornirile cuiva, a nu lăsa cuiva libertate de acțiune sau de mișcare, a supraveghea (pe cineva) de aproape. Se ruga să-l ție din scurt și să fie foarte sever cu el. VLAHUȚĂ, O. AL. II 52. Ia, de-acum ai femeie cumsecade; numai s-o cam ții din frîu... ca nu cumva să-ți pună coarne. CREANGĂ, P. 178. Naltă-i mîndra și subțire, Mînce-l lupii cui mi-o ține; Că mi-o ține prea de scurt Și nu pot să o sărut. HODOȘ, P. P. 161. A ține (pe cineva sau ceva) în hățuri v. hăț². 4. Tranz. (Urmat de determinări modale) A face ca ceva sau cineva să stea sau să rămînă un timp oarecare într-o anumită stare; a menține. El ținea la casa sa toate în cea mai bună rînduială. SBIERA, P. 246. Țineam ceaslovul deschis. CREANGĂ, A. 4. Îi ținuse într-o robie aspră. BĂLCESCU, O. II 259. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în (sau la) curent v. curent². A ține (pe cineva) în (sau la) respect v. respect. A ține (pe cineva) pe mîncate și pe băute v. mîncat. 5. Tranz. (Uneori determinat prin «pe loc» sau «în loc») A opri pe cineva sau ceva din mersul său și a-l face să rămînă pe loc, a-l împiedica să-și urmeze drumul. Măi tatare, ține-ți calul... Nu cerca a trece rîul. ALECSANDRI, P. I 74. Caii... Mușcînd, de neastîmpăr, zăbala ce-i ținea... pe cîmp își luau zborul. ALEXANDRESCU, M. 30. Pe unu-l chema Ciocan Ș-avea-n mînă-un buzdugan; Pe-al doilea, Busuioc Și ținea potera-n loc. ALECSANDRI, P. P. 289. ◊ Fig. [Dorul] peste cîte dealuri vine, Și nime nu-l poate ține... Numai io, cu inima. HODOȘ, P. P. 36. ◊ Expr. A-i ține (cuiva) drumul (sau calea) = a) a opri pe cineva din drumul său, împiedicîndu-l să treacă înainte; a sta în calea cuiva. Boierul... i-au ținut calea și, cînd au dat zmeul să iasă, i-au și ras capul. SBIERA, P. 65. Auzi, mizerabilul! Să-ndrăznească să-mi ție drumul. CARAGIALE, O. I 58. Sfarmă-Piatră-i ține calea și-l ridică-ncet pe palmă. ALECSANDRI, P. III 237; b) a pîndi trecerea cuiva, a aștepta pe cineva în drum și a-l opri pentru a-i adresa o rugăminte; a aține calea cuiva. Odată însă, cînd vrea să plece Pahon la vînat... nevastă-sa îi ține calea... și prinde a-l săruta și a-l ruga să-i lase ei mărgeaua. RETEGANUL, P. V 12. Baba... Drumul lui vodă-i ținea, De departe-ngenuchea. TEODORESCU, P. P. 519; c) a urmări pe cineva în mod insistent (pentru a-i cîștiga bunăvoința, dragostea); a fi sau a umbla mereu în drumul cuiva. Chiar dulce prietină-ta Mi-a ținut mie calea, Să nu mai am grija ta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. A ține drumul (calea sau drumurile) = a) a practica tîlhăria la drumul mare; a haiduci. Ministrul ce despoaie pe văduvă și pe orfan... ucigașul ce ține drumurile... merg [la mormînt] cu paradă. NEGRUZZI, S. I 31; b) a umbla fără rost, haimana. (Popular) A-i ține (cuiva) drumul legat = a împiedica acțiunile cuiva, libertatea cuiva. Mă mărit, te las pe tine, Că foarte mulți m-au cerut, Tu nici grijă n-ai avut... De n-ai voie de-nsurat, Nu-mi ținea drumul legat. ȘEZ. II 56. ♦ A nu lăsa pe cineva să plece; a reține. Un gînd o ține-o clipă-n drum, Ar vrea să-ntîrzie un pic – Sîntem așa de-aproape-acum... PĂUN-PINCIO, P. 70. Apoi l-au ținut pînă a doua zi demineața. SBIERA, P. 35. Alții adevereau că bărbatul său... are procesuri ce îl țin în Petersburg. NEGRUZZI, S. I 44. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de vorbă = a sta de vorbă cu cineva (nelăsîndu-l să-și vadă de lucru). Dar eu te țin de vorbă, domnule... și poate dumneata ai venit cu alte gînduri. C. PETRESCU, Î. II 167. Pîn’ de vorbă i-ei ținea, O sosi și Neculcea. TEODORESCU, P. P. 545. 6. Tranz. (De obicei cu determinări temporale sau locale) A face pe cineva să aștepte. Cei doi domni așteptau... – Hai, cît ne ții? reluă d. Jean. SAHIA, N. 101. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. 7. Refl. (Urmat de un complement circumstanțial de loc) A sta mai mult timp într-un anumit loc. Un sătean... se ținea nepăsător lîngă o păreche de trăgători uriași. SADOVEANU, O. VII 239. Nimici pîlcurile de turci ce se ținea prin preajma locului, gata a le veni într-ajutor. ISPIRESCU, M. V. 33. Mărgărita se ținea deoparte, în tăcere, ca o statuie de marmoră albă. ALECSANDRI, O. P. 87. ◊ Expr. A se ține în rezervă (la o parte sau la distanță) = a nu lua parte la ceva, a se abține de la ceva. Căpitanul vaporului se ținuse pe tot timpul conflictului la distanță, într-o prudentă rezervă. BART, S. M. 91. A se ține locului v. loc (I 1). A se ține sufletul în cineva = a fi viu, a trăi. Singur mă mir că se mai ține sufletu-n mine. SBIERA, P. 239. ♦ A-și duce traiul, a trăi, a viețui (undeva). [Un taur mare] să ține aici în pădurea de lîngă sat. RETEGANUL, P. IV 41. Un sat foarte mic... se cunoștea pe deasupra că nu se pot ținea neguțătorim în el. SBIERA, P. 216. 