ABANOS, abanoși, s. m. Lemnul din specii de copaci exotici, greu, tare, foarte durabil, de culoare neagră, folosit pentru fabricarea unor mobile de lux, a instrumentelor muzicale de suflat etc. (Dyospyros). ◊ Păr de abanos = păr de culoare negru-lucios. – Din tc. abanoz.

ACORDA, (1, 2) acord, (3) acordez, vb. I. Tranz. 1. A da (cu îngăduință, cu grijă, cu atenție, cu bunăvoință); a oferi; a atribui. 2. A stabili acordul gramatical. 3. A regla frecvența unui aparat, a unui sistem fizic etc., astfel încât să fie egală cu frecvența altui aparat, sistem fizic etc. ♦ A aduce tonurile unui instrument muzical la aceeași înălțime. – Din fr. accorder.

ACORDAJ, acordaje, s. n. Acordare a unui instrument muzical. – Din fr. accordage.

ACORDARE, acordări, s. f. Acțiunea de a acorda. ♦ Punere a coardelor unui instrument muzical în situația de a reda tonalitatea specifică a instrumentului. – V. acorda.

ACORDAT, -Ă, acordați, -te, adj. 1. (Despre unele părți ale propoziției) Pus în același caz, număr, gen sau persoană ca și cuvântul de care este legat printr-un raport de determinare. 2. (Despre instrumente muzicale) Care are tonurile în consonanță. 3. Dat, atribuit; îngăduit, asigurat. – V. acorda.

ACORDEON, acordeoane, s. n. Instrument muzical portativ cu burduf, claviatură și butoane, ale cărui sunete se produc prin vibrația unor ancii metalice. [Pr.: -de-on] – Din fr. accordéon, germ. Akkordeon.

ACORDOR¹, acordoare, s. n. Unealtă care servește la acordarea unor instrumente muzicale, în special a pianului. – Din fr. accordoir.

ACORDOR², acordori, s. m. Persoană care se ocupă cu acordarea și repararea unor instrumente muzicale. – Din fr. accordeur.

ACUITATE s. f. 1. (Livr.) Capacitate a organelor de simț de a percepe excitații oricât de slabe și de a diferenția excitații foarte asemănătoare între ele; ascuțime, agerime. ◊ Loc. adv. Cu acuitate = cu necesitate, în mod imperios. 2. Grad de înălțime pe care îl poate atinge o voce sau un instrument muzical. [Pr.: -cu-i-] – Din fr. acuité.

ALAMĂ, (2, 3) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1); alămărie². 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). – Cf. it. lama „placă de metal”.

AMBUȘURĂ, ambușuri, s. f. Parte a unui instrument muzical de suflat prin care se suflă aerul cu gura; muștiuc. – Din fr. embouchure.

AUTOFON, -Ă, autofoni, -e, adj. (Despre instrumente muzicale de tipul clopoțelului, gongului etc.) Care produce sunete exclusiv prin vibrarea componentelor sale elastice, fără ajutorul unei tensiuni speciale. [Pr.: a-u-] – Din engl. autophone.

BAGHETĂ, baghete, s. f. 1. Vărguță de lemn, os, metal etc. cu care dirijorii conduc orchestra sau corul; fig. măiestria dirijorului. ◊ Expr. Sub bagheta = sub conducerea dirijorală. ◊ Bețișor de lovit instrumentele muzicale de percuție. ◊ Vergeaua de lemn a arcușului. 2. (Și în sintagma baghetă magică) Nuielușă vrăjită cu care se fac minuni în povești; bețișorul scamatorilor. 3. Piesă tehnică în formă de cilindru subțire din diverse mecanisme sau aparate. 4. Ajur sau dungă ornamentală la ciorapi. – Din fr. baguette.

BALAFON, balafoane, s. n. Instrument muzical african de percuție, format din lame de lemn acordate diatonic. – Din fr. balafon.

BALALAICĂ, balalaici, s. f. Instrument muzical cu trei coarde și cutie de rezonanță triunghiulară. – Din rus. balalaika.

bandolă (instrument muzical) s. f., g.-d. art. bandolei; pl. bandole

BANDURĂ², banduri, s. f. Instrument muzical popular ucrainean ca o chitară cu gâtul scurt, prevăzut cu 8 până la 24 de coarde. – Din ucr. bandura.

BANJO, banjouri, s. n. Instrument muzical asemănător cu mandolina, cu cinci până la nouă coarde și cu partea superioară a cutiei de rezonanță formată dintr-o piele întinsă. – Din fr. banjo.

BÂZOI s. n. (Pop.) Coarda cu timbrul cel mai de jos a unor instrumente muzicale. – Bâz + suf. -oi.

BUCIUM¹, buciume, s. n. Instrument muzical de suflat în forma unui tub tronconic foarte lung, făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani pentru chemări și semnale. [Var.: bucin s. n.] – Lat. bucinum.

BUHAI, (I) buhai, s. m. (II) buhaiuri, s. n. I. S. m. 1. (Zool.; reg.) Taur. 2. Compus: buhai-de-baltă = bou-de-baltă. 3. Plantă erbacee cu două sau trei frunze mari, ovale și flori verzi-gălbui dispuse într-un spic (Listera ovata). II. S. n. Instrument muzical popular format dintr-o putinică cu fundul de piele, prin care trece un smoc de păr de cal care se trage cu degetele umezite, producând astfel un sunet asemănător cu mugetul unui taur. [Pl. și: (II) buhaie] – Din ucr. buhaj.

CAMERTON, camertonuri, s. n. Instrument format dintr-un tub sonor, care, prin suflare, emite nota „la”(sau din patru tuburi „sol”, „la”, „re”, „mi”), folosit la acordarea instrumentelor muzicale. – Din germ. Kammerton.

CARILON, carilonuri, s. n. Instrument muzical la care se pot executa melodii cu ajutorul unor clopote sau al unor lame acordate la anumite tonuri. – Din fr. carillon.

CASTANIETĂ, castaniete, s. f. Instrument muzical de percuție (răspândit în Spania și în America Latină), format din două plăcuțe de lemn sau de fildeș, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta și folosit la acompanierea dansului și a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.

CĂLUȘ, călușuri, s. n. 1. Bucată de lemn sau de metal care se pune între dinții dinainte ai unui animal, spre a-l forța să țină gura deschisă; mototol de cârpe care se introduce în gura unei persoane, pentru a o împiedica să strige. ◊ Expr. A pune (cuiva) călușul în gură = a împiedica (pe cineva) să vorbească. 2. Bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn. 3. Mică piesă de lemn cu o formă specială, pe care se sprijină coardele întinse ale unui instrument muzical; scaun. 4. Suport de lemn pe care pictorul își așază tabloul când lucrează; șevalet. 5. Utilaj de foraj, pentru rotirea prăjinilor, folosit în forajul prin percuție sau în cel manual. 6. (De obicei art.) Numele unui dans popular cu figuri variate, jucat (în preajma Rusaliilor) de un grup de flăcăi; melodie după care se execută acest dans; călușar (1), călușel (4). – Cal + suf. -uș.

CELESTĂ, celeste, s. f. Instrument muzical de percuție cu claviatură, ale cărui sunete sunt produse prin lovirea unor plăci de metal. – Din fr. célesta.

CETERA, ceter, vb. I. (Reg.) 1. Intranz. A cânta din ceteră, p. ext., din alt instrument muzical sau din gură. 2. Tranz. Fig. A bate pe cineva la cap; a plictisi, a sâcâi. – Din ceteră.

CHEIE, chei, s. f. 1. Obiect de metal care servește la încuierea sau descuierea unei broaște sau a unui lacăt. ◊ Loc. adj. și adv. La cheie = (despre locuințe, uzine etc.) (care este) complet finisat, bun pentru a fi dat în folosință. ◊ Expr. A ține (ceva sau pe cineva) sub cheie = a ține (ceva sau pe cineva) încuiat. Cheia și lacătul = totul; începutul și sfârșitul. 2. Fig. Procedeu prin care se poate explica sau dezlega ceva; explicație, dezlegare. ◊ Roman (sau povestire etc.) cu cheie = roman (sau povestire etc.) care înfățișează, transparent, personaje sau fapte reale, de oarecare notorietate. Cheie cu cifru = sistem după care se înlocuiesc literele și cifrele reale cu altele convenționale pentru ca textul să nu fie înțeles de alte persoane. Poziție-cheie = poziție strategică, economică etc. de importanță deosebită. 3. Unealtă de metal cu care se strâng sau se desfac șuruburile sau piulițele. ◊ Cheie franceză (sau universală) = unealtă de metal reglabilă printr-un dispozitiv cilindric cu ghivent, astfel ca între fălcile ei să poată fi prins și răsucit orice tip de șurub sau de piuliță. ♦ Mic instrument de metal cu care se întoarce resortul ceasului sau al altor mecanisme; unealtă de metal sau de lemn cu care se întind coardele unor instrumente muzicale. 4. (Muz.) Semn convențional pus la începutul portativului, pentru a indica poziția unei note de o anumită înălțime, și, prin aceasta, a tuturor celorlalte note. Cheia sol. 5. (La pl.) Vale îngustă, lipsită de albie majoră, între doi pereți înalți și abrupți, acolo unde apa râului, întâlnind roci compacte, exercită o puternică eroziune în adâncime. Cheile Turzii. 6. (În sintagma) Cheie de boltă (sau de arc) = bolțar, de obicei decorat, situat în punctul cel mai înalt al unei bolți sau al unui arc, având rolul de a încheia construcția și de a susține celelalte bolțare; fig. element de bază care explică sau dezleagă o problemă; bază. – Lat. clavis.

