ZGUDUI, zgudui, vb. IV. Tranz. 1. A scutura cu putere, a face să se cutremure, să se clatine din temelii. V. zdruncina. Valea Doftăniței era zguduită de cutremur. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 111, 7/5. Eu lanțurile mele le zgudui cu mînie, Ca robul ce se luptă c-un jug neomenos. ALEXANDRESCU, P. 107. ◊ Fig. Un imens hohot de rîs zgudui secția întreagă. HOGAȘ, H. 74. Se mișcară rîuri-rîuri, Ori din codri răscolite, ori stîrnite din pustiuri, Zguduind din pace-adîncă ale lumii începuturi, înnegrind tot orizontul cu-a lor zeci de mii de scuturi. EMINESCU, O. I 147. Un răcnet mare Cutremură pădurea și zguduie și munții. ODOBESCU, S. III 92. ◊ Refl. Docarul se zgudui și se aplecă pe o aripă. SADOVEANU, M. C. 208. Se zguduie tot domul de pare-a fi de scînduri, Și stînci în temelie clătindu-se vedem. EMINESCU, O. I 94. 2. Fig. A zdruncina o instituție, o organizație socială sau politică, producînd tulburări, agitații, răscoale. Tudor Vladimirescu zguduie Oltenia. GALACTION, O. I 157. Revoluția franceză, zguduind Europa pînă în cele mai adînci ale sale temelii, se resimți și între romîni. KOGĂLNICEANU, S. A. 74. ♦ A clătina convingerile cuiva, a face să se zdruncine, să se clintească conștiința cuiva. Dacă aș putea să te fac să înțelegi prin vorbe tot trecutul meu, poate te-aș zgudui în credințele ce ai. SADOVEANU, P. S. 204. Era palidă și abătută. Căința zguduise adînc conștiința ei. BOLINTINEANU, O. 466. ♦ A emoționa puternic, a înfiora, a cutremura. Apariția tatei în mijlocul nostru ne-a zguduit mai mult ca în ziua revederii din gară. Era de nerecunoscut. SAHIA, N. 59. De o sensibilitate exagerată, orice zgomot o zguduia din cap pînă la picioare. BART, E. 380. 3. (Cu privire la obiecte) A mișca încoace și încolo, a clătina. Înălțară steaua sub candelă, o zguduiră încet, și clopoțelul sună ușor. SADOVEANU, O. VII 344. Mi-am înfipt amîndouă mîinile în vergeaua din mijloc (de la fereastră) ș-am încercat s-o zgudui. DELAVRANCEA, la TDRG.