8. Refl. (Urmat de determinări modale) A sta într-o anumită poziție, a avea sau a lua o anumită atitudine sau ținută. Secundul se încercă să-l ispitească pe englezul care se ținea înfipt și mut. BART, S. M. 102. Nu se mai poate ținea drept, ci e îndoit ca o salcie, dar stă. GHEREA, ST. CR. II 88. Cum ședeam trîntiți pe divanuri în toată dezinvoltura moldovenească, maiorul se ținea în picioare în apropierea unei mese, pe care își sprijinea o mînă lungă și despuiată. RUSSO, O. 48. ◊ Expr. A nu se mai (putea) ține pe (sau în) picioare sau (tranz.) a nu-l ține pe cineva picioarele = a nu putea sta în picioare, a se împletici (de oboseală, de slăbiciune etc.). Mergînd ei tot pe munte în sus, numai ce văd că de la o vreme nu să mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ținea pe picioare. ISPIRESCU, L. 82. Aduc mîna să mă-nchin, Picioarele nu mă țin, Parcă nu-s făcut deplin. TEODORESCU, P. P. 302. (La forma afirmativă, în construcție cu adv. «abia») Te rog, privește-l, abia se ține pe picioare. DELAVRANCEA, la TDRG. De-abia îl țineau picioarele de trudit ce era. CREANGĂ, P. 302. Obosit și înfierbîntat cum era, de-abia se mai ținea pe picioare. SLAVICI, O. I 169. A se ține pe loc = a nu cădea, a sta în picioare. [Pușca] mi-a ros umerile, Sabia șoldurile, Cît de-abia mă țin pe loc Și n-am parte de noroc! ALECSANDRI, P. P. 297. A se ține în poziția de drepți v. drept⁴ (A I 2). 9. Refl. (Determinat prin «mîndru», «mare» sau un echivalent al acestora) A fi încrezut; a se mîndri, a-și lua aere de superioritate, a face pe grozavul. Ori te ții mîndră că ți-a fost Anton la congres? DAVIDOGLU, M. 16. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. ◊ (Eliptic; cu pronunțare regională) Cu ce te țîi, bade, tu? Nici frumos nu ești prea tare, Nici gazdă nu ești prea mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 408. 10. Tranz. A înfrîna, a stăpîni, a domina (un sentiment, o pornire, o izbucnire etc.). Se uită lung la Irina, care abia își ținea lacrimile. DELAVRANCEA, H. T. 148. Mihai-vodă... nu-și putu ține mînia și le răspunse îndată. BĂLCESCU, O. II 275. ◊ Expr. A-și ține gura (sau limba) = a tăcea, a se abține să vorbească. Numai Serafim n-a putut să-și ție gura și a zis așa cam într-o doară... STĂNOIU, C. I. 132. Să n-aibi grijă! Hai numai cu mine, și-apoi să-ți ții gura! SBIERA, P. 254. Da mai ține-ți gura, soro, că mă dai de rușine. ALECSANDRI, T. 188. (Cu intensificarea expresiei) Să vă țineți gura strînsă Și să tăceți ca pămîntul. TEODORESCU, P. P. 169. A ține taina (sau secretul) sau a ține (ceva) secret = a ascunde, a nu dezvălui, a nu da pe față, a nu destăinui. N-am prea ținut secretul. BARANGA, I. 217. Îl puse de se și jura... că va ține în sine taina aceasta. ISPIRESCU, U. 111. (Eliptic) Bărbierul... ținu o săptămînă, ținu două, ba mai ținu încă una; și să turbeze omul că nu putea spune nimănui ce văzuse el! ISPIRESCU, U. 112. A-și ține firea = a-și păstra liniștea, calmul, cumpătul; a nu-și pierde capul, a se stăpîni. Cînd atuncea, unde nu-i vine un somn strașnic... dară tot și-au ținut firea pînă-ntr-o bucată de vreme. SBIERA, P. 59. Împăratul... se tînguia... și cît p-aci să-l biruie mîhnirea. Își ținu însă firea și căută a-și mîngîia fata care vedea că se pierde. ISPIRESCU, L. 52. Ai noroc că eu îmi țin firea, nu mă prea tem de lup. CREANGĂ, P. 121. A-și ține răsuflarea (sau răsuflul, sufletul) v. c. ♦ Refl. (De obicei în construcții negative, urmat de un verb la conjunctiv, mai rar de o determinare introdusă prin prep. «de») A se stăpîni, a se abține. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Doamna M... nu s-a putut ținea de rîs și s-a dus în casă. IBRĂILEANU, A. 74. Mă țineam să nu închid ochii, ca să n-adorm. VLAHUȚĂ, O. A. 479. ◊ (Eliptic) Boierul... se tot sîlea ca să nu pufnească de rîs, dar... la urmă nu s-a mai putut ținea. SBIERA, P. 266. Se mai ținu el; dară... parcă-i da cineva brînci să scoață din gură vorba. ISPIRESCU, U. 112. ♦ (Urmat de un verb la conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de» sau «de la») A opri pe cineva de la ceva; a împiedica pe cineva să facă ceva; a reține. (Eliptic) Boierii, cîți i-ai mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține, dară cum vor vedea că măria-ta vii cu puterea, îndată vor alerga și-l vor lăsa. NEGRUZZI, S. I 138. IV. 1. Tranz. A păstra un lucru într-un anumit loc (pentru a-l pune la adăpost sau pentru a-l avea la îndemînă în caz de trebuință). Ce face cu ele [cu armele] ? – Nu face nimica. Le ține în cui, deasupra laiței unde doarme. SADOVEANU, O. VIII 254. Copilul nu știa unde țin eu cheile de la cămară. SBIERA, P. 71. Un gospodar se-apucase să-și facă un beci... pentru ținut zarzavaturi. ȘEZ. I 286. ♦ A păstra mult timp un lucru, pentru a se folosi de el în viitor. Ouă roșii, ouă ținute. DELAVRANCEA, La TDRG. ♦ (Construit cu un complement în dativ sau introdus prin prep. «pentru») A opri, a rezerva un lucru pentru cineva. (Fig.; cu pronunțare regională) Lelicuță de la bălți, Nu da gura pe la tăți, Și mi-o țîne numai mie. ȘEZ. IV 137. ♦ A păstra un anumit timp un obiect primit de la cineva în acest scop. Răpede își scoase inelul din deget și i-l dădu să i-l țină. MIRONESCU, S. A. 50. ♦ A opri (ceva) la sine sau pentru sine; a reține (pe nedrept). Începe Toderaș a să ruga de împăratul... să nu-i țină cu puterea cornul și punga. RETEGANUL, P. II 75. Una [dintre săbii] și-a ținut-o sieși, iar celelalte le-a dat fraților săi. id. ib. III 69. Unii săriră ca să ajute... pe Paris, ca să-și ție prada. ISPIRESCU, U. 10. 2. Tranz. A păstra neatins și neschimbat, a nu lăsa să dispară, să se distrugă, să se altereze, să se modifice; a conserva. Cărările-acelea... or ținea spre pomenire urmele mele-nsemnate. CONACHI, P. 103. ◊ (Complementul este un abstract) De cine doru se leagă Nu mai ține mintea-ntreagă. HODOȘ, P. P. 38. ◊ Expr. A ține supărarea sau a-i ține cuiva (sau, regional, pe cineva) mînie, pizmă etc. = a-i păstra cuiva ură, a rămîne mînios pe cineva mai mult timp, a nu ierta pe cineva. Îl cuprinse mila de vecina lui și ar fi alergat în grabă, dacă ar fi știut că ea nu mai ține supărarea. DUNĂREANU, CH. 75. El doară știe Că lui nu-i pot ținea mînie. COȘBUC, P. I 185. Cîte-s de la noi la deal, Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. A ține (ceva sau pe cineva) (în) minte v. minte (4). ♦ A cruța, a nu distruge. Tată, atîția ani l-ai ținut [pomul]... mai lasă-l, rogu-te, și anul acesta. ISPIRESCU, L. 82. ♦ (Popular) A păstra dragoste cuiva, a nu părăsi pe cineva. Bade, mîndrulița ta... E neagră ca și noaptea... Iubește-o, bade, ș-o ține, Că-i de gazdă, nu-i ca mine! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ Absol. Cine iubește și ține, Să-i deie dumnezeu bine; Cine iubește și lasă, Deie-i dumnezeu pedeapsă! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 281. 3. Tranz. (Folosit și absolut) A păstra o calitate sau o stare vreme mai îndelungată, a nu lăsa să treacă sau să dispară. Asta-i sobă bătrînească... Cind se încălzește, apoi ține. SADOVEANU, O. VII 259. ◊ Expr. A ține Umbră (cuiva) = a face (un timp oarecare) umbră (cuiva). Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. REBREANU, I. 11. A-i ține cuiva saț (sau, intranz., de saț) sau a-și ține sațul v. saț. A-i ține cuiva cald (sau, intranz., de cald) = a încălzi (pe cineva); fig. (familiar) a-i fi de folos, a-i prinde bine. În noaptea asta ne vin mantăile... Am să-ți opresc și ție una. Una largă și lungă, Serdici, să-ți țină cald. SAHIA, N. 117. Cu obiele de bumbac... Că ține la ger mai cald. TEODORESCU, P. P. 474. (Intranz.) Nu-mi ține nici de cald, nici de rece v. cald. A ține (cuiva) de foame (sau de sete) = a sătura (pe cineva). Trăind în lună și preocupat de abracadabrante idei generale, ce nu țin de foame... C. PETRESCU, Î. II 215. A ține (cuiva) de urît = a sta împreună cu cineva, vorbindu-i, distrîndu-l, pentru a-i alunga urîtul sau plictiseala. Nadina pofti pe Stavrat la masă, să-i mai ție de urît. REBREANU, R. II 54. Va fi barim o slugă în curte care să ție de urît mă-sii, în lipsa lui. ISPIRESCU, L. 123. (Poetic) Colo sus, culcat pe-o rînă, Stă Negoiul mohorît Cu-a lui negură bătrînă Care-i ține de urît. TOPÎRCEANU, P. 133. 