CHIMVAL, chimvale, s. n. 1. Vechi instrument muzical compus din două talere de aramă care erau lovite unul de altul, cimbal. V. talger. 2. (Rar) Clopot. – Din sl. kimvalŭ.

CHITARĂ, chitare, s. f. Instrument muzical cu coarde, care emite sunete prin ciupire sau lovire cu degetele. ◊ Chitară electrică = chitară fără cutie de rezonanță, prevăzută cu un transductor care transformă vibrațiile coardelor în tensiuni alternative de audiofrecvență amplificate prin mijloace electronice. [Var.: ghitară s. f.] – Din it. chitarra.

CLAVECIN, clavecine, s. n. Vechi instrument muzical cu claviatură și cu coarde, asemănător cu pianul; clavicimbal,^[1] cembalo. – Din fr. clavecin. corectat(ă)

CLAVICORD, clavicorduri, s. n. Instrument muzical cu claviatură și coarde, strămoș al pianului. – Din fr. clavicorde, lat. clavicordium.

DAIREA, dairele, s. f. Instrument muzical popular oriental de percuție, asemănător cu tamburina, format dintr-o piele de tobă întinsă pe un cerc de lemn, prevăzut în interior cu discuri metalice, și folosit la marcarea ritmului. [Var.: daira s. f.] – Din tc. daire.

FERĂSTRĂU, ferăstraie, s. n. 1. Unealtă sau mașină-unealtă prevăzută cu o lamă, o bandă sau un disc de oțel (cu dinți ascuțiți), pusă în mișcare manual sau pe cale mecanică și folosită pentru tăiatul unor materiale (lemne, metale etc.). 2. Instrument muzical alcătuit dintr-o lamă de metal care se freacă cu un arcuș pentru a emite sunete. [Var.: (1) ferestrău, fierăstrău, herăstrău s. n.] – Firiz + suf. -ău (contaminat cu fereastră sau ferestrui).

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

GOARNĂ, goarne, s. f. Instrument muzical de suflat din alamă, folosit mai ales în armată; trompetă, trâmbiță. – Din rus. gorn.

GONG, gonguri, s. n. Disc de metal care, lovit cu un ciocănel special, produce un sunet caracteristic, fiind întrebuințat ca instrument muzical sau de chemare, de semnalizare. ♦ Sunet emis (ca semnal) de acest disc. – Din fr., engl. gong.

GUZLĂ, guzle, s. f. Instrument muzical popular specific popoarelor slave, făcut dintr-o cutie de lemn plată, cu una sau mai multe coarde. – Din scr. gusle, fr. guzla.

HANG, (2) hanguri, s. n. 1. (În expr.) A ține hangul = a) a acompania o melodie; b) fig. a însoți, a întovărăși; c) fig. a ține partea cuiva, aprobând tot ce face și ce spune; a face pe placul cuiva, a cânta cuiva în strună. 2. (Reg.) Nume dat unor instrumente sau unor părți ale instrumentelor muzicale care servesc pentru a ține acompaniamentul. – Din magh. hang „sunet, ton, glas”.

HARPĂ, harpe, s. f. Instrument muzical format dintr-o ramă mare triunghiulară, pe care sunt fixate coarde diferite ca lungime și ca acordaj (dispuse într-o cutie de rezonanță și o consolă) și care sunt puse în vibrație prin ciupire cu degetele de la ambele mâini. [Var.: harfă, arpă, arfă s. f.] – Din fr. harpe, germ. Harfe.

HAVAIANĂ, havaiene, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu chitara, cu sunetul melodios, lin și tărăgănat. [Pr.: -va-ia-] – Din fr. [guitare] hawaiienne.^[1] corectat(ă)

HELICON, helicoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu tuba, folosit în fanfarele militare, alcătuit dintr-un tub încovoiat în formă de spirală, prin care trec capul și mâna dreaptă a instrumentistului și cu care sunt emise tonuri grave. – Din fr. hélicon.

INSTRUMENTIST, -Ă, instrumentiști, -ste, s. m. și f. Persoană care cântă la un instrument muzical (într-un ansamblu). – Din fr. instrumentiste.

ÎNCORDA, încordez, vb. I. 1. Tranz. și refl. A(-și) contracta mușchii corpului, p. ext. corpul întreg, în vederea unui efort. ♦ Fig. A-și concentra atenția, memoria, voința etc. ♦ Tranz. (Rar) A stimula, a întări. 2. Tranz. A întinde (puternic) o coardă, un arc, un cablu etc. ♦ A acorda un instrument muzical cu coarde, prin întinderea coardelor. 3. Tranz. A lega coardele viței de vie. 4. Refl. Fig. (Despre raporturile dintre oameni) A ajunge într-o stare de tensiune (maximă), a se înăspri. – În + coardă.

ÎNCORDAT, -Ă, încordați, -te, adj. 1. Care se află în stare de tensiune. ♦ Fig. Care vădește, exprimă o stare de tensiune, de încordare. ♦ Fig. Concentrat, atent, vigilent; înfrigurat, febril. 2. (Despre arcuri) Cu coarda întinsă. ♦ (Despre instrumente muzicale cu coarde) Acordat. ♦ Fig. (Despre raporturile dintre oameni) Ajuns într-o stare de tensiune maximă; înăsprit, neprietenos. – V. încorda.

ÎNSTRUNA, înstrun, vb. I. Tranz. 1. A acorda un instrument muzical cu coarde. 2. A strânge un animal de călărie cu chingile sau cu frâul; a struni. ♦ Fig. A reține de la o acțiune; a stăvili, a înfrâna, a struni. [Prez. ind. și: înstrunez] – În + strună.

LUTH, luthuri, s. n. Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu lăuta. – Din fr. luth. Cf. it. liuto.

MANDOLĂ, mandole, s. f. 1. Vechi instrument muzical cu coarde, asemănător cu lăuta. 2. Instrument muzical asemănător cu mandolina. [Var.: mandoră s. f.] – Din it. mandola.

MUZICUȚĂ, muzicuțe, s. f. Mic instrument muzical de suflat; armonică de gură. ♦ (Arg.) Gură (considerată ca organ al vorbirii); p. ext. scandal, ceartă. – Muzică + suf. -uță.

NAI, naiuri, s. n. Numele a două instrumente muzicale populare de suflat: a) instrument compus dintr-un grup puțin concav de fluiere de dimensiuni diferite, așezate în ordinea mărimii lor; b) fluier de trestie cu șapte găuri. – Din tc. nay, ney.

PICULINĂ, piculine, s. f. Instrument muzical de suflat, asemănător cu un mic flaut, care emite sunete din registrul acut. – Cf. it. piccolino.

SCAUN, scaune, s. n. I. 1. Mobilă (de lemn, de metal etc.) cu sau fără spetează, pe care poate să șadă o singură persoană. ◊ Scaun de tortură (sau de supliciu) = dispozitiv în formă de scaun pe care, în vechime, era imobilizat cel supus torturii. Scaun electric = dispozitiv pentru executarea prin electrocutare a condamnaților la moarte (în Statele Unite ale Americii) ◊ Compus: (pop.) Scaunul-lui-Dumnezeu = constelația Casiopeea. (Bot.) scaunul-cucului = plantă erbacee cu flori purpurii care crește în locuri nisipoase și pietroase (Dianthus giganteus). ♦ Fig. (Mai ales urmat de determinări) Locul, funcția deținută de cineva ca membru al unei adunări (elective). 2. Tron; p. ext. funcția și autoritatea monarhului, a domnitorului; domnie. ♦ Fig. Reședința monarhului sau a cârmuirii; capitala unui stat. ◊ Sfântul Scaun sau Scaunul Apostolic (sau Pontifical) = reședința papei; p. ext. papalitatea. ♦ Circumscripție teritorial-administrativă a sașilor și a secuilor din Transilvania, în cadrul organizației de stat austro-ungare. ♦ (Determinat prin „de judecată”) Instanță judecătorească. II. 1. (Pop.; de obicei urmat de determinări) Dispozitiv de lemn în formă de masă sau de bancă, la care își exercită profesiunea diverși meseriași. ♦ Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. p. ext. măcelărie. 2. Suport, postament la diferite unelte, instrumente, mașini sau organe de mașini. 3. Schelet făcut din grinzi de lemn, care susține învelitoarea unui acoperiș și elementele pe care aceasta se sprijină. 4. Placă de lemn cu două piciorușe și o față curbă, pe care se sprijină coardele instrumentelor muzicale cu arcuș. III. Faptul de a elimina materiile fecale; p. ext. (concr.) materiile fecale eliminate de cineva. – Lat. scamnum.

