VIRTUTE, virtuți, s. f. 1. Însușire morală pozitivă a omului; însușire de caracter care urmărește în mod constant idealul etic, binele; integritate morală. ♦ Înclinație statornică specială către un anumit fel de îndeletniciri sau acțiuni frumoase. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -tutis (cu unele sensuri după fr. vertu).

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

virtute (integritate morală) s. f., g.-d. art. virtuții; pl. virtuți

IMORAL ~ă (~i, ~e) Care este în contradicție cu principiile moralei; lipsit de integritate morală; contrar moralei; nemoral. /<fr. immoral

IMPUR ~ă (~i, ~e) 1) Care nu este pur; cu impurități; murdar. 2) chim. (despre substanțe) Care are în componența sa impurități. 3) fig. (despre persoane) Care este corupt; lipsit de integritate morală; nemoral; imoral. /<fr. impur, lat. impurus

IMPURITATE ~ăți f. 1) Caracter impur; lipsă de puritate. 2) fig. Lipsă de integritate morală; imoralitate. 3) chim. Substanță străină care se găsește în componența altei substanțe. 4) la pl. Substanțe toxice sau infecțioase aflate în mediul înconjurător. /<fr. impureté, lat. impuritas, ~atis

ONOARE s.f. 1. Cinste; integritate morală, probitate, corectitudine. ♦ De onoare = a) onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva. 2. Renume, faimă, bună reputație. ♦ A face onoare cuiva = a onora. 3. Mîndrie, demnitate. 4. Cinste, favoare. 5. Castitate, pudoare (la femei). [Gen. -iei, var. onor s.n. / < lat. honor, cf. fr. honneur, it. onore].

ONOARE s. f. 1. integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate. ♦ de ~ = a) onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva. 2. renume, faimă, bună reputație. ♦ a face ~ cuiva = a onora. 3. considerație, respect, stimă. ♦ gardă de ~ = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei solemnități; în ă cuiva (sau a ceva) = spre lauda, spre cinstea cuiva (sau a ceva). 4. cinste, favoare. 5. castitate, pudoare (la femei). (< lat. honor, fr. honneur)

VIRTUTE s. f. 1. calitate, forță morală de a urmări consecvent un ideal etic etc.; integritate morală. ◊ castitate, curățenie. 2. în virtutea... = pe baza, ca urmare a... (< lat. virtus, după fr. virtu)

MALAMUD [mæələməd], Bernard (1914-1986), scriitor american. Opera sa îmbină, într-un stil umoristic, tradițiile romanului realist și ale povestirii fantastic-realiste iudaice cu experiența vieții moderne, caracterizată uneori prin izolare, înstrăinare și dezorientare, Preocupat de păstrarea integrității morale și a umanismului într-un mediu ostil, lipsit de sentimente, în care iudaismul devine simbolul marginalizării. Romane („O nouă viață”, „Omul din Kiev”), nuvele („Butoiul magic”).

VIRTUTE, virtuți, s. f. 1. Însușire dominantă a caracterului, care îl face mai bun pe individul uman, din punct de vedere moral, intelectual sau al unui tip specific de activitate; integritate morală. ♦ Înclinație spre un anumit fel de fapte morale; calitate morală. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... – Din lat. virtus, -utis (cu unele sensuri după fr. vertu).

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Înv.) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

ONOARE s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; cinste (I i). Ceea ce pierdu definitiv pe Constantin fu tocmai faptul că era soldat fără onoare militară și fără convingere. GALACTION, O. I 152. ◊ Cîmp de onoare = cîmp de luptă pe care își dau viața cei care luptă pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) cinstit, onest, demn de încredere. Am fost om de onoare și m-am biruit. Am fost surd la toate cîte îmi șoptea patima. GALACTION, O. I 104. Ne-am desfăcut între noi ca doi oameni de onoare ce au de ghid să se mai întîlnească. GHICA, A. 630; b) care pune în joc cinstea, demnitatea cuiva. Chestiune de onoare. ▭ Îmi făceam un punct de onoare să fiu obiectiv. IBRĂILEANU, A. 53. ◊ Expr. De cuvîntul meu de onoare sau pe onoarea mea (sau a ta etc.), formulă folosită pentru a garanta adevărul unei afirmații sau respectarea unei promisiuni. Spune dumneata pe onoarea dumitale de militar și om, nu v-am dat? BRĂESCU, V. A. 41. În momentul acela vei avea scrisoarea... pe onoarea mea! CARAGIALE, O. I 136. A-și da cuvîntul de onoare v. cuvînt. 2. Reputație bună, prestigiu, vază. Onoarea mea o nimiciră. MACEDONSKI, O. I 38. Trădează interesele și onoarea, familiei sale. CARAGIALE, O. I 160. ◊ Expr. A face onoare (cuiva) = a servi (cuiva) spre laudă, a-l onora. ♦ Mîndrie, demnitate. Nu vreau să mă-nfrunte nimeni. – Cred; ai dreptate; îți cerem iertare. – Eu am onoarea mea. SADOVEANU, P. M. 27. 3. Considerație, respect, prețuire, stimă. Nu ne așteptam la atîta onoare. CARAGIALE, O. III 159. Am luat-o [broșura] cu toată onoarea cuvenită operei unui literat. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = pentru a onora pe cineva (sau ceva), spre lauda sau preamărirea cuiva (sau a ceva). Prînz în onoarea oaspeților sportivi, cm Cu ea-n onoarea ta închin. MACEDONSKI, O. I 186. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. Menip, ești de ispravă precum te și credeam; Deci intră și la locul de-onoare te așază. MACEDONSKI, O. I 166. Îi dăm astăzi locul de onoare, recomandînd cu căldură poporului suveran scrierea amicului nostru. CARAGIALE, O. I 53. Un monument s-arată: Să-l privim... Dar ce semne d-onoare pe el sînt..? ALEXANDRESCU, M. 89. ◊ Președinte de onoare = demnitate conferită cuiva în semn de respect și deosebită prețuire și care nu comportă obligații efective. Figura din oficiu ca președinte de onoare în capul tuturor listelor de organizații locale. BART, E. 171. Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei instituții sau întreprinderi care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă și constituie un exemplu pentru ceilalți tovarăși. Gardă de onoare = pază simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unor anumite solemnități. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană aleasă dintre prietenii mirilor care însoțește în mod special pe miri la ceremonia cununiei. Doamnă de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 4. Favoare, cinste (II 2). Nu-ți pomenesc de onoarea ce ar fi pentru tine ca să fii în relăciune (= relație) cu un om învățat cum sînt eu. ALECSANDRI, T. I 254. ◊ (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = -a avea cinstea să... Precum am avut onoarea a vă comunica în precedenta mea epistolă. CARAGIALE, O. I 68. A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... Vreun oaspe îmi face onoarea a-mi vizita grădina. NEGRUZZI, S. I 96. (Familiar, eliptic) Am onoarea (să vă salut)! formulă de salut. N-am onoarea = nu cunosc, nu știu.