4. Tranz. (Cu complementul «drum», «cale»; uneori determinat prin «înainte», «drept» etc.) A urma mereu aceeași direcție sau același drum, a nu se abate din drum; p. ext. a merge (sau a o lua) pe un anumit drum. A doua zi ne scoborîm în Răpciuni și ținem în sus drumul de șleau ce se așterne pe malul drept al Bistriței. VLAHUȚĂ, la TDRG. Ea nu s-au oprit, ci au tot ținut drumul înainte. SBIERA, P. 142. Și mergea, mergea, Drumul drept ținea, Nu să mai oprea. ANT. LIT. POP. I 406. Drumul că tăia Și calea ținea, Pîn’ s-apropia. TEODORESCU, P. P. 448. ◊ Absol. [Taurul] ținea drept cătră el. RETEGANUL, P. IV 42. ◊ Expr. A ține dreapta (sau stînga) v. c. A ține marginea v. margine (1). A ține rîndul v. rînd. ◊ Refl. (Determinat prin «de drum») Vezi tu drumul acesta? Tot ține-te de dînsul, nu da-n lături, că cu timpul îi ajunge la tată-tău acasă. SBIERA, P. 299. ♦ (Construit cu pronumele personal în dativ, cu valoare de posesiv, și cu complementul «drumul») A-și continua drumul. Tinere hușean... Ia ține-ți drumul, N-apuca cîmpul, S-ajuți voinicul. TEODORESCU, P. P. 448. ♦ A umbla într-un anumit loc; p. ext. (despre drumuri) a merge, a străbate, a trece printr-un loc. Pe lîngă desișuri bogate, printre gropi și printre cioate, ținînd poala pădurii, drumeagul urca și cobora, ocolea la dreapta și la stînga. SADOVEANU, O. V 82. Cei doi frați ținură înainte malul. SANDU-ALDEA, U. P. 48. ◊ Expr. (Învechit) A ține marea sau (intranz.) a ține spre plina mare = a naviga în larg. De frică să nu cădem pe vreo stîncă despre coastă, căpitanul dete ordin să ție spre plina mare. BOLINTINEANU, O. 270. Am trebuit să ținem marea trei zile și trei nopți. GHICA, la TDRG. ◊ Refl. La poalele dealului, drumul se despica în două: unul o lua peste creastă, iar altul se ținea de poală. V. ROM. februarie 1952, 98. 5. Tranz. (Cu privire la norme, învoieli, angajamente) A observa cu strictețe, a împlini întocmai; a respecta, a păzi. Leșii n-au ținut învoiala. DELAVRANCEA, O. II 17. Țiganca cu surorile... izbutiră a da unele îndrumări ce avea să țină împărăteasa cînd va naște. RETEGANUL, P. II 28. ◊ A ține legea = a respecta preceptele religiei, a nu se abate de la prevederile ei. A ține post = a posti. ◊ Expr. A-și ține cuvîntul (sau vorba) sau (refl.) a se ține de cuvînt (sau de vorbă) v. c. (Refl.) A se ține de condiție v. condiție (3). ♦ (Cu complementul «sărbătoare») A sărbători, a prăznui, a cinsti. Ai ținut sărbători multe și nimica n-ai lucrat. PANN, P. V. I 140. ◊ Expr. (Popular) A ține zile pentru cineva = a posti în folosul cuiva, pentru ca să-i meargă bine, să i se împlinească o dorință. Mult, măicuță, te-am rugat... Să ții zile pentru mine, Ca să fiu în sat cu tine; Dar tu zile nu ținuși Și departe mă dăduși. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Absol. Lunea, marțea n-am lucrat, A ținea m-am apucat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. ◊ Refl. pas. La hramul bisericii se ținea praznicul cîte o săptămînă încheiată. CREANGĂ, A. 11. Vinerea nu se coase, nu se croiește... se ține, în sfîrșit, ca o zi sfîntă. ȘEZ. III 200. ♦ Refl. A persevera în..., a nu se îndepărta de..., a nu se abate de la..., a rămîne consecvent cu... Traducătorul s-a ținut strict de text. ▭ Petrea Voinicul s-au ținut de sfatul prietenei sale și nu s-au uitat îndărăpt. SBIERA, P. 28. Nu știu dacă în ziua de astăzi ei se țin de postu mare și de postul Sîn-Petrului. ALECSANDRI, T. I 378. ◊ Intranz. (În expr.) A ține la vorba sa = a rămîne nestrămutat într-o hotărîre, a nu reveni asupra celor spuse, a nu-și schimba hotărîrea. Alege-ți unul din caii iști frumoși... oricare ar fi, ți-l dau. – Nu, pe acesta-l voi – zise Făt-Frumos, ținînd la vorba lui. EMINESCU, N. 22. 