TARAGOT, taragoturi, s. n. Instrument muzical popular românesc de suflat, format dintr-un tub conic de metal cu ancie simplă. – Et. nec.

TROMBON, tromboane, s. n. 1. Instrument muzical de suflat făcut din alamă, mai mare decât trompeta, cu timbrul mai aspru și mai puternic decât aceasta. 2. (Fam. și peior.) Gură (considerată ca organ al vorbirii). 3. (Fam.; la pl.) Minciuni; păcăleli, exagerări. – Din fr. trombone.

TULNIC, tulnice, s. n. Vechi instrument muzical de suflat popular, asemănător cu buciumul; p. gener. bucium. – Et. nec.

ȚAMBAL, țambale, s. n. Instrument muzical popular de percuție, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță de formă trapezoidală, așezată orizontal (pe picioare), prevăzută cu coarde de metal care sunt lovite cu două ciocănele speciale. [Pl. și: țambaluri – Var.: țimbal s. n., țimbală s. f.] – Din germ. Zimbal, lat. cymbalum.

ȚÂRLÂI, țârlâi, vb. IV. Intranz. (Despre instrumente muzicale) A scoate sunete monotone și puțin armonioase; (despre instrumentiști) a cânta în acest fel. [Var.: țârlăi vb. IV] – Formație onomatopeică.

ȚÂRLÂITOR, -OARE, țârlâitori, -oare, adj. Care țârlâie. ♦ (Substantivat, f.) Instrument muzical stricat, dezacordat. [Pr.: -lâ-i-] – Țârlâi + suf. -tor.

ȚÂRLÂITURĂ, țârlâituri, s. f. Cântare monotonă și puțin armonioasă dintr-un instrument muzical. [Pr.: -lâ-i-] – Țârlâi + suf. -tură.

ȚIPA¹, țip, vb. I. Intranz. 1. (Despre oameni) A striga cu glas tare și ascuțit (de durere, de spaimă); a zbiera. ♦ A vorbi cu glas ridicat; a-și manifesta față de cineva nemulțumirea, enervarea, mânia prin vorbe răstite; a se răsti la cineva. ♦ A scoate sunete stridente, asurzitoare dintr-un instrument muzical. 2. (Despre animale) A scoate strigăte specifice puternice, ascuțite. 3. Fig. (Despre culori sau obiecte colorate) A face o impresie neplăcută (din cauza intensității sau a stridenței nuanțelor); a bate la ochi. – Et. nec.

ȚITERĂ, țitere, s. f. Instrument muzical compus dintr-o cutie de rezonanță cu coarde de metal, puse în vibrație prin atingere cu o lamă (ori cu un inel) de os sau de metal. – Din germ. Zither.

UNICORD, -Ă, unicorzi, -de, adj. Care are câte o coardă pentru fiecare notă. Instrument muzical unicord. – Din fr. unicorde.

VOCODER² s. n. (Muz.) Instrument electronic de analiză-sinteză în timp real, folosit pentru generarea unor efecte sonore deosebite cum ar fi imitarea vorbirii de către instrumente muzicale clasice. – Din engl. vocoder.

VODER, vodere, s. n. Aparat electronic de producere a vocii artificiale, care utilizează chei similare acelora ale instrumentelor muzicale. – Din fr. voder.

XILOFON, xilofoane, s. n. Instrument muzical de percuție, alcătuit dintr-un sistem de plăci de lemn acordate diferit, care vibrează și emit sunete când sunt lovite cu niște ciocănele de lemn, de sticlă sau de metal. – Din fr. xylophone.

ZDRĂNGĂNI, zdrăngănesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre sticlă și metale sau despre obiecte făcute din aceste materiale) A produce un sunet caracteristic când se ciocnește de ceva sau este lovit cu ceva. ◊ Tranz. Zdrăngănește cheile. 2. Tranz. A face să vibreze coardele unui instrument muzical; (depr.) a cânta fără pricepere la un instrument muzical cu coarde. [Prez. ind. și: zdrăngăn. – Var.: zdrăncăni vb. IV] – Zdrang + suf. -ăni.

ZDRĂNGĂNIT s. n. Faptul de a zdrăngăni; cântec executat fără pricepere la un instrument muzical cu coarde; zdrăngănitură. [Var.: zdrăncănit s. n.] – V. zdrăngăni.

ZICĂTOARE, zicători, s. f. 1. Frază scurtă, uneori rimată, asemănătoare maximei, prin care poporul exprimă în mod metaforic o constatare de ordin general, filozofic, un principiu etic, o normă de conduită etc.; zicătură, zicală, proverb. 2. (Reg.) Bucată muzicală; p. ext. instrument muzical. – Zice + suf. -ătoare.

ZVON, zvonuri, s. n. 1. Știre, veste (care circulă din om în om); p. ext. informație neîntemeiată, care nu a fost verificată (și uneori tendențioasă). 2. Rumoare produsă de glasuri, de activitatea sau de mișcarea unei mulțimi; gălăgie. 3. Zgomot confuz, ușor, nedefinit din natură (produs de ape, frunze, vânt, păsări etc.); foșnet, murmur, zumzet. 4. Sunet depărtat produs de clopote sau de instrumente muzicale. [Var.: zvoană s. f.] – Din sl. zvonŭ.

MANDOLINĂ, mandoline, s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță boltită și din patru coarde metalice duble, care se pun în vibrație prin atingere cu o pană (de celuloid) sau prin ciupire. – Din fr. mandoline. Cf. it. mandolina, germ. Mandoline.

MANICORD, manicorduri, s. n. Instrument muzical medieval asemănător clavicordului. – Din it. manicordo, fr. manicorde.

MARACAS, maracase, s. n. Instrument muzical de percuție sud-american, construit dintr-o nucă de cocos care conține grăunțe și nisip. – Din sp. maracas.

VIOLĂ¹, viole, s. f. Instrument muzical cu coarde, mai mare decât vioara, acordat cu o cvintă mai jos decât vioara și având sunete mai grave decât aceasta; alto. [Pr.: vi-o-] – Din it. viola, fr. viole.

VOLUM, volume, s. n. I. 1. Spațiu pe care îl ocupă un corp. ♦ Număr care exprimă măsura unei mărimi tridimensionale. 2. Masă de apă debitată de o fântână, de un izvor, un râu, un fluviu. 3. Cantitate de bunuri economice; proporțiile unei activități. 4. Forță, intensitate, amploare a sunetelor emise de o voce sau produse de un instrument muzical. ♦ Nivel de intensitate sonoră al semnalelor auditive în transmisiile de telecomunicații. II. Carte (legată sau broșată) având în genere mai mult de zece coli de tipar; fiecare dintre cărțile care alcătuiesc împreună o lucrare unitară; tom. [Pl. și: (înv.) volumuri] – Din fr. volume, lat. volumen, -inis.

VUI, pers. 3 vuiește, vb. IV. Intranz. 1. A produce un zgomot prelungit, puternic sau înăbușit; a vâjâi, a mugi, a fremăta, a hui, a țiui, a bubui. ♦ Spec. (Despre tunet) A bubui. ♦ Spec. (Despre foc sau despre obiecte care ard) A dudui; a țiui. ♦ Spec. (Despre sunete, instrumente muzicale etc.) A vibra puternic, a suna, a răsuna. Buciumul vuiește. ♦ Spec. (Despre obiecte lovite care vibrează) A trosni, a pârâi, a hurui. ♦ (Despre oameni) A face gălăgie, zarvă, a vocifera; a fremăta. 2. A se umple de sunete prelungi, puternice (și a le transmite prin ecou); a răsuna. – Onomatopee.