VIRTUTE², virtuți, s. f. 1. Forța morală de a urmări în mod constant idealul etic; integritate morală. Cîștigul ce-n picioare călcînd virtute, lege, Trufaș înaintează spre tronul său de rege. MACEDONSKI, O. I 45. Au de patrie, virtute nu vorbește liberalul, De ai crede că viața-i e curată ca cristalul? EMINESCU, O. I 150. ♦ Castitate. [Ea] uită virtutea, leapădă cinstea, ca să se arunce în brațele voastre. NEGRUZZI, S. I 48. ♦ Însușire, calitate morală. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru Cu virtuțile ce are. COȘBUC, P. I 75. 2. (În loc. prep.) În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... În virtutea principiului evoluțiunii... materia a suferit în decursul secolelor numeroase preschimbări.. MARINESCU, P. A. 37. Legi și principii, în virtutea cărora critica poate să pronunțe verdicte estetice. GHEREA, ST. CR. 35. Ridicînd... țăranilor dreptul ce aveau în virtutea tutulor urbarielor... această lege n-a făcut decît a continua să favorizeze apăsarea clacaților de către proprietari. KOGĂLNICEANU, S. A. 158.

armă sf [At: PSALT. SCH. 17/22 / Pl: ~me / E: ml arma] 1 Obiect, aparat sau mașină care servește în lupta împotriva inamicului, la vânat sau în unele probe sportive. 2 (În comenzile militare) Pușcă. 3 (Îe) A depune ~mele A se preda. 4 (Îe) A fi sub ~me A face serviciul militar. 5 (Îs) La ~me Comandă (sau îndemn) de a se pregăti de luptă. 6 (Lpl; îs) Maestru de ~me, sală de ~me) Scrimă. 7 (Lpl) Semne heraldice. 8 (Îs) ~ albă Armă (1) de metal care taie (sau care străpunge). 9 (Îs) ~ goală Armă (8) scoasă din teacă. 10 (Îs) ~ de foc Armă (1) cu cartușe. 11 Parte dintr-o armată specializată și dotată pentru un anumit tip de luptă. 12 Serviciu militar. 13 (Îs) ~ atomică Armă de nimicire în masă care folosește energia produsă de dezagregarea atomului. 14 (Îs) ~ bacteriologică Armă de nimicire în masă care răspândește bacterii producătoare de boli periculoase. 15 (Îs) ~ ecologică Nume generic dat metodelor și tehnicilor de război destinate modificării condițiilor normale ale mediului înconjurător al inamicului. 16 (Pm) Armată. 17 (Înv; îe) A veni la ~me A se înrola pentru a începe un război. 18 (Îe) A ridica ~mele asupra cuiva A ataca pe cineva. 19 (Înv; îs) Contenire (sau încetare) de ~me Armistițiu. 20 (Lpl) Armament. 21 (Fig) Mijloc de luptă politică, ideologică, pe planul ideilor dominante din diferite domenii. 22 (Fig; rar; îs) ~mele sufletului Orice virtute prin care se păstrează integritatea morală. 23 (Îe) A bate (pe cineva) cu propriile ~me A învinge pe cineva cu propriile argumente (sau mijloace). 24 (Pfm) Penis.

dreptate sf [At: COD. VOR. 63/11 / V: (îrg) der~, dereptăta~, dir~, dreap~ / Pl: ~tăți / E: drept + -(ăt)ate] 1 Principiu moral și juridic care cere să se dea fiecăruia ceea ce i se cuvine și să i se respecte drepturile Si: echitate. 2 Justiție. 3 Act de justiție Si: (îvr) dreptăție (3). 4-5 Caracterul a ceea ce este echitabil sau adevărat Si: (îvr) dreptăție (4-5). 6 Ideal de conduită Si: (îvr) dreptăție (6). 7 Corespondență a faptelor cu principiile morale Si: (îvr) dreptăție (7). 8 (Îlav) Cu (sau după, în sau, înv, den, îrg, p(r)e) ~ Pe drept cuvânt. 9 (Îal) Legal. 10 (Îal) Cum se cuvine. 11 (Îal) Adevărat. 12 (Îal) Echitabil. 13 (Îlav) Fără ~ În mod nedrept. 14 (Îal) Ilegal. 15 (Îal) Neadevărat. 16 (Îal) Inechitabil. 17 (Îlav) Peste ~ Mai mult decât se cuvine. 18 (Îlav) Pe bună ~ Pe drept cuvânt. 19 (Îal) În mod întemeiat. 20 (Îe) A face (sau a da) cuiva ~ sau, înv, a alege cuiva ~a A judeca favorabil pe cineva. 21 (Îae) A repara o nedreptate făcută cuiva. 22 (Îae) A recunoaște că ceea ce spune sau face cineva este just, întemeiat. 23 (Îae) A recunoaște cuiva calitățile. 24 Judecată oficială a oamenilor legii Si: (îvr) dreptăție (8). 25 (Șîs ~ divină) Apreciere a faptelor oamenilor, atribuită divinității. 26 (Îs) ~a leului Nedreptate făcută de cei puternici celor slabi. 27 (Bis; înv) Poruncă dumnezeiască Si: (îvr) dreptăție (9). 28 Lege. 29 (Bis) Credință. 30 Devotament. 31 Integritate morală. 32 Adevăr. 33 Corespondență a unor afirmații cu realitatea. 34 (Îlav) Cu sau (înv) p(r)e) ori în ~ Conform adevărului. 35 (Îal) Într-adevăr. 36 (Îal) Cu temei. 37 Cauză dreaptă a cuiva Si: (îvr) dreptăție (15). 38 Pretenție întemeiată Si: (îvr) dreptăție (16). 39 (Pop; îe) A-i ieși (cuiva) ~tățile A i se face (cuiva) dreptate. 40 (Înv; mpl) Privilegiu. 41 (Înv) Dovadă. 42 (Înv) Justificare. 43 (Înv) Motiv. 44 (Înv; îe) A avea ~ A avea dovezi. 45 (Înv; îae) A avea o justificare acceptabilă. 46 (Înv; îae) A avea motive de a face ceva. 47 (Înv; ccr; lpl) Acte justificative. 48 (Înv; arg) Poliție. 49 (Înv; arg) Vamă. 50 (Pop) Judecată.