6. Refl. și, rar, intranz. (De obicei determinat prin «bine», «tare», «dîrz») A se menține în condiții bune, a nu se da bătut, a nu se lăsa înduplecat; a rezista. Apa venea tare și se izbea în pîntecele cailor cu vuiet. Caii pășeau cuminți și se țineau bine. SADOVEANU, O. I 31. Au încercat ieșiri din împresurare, dar oștile împărăției au ținut bine. id.ib. 6. Tudor cu soața lui Anița, și Mihu, și toți ceilalți răzăși au fost urgisiți și prigoniți, dar s-au ținut cu tărie. id. ib. VII 173. Dolheștenii de felul lor se țin cam dîrji în apărarea drepturilor. ȘEZ. IV 17. ◊ Expr. A se ține (sau, tranz., a ține pe cineva) treaz = a rămîne (sau a sili pe altul să rămînă) treaz. Dorința... teama... m-au ținut treaz. STANCU, D. 338. A se ține gata = a sta pregătit (pentru a face ceva). Calul îi zise: ține-te, stăpîne, gata, că iată se apropie gheonoaia. ISPIRESCU, L. 4. Dete poruncă fiecărei cete, care și pe unde să se țină gata. id. M. V. 37. Ține-te (sau te ține) bine sau ține bine, formulă de încurajare și de îndemn. Acum ține-te bine și de aci înainte. ODOBESCU, S. III 63. De-acum te ține bine, C-a să fie rău de tine! ALECSANDRI, T. 792. Apoi, greu el înota... Voinicele, ține bine, Că eu vin, alerg la tine. id. P. P. 136. Să se țină bine, formulă de amenințare. Să se ție bine de aici înainte țopîrlanii, am să-i calicesc pe toți. La TDRG. A se ține drept v. drept⁴ (A I 2). ◊ Tranz. Asta e gîndul care-l bucură, care-l ține tare. STANCU, D. 109. ◊ (La conjunctiv pers. 2 sg., cu valoare de imperativ impersonal și cu rolul stilistic de a anima narațiunea, întrerupînd povestirea obiectivă și introducînd stilul oral) Și tot vine, tot înoată, Dar deodată, cu ochi vii, Stă pe loc – să mi te ții! Colo, zgomotoasă gloată De copii! COȘBUC, P. I 225. ◊ (Familiar, la imperativ, urmat de un substantiv, sugerează și anunță o serie neîntreruptă sau un număr mare de fapte din sfera noțiunii respective) De-acu-ncolo, țin’ te, popularitate! CARAGIALE, N. S. 23. După aia, ține-te tămbălău trei luni de zile pe la Văcărești, pe la instrucție, pe la jurați... id. O. I 280. ◊ Expr. Să te ții, pîrleo, intensifică acțiunea exprimată de verbul propoziției pe care o însoțește. Abia mă arătam... și, să te ții pîrleo! îi sfîrîia călcîiele dinaintea feței mele. ISPIRESCU, L. 13. ♦ Intranz. A rezista la o încercare sau la o probă, a suporta bine un efort. Bade, unde te gătești, De murgul ți-l potcovești Cu potcoave de argint Ca să ție la fugit? ȘEZ. I 9. 7. Refl. (Despre oameni) A se conserva în deplină sănătate și putere. Se ține încă bine moșneagul. C. PETRESCU, C. V. 104. Te afli zdravăn, jupîn Pîrvule?... – Slava domnului, măria-ta; ne ținem și noi cum putem. ODOBESCU, la TDRG. ◊ Tranz. Lume, lume... Și d-ai ținea omu-n floare, Dar de-i vine moartea, moare. TEODORESCU, P. P. 287. ♦ (De obicei determinat prin «viu», «în viață» etc.) A se menține în viață; a trăi, a ființa. Te minunai cum se mai ține cu viață o ființă atît de istovită și așa lipsită de hrană. La TDRG. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagă? CONACHI, P. 267. Lasă-mă să beau rachiu, Că cu-atîta mă mai țiu. TEODORESCU, P. P. 330. ◊ Tranz. Acesta numai m-au mai ținut în viață și m-au mîngăiat. SBIERA, P. 229. (Cu complementul «viața», «zilele») De aici inăinte numai cu aceste alunele... și-au ținut ea zilele. SBIERA, P. 297. ◊ Tranz. (De obicei avînd valoarea unei urări) Numai sănătatea să ne-o țină bunul dumnezeu. RETEGANUL, P. III 4. Încălecînd, pornește spre împărăție, dumnezeu să ne ție, ca cuvîntul din poveste, înainte mult mai este. CREANGĂ, P. 216. Ține-mi, doamne, ce mi-ai dat: Voinic tînăr și curat. BIBICESCU, P. P. 29. ♦ A se păstra, a se conserva. O seminție de oameni din acest sat... spun că se trag din... Transilvania. Soiul li se ține înainte: fața gălbăgioară, ochii tulburi. ȘEZ. IV 16. V. Tranz. 1. A ocupa, a avea (un loc). Loc puțin eu țiu în lume, Rău puțin eu pot să fac. BOLINTINEANU, O. 57. ◊ Expr. A ține loc de... (sau a ține loc cuiva sau la ceva) = a face serviciul de..., a îndeplini funcția de..., a servi drept..., a fi întrebuințat ca... Gîtul unui clondir, ce ținea loc de sfeșnic. EMINESCU, N. 41. Partea cămeșii de pe umăr ce ține loc altiței. ȘEZ. III 84. A ține locul cuiva = a înlocui, a suplini pe cineva. 2. A apăra un loc de invazia dușmanului, a opri (cu armele) intrarea într-un loc. Armata grecească pornește spre Slatina ca să ție valea Oltului în contra lui Hagi-Ahmet-aga, venit cu oștire din Vidin. GHICA, la TDRG. Să ținem codrii și valea Noi vitejii amîndoi. La neferi să-nchidem calea, Să dăm groaza prin ciocoi. ALECSANDRI, P. I 63. 3. A avea (pe cineva) în serviciul său. Fa, Oană, pe tine te ține degeaba la curte. DELAVRANCEA, O. II 13. Atuncea și eu oi fi boieri și mi-oi ținea și eu porcari ca să-mi pască, turmele de porci. SBIERA, P. 251. Ea ține oameni cari să i le păzească un an. EMINESCU, N. 18. 