CLAPĂ, clape, s. f. 1. Fiecare dintre dispozitivele instrumentelor muzicale de suflat, care servesc la închiderea sau la deschiderea unor orificii prin care trece curentul de aer ce produce sunetele; fiecare dintre elementele mobile ale claviaturii unui pian, unei orgi etc. care, prin apăsarea cu degetele, declanșează mecanismul de producere a sunetelor. ♦ Mic disc în mecanismul mașinilor de scris și al unor mașini de calculat, fixat la capătul unei pârghii articulate și care, prin apăsare, face să se imprime litera sau cifra însemnată pe el. ♦ Orice parte terminală a unui sistem tehnic de acționare care, prin manevrare (cu mâna), efectuează o anumită operație. 2. Placă articulată care servește la închiderea sau la deschiderea unui orificiu. 3. Bucată de stofă care acoperă deschizătura buzunarului unei haine. ♦ Fiecare dintre cele două bucăți de stofă sau de blană mobile, atașate lateral la unele căciuli, pentru a proteja urechile contra frigului. 4. (Rar) Capac. ◊ Expr. (Fam.) A trage (cuiva) clapa = a înșela, a păcăli (pe cineva). – Din germ. Klappe.

DECRESCENDO adv., s. n. 1. Adv. (Indică modul de executare a unei lucrări muzicale) Descrescând, scăzând treptat în intensitate; diminuendo. 2. S. n. Scădere progresivă a intensității sunetelor produse cu vocea sau de un instrument muzical; parte dintr-o compoziție muzicală cântată în acest fel. – Cuv. it.

FLUIER, fluiere, s. n. 1. Instrument muzical popular de suflat, alcătuit dintr-un tub subțire de lemn prevăzut cu găuri. 2. Instrument mic, mai ales de metal, cu care se fluieră; fluierătoare. 3. (Tehn.) Dispozitiv cu ajutorul căruia se pot emite diferite sunete, făcând să treacă prin el un curent de gaze sau de aburi, întrebuințat mai ales pentru semnalizare. 4. Șuierătură, fluierătură. 5. (Pop.) Gambă; tibia. [Pr.: flu-ier] – Cf. alb. floere.

PAVILION, pavilioane, s. n. 1. Clădire mică, pitorească, situată într-o grădină, într-un parc sau la extremitățile unui edificiu; clădire izolată într-o pădure, pe malul unui lac etc. ♦ Fiecare dintre clădirile de sine stătătoare ale unui ansamblu de clădiri care alcătuiesc o unitate administrativă sau sunt destinate unui singur scop (la spitale, școli, cazărmi etc.). ♦ Cort mare, cu vârful ascuțit, care servea ca locuință căpeteniilor armatei în timpul campaniilor. 2. Drapel arborat de unele autorități portuare pe fațada sediului lor. ♦ Drapel sau steguleț, de forme și de culori diferite, arborat la pupa sau pe catargul unei nave pentru a-i indica apartenența la o anumită țară sau care este folosit pentru anumite semnalizări pe mare. ♦ Stindard al unor organizații, asociații etc., care se înalță la anumite festivități. 3. Segment cartilaginos, acoperit de piele, care face parte din urechea externă și în care se deschide canalul auditiv; p. ext. porțiune dilatată de la extremitatea unui conduct organic. Pavilionul trompei uterine. 4. Cornet acustic. 5. Partea largă ca o pâlnie a instrumentelor muzicale de suflat. ♦ Pâlnie acustică a unui receptor telefonic, a unui megafon etc. [Pr.: -li-on] – Din fr. pavillon, germ. Pavillon.

PLACĂ, plăci, s. f. 1. (De obicei urmat de determinări care indică materia) Bucată de material cu fețele plane și cu o grosime uniformă și mult mai mică decât celelalte două dimensiuni. ◊ Placă aglomerată = placă (1) obținută prin aglomerarea cu lianți sintetici a așchiilor de lemn din sortimente inferioare sau din deșeuri de la exploatarea și industrializarea lemnului. Placă turnantă (sau învârtitoare) = disc de oțel sau de fontă sau pod de tablier metalic, care se poate învârti în plan orizontal în jurul axei sale verticale și care servește la întoarcerea vehiculelor feroviare, la trecerea lor de pe o linie pe alta etc. Placă fotografică = placă (1) de sticlă cu una dintre fețe acoperită cu o emulsie fotosensibilă, utilizată îndeosebi pentru realizarea negativelor fotografice, în spectroscopie, în microscopie etc. 2. Disc de ebonită pe care se imprimă vibrațiile vocii sau ale unui instrument muzical, spre a fi apoi reproduse cu ajutorul gramofonului, al patefonului, al pick-up-ului. ◊ Expr. (Fam.) A schimba placa = a schimba subiectul unei discuții (care a ajuns să plictisească) sau atitudinea față de cineva. 3. (Înv.) Tăbliță de ardezie pe care învățau să scrie școlarii începători. 4. (Tipogr.) Foaie de metal pe care se imprimă literele. 5. (Med.) Proteză dentară mobilă. Placă dentară. 6. ◊ (În sintagma) Placă funerară = placă de metal, de marmură etc., fixată pe o piatră de mormânt, pe care este scris numele persoanei decedate, anii de viață, un epitaf etc. – Din fr. plaque.

FOALE, foale, s. n. 1. Aparat care folosește la comprimarea și la suflarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele cu pereți plisați, acționată prin mânere sau printr-un sistem de pârghii. ♦ Burduf plisat al unor instrumente muzicale (acordeon, armonică etc.). ♦ Sac primitiv făcut din pielea unor animale; burduf. 2. (Reg., fam.) Abdomen. [Var.: (1) foi s. m.] – Lat. follis.

FLIGORN, fligornuri, s.n. Instrument muzical de suflat, cu clape, făcut din alamă.

SURLĂ, surle, s. f. 1. Instrument muzical popular de suflat, în formă de fluier, cu mai multe orificii și cu ancie dublă, întrebuințat în trecut mai ales în armată. ◊ Loc. adv. Cu surle = cu zgomot mare, cu scandal. 2. (Reg.) Râtul porcului; p. ext. porc. 3. Colibă (în câmp), de obicei improvizată, de formă conică, construită din pari de lemn și acoperită cu stuf, paie, fân sau coceni. – Din scr. surla, bg. zurla.

TAM-TAM, tam-tamuri, s. n. 1. Instrument muzical de percuție alcătuit dintr-un disc concav de metal forjat, care, lovit cu un ciocănel de lemn căptușit cu postav, vibrează, producând sunete puternice; gong. 2. Instrument muzical african asemănător cu toba; muzică executată cu un astfel de instrument. ♦ Fig. Zgomot mare, zarvă. – Din fr. tam-tam.

TREMUR, tremure, s. n. 1. Mișcare involuntară, rapidă a corpului sau a unei părți a corpului, provocată de frig, de frică, de o boală etc., tremurătură, tremurat¹, tremurici. 2. Mișcare, clătinare, zguduitură ușoară și repetată a unei plante, a unui lucru. 3. Vibrație a glasului, provocată de o emoție (puternică); vibrație a sunetelor executate cu un instrument muzical. – Din tremura (derivat regresiv).

TROMPETĂ, trompete, s. f. Instrument muzical de suflat, alcătuit dintr-un tub de alamă îndoit de două ori și terminat la un capăt cu o deschizătură în formă de pâlnie; goarnă. – Din fr. trompette.

TUB, tuburi, s. n. 1. Piesă de formă cilindrică, din metal, sticlă, cauciuc etc., goală în interior, cu diametre și lungimi diferite, întrebuințată de obicei pentru scurgeri, transporturi sau păstrare de lichide sau gaze. ♦ Sistem tehnic având o carcasă în formă de tub (1); spec. corp tubular în care se introduc unele conducte electrice în clădiri. ◊ Tub electronic = dispozitiv sau aparat constituit dintr-un recipient etanș (de sticlă sau de metal), vidat sau cu gaz rarefiat, și echipat cu doi sau mai mulți electrozi, între care se stabilesc curenți electrici. ♦ (La unele instrumente muzicale) Țeavă care produce sunete de diferite tonalități (în funcție de lungimea și diametrul piesei respective) când trece un curent de aer prin ea. ♦ Înveliș cilindric din metal sau din carton, în care se află explozibilul și proiectilul unei arme de foc. ♦ Recipient subțire din metal, în care se țin diferite paste alimentare sau preparate cosmetice și medicale. 2. Canal natural care intră în componența unor aparate sau organe animale și vegetale și prin care circulă hrană, aer etc. ◊ Tub fonator = organ (în formă de canal) cu care se realizează sunetele în vorbire, mărginit în partea posterioară de laringe și în partea anterioară de buze și de nări. – Din fr. tube, lat. tubus.

PALTIN, paltini, s. m. Numele a doi arbori: a) arbore înalt, cu frunzele crestate adânc, cu florile mici și fructele prevăzute cu aripi, având trunchiul din lemn tare, folosit la fabricarea mobilei, a unor instrumente muzicale etc. (Acer pseudoplatanus); b) arțar. ♦ Lemnul arborilor de mai sus. [Var.: (pop.) palten s. m.] – Lat. platanus.