corupe [At: C. NEGRUZZI, I 337 / V: conr~, ~umpe / Pzi: corup / E: lat corrupere, fr corrompre] 1-2 vtr (Înv; d. alimente) A (se) altera. 3 vr (Înv) A-și pierde caracterul originar. 4 vr (Înv) A-și pierde destinația inițială. 5 vr (D. oameni) A-și pierde integritatea morală. 6 vt A face pe cineva să-și piardă integritatea morală Si: a perverti. 7 vt A determina pe cineva, prin daruri, să îndeplinească o acțiune contrară datoriei sale și adecvată intereselor corupătorului Si: a cumpăra, a mitui, (pfm) a șperțui.

corupere sf [At: IORGA, L. II, 289 / V: conr~, ~ump~ / Pl: ~ri / E: corupe] 1 (Înv; d. alimente) Alterare. 2 (Înv) Pierdere a caracterului originar Si: corupt¹ (2). 3 (Înv) Pierdere a destinației inițiale Si: corupt¹ (3). 4 (D. oameni) Pierdere a integrității morale Si: corupt¹ (4). 5 Determinare a cuiva, prin daruri, să îndeplinească o acțiune contrară datoriei sale și adecvată intereselor corupătorului Si: corupt¹ (5), cumpărare, cumpărat¹, mituire, mituit¹, (pfm) șperțuire, șperțuit¹.

corupt², ~ă a [At: STAMATI, D. / V: conr~, ~ump~ / Pl: ~pți, ~e / E: corupe] 1 (Înv; d. alimente) Alterat². 2 (Înv) Care și-a pierdut caracterul originar. 3 (Înv) Care și-a pierdut destinația inițială. 4 (Înv; d. cuvinte) Greșit. 5 (Înv; d. cuvinte) Deformat. 6 (D. oameni) Care și-a pierdut integritatea morală Si: depravat, pervertit. 7 Mituit².

lamură¹ sf [At. BIBLIA (1688), 307¹/42 / Pl: ~ri / E: lat lamina] 1 sf (Înv; îs) Aur ~, argint ~ Metal de cea mai bună calitate, cu un înalt grad de puritate. 2 sf Puritate. 3 sf Calitate superioară. 4 sf (Pex) Cea mai bună parte, mai curată și mai aleasă dintr-un lucru Si: chintesență, cremă, esență, floare, frunte, spumă. 5 sf (Îs) ~ de aur Parte foarte prețioasă a unei entități. 6 sf (Asr) Persoană care se distinge prin hărnicie, corectitudine, integritate morală etc. Si: elită. 7 a (D. apă) Limpede.

onoare [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 169 / V: onor sn (Pl: ~uri) / Pl: (nob) ~ori, ~uri / E: lat honor, -oris, fr honneur, it onore] 1 sf Integritate morală Si: corectitudine, probitate. 2 sf Demnitate. 3 sf (Îs) Câmp de ~ (sau de onor) Câmp de luptă pe care și-au dat viața cei ce au luptat pentru apărarea patriei. 4 sf (Îla) De ~ Demn de încredere Si: cinstit, onest. 5 sf (Îal) Care angajează cinstea, demnitatea cuiva. 6 sf (Îal) De cinste. 7-8 sf (Îe) Pe cuvântul meu (tău etc.) de ~ sau pe ~ (sau pe ~ea mea, a ta etc., pe ~orul meu, al tău etc.) Formulă folosită (pentru a întări adevărul unei afirmații sau) pentru a garanta respectarea unei promisiuni, a unui angajament. 9 sf Reputație bună Si: faimă, prestigiu, renume. 10 sf (Îe) A face ~ (cuiva) A servi cuiva spre laudă, spre cinste Si: a onora. 11 sf Prețuire deosebită Si: considerație, respect, stimă. 12 sf (Îs) Președinte de ~ Demnitate conferită cuiva în semn de respect și prețuire, fără a comporta obligații efective de conducător. 13 sf (Iuz; îs) Panou (sau tablou, tabel etc.) de ~ Panou cu numele și fotografiile celor care s-au evidențiat în mod deosebit în muncă. 14 sf (Îs) Gardă de ~ Gardă simbolică, instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. 15 sf (Îs) Cavaler (sau domnișoară, reg, fată) de ~ (sau, înv, de ~or) Persoană aleasă dintre prietenii mirilor, care îi însoțește pe aceștia la ceremonia cununiei. 16 sf (Îs) Doamnă (sau damă) de ~ (sau, înv, de ~or) Doamnă atașată unei regine, unei prințese etc. 17 sf Favoare. 18 sf (în formule de politețe; îe) A avea ~ (sau ~ea să... sau a..., de a...) A avea cinstea să... 19 sf (Fam; îe) Am ~a (să vă salut)! Formulă de salut. 20 sf (Fam; îe) N-am (sau n-am avut etc.) ~ea Nu cunosc sau nu am cunoscut pe cineva. 21 sf (Îe) A face (cuiva) ~ea (sau ~) să... (sau a...) A face cuiva favoarea de a... 22 sf Manifestare exterioară a stimei față de cineva. 23 sn (Mil; îe) A da (sau a prezenta) ~orul Prezentare a armei în semn de salut la întâmpinarea unor autorități militare sau civile superioare, ori la parade, înmormântări etc. 24 sn (Îf onor) Semnal din goarnă care însoțește, de obicei, această prezentare. 25 sn (Mil; îe) Pentru ~or! Comandă pentru prezentarea armei în semn de salut. 26 sn (Îe) A face ~orurile (casei sau ale balului) A-și îndeplini datoriile de gazdă la o recepție sau la un bal. 27 sn (Înv; îf onor) Poziție socială Si: rang. 28 sn (La jocuri de cărți; îf onor) Figură mare de valet, damă, rigă, as. 29 sna Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 30 sna Melodie după care se execută onorul (29).