4. A avea ceva sub conducerea, direcția sau administrația sa; a fi îrsărcinat cu o funcție (și a o exercita). Mă rog, cine ține poștele? ALECSANDRI, T. 397. Nimenea s-adevăra Să se ducă să-l aducă, Făr’ de numai trei beșlii, Care țin raiaua-n Dii. TEODORESCU, P. P. 606. ◊ (Metaforic) Filomele-i țin orchestrul. EMINESCU, O. I 100. ◊ Expr. A ține casa (sau contabilitatea) = a fi casier (sau contabil). A ține socotelile = a fi însărcinat cu socoteala intrării și ieșirii banilor într-o întreprindere. A ține socoteală (sau seama) de ceva (sau de cineva) sau a ține în socoteală (sau în seamă) ceva (sau pe cineva) = a lua în considerație, a nu trece cu vederea; a respecta. Cînd îi sărea țandăra, nu mai ținea în samă nimic. SADOVEANU, O. VI 207. Ei nu i-au ținut vorba-n samă. SBIERA, P. 11. Așa-i că, dacă n-am ținut samă de vorbele lui, am ajuns slugă la dîrloagă? CREANGĂ, P. 212. A ține cont (de ceva) v. cont (2). A ține registrele (sau catastifele) = a fi însărcinat cu evidența registrelor. A ține evidența v. evidență. 5. (Cu complementul «animale» sau un echivalent al acestuia) A poseda, a crește (pentru folosul pe care-l dau). Ține păsări. ▭ Ian du-te afară de prinde păunul acela, căci, cîtu-i de frumos, tot de-a dragul să-l ții la curte. SBIERA, P. 33. 6. A avea pe timp limitat în folosință o proprietate, o întreprindere; a deține (ca chiriaș, ca arendaș). Negustori care umblau prin țară îmi spuseră că ține un han în București. SADOVEANU, O. I 424. O doamnă bătrînă, care ascultase cu cea mai evlavioasă atenție, făcu ochii mari și întrebă cu o comică mirare: – Da bine, maică, omul ăsta ține și pension de fete? VLAHUȚĂ, O. AL. II 9. Nu cumva a ținut vreodată tatăl d-tale orîndă în sat, undeva? CREANGĂ, P. 129. 7. (Complementul indică o marfă) A avea de vînzare (în prăvălie). Mîndruța peste punte... Ține rachiu de frunte. BIBICESCU, P. P. 194. VI. Tranz. 1. A suporta toată cheltuiala necesară întreținerii unei case, unei moșii etc. Feciorii să însurau îndată ce chibzuiau că pot ținea casă. RETEGANUL, P. V 81. Cu mica leafă ce avea... își ținea casa. NEGRUZZI, S. I 333. Da cu bani de pe hoție Eu țin curte și moșie. ȘEZ. I 140. (Refl. pas.) Obrazul subțire cu (mare) cheltuială se ține v. obraz. Boieria și prostia cu mare cheltuială se țin (una pentru pretențiile pe care le creează, cealaltă pentru pagubele pe care le pricinuiește). ◊ Expr. A ține casă mare = a duce trai bogat, luxos. A ține casă (sau masă) deschisă = a primi bucuros și des mulți oaspeți. A-și ține rangul = a duce un fel de viață sau a avea un fel de a fi potrivit cu rangul pe care îl ocupă în societate. 2. A da cuiva cele necesare pentru trai (mai ales hrana), a înzestra cu lucrurile de care are nevoie; a întreține. Dar ce soartă, Luminițo, cînd ți-e tot părul alb... să te țină copiii! C. PETRESCU, Î. II 239. Pe cioban și pe baba lui să-i țină împărăția cu toate cele trebuincioase. RETEGANUL, P. III 7. Eu cred că tocmai acum ești bun de însurat, pentru că ai cu ce să ții nevasta și copiii. CREANGĂ, P. 154. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de» și arătînd felul hranei) Rău v-a mai ținut de ovăz cine v-a avut. SEVASTOS, N. 317. Să-mi ții nevăstuica bine, Cu pîne și cu masline. id. C. 249. Cucule, vin lîngă mine, Că mă giur să te țin bine, Cu vin dulce, strecurat. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Refl. pas. Cum crezi că se ține o femeie ca nevastă-ta? CAMIL PETRESCU, U. N. 41. Fetele care-s mărețe Nu se țin cu corobețe ( = mere pădurețe), Ci se țin cu miez de mac Și cu buze de diac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ♦ Refl. A face față cheltuielilor necesare vieții; a se întreține, a trăi. Cară-te de-aici, mergi în lume și te ține cum poți. RETEGANUL, P. V 45. Părinții mei, oameni de jos, se țineau cu o livede mică de măslini. CARAGIALE, P. 68. Ei avea o casă de copii, dară se ținea hăt binișor, pentrucă cu toții erau harnici. SBIERA, P. 251. Eu mai bine m-oi ținea Cu hrana ce mi-a plăcea. ALECSANDRI, P. P. 299. ◊ Expr. A se ține în ființă v. ființă (2). 