PANĂ¹, pene, s. f. I. 1. Fiecare dintre formațiile epidermice cornoase care acoperă corpul păsărilor, servind la protecția lui și la zbor, compusă dintr-un cotor pe care sunt așezate simetric, de-o parte și de alta, fire (pufoase). ◊ Expr. Ușor în pene = îmbrăcat subțire, sumar; p. ext. prost îmbrăcat, zdrențăros. Smuls de pene = rușinat, umilit. A lua (pe cineva) în (sau prin) pene = a certa, a mustra (pe cineva). ◊ Compuse: pana-zburătorului = plantă erbacee cu frunze păroase, și cu flori mari, violete sau albe, fără miros (Lunaria annua); pana-gâștei = specie de mușchi cu tulpina dreaptă, cu ramuri arcuite și inegale, formând tufe mari, verzi sau gălbui (Hylocomium triquetrum). ♦ Smoc de pene¹ (I 1) sau aripă care servește la diverse scopuri practice gospodărești. 2. (La pl.) Pene¹ (I 1) de pasăre sau fire pufoase desprinse de pe cotoarele acestora, care servesc la umplerea pernelor, a saltelelor etc.; p. ext. așternut (moale) de pat (cu pene¹, fulgi etc.). 3. Pană¹ (I 1) de gâscă, ascuțită și despicată la vârf, întrebuințată altădată ca instrument de scris cu cerneală; p. gener. toc de scris, condei; ceea ce servește la scris. ♦ Fig. Scriere, scris; stil, fel de a scrie al unui scriitor; arta de a scrie; p. ext. scriitor. 4. Dispozitiv făcut din cotor de pană¹ (I 1), care servește să țină cârligul undiței la adâncimea dorită. 5. Podoabă din pene¹ (I 1), care se poartă la pălărie, în păr etc. ♦ (Pop.) Podoabă pentru pălărie făcută din flori (naturale sau artificiale); p. restr. floare. 6. (În sintagma) Categorie pană = categorie în care intră boxerii între 54 și 57 kg, luptătorii între 57 și 63 kg etc. II. 1. Piesă de lemn sau de metal (de forma unei prisme), întrebuințată la despicarea lemnelor, la detașarea unor bucăți dintr-un material, la fixarea sau la înțepenirea unor piese, la asamblarea sau la solidarizarea unor organe de mașini, a unor elemente de construcție etc. ♦ (Tipogr.) Piesă care se intercalează între matrițele de linotip, pentru a le spația. ♦ Felioară de slănină cu care se împănează carnea ce urmează să fie friptă. 2. Partea ciocanului, opusă capului, prelungită și subțiată spre vârf. ♦ Partea lată, plată a unor obiecte, instrumente etc.; lamă. 3. Bețișor cu care se strânge frânghia ferăstrăului pentru a întinde pânza; cordar. 4. (În sintagma) Pana căpăstrului sau pană de căpăstru = ștreang sau curea cu care se priponește calul. 5. Parte a cârmei unei nave, care poate fi rotită în jurul unui ax vertical și asupra căreia se exercită presiunea apei când se schimbă direcția de mișcare a navei. 6. Placă mică de os, de celuloid etc. cu care se ating coardele la unele instrumente muzicale. ♦ Ancie (la un instrument muzical de suflat). 7. (În sintagma) Pană de somn = carnea de la pântece sau de la coada somnului. [Var.: (înv. și reg.) peană s. f.] – Lat. pinna.

PANDORĂ, pandore, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu lăuta, folosit în sec. XVI-XVII. – Din fr. pandore.

PAUCĂ, pauce, s. f. (Înv. și reg.) Instrument muzical de percuție; timpan. – Din germ. Pauke.

VIELĂ, viele, s. f. Vechi instrument muzical cu coarde, folosit de trubaduri, la care vibrarea coardelor se realiza printr-o manivelă. [Pr.: -vi-e-] – Din fr., it. vielle.

PERCUȚIE, percuții, s. f. 1. Metodă de a diagnostica o afecțiune după sunetul rezultat din lovirea ușoară și repetată a unei regiuni a corpului. ♦ Masaj care constă din aplicarea unor lovituri rapide asupra unei regiuni a corpului. 2. Procedeu de producere a sunetelor prin lovirea cu un ciocănel a unei membrane, a unei lame, a unei plăci metalice de la un instrument muzical. ◊ Instrument de percuție = instrument muzical care produce sunete prin percuție (2). 3. Izbire cu percutorul a capsei, a focosului unui proiectil, pentru a provoca aprinderea încărcăturii. [Var.: percuțiune s. f.] – După fr. percussion.

PIAN, piane, s. n. 1. Instrument muzical format dintr-o cutie mare de rezonanță așezată pe trei picioare și dintr-o serie de coarde metalice, care vibrează când sunt lovite de niște ciocănele acționate prin apăsarea unor clape; clavir, pianoforte. ◊ Pian automat (sau electric) = pian acționat de un mecanism (alimentat la curentul electric), care execută automat anumite melodii înregistrate în prealabil pe niște suluri speciale de hârtie introduse în aparat. Pian cu manivelă = pian automat care funcționează prin învârtirea unei manivele. 2. Arta de a interpreta o compoziție muzicală la un pian (1). [Var.: (rar) piano s. n.] – Din germ. Piano, fr. piano, it. piano[forte].

ARMONIU, armonii, s. n. Instrument muzical cu claviatură asemănător cu orga, la care sunetele sunt produse de vibrarea unor lamele metalice la presiunea aerului ieșit dintr-un burduf acționat cu pedale. – Din fr. harmonium, germ. Harmonium.

PISCOI, piscoi, s. m. (Reg.) I. Tub sonor care intră în componența unor instrumente muzicale. II. Om mic de statură, sfrijit, pipernicit. – Et. nec.

PISTON, pistoane, s. n. 1. Organ de mașină care efectuează o mișcare alternativă de translație într-un cilindru în care se găsește un fluid sub presiune. 2. Instrument muzical de suflat din alamă, asemănător cu trompeta. ♦ Clapă mobilă care închide sau deschide un orificiu la unele instrumente muzicale de suflat. – Din fr. piston.

PIȘCA, pișc, vb. I. 1. Tranz. A prinde cu degetele pielea sau carnea cuiva, ridicând-o sau strângând-o și producând o senzație dureroasă; a ciupi. ♦ A apuca cu degetele coardele unor instrumente muzicale, ridicându-le puțin și dându-le drumul, pentru a le face să vibreze. 2. Tranz. A rupe sau a tăia câte puțin din ceva. ♦ (Fam.) A se alege cu ceva. ♦ (Fam.) A fura câte puțin, pe nesimțite; a ciupi, a șterpeli. 3. Tranz. (Despre insecte) A înțepa, a mușca. ◊ Expr. Ca (și) cum (sau cât) te-ar pișca un purice = foarte puțin, aproape deloc. ♦ (Despre animale și păsări) A apuca cu dinții, cu ciocul, fără a răni; p. ext. a mânca. 4. Tranz. și intranz. (Despre vânt, frig etc.) A provoca o senzație neplăcută, dureroasă, a înțepa, a arde. ♦ Tranz. (Despre brumă, ger etc.) A strica, a vătăma (parțial) frunzele sau fructele plantelor. 5. Tranz. (Despre băuturi alcoolice, condimente sau mâncăruri condimentate) A provoca o senzație de arsură, de usturime, de înțepătură; a ustura. 6. Tranz. (Glumeț) A lovi, a atinge ușor, a șfichiui pe cineva; p. ext. a bate. ♦ Fig. A înțepa cu vorba; a tachina, a șfichiui. 7. Refl. (Reg.; despre lună și lumina ei) A începe să scadă, să descrească. – Et. nec.

PIZZICATO adv., s. n. 1. Adv. Mod de a cânta la un instrument muzical cu coarde prin ciupirea acestora, fără folosirea arcușului; pișcat. 2. S. n. Fragment, bucată muzicală (compusă pentru a fi) executată în acest fel. [Pr.: pițicato] – Cuv. it.

PLECTRU, plectre, s. n. Placă mică de metal, de os, de celuloid sau de alt material, cu care se ciupesc coardele unor instrumente muzicale. – Din fr. plectre, lat. plectrum.