verticalitate sfs [At: CADE / E: fr verticalité] 1-3 Calitatea de a fi vertical (1-3) Si: verticalism (1-3). 4 Poziție verticală (3) Si: verticalism (4). 5 (Fig) Integritate morală.

virginitate sf [At: HELIADE, O. I, 208 / V: (înv) ver~ / Pl: ~tăți / E: lat virginitas, -atis, fr virginité] 1 Stare a unei persoane virgine (4) Si: feciorie¹ (1), (pop) fetie (4), (înv) vergurie (1), (îvr) verguritate. 2 (Fig) Integritate morală. 3 Puritate.

virtute sf [At: MAIOR, IST. 65/2 / Pl: ~uți / E: lat virtus, -utis cf fr vertu, it virtù] sf 1 (Înv) Vitejie (2). 2 (Înv) Faptă vitejească. 3 Forță morală care are drept scop respectarea principiilor și a normelor etice Si: (înv) vârtute (25). 4 Integritate morală Si: (înv) vârtute (26). 5 (Rar) Lege morală bazată pe virtute (3). 6 Conduită caracteristică unei persoane virtuoase¹ (3). 7 Abstinență sexuală dictată de considerente morale Si: castitate (3). 8 Abstinență sexuală totală Si: castitate. 9 Fidelitate conjugală sau sentimentală. 10 Înclinație constantă către un anumit gen de îndatoriri morale, îndeplinite printr-un efort de voință Si: (înv) vârtute (27). 11 Calitate morală determinantă Si: (înv) vârtute (28). 12 (Flz; îs) ~uți cardinale Cele patru virtuți (11) considerate fundamentale de filozofii antici: înțelepciunea, curajul, dreptatea, cumpătarea. 13 (Îs) ~uți teologale (sau teologice) Cele trei virtuți (11) considerate supreme în morala creștină: credința (în Dumnezeu), nădejdea (în mântuirea sufletului) și iubirea (pentru Dumnezeu și pentru aproapele nostru). 14 Principiu activ care face ca un lucru să fie apt de a produce un anumit efect Si: eficiență (1), eficacitate (1), (înv) vârtute (29). 15 Calitate proprie unui lucru, unui fenomen Si: proprietate, (înv) vârtute (30). 16 (Rar) Abilitate artistică. 17 (Îlpp) În ~a … În baza ... 18 (Îal) În conformitate cu ... 19 (Îal) Ca urmare a ...

virtute s.f. 1 Însușire morală a omului manifestată prin urmărirea în mod constant a realizării binelui, prin consecvența respectării principiilor și a normelor etice; integritate morală. Li-i frică de virtutea domnului lor, nădăjduind ocrotire de la slăbiciuni (SADOV.). ◊ (teol.) Virtute umană (sau morală) = fiecare dintre dispozițiile constante ale inteligenței și ale voinței care reglementează faptele oamenilor, le determină comportamentul (după rațiune și credință) și le orînduiesc pasiunile. Virtuți cardinale = virtuțile umane morale sau firești (prudența sau înțelepciunea, dreptatea, tăria sau bărbăția și cumpătarea), în jurul cărora se grupează toate celelalte. Virtute teologală = fiecare dintre cele trei virtuți insuflate de Dumnezeu (credința, speranța și iubirea), care îi permit omului să stabilească o relație cu Sfînta Treime, fiind dovada prezenței și acțiunii Duhului Sfînt în facultățile ființei omenești. 2 Conduită, viață virtuoasă. Virtutea este apreciată de toți. ♦ Castitate, fidelitate. Cu toate astea, Ioanide își zicea că virtutea e totdeauna la femeie mai slabă decît iubirea (CĂL.). 3 Tendință constantă îndreptată către un anumit gen de îndatoriri morale, îndeplinite printr-un efort de voință; calitate morală determinată. Niciodată nu se vor egaliza puterile și virtuțile particulare ale indivizilor (CAR.). ◊ Virtuți cardinale = (la filosofii antici) totalitatea însușirilor fundamentale ale omului: înțelepciunea, curajul, dreptatea și cumpătarea. 4 Proprietate, însușire, calitate; eficacitate, eficiență. Aceste plante au virtuți tămăduitoare. 5 Loc.prep. În virtutea... = pe baza, în puterea, ca urmare a... Ție mă adresez, în virtutea funcțiunilor și darului meu de preot (CAR.). 6 (înv.) Bărbăție, curaj; faptă vitejească. • pl. -uți. /<lat. virtus, -utis; cf. și fr. vertu, it. virtù.