3. A purta cuiva de grijă, a avea grijă de cineva; a îngriji. Mîndruliță, Mă jur p-astă cruciuliță Să te țin ca un bădiță! ALECSANDRI, P. I 5. Și-l țineam ca pe-un puiuț, Și-l iubeam ca pe-un drăguț. HODOȘ, P. P. 121. Rado, Rădișoară... Ia-mă tu pe mine, Că te-oi ținea bine. ALECSANDRI, P. P. 121. ◊ Expr. A ține (pe cineva) ca pe palmă (ca în brațe sau, rar, numai în palme) = a îngriji (pe cineva) cu cea mai mare dragoste, împlinindu-i toate dorințele. Bărbatul își iubea nevasta, încît o ținea ziua și noaptea numai în palme și îi făcea toate voile. POPESCU, B. IV 95. Pentru că mi-ai curățit casa de draci, am să te țin ca pe palmă. CREANGĂ, P. 307. A ține bine = a păstra în ordine deplină, a întreține bine. La Brustureni... ea găsi... o grădină bine ținută, cu o florărie. NEGRUZZI, S. I 109. 4. A fi căsătorit cu cineva. Nenea Sorean e băiatu lui unchiu-meu, Voinea Militaru, care o ține pe tușa Sorana. STANCU, D. 46. Cumnatul său... ținea pe sora lui cea mai mare. RETEGANUL, P. III 45. ◊ Expr. A ține casă (cu cineva) = a fi căsătorit (cu cineva); a trăi (cu cineva) în căsnicie. Ba zău, încă mă mier c-am avut răbdare să țin casă cu baba pîn-acum. CREANGĂ, P. 118. Ba, pe Vidra nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta, Că mi-a dat-o soacra mea Ca să țin casă cu ea. ALECSANDRI, P. P. 99. ♦ (Cu complementul «amant», «drăguț» etc.; construit cu dativul pronumelui reflexiv) A avea un amant, un iubit etc. Pahon nu s-a mai însurat în veci, ci-și ținea numai găzdoaie. RETEGANUL, P. V 15. Eu nu sînt învățată Ca să-mi țiu drăguț pe plată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 243. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A avea cu cineva relații de dragoste (în afara căsătoriei), a trăi cu cineva (în concubinaj). Are ea un vecin cu care se ține, unul Marinache Piele. STANCU, D. 13. A scăpat, nu știi cui, vorba... că domnul Teodoru se ține cu nepoata. PAS, Z. I 111. Și spun așa, că s-a ținut cu văduva din casa aceea. COȘBUC, P. I 243. VII. 1. Intranz. A dura, a dăinui. Uneori întunecimea nu ține decît cîteva clipe. BOGZA, C. O. 237. Gerul ținea de patru săptămîni... și nici gînd să se mai înmoaie. REBREANU, R. I 233. A ținut veselia trei zile și trei nopți și mai ține și astăzi, dacă nu cumva s-o fi sfîrșit. CREANGĂ, P. 102. Dragostea noastră cea bună Nu ținu mai mult de-o lună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Tranz. fact. (Rar) Soare, soare, sfinte soare, Ține, ține ziua mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 121. 2. Intranz. A ajunge (pentru un timp oarecare), a fi destul, a nu se termina (mai mult timp). Nu mult i-au ținut cracul acela de lemne care-l tăiase. SBIERA, P. 286. 3. Tranz. (Mai ales despre boli sau dureri trupești, de obicei cu determinări temporale) A nu mai slăbi pe cineva, a nu-l lăsa, a nu-i da pace. Tusea îl apucă mai des și-l ține mai mult. DELAVRANCEA, la TDRG. El i-a răspuns că tare i-i rău, și de l-a ținea mult așa, apoi... trebuie să moară. SBIERA, P. 131. Cînd ți-o fi pîinea mai bună, Să te ție boala-o lună. BIBICESCU, P. P. 145. ◊ Expr. Cînd te-apucă, mult te ține? v. apuca (I 5). ♦ (Despre o parte a corpului A produce dureri; a durea. Mă ține coșul pieptului cînd răsuflu. DELAVRANCEA, O. II 362. 4. Intranz. A se întinde, a se prelungi (într-o direcție). Cît ținu antretul birtului de lung, auzii în urma lor numai un rîs și un chicot. GANE, N. III 102. A fost o țară făloasă, care ținea o mie de mii de pași împrejur. La TDRG. Cît ține răsăritul se-nalț-un munte mare. EMINESCU, O. IV 129. VIII. Tranz. 1. (Exprimă împreună cu determinarea lui o acțiune sau o stare indicată de determinare, cu valoarea stilistică a unui prezent de durată) Gheonoaia de bucurie ținu masa trei zile. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Expr. A ține (o) numai (sau tot) o fugă (ori o gură, un plîns etc.) = a alerga (sau a plînge etc.) fără întrerupere, fără a slăbi o clipă, fără a se opri. Pînă la miezul nopții ținu tot un plîns. RETEGANUL, P. I 53. Hargatul... a ținut tot o fugă pînă acasă. SBIERA, P. 239. Boierul... se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă, pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Trîntitura... produce o durere așa de mare, că cel bolnav numai o gură ține. ȘEZ. I 252. A (o) ține înainte (sau într-una) că... = a susține cu tărie, cu insistență că... Tu s-o ții înainte că (soarele) de la apus răsare. RETEGANUL, la TDRG. Ceilalți zei țineau într-una ba că