VUIET, vuiete, s. n. 1. Zgomot prelungit produs de diferite lucruri în mișcare sau în vibrație; vâjâit, muget, freamăt, foșnet, huiet. ♦ Spec. Zgomot înfundat, produs prin detunări repetate; bubuit, duduit, trosnet, pârâit. ♦ Spec. Zgomot produs de un vehicul în mers sau de o mașină în acțiune; huruit. ♦ Spec. Zgomot scurt, puternic, produs de lovirea unor obiecte de metal; zăngănit, zuruit. ♦ Spec. Sunet produs de unele instrumente muzicale sau de clopote. 2. Zgomot mare, gălăgie, vacarm, larmă, vociferare. 3. (Înv.) Zvon, știre; veste. 4. (Rar) Ecou.[Pr.: vu-iet] – Vui + suf. -et.

VIOARĂ³, viori, s. f. Instrument muzical alcătuit dintr-o cutie de rezonanță, având întinse pe una din fețe patru coarde, care vibrează când sunt atinse cu arcușul sau când sunt ciupite; violină, scripcă. [Pr. vi-oa- – Pl. și: vioare] – Cf. it. viola.

VIOLONCEL, violoncele, s. n. Instrument muzical cu coarde asemănător cu vioara³, însă mult mai mare decât aceasta și având un timbru mai grav; cello. [Pl. și: violonceluri] – Din fr. violoncelle, it. violoncello.

POTRIVI, potrivesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A avea sau a face să aibă însușiri comune cu cineva sau cu ceva, a fi sau a face să fie la fel; a fi sau a pune pe același plan. ♦ A (se) compara. 2. Tranz. A așeza ceva la locul nimerit; a aranja într-un anumit fel, a face să stea așa cum trebuie. ♦ A împodobi, a dichisi. 3. Tranz. A pune de acord, a face să corespundă, să fie la fel cu altceva, a adapta, a da după... ♦ (Pop.) A acorda un instrument muzical. ♦ A doza atât cât trebuie (pentru a fi bun). A potrivi o mâncare din sare. 4. Tranz. A da forma dorită, necesară etc.; a fasona. ♦ Fig. A ticlui; a improviza. Potrivise pe hârtie câteva poezii. 5. Refl. și tranz. A fi sau a face pe măsura cuiva, a-i veni sau a face să vină bine. Haina i se potrivește. ♦ Refl. A fi în concordanță, a se armoniza. ◊ Expr. A se potrivi ca nuca-n perete (sau ca musca-n lapte) = a fi nepotrivit, a fi deplasat. 6. Tranz. A face în așa fel încât...; a calcula, a chibzui, a cumpăni. 7. Refl. (Pop. și fam.) A da cuiva ascultare, a-i face pe voie; a consimți. 8. Refl. (Înv. și pop.) A se împotrivi. – Din potrivă.

POZIȚIE, poziții, s. f. 1. Loc pe care îl ocupă cineva sau ceva (în raport cu altcineva sau cu altceva); fel, mod în care este așezat cineva sau ceva (în spațiu); p. ext. peisaj din natură. ♦ Loc pe care îl ocupă o notă sau o cheie pe portativ; loc unde se ating cu degetele coardele unui instrument muzical. ♦ (Lingv.) Loc pe care îl ocupă un sunet sau un grup de sunete într-un cuvânt. ♦ Loc, punct din care cineva sau ceva este sau poate fi privit; unghi. ♦ Raport, relație existentă între două ființe, obiecte, fenomene. ♦ Fiecare dintre operațiile înscrise într-un cont contabil; loc pe care îl ocupă aceste operații. 2. Teren, loc pe care sunt așezate trupele pe front sau vasele de război pe mare și folosit ca bază de atac sau de apărare. ◊ Expr. A lua poziție = a) a se instala într-un loc considerat potrivit din punct de vedere strategic; b) a-și exprima cu fermitate părerea într-o problemă dată. A sta (sau a rămâne, a se menține) pe poziție = a-și menține părerile, hotărârile. A se găsi pe poziții opuse (sau pe aceeași poziție etc.) = a fi de păreri contrare (sau de aceeași părere). 3. Atitudine, ținută. ♦ Spec. Atitudine de nemișcare a corpului (reglementară în armată, în sport etc.). ♦ Fig. Mod în care cineva reacționează, se comportă etc. într-o împrejurare dată. 4. (Fam.; despre femei; în expr.) A fi în poziție = a fi gravidă. 5. Condiție, situație, stare în care se găsesc cineva sau ceva. ♦ Spec. Situație (înaltă) pe care o deține cineva în viața socială, politică; rang. [Var.: (înv.) pozițiune s. f.] – Din fr. position, lat. positio, -onis, germ. Position.

PRAG, praguri, s. n. 1. Partea de jos, orizontală, a unui toc de ușă sau a unei porți, puțin mai ridicată de la pământ, peste care se trece la intrare și ieșire. ◊ Expr. A călca (sau a trece, a păși) pragul (casei) = a) a ieși din casă; b) a intra în casa cuiva, a vizita pe cineva. A se pune prag = a se așeza în calea cuiva; a se împotrivi, a se opune acțiunilor cuiva. A pune piciorul în prag = a se opune cu dârzenie la ceva, a avea o atitudine intransigentă, a soma pe cineva să facă ceva. ♦ Mică ridicătură special amenajată pe terenul de sport, pentru a marca limita de la care se efectuează săriturile atletice. ♦ Partea de sus, orizontală, a tocului ușii. ◊ Expr. A da (sau a se lovi, a se izbi) cu capul de pragul de sus = a se convinge de unele adevăruri în urma unei triste experiențe. ♦ Fig. Treaptă socială, rang. 2. Ușă, poartă; p. ext. casă, locuință; cămin, familie. ◊ Expr. Din prag în prag = din casă în casă. A bate pragurile = a umbla pe la multe case, a hoinări, a colinda. ♦ Porțiune de teren din fața ușii de la ieșirea dintr-o casă. ♦ (Rar) Temelie. 3. Fig. Început al unei situații noi, limită care desparte două situații, perioade etc. diferite. În pragul verii. 4. Ridicătură naturală a fundului albiei unei ape curgătoare; banc de depuneri format de materialele transportate de apă; treaptă mai înaltă pe fundul unui bazin oceanic sau marin. ♦ Ridicătură de teren în formă de prag (1); treaptă de stâncă greu de trecut. ♦ Perete de piatră, stâncă peste care trece o apă, formând o cascadă. 5. Proeminență în formă de treaptă pe suprafața unei piese de lemn, care intră într-o scobitură făcută în altă piesă îmbinată cu aceasta, pentru a împiedica deplasarea celor două piese una față de alta. ♦ P. gener. Proeminență în formă de treaptă executată sau formată (în urma uzurii) pe suprafața unei piese. 6. (Fiz.) Valoarea maximă sau minimă a unei mărimi caracteristice unui fenomen dat, deasupra sau dedesubtul căreia fenomenul nu se mai poate petrece. ♦ (Med.) Valoare minimă a unui factor necesară pentru a determina apariția unui fenomen fiziologic sau patologic. ◊ Prag de excitabilitate = intensitatea minimă a unui excitant capabilă să provoace o stare de excitație într-o celulă sau într-un complex de celule nervoase. Prag senzorial absolut = mărime minimă a unui excitant, necesara pentru a provoca o senzație abia perceptibilă. 7. Bucățică de lemn (de abanos) sau de os de elefant care se fixează perpendicular pe capătul superior al corpului unor instrumente muzicale și pe care se sprijină coardele. – Din sl. pragŭ.

VIRTUOZ, virtuozi, s. m. Persoană care stăpânește în mod desăvârșit tehnica unui instrument muzical sau, p. gener., tehnica unei arte. [Pr.: -tu-oz] – Din it. virtuoso, fr. virtuose.

BANDOLĂ s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu bandura². (din sp. bandola)

PSALTERION, psalterioane, s. n. Vechi instrument muzical cu coarde, de formă triunghiulară, întrebuințat până în evul mediu. [Pr.: -ri-on] – Din fr. psaltérion.

EUFONIU, eufonii, s. n. Instrument muzical de alamă, folosit de obicei la acompaniament. [Pr.: e-u-] – Din it. eufonio.

DIGITAȚIE s. f. Tehnica repartizării degetelor pe clapele sau pe coardele instrumentelor muzicale ori pe clapele mașinii de scris etc., pentru a obține un randament maxim. – Din fr. digitation.

OBOI, oboaie, s. n. Instrument muzical de suflat în formă de tub, cu ancie dublă, construit din lemn special, cu găuri și cu clape, folosit mai ales în orchestră. – Din it. oboe, germ. Oboe.

OFICLEID, oficleide, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, cu timbru de bas. – Din fr. ophicléide.

VIBRAFON, vibrafoane, s. n. Instrument muzical de percuție asemănător cu xilofonul, în care sunetele produse de niște lame metalice sunt prelungite cu ajutorul unor tuburi de rezonanță. – Din fr. vibraphone.