DREPTATE. Subst. Dreptate, justețe, echitate, adevăr, egalitate. Imparțialitate, obiectivitate, nepărtinire (pop.), justiție. Probitate (livr.), cinste, onestitate, corectitudine, cumsecădenie, franchețe, integritate. Moralitate, morală, virtute, onoare. Simțul dreptății. Inimă dreaptă, om drept. Adj. Drept, just, echitabil. Obiectiv, imparțial, nepărtinitor (pop.). Cinstit, integru, cumsecade, onest, franc, corect, îndreptat (rar), prob (livr.), curat (fig.), nepătat (fig.). Moral, virtuos, cu simțul dreptății. Vb. A fi drept, a fi imparțial. A avea dreptate, a avea drept. A face cuiva dreptate, a face un act de dreptate, a împărți dreptate, a face parte dreaptă, a judeca drept. A da dreptate (cuiva), a da drept (cuiva), a ține balanța dreaptă, a împărți ceva frățește. Adv. (În mod) drept, just, echitabil. Cu dreptate, fără părtinire. V. adevăr, cinste, lege, moralitate, omenie, principialitate, sinceritate.

virginitate s.f. 1 Starea unei persoane virgine; castitate, feciorie, neprihănire. Se jertfește... virginitatea fetelor celor mai frumoase (PER.). 2 Fig. Integritate, puritate morală; candoare, nevinovăție. Vindecă rănile sufletești... reface virginitatea morală! (H. LOV.). • pl. -ăți. /<fr. virginité, lat. virginĭtas, -atis.

*integritáte f. (lat. intégritas, -átis). Starea de a fi întreg, nevătămat: integritatea uneĭ sume, integritatea mințiĭ. Fig. Întregime morală, onestitate perfectă: integritatea unuĭ funcționar.

DEFICIENȚĂ ~e f. 1) Lipsă a unei însușiri fizice sau morale; neajuns; cusur; defect; meteahnă. 2) Lipsă a integrității anatomice sau funcționale a unui organ; defect. [G.-D. deficienței; Sil. -ci-en-] /<fr. déficience, lat. deficientia

MORALITATE. Subst. Moralitate, morală, etică; conștiință; virtute, noblețe, nobilitate (înv.); cinste, onestitate, corectitudine, caracter, probitate (livr.), integritate, incoruptibilitate, cumsecădenie. Inocență, curățenie sufletească, curățenie morală, puritate (fig.), nevinovăție, neprihănire, candoare, ingenuitate, castitate. Sinceritate, franchețe, lealitate, loialitate; devotament, devoțiune (rar), credință, fidelitate, statornicie. Dreptate, justețe, echitate; imparțialitate, nepărtinire (pop.), obiectivitate. Bunătate, omenie, generozitate. Deontologie. Adj. Moral, moralicesc (înv.), etic; virtuos, nobil; cinstit, onest, corect, prob (livr.), integru, incoruptibil, cumsecade. Inocent, curat (fig.), pur (fig.), nevinovat, neprihănit, candid, nepătat (fig.), neîntinat, imaculat (fig.), ingenuu, pudic, cast. Sincer, deschis, nefățărit (înv.), franc, leal, loial; devotat, credincios, fidel, statornic, de nădejde. Drept, just, echitabil; imparțial, nepărtinitor (pop.), obiectiv. Bun, omenos, de omenie, omenesc (înv. și pop.), omenit (înv.), generos. Moralizator. Vb. A fi moral, a da dovadă de moralitate; a rămîne inocent (pur, nevinovat); a fi cinstit (onest, corect); a proceda echitabil (just). A moraliza. Adv. Cu simț moral, cu inocență, cu nevinovăție. Moralmente, moralicește (înv.). Omenește, cu omenie. V. adevăr, cinste, comportare, dreptate, inocență, omenie, principialitate, sinceritate.

CARACTER s.n. 1. Totalitatea trăsăturilor psihice esențiale și stabile ale omului, care se manifestă în modul specific de a se comporta al acestuia. ◊ Dans de caracter = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de caracter = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. ♦ Individualitate cu trăsături psihice complexe prezentată într-o operă literară. ♦ Ansamblu de însușiri morale manifestate prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc. 2. Particularitate distinctivă care constituie specificul unui lucru. 3. Literă, semn grafic. 4. (Mat.) Numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. [Acc. și caracter. / < fr. caractère, cf. lat. character, gr. charakter – semn].

CARACTER s. n. 1. ansamblu de trăsături psihico-morale distincte, relativ stabile, definitorii pentru om. ♦ dans de ~ = dans prin ale cărui figuri se exprimă acțiuni sau sentimente; comedie de ~ = comedie a cărei intrigă izvorăște din conflictul creat între caracterele personajelor. 2. personalitate morală caracterizată prin voință fermă, corectitudine și consecvență, integritate etc. 3. individualitate cu trăsături psihice complexe, într-o operă literară. 4. particularitate de structură, formă, substanță sau funcție a unui organism. ◊ caracteristică a unui lucru, fenomen. 5. element al unui alfabet; literă, semn grafic de același corp și aceeași familie. ◊ (inform.) literă, cifră, semn particular. 6. (mat.) numărul de elemente care ocupă după o permutare același loc ca și înainte de aceasta. (< fr. caractère, lat. character, gr. kharakter)

DEFECT² ~e n. 1) Lipsă a unei însușiri fizice sau morale; neajuns; cusur; deficiență; meteahnă. 2) Deranjament care nu permite unui sistem tehnic să funcționeze normal; defecțiune. 3) Lipsă de integritate anatomică sau funcțională a unui organ; deficiență. /<lat. defectus, germ. Defect