uneia, ba că celeilalte se cuvine mărul. ISPIRESCU, U. 7. A o ține (una și) bună v. bun⁴ (III 5). A o ține (tot) una (cu...) = a nu se opri (din... ), a continua (să... ). Afară ninsoarea o ținea una. CONTEMPORANUL, V_II 144. De trei zile o țin totuna cu mesele și cu lăutarii. ALECSANDRI, T. 552. A ține pasul cu cineva v. pas. A ține pas cu vremea (sau pasul vremii) = a fi la modă sau în spiritul vremii, a nu rămîne în urmă. Avea rochii pe care le modifica mereu, să țină pasul vremii. PAS, Z. I 90. A(-i) ține (cuiva) isonul (sau hangul) v. c. A o ține drug (înainte) v. drug (1). ♦ (Urmat de construcții introduse prin locuțiunile «tot în...», «numai în...») A nu mai slăbi pe cineva cu... Mă ține neamțul numai în telegrame. C. PETRESCU, Î. I 8. Îi ieși iar înainte cu paharul plin și tot într-o cinste l-o ținut pănă-n noapte. ȘEZ. I 206. 2. (Formează, împreună cu determinarea, locuțiuni verbale) A ține o vorbire (sau o cuvîntare, un cuvînt, un discurs) = a vorbi în fața unui auditoriu. Arhimandritul Pafnutie ținu cuvînt pentru dragoste. STĂNOIU, C. I. 221. Comandantul... ține un cuvînt de laudă și mulțumire pentru modul binevoitor și călduros cu care am fost primiți. BART, S. M. 28. A ține judecată = a judeca. Dar noaptea se trezește și ține judecată. EMINESCU, O. I 96. A ține sfat = a se sfătui, a se consfătui, a delibera. Sătenii... ținură sfat în ascuns. RETEGANUL, P. I 8. Sfetnici și filozofi au stătut Și sfat au ținut. TEODORESCU, P. P. 163. (În contexte figurate) Florile... ținură sfat lung, cum să fie luminile hainei de mireasă. EMINESCU, N. 29.A ține război (sau luptă, bătălie, foc) (cu cineva) =a face război, a se război, a se lupta (cu cineva). Stau cătanele să țină luptă dreaptă cu Trifon. RETEGANUL, P. I 10. Huniad, cu unguri și cu romîni, au ținut o bătălie cruntă cu sultanul Amurat. BĂLCESCU, O. I 26. Ș-apoi... mergem amîndoi Să ținem un crunt război! TEODORESCU, P. P. 112. A ține strajă = a sta de strajă; a străjui. Luna blîndă ține strajă. EMINESCU, O. I 103. A ține o adunare (sau o ședință etc.) = a se întruni (într-o ședință etc.). În orice caz, socotesc că va trebui să ținem o adunare cu poporul. VORNIC, P. 155. A ține divan v. divan (II 1). IX. Tranz. A considera, a socoti, a crede. Ce, dumneata ești mai tînăr decît moș Neculai? Eu te țineam mai în vîrstă. SADOVEANU, O. V 476. Tu ești fiul meu pe care toată lumea îl ține de pierdut. ISPIRESCU, L. 301. Țin ei de ocară... numirea de valah, nevrînd a fi chemați altfel decît romîni. BĂLCESCU, O. II 176. Să știi, Feciori de domni să ne ții, De domni și de împărați. TEODORESCU, P. P. 104. ◊ Expr. A ține (pe cineva) de rău = a mustra, a dojeni, a certa, a ocărî. Pentru orice rea purtare nimeni nu-l ținea de rău. PANN, P. V. II 5. Măi bădiță Gheorghieș, und’ te duci și cui mă lași... – Puică, pentru dumnezeu, Nu mă mai ținea de rău, Tu rămîi în satul tău. ȘEZ. I 73. ♦ Refl. A avea o anumită părere despre sine, a judeca lucrurile întrun anumit fel, a fi de părere că... Nici nu se mai ține rudă cu el. STANCU, D. 115. Se ținea fiecare a fi cea mai frumoasă. ISPIRESCU, U. 6. Ba nu, prietene, zise cel cu două pîini; eu nu mă țin că mi-ai făcut parte dreaptă. CREANGĂ, A. 145. Nu înțelegeam nimic, eu, care mă țineam că știu ceva. NEGRUZZI, S. I 6. (Eliptic) Nu-i frumos cine se ține, Ci-i frumos cui îi stă bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A se ține (sau, intranz., a-și ține) cu bănat = a încerca un sentiment de părere de rău, a-și aduce o imputare, a-și face o mustrare. Moșneagul se gîndea să-i tragă un pui de bate... da mai pe urmă... ș-o zis: dă... îmi țin și eu cu banat. ȘEZ. II 153. Iar d-voastră nu vă țineți cu banat, Că al nostru... împarat Pe aicea a mai umblat. ib. III 42. X. Tranz. A obliga la o cheltuială, a necesita o cheltuială; a costa. Cojocarul zgîrcit se bucură în taină că pomelnicul lui numai cu două nume... îl ținea mai ieftin decît pe toți ceilalți. GALACTION, O. I 278. Ne făceam teatru la noi acasă... Rîdeam sănătos și nu ne ținea nici o cheltuială. STĂNOIU, C. I. 120. Doresc... să văz... măcar un măr din acest pom, care m-a ținut atîta sumă de bani. ISPIRESCU, L. 81. (Intranz.) Care vrea să zică curcanu ista ține pînă acuma 696 lei? ALECSANDRI, T. 213. ◊ Expr. Gura nu ține chirie v. chirie. – Variantă: ținea vb. II.