FANFARĂ, fanfare, s. f. 1. Ansamblu muzical (militar) format din persoane care cântă la instrumente de suflat (din alamă) și de percuție. 2. (Rar) Instrument muzical de suflat din alamă (cu sunete naturale). 3. (Înv.) Compoziție muzicală executată de o fanfară (1) sau la un instrument de suflat. – Din fr. fanfare.

OCARINĂ, ocarine, s. f. Instrument muzical popular de suflat, de dimensiuni mici, din argilă arsă, în formă ovală și cu mai multe găuri, care emite sunete asemănătoare cu cele ale fluierului. – Din it., fr. ocarina.

CORN¹, (I 1, 6) coarne, (I 4, 5, II) cornuri, s. n., (I 3, III) corni, s. m. I. 1. (La animalele cornute) Fiecare dintre cele două excrescențe de pe osul frontal al rumegătoarelor. ◊ Loc. adj. (Despre cuvintele, relatările cuiva) Cu coarne = exagerat, de necrezut, gogonat, umflat. ◊ Expr. A lua în coarne = (despre vite) a împunge cu coarnele; fig. a se repezi cu vorba la cineva, a certa pe cineva. A scoate coarne = a deveni agresiv; a se obrăznici. A fi mai cu coarne decât altul = a fi mai grozav decât altul. A pune (cuiva) funia în coarne = a înșela, a amăgi (pe cineva), a-i impune (cuiva) voința. A se lua în coarne cu cineva = a se încăiera, a se lua la harță. A-și arăta coarnele = a-și manifesta răutatea, dușmănia. A căuta (cuiva) în coarne sau a căuta (ori a se uita) în coarnele cuiva = a îndeplini toate gusturile, capriciile cuiva; a răsfăța. A pune coarne = a călca credința conjugală; a înșela. (Pop.) Cel cu coarne = dracul. ♦ P. anal. Fiecare dintre cele patru organe tactile și vizuale ale melcului; fiecare dintre cele două excrescențe chitinoase de lângă ochii unor cărăbuși. 2. (La sg.) Substanță chitinoasă din care sunt constituite coarnele¹ (I 1) animalelor (folosită pentru fabricarea unor obiecte). 3. (Și în sintagma corn de vânătoare) Instrument de suflat, folosit la vânătoare sau pentru chemări, semnalizări etc. ♦ Instrument muzical de suflat, format dintr-un tub conic de alamă sau din alt metal. ◊ Corn englez = instrument muzical din familia oboiului, dar cu un sunet mai grav, cu ancie dublă. 4. Obiect făcut din corn¹ (I 2) sau în formă de corn¹ (I 1), în care se păstrează praful de pușcă, sarea etc.; p. ext. conținutul acestui obiect. ◊ Expr. Cornul abundenței = simbol al belșugului, reprezentat printr-un vas în formă de corn¹ (I 1), umplut cu fructe și cu flori. 5. Produs de panificație din făină albă, de mici dimensiuni și în formă de semilună. 6. (La pl.) Nume generic dat părților unor construcții, organe de mașini, unelte etc. în formă de corn¹ (I 1). ♦ Corn¹ (I 1) sau vas mic de lut prelungit cu o pană de gâscă prin care se scurge huma colorată, folosit în ceramica populară pentru decorarea vaselor. 7. (La sg.) Denumire dată unor formații anatomice cu aspect de corn¹ (I 1). Corn uterin. 8. (În sintagma) Cornul lunii = luna în primul și în ultimul pătrar, când are formă de seceră. 9. Compus: cornul-secarei sau corn-de-secară = ciupercă parazită care trăiește în ovarul diferitelor plante graminee; pintenul-secarei (Claviceps purpurea); boală provocată de această ciupercă și manifestată prin apariția în spic a unor formații tari, negricioase, întrebuințate în farmacie pentru extragerea ergotinei. II. 1. (Reg.) Colț, ungher, margine. 2. (Înv.) Aripă de oaste, de tabără. III. (La pl.) Căpriorii casei. – Lat. cornu.

ORCHESTRAȚIE, orchestrații, s. f. Arta de a orchestra; transcriere, aranjare pentru orchestră a unei bucăți muzicale prin folosirea mijloacelor tehnice de execuție și a timbrului propriu diverselor instrumente muzicale, în vederea realizării unei sonorități globale. ♦ Felul cum sunt îmbinate diferitele grupuri de instrumente ale unei orchestre (într-o bucată muzicală). – Din fr. orchestration.

ORCHESTRĂ, orchestre, s. f. 1. Colectiv de instrumentiști care execută împreună compoziții muzicale la diverse instrumente. ♦ Ansamblul instrumentelor muzicale la care cântă membrii acestui colectiv. 2. Parte a unei săli de spectacol destinată orchestranților, situată între scenă și sală, sub nivelul parterului. ◊ Fotoliu de orchestră = loc în primele rânduri într-o sală de concert sau, p. ext., în orice sală de spectacol. 3. Spațiu circular în arhitectura teatrelor antice, situat între avanscenă și gradenuri. [Var.: orhestră s. f., (înv.) orchestru s. n.] – Din fr. orchestre, germ. Orchester, it. orchestra, rus. orkestr.

ORCHESTRION, orchestrioane, s. n. Instrument muzical în formă de orgă sau de pian, cu două sau cu mai multe claviaturi. [Pr.: -tri-on] – Din fr. orchestrion, germ. Orchestrion.

ORCHESTRIONET, orchestrionete, s. n. Instrument muzical cu manivelă, mai mic decât orchestrionul, care execută muzică înregistrată pe benzi de carton perforate. [Pr.: -tri-o-] – Orchestrion + suf. -et.

CORNET¹, cornete, s. n. 1. Bucată de hârtie răsucită în formă de con, în care se împachetează diferite mărfuri. ♦ Conținutul unui astfel de ambalaj. 2. (În sintagma) Cornet acustic = instrument acustic în formă de pâlnie, care intensifică vibrațiile sonore și de care se servesc persoanele cu auzul slab; pavilion (4). 3. Instrument muzical de suflat, din alamă, asemănător cu trompeta, dar de dimensiuni mai mici decât aceasta și cu un registru mai înalt. 4. (În sintagma) Cornet nazal = fiecare dintre cele șase lame osoase în formă de cornet¹ (1), situate pe pereții laterali ai celor două nări. 5. Produs de patiserie asemănător cu vafela de napolitană sau de tort, în formă de con (retezat), în care se pune înghețată, frișcă, cremă etc. – Din fr. cornet.

ORGANOGRAFIE s. f. 1. Parte a zoologiei și a botanicii care se ocupă cu descrierea organelor animalelor sau ale vegetalelor. 2. Descriere amănunțită a părților care alcătuiesc un instrument muzical și a felului de funcționare a acelui instrument. – Din fr. organographie.

ORGĂ, orgi, s. f. 1. Instrument muzical complex, al cărui mecanism se compune dintr-un sistem de tuburi sonore, puse în acțiune cu ajutorul unor pedale, al unei claviaturi și al unor manete de registru, prin care trece aerul suflat de niște foale. ◊ Orgă de lumini = a) set de becuri colorate diferit ale căror aprindere și intensitate sunt comandate electronic în concordanță cu zonele spectrale ale unui semnal acustic; b) pupitru de comandă pentru reglarea intensității luminoase a surselor de lumină în studiouri, teatre etc. 2. Sistem de armare a unei lucrări miniere subterane, stâlp lângă stâlp, ca tuburile de orgă (1). – Din fr. orgue.

FLAUT, flaute, s. n. Instrument muzical de suflat alcătuit dintr-un cilindru îngust de lemn sau de metal, prevăzut cu găuri și cu clape. ◊ Flaut piccolo = flaut de dimensiuni mai mici, care emite sunete foarte înalte; piculină. [Pr.: fla-ut. – Pl. și: (m.) flauți] – Din it. flauto.

FLIGORN, fligornuri, s. n. Instrument muzical de suflat, cu clape, făcut din alamă și folosit mai ales în fanfare. – Din germ. Flügelhorn.

CIMPOI, cimpoaie, s. n. Instrument muzical popular, alcătuit dintr-un burduf de piele și din mai multe tuburi sonore prin care trece aerul din burduf. – Et. nec.

CONCERTINĂ, concertine, s. f. Instrument muzical asemănător cu acordeonul, cu fețele laterale hexagonale. – Din fr. concertina.

LUTIER, lutieri, s. m. Meșteșugar specializat în construirea și repararea instrumentelor muzicale cu coarde. [Pr.: -ti-er] – Din fr. luthier.

MUZICANT, -Ă, muzicanți, -te, s. m. și f. 1. Persoană care cântă la un instrument muzical. 2. (Înv.) Persoană care cunoaște, se ocupă cu muzica, are aptitudini pentru muzică; p. ext. compozitor. – Din it. musicante, germ. Musikant.