CINSTE f. 1) Calitate morală și sentiment al demnității, dreptății și conștiinciozității, care servesc drept călăuză în conduita omului; caracter onest; onestitate; probitate; integritate. E de o ~ ireproșabilă. 2) Sentiment de înalt respect față de o persoană; considerație; deferență; condescendență. ◊ Cu ~ a) așa cum se cuvine; b) în mod conștiincios. A trăi cu ~ a) a trăi fiind stimat; b) a trăi cinstit. A da ~ea pe rușine a-și pierde reputația; a se compromite. ~ și slavă formulă folosită pentru a sublinia stima deosebită de care se bucură cineva sau ceva. Pe ~ea mea!, pe cuvânt de ~ formule folosite pentru a întări o afirmație. 3) Statornicie în sentimente și în obligații; fidelitate. 4) Stare a unei persoane virgine; feciorie; virginitate. 5) Semn distinctiv care se acordă cuiva pentru merite recunoscute; onoare. ◊ Cu ~ cu onoare. De ~ care face cuiva onoare. În ~ea cuiva (sau a ceva) în onoarea, spre lauda cuiva sau a ceva. A avea ~ea să... a avea fericita ocazie. A-i face cuiva ~ a face ca cineva să fie demn de respect, de laudă. 6) pop. Totalitate a regulilor respectate în cursul unei ceremonii. A fost primit cu multă ~. 7) Ospătare a cuiva (în semn de recunoștință), mai ales, cu băuturi alcoolice. ◊ A face ~ a trata pe cineva (în semn de recunoștință) cu băutură (și cu mâncare); a cinsti. 8) înv. Dar făcut cuiva pentru un serviciu. ◊ În ~ în dar; drept plocon. Pe ~ (făcut) conștiincios; excelent; după toate regulile. [G.-D. cinstei] /<sl. țisti

A SE CORUPE mă corup intranz. 1) A ajunge în stare de declin moral; a se declasa; a degenera; a degrada; a se vicia; a se perverti; a decădea. 2) (despre idei, sentimente, fenomene sociale etc.) A pierde integritatea sau puritatea inițială. /<lat. corrumpere

VICTIMĂ, victime, s. f. 1. Persoană care suferă chinuri fizice sau morale ca urmare a greșelilor sale sau ale altora ori a unor catastrofe naturale. 2. Persoană care suferă un prejudiciu ori o atingere a vieții, sănătății sau integrității sale fizice ca urmare a unei fapte ilicite săvârșite de altcineva. 3. (În Antichitate) Animal sau om care era sacrificat unui zeu. – Din fr. victime, lat. victima.

victimă s.f. 1 Persoană care suferă de pe urma unei nenorociri (boală, accident, catastrofă etc.). Cutremurul a făcut multe victime. 2 (jur.) Persoană care suferă un prejudiciu sau o atingere a vieții, sănătății sau integrității sale fizice ca urmare a unei fapte ilicite sávîrșite de altcineva. 3 (de obicei cu determ. în gen.) Persoană sau colectivitate care suportă neajunsuri fizice sau morale din partea cuiva sau a ceva (ca urmare a greșelilor sale sau ale altora). Iorga e privit de obicei ca o victimă a memoriei sale uimitoare (E. LOV.). ♦ Persoană care suferă din dragoste. Ultima ei victimă a fost Roro (VIN.). 4 Persoană ucisă sau rănită într-o confruntare violentă, într-un bombardament etc. După încetarea ostilităților, s-au înmormîntat victimele. 5 Persoană violentată, torturată, ucisă sau condamnată (pe nedrept). Cercetarea se ocupă și de victimele comunismului. 6 (în antic. sau la unele triburi primitive) Animal sau om care era sacrificat unui zeu; jertfa. • pl. -e. /<fr. victime, lat. victĭma, -ae.

vătămare sf [At: CORESI, EV. 350 / Pl: ~mări / E: vătăma] 1 Afectare a sănătății, a integrității corporale (prin producere de boli, răniri etc.) Si: (pop) vătămătură (1), (reg) vătăm (1). 2 (Jur) ~ corporală (sau, înv, trupească) Infracțiune care constă într-o atingere adusă integrității corporale sau sănătății unei persoane. 3 (Înv; fig; determinat prin „sufletească”) Pervertire. 4 (Reg; ccr) Hernie (2). 5 (Fig) Neplăcere. 6 (Fig) Necaz. 7 (Fig) Daună materială pricinuită cuiva Si: (îvr) vătămătură (10). 8 (Fig) Prejudiciu moral Si: (îvr) vătămătură (11). 9 Încălcare a unor norme, a unor precepte, a unor reguli consimțite. 10 Deteriorare (cauzată unor bunuri materiale, unor obiecte etc.).

strica [At: PRAV. 140 / Pzi: stric, 6 și (înv) stric / E: ml extricare] 1 vt (C. i. mai ales obiecte sau părți ale lor) A face să-și piardă total sau parțial calitățile, funcționalitatea etc. devenind necorespunzător sau neutilizabil, prin uzare sau în urma unei acțiuni violente, prin nerespectarea cerințelor de executare, de exploatare etc. Si: a defecta (7), a degrada (13), a deranja (2), a deregla (1), a deteriora (1) Vz hrentui, paradi¹, ponosi, rablagi, rupe, uza. 2 vt (C. i. sisteme tehnice) A face să nu (mai) funcționeze normal Si: a defecta (6), a deranja (2), a deregla (1) V avaria. 3 vt (Fam; îe) A ~ căruța (sau sita, calimera cu cineva) A rupe relațiile de prietenie sau de colaborare. 4 vr (Îe) A se ~ căruța la mijlocul drumului A întâmpina piedici când ești încă departe de țintă. 5 vt (Pop; c. i. obiecte solide) A sparge (17). 6 vt (Reg; c. i. semințe, fructe, alimente etc. cu înveliș tare) A sparge (43). 7 vt (Îvp; c. i. uși, încuietori etc. sau încăperi etc. încuiate, închise) A sparge (92). 8-9 vtr (Îvp) A (se) dărâma (1, 3). 10-11 vtr (Îvp) A (se) ruina. 12 vt (Înv; c. i. teritorii, țări, așezări etc.) A devasta (1). 13 vt (C. i. culturi, pământ cultivat, plante etc.) A produce stricăciuni Si: a face să se degradeze, a distruge (1) Vz nimici, prăpădi. 14 vt (Îvp; c. i. bani, bunuri materiale, obiecte) A risipi. 15 vt (Îvp; c. i. bani, bunuri materiale, obiecte) A consuma (inutil). 16 vr (D. materii organice, în special d. hrană) A se degrada sub acțiunea agenților externi Si: a se altera (4), (pop) a se împuți Vz acri, descompune, fermenta, înăcri, putrezi, râncezi, sărbezi², scoace, zeri. 17 vt (Îe) A ~ (sau a împuți) brânza (cu cineva) A rupe prietenia (cu cineva). 18-19 vtr (D. aer) A (se) încărca de mirosuri grele, neplăcute Si: a (se) altera (1-2), a (se) vicia. 20-21 vtr (Pex; d. aer) A (se) încărca cu substanțe nocive Si: a (se) polua. 22 vr (Fig; îvp; d. ființe) A se degrada fizic (pierzând anumite însușiri sau părți ale trupului). 23 vr (Îe) A se ~ de râs A râde foarte tare, a face mare haz de cineva sau de ceva. 24 vt (C. i. organe, funcții organice etc., ale ființelor sau, pex, sănătatea) A tulbura buna funcționare Vz ataca, caria, dăuna, deranja, distruge, prejudicia, vătăma. 25-26 vtr (Îe) A i (se) ~ cuiva capul (sau mintea) sau a (se) ~ de (sau la) cap A-și pierde sau a face să-și piardă judecata Si: a (se) zăpăci. 27 vt (Îvp; c. i. ființe) A îmbolnăvi. 28 vt (Pex) A contamina (2). 29 vt (Reg; c. i. membre ale corpului) A luxa. 30-31 vtr (Pop; d. oameni, animale sau părți ale corpului lor) A (se) răni Si: a (se) juli. 32-33 vri (Pop; îe) A se (sau a o) ~ la ceafă (sau la gât cu cineva) A determina întreruperea bunelor relații (cu cineva). 34-35 vri (Pop; îae) A pierde creditul (în fața cuiva). 36 vt (Îvr) A dezvirgina. 37 vr (Reg; d. copaci) A se usca. 38 vt (Îvp) A ucide. 39 (Îvp) A mutila. 40-41 vri (Trs; d. femei, îe) A se ~ de copii, a-și ~ pruncii A-și provoca avort. 42 vt (Pop) A mâhni. 43 vt (Pop) A chinui (1). 44 vt (Reg; îe) A ~ cuiva firea (sau sufletul) A produce cuiva neliniște, supărare. 45 vt (Fig; d. vreme) A deveni urât, închis, cu precipitații Si: a se închide, a se înrăutăți, a se posomorî. 46 vt A face să piardă din calități, din valoare Si: a degrada (11), a deprecia (3). 47 vt (D. vărsat) A lăsa urme caracteristice pe piele. 48 vt (D. oameni sau obraz, față etc.; adesea urmat de determinarea „de vărsat”) A avea urme caracteristice, lăsate de vărsat. 49 vt A face să nu mai fie pus în ordine Si: a deranja (1). 50 vt (C. i. limba, cuvintele, formele lexicale etc.) A abate (intenționat) de la forma, înțelesul, natura etc. normală. 51 vt (C. i. limba, cuvintele, formele lexicale etc.) A face să-și piardă integritatea, puritatea Si: a corupe (3), a deforma (10). 52 vt (Îvr; îc) ~că-limba Persoană care folosește un limbaj prețios, încărcat cu elemente străine, nespecifice limbii. 53 vt (Pop; în superstiții; c. i. oamenii) A deochea (1). 54 vt (Pop; în superstiții; c. i. oamenii) A fermeca (3). 55 vt A face să se schimbe în rău din punct de vedere moral. 56 vt A face să-și piardă moralitatea, corectitudinea Si: a corupe (7), a deprava (1), a desfrâna (5), a destrăbăla (1), a dezmăța (4), a perverti, a sminti, a vicia. 57 vi (Mai ales îcn) A face rău într-o anumită situație Si: a dăuna. 58 vi (Mai ales îcn) A fi nefolositor sau nepotrivit într-o anumită situație Si: a dăuna. 59 vt (Îvr; îe) Nu ~ nimic Nu face nimic. 60 vt (Pop; d. defectele cuiva) A dezavantaja (1). 61 vt (Cu complementul „ce”) A se face vinovat (cu ceva împotriva cuiva) Si: a greși (8). 62 vt (C. i. acțiuni, stări de fapt, procese, fenomene etc.) A opri buna desfășurare, realizarea (în condiții optime) etc. Si: a curma (8), a împiedica, a zădărnici V dejuca, deranja, incomoda, stingheri, stânjeni. 63 vt (C. i. unități care formează șiruri, linii) A întrerupe continuitatea. 64 vt (C. i. unități care formează șiruri, linii) A provoca dezordine. 65 vr A rupe legăturile de prietenie cu cineva. 66 vr A curma bunele relații Si: a se certa (6), (fam) a se supăra. 67 vt (Pop; îe) A ~ cumetria (cu cineva) A se certa (6). 68 vr (Pop; pex; d. grupuri, adunări, petreceri, jocuri) A se sparge (37). 69 vt (Îvp; c. i. legi, convenții, hotărâri, angajamente, înțelegeri etc.) A anula (2). 70 vt (Pex) A nesocoti. 71 vt (Pop; în superstiții; c. i. farmece, blesteme) A dezlega (18).

vătăma [At: PSALT. HUR. 37^v/10 / V: (reg) băt~ / Pzi: vatăm, (reg) vătam, vătăm, vătămez, 2 (reg) vatemi, vatimi, vațemi, vațimi, vătami, vătămi, vătămezi, vetimi, vețimi / Cj și: 3 (reg) să vateme, să vatime, să vătame, să vătăme, să vătămeze, să veteme, să vetime / E: ml victimare] 1 vt A dăuna sănătății, integrității corporale (producând boli, răniri etc.). 2 vt (Înv; fig) A perverti. 3 vr (Înv; fig) A se simți îndurerat. 4 vr (Pop; spc) A se îmbolnăvi de hernie (2) Si: (pop) a se boșorogi (2), a se surpa. 5 vt (Fig) A pricinui (cuiva) neplăceri, necazuri Si: a negăji, a supăra. 6 vt (Fig) A produce daune materiale cuiva Si: a păgubi, a prejudicia. 7 vt (Fig) A aduce cuiva prejudicii morale Si: a leza, a prejudicia. 8 vt (Fig) A ofensa. 9 vt A încălca un precept, o normă etc. 10 vt A deteriora (un bun, un obiect). 11-12 vtr (Îvr; în textele religioase; cu determinări introduse prin pp „din”, „de”) A (se) abate de la…

CINSTE. Subst. Cinste, onestitate, onoare, probitate (livr.), onorabilitate (rar), corectitudine, dreptate, echitate. Integritate, incoruptibilitate, virtute, demnitate, moralitate. Cumsecădenie, omenie, omenire (înv), bună-credință; franchețe, lealitate, loialitate, credință, devotament, fidelitate, sinceritate. Adj. Cinstit, prob (livr.), onest, drept, corect, îndreptat (rar), echitabil, just, imparțial, nepărtinitor, obiectiv. Integru, virtuos, incoruptibil, nepătat (fig.), sărac și curat (fig.), imaculat (fig.), pur (fig.), impecabil, ireproșabil, perfect. Cumsecade, omenos, de omenie, omenit (înv.), de treabă, de bună-credință, bun; sincer, neviclenit (rar), franc, leal, loial, credincios, fidel, devotat, (om) de cuvînt (de onoare). Vb. A fi cinstit, a fi moral, a fi onest, a fi corect, a fi drept, a fi de treabă, a fi cumsecade, a fi de bună-credință, a lucra pe față. Adv. (În mod) cinstit, cu cinste, corect, drept, onorabil. V. adevăr, comportare, dreptate, încredere, moralitate, omenie, principialitate, sinceritate.

COMEDIE (< fr. comédie, < lat. comoedia) Specie a genului dramatic, în proză sau în versuri, cu acțiune și deznodămînt vesel. Originea comediei este pusă de Aristotel în strînsă legătură cu serbările rustice, dionisiace, în cinstea zeului Dionisos. Ca producție literară aparte, comedia apare pe la începutul secolului al V-lea. î.e.n., la Atena. Reprezentant al vechii comedii grecești este Aristofan (Norii, Lysistrata, Păsările etc.). Cu un pronunțat caracter satiric, politic și uneori bufon, vechea comedie greacă avea o acțiune simplă, subordonată parabazei, o parte lirică, cu referiri glumețe la unele evenimente publice sau anumite personaje. Tributară comediei grecești (Menandru), comedia la romani este ilustrată de Plautus (Aulularia, Amphytrion, Soldatul lăudăros). Comedia latină – comedia palliata, după îmbrăcămintea actorilor (pallium, vestmînt grec) constituia principalul fond al teatrului latin, locul ei luîndu-1 mai tîrziu comedia togata, de inspirație romană. În secolul al XVI-lea, o mare dezvoltare o ia în Italia Comedia dellarte, influențată de comedia populară italiană, cu personaje tipice ca Pantalone, Arlechino, Pulcinela etc., acestea întruchipînd tipuri umane, ca servitorul isteț, fata naivă, bătrînul îndrăgostit. În comedie se observă tendința de a reduce personajele la scheme morale, abstracte, adică numai la funcționalitatea comică. Comedia este socotită ca un gen a cărui definiție rezultă din opoziția cu creații dramatice mai grave, ca tragedia și drama. Felul cum se desfășoară acțiunea, ca și acela al rezolvării conflictului denotă subordonarea comediei categoriei estetice a comicului, sub variatele lui forme: comic buf, caracterizat prin rîsul spontan al spectatorilor stîrnit de mișcările dezarticulate ale unor personaje (bufon, măscărici, arlechin etc.), ca și stilului nelipsit adesea de vulgaritate, comicul burlesc, rezultat din imitarea caricaturală a unor fapte, personaje; comicul tragic sau tragi-comic, împletire de comic și tragic; comicul grotesc, folosit în farse; comicul umoristic, implicînd compasiune; comicul sarcastic, necruțător, incisiv ș.a. Sorgintea comicului constă în discordanța dintre aparență și esență, dintre conținut și formă, dintre ceea ce unii vor să pară și ceea ce sînt în realitate. Opus tragicului, comicul rezidă în aceste contradicții ale obiectului comic, dar se nuanțează, căpătînd aspecte felurite, și prin sensibilitatea subiectului care le percepe în virtutea unor disponibilități de contemplare. Datorită acestor manifestări, comicul se înfățișează sub diferite forme ca ironia, sarcasmul, persiflarea etc., care se întîlnesc în teatru și în schițe, în nuvele și romane. Comicul, în esența și integritatea sa, îl conține comedia, fiind exprimat prin mijloace proprii acestei specii a genului dramatic. Nu se poate vorbi însă de o puritate a comicului, datorită interferențelor cu tragicul, comicul alunecă în tragic și tragicul în comic (Avarul de Molière). Moravurile, caracterele, situațiile în care sînt puse personajele, limbajul acestora, onomastica sînt mijloace de realizare a comicului, izvoarele lui materiale. După prezența acestor elemente în operă, comicul se particularizează, ilustrînd stilul unui singur scriitor, de unde și formulele: comic molieresc, caragialesc etc. Comedia poate fi: de caracter (Hagi Tudose de B.Șt. Delavrancea, Avarul de Molière); de moravuri (O scrisoare pierdută de I.L. Caragiale), de intrigă (D-ale Carnavalului de I.L. Caragiale).