MUȘTIUC, muștiucuri, s. n. 1. Piesă detașabilă (de ebonită, de os sau de metal) la instrumentele muzicale de suflat, prin care se suflă. 2. Capătul metalic cu care se termină un furtun și care servește la concentrarea și dirijarea jetului de lichid. 3. Piesă de metal sau de lemn căptușită cu tablă și montată la capătul de presare al preselor folosite la fasonarea cărămizilor, a țiglelor etc. – Din germ. Mundstück.

LĂUTĂ, lăute, s. f. Instrument muzical cu coarde asemănător cu cobza; p. gener. instrument muzical cu coarde. [Var.: alăută s. f.] – Din tc. lâuta, ngr. laúto.

LIRĂ¹, lire, s. f. 1. Instrument muzical rudimentar, format dintr-o cutie de rezonanță, două brațe în formă de coarne și mai multe coarde, folosit, în antichitate, mai ales la acompaniere, când se recitau poeme. ♦ Fig. Simbol al talentului poetic, al inspirației poetice, al creației poetice, al poeziei (lirice). 2. (Art.) Numele unei constelații din emisfera boreală; Ciobanul-cu-Oile, Oierul. 3. (În sintagma) Liră de dilatație = dispozitiv în formă de liră¹ (1) sau de buclă, care permite dilatarea unei conducte pentru fluide fierbinți. – Din fr. lyre, lat. lyra.

MUGI, pers. 3 mugește, vb. IV. Intranz. I. (Despre unele animale cornute) A scoate sunete prelungi, caracteristice; a zbiera, a rage. II. P. anal. 1. (Despre oameni) A striga puternic; a urla, a răcni. 2. (Despre unele instrumente muzicale, unelte etc.) A produce (prin lovire, frecare, explozie etc.) sunete puternice, supărătoare. ♦ (Despre arme de foc) A bubui puternic. 3. (Despre ape și despre vânt) A vui puternic; a urla. [Prez. ind. pers. 3 și: muge] – Lat. mugire.

CLARINET, clarinete, s. n. Instrument muzical de suflat, făcut din lemn, în formă de tub lărgit la un capăt și prevăzut cu găuri laterale care se pot închide și deschide cu ajutorul unor clape. [Var.: (reg.) clanaret s. n., clarinetă s. f.] – Din fr. clarinette, germ. Klarinette.

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

COBUZ, cobuze, s. n. 1. Specie de fluier sau de caval. 2. Instrument muzical cu coarde asemănător cu lăuta. – Din tc. kopuz, (înv.) kobuz.

MONOCORD, -Ă, monocorde, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale; adesea substantivat) Care are o singură coardă; care vibrează într-un singur ton. ♦ Fig. (Despre opere literare, artistice) Monoton, inexpresiv. 2. S. n. Străvechi instrument muzical cu o singură coardă. [Pl. și: (2) monocorduri] – Din fr. monocorde, lat. monochordum, germ. Monochord.

CONTRABAS, (1) contrabasuri, s. n., (2) contrabași, s. m. 1. S. n. Cel mai mare instrument muzical cu coarde și arcuș, având registrul cel mai grav din familia violelor. 2. S. m. Contrabasist. – Din fr. contrebasse.

NEACORDAT, -Ă, neacordați, -te, adj. 1. (Gram.; despre unele părți de propoziție) Care nu este în același caz, număr, gen și persoană cu termenul determinat. 2. (Despre premii, titluri) Care nu a fost atribuit. 3. (Despre instrumente muzicale) Care nu a fost supus acordării; care nu mai este acordat; dezacordat, discordat. [Pr.: ne-a-] – Ne- + acordat.

ELODION, elodioane, s. n. Instrument muzical asemănător cu armoniul. [Pr.: -di-on] – Din fr. élodion.

COBZĂ, cobze, s. f. Instrument muzical cu coarde, asemănător cu chitara, având cutia de rezonanță foarte bombată, folosit mai ales la acompaniament (prin ciupirea coardelor). ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A lega (pe cineva) cobză = a lega (pe cineva) strâns (de mâini și de picioare). – Din ucr., rus., pol. kobza.

ELECTROFON, electrofoni, -oane, adj., s. n. 1. Adj. (Despre instrumente muzicale) Care se caracterizează prin transformarea oscilațiilor electrice în sunete. 2. S. n. (Rar) Pick-up. – Din fr. électrophone.

CONTRAFAGOT, contrafagoturi, s. n. Instrument muzical de suflat, mai mare decât fagotul și sunând cu o octavă mai jos decât acesta; cel mai grav instrument de suflat din orchestra simfonică. – Din it. controfagotto.

SISTRU, sistre, s. n. Instrument muzical la vechii egipteni, alcătuit dintr-o lamă metalică curbată în formă ovoidală, cu capetele unite, prevăzute cu un mâner și având de-a curmezișul curburii, bare metalice mobile care, prin atingere sau lovire cu o vergea de fier, produceau sunete. – Din fr. sistre, lat. sistrum.

STRUNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care se întinde pe unele instrumente muzicale și produce, prin vibrare, sunete; coardă. ◊ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a fi de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia, favoarea; a linguși pe cineva. 2. Sfoară bine întinsă, făcută din fire elastice și răsucite, destinată să țină întinsă pânza ferăstrăului. ◊ Expr. (Adverbial) A merge strună = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a înfrâna, a ține din scurt (pe cineva). 4. Compus: struna-cocoșului = numele a două plante erbacee cu frunzele ovale și flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.

DISCORDA, pers. 3 discordează, vb. I. 1. Intranz. A fi în discordanță, a nu concorda, a nu se potrivi. 2. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A se dezacorda. – Din fr. discorder, lat. discordare.

DISCORDAT, -Ă, discordați, -te, adj. 1. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Dezacordat. ♦ (Despre arcuri) Care nu este întins sau încordat suficient. 2. Fig. (Rar; despre oameni) Indispus, posomorât. – V. discorda.

DOMRĂ, domre, s. f. Instrument muzical cu coarde, cu cutia de rezonanță circulară și cu gâtul lung, de origine rusească. [Var.: dombră s. f.] – Din rus. domra.

DRÂMBĂ, drâmbe, s. f. Mic instrument muzical alcătuit dintr-un arc de fier prevăzut cu o lamă mobilă elastică de oțel și care, fiind proptit de dinți și făcând să vibreze lama cu degetul, produce un sunet monoton, modulat prin mișcarea buzelor; drâng. ♦ (Ir.) Vioară. – Din ucr. drymba.

DECACORD, decacorduri, s. n. Vechi instrument muzical, asemănător cu harpa, având zece coarde. – Din fr. décachorde.

TAMBURĂ, tambure, s. f. Vechi instrument muzical cu coarde de metal, asemănător cu mandolina, dar cu gâtul mai lung decât al acesteia. – Din tc. tambur.

TILINCĂ, tilinci, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, asemănător cu fluierul, dar fără găuri laterale, făcut din scoarță de paltin, răchită, tei etc. [Var.: tilingă s. f.] – Cf. tilinc.

TIMPANON, timpanoane, s. n. Instrument muzical folosit în sec. XVI-XVIII, alcătuit dintr-o cutie de rezonanță în formă de trapez, deasupra căreia erau întinse coarde de metal puse în vibrație cu două ciocănele. – Din fr. tympanon.

TIMPAN, timpane, s. n. 1. (Anat.) Membrană elastică care desparte partea externă a urechii de cea mijlocie, transmițând prin vibrații undele sonore la urechea internă. 2. Instrument muzical de percuție, asemănător cu toba, dar care poate fi acordat; paucă. 3. (Arhit.) Suprafață de zidărie netedă sau ornamentată cu sculpturi, situată între o grindă orizontală și un arc de deasupra golului unei uși sau al unei ferestre. – Din (1, 3) fr. tympan, (2) it. timpano.

TAMBURINĂ, tamburine, s. f. Instrument muzical popular, folosit pentru acompanierea ritmică a dansului în Spania, Italia și în Orient, de forma unei tobe mici, portative, cu pielea întinsă pe o singură parte și cu plăci de metal sau cu zurgălăi de jur împrejur. [Var.: tamburin s. n.] – Din fr. tambourin, it. tamburino.

TEL, teluri, s. n. 1. Instrument de sârmă cu mâner folosit în bucătărie pentru a bate albușul de ou, frișca, crema etc. 2. Resort, arc de sârmă (de oțel) folosit la canapele, somiere, fotolii etc.; drot. ♦ (Rar) Sârmă care susține și întărește forma unui corset. 3. Coardă mică de metal la un instrument muzical. – Din tc. tel.

TEORBĂ, teorbe, s. f. Instrument muzical mai mare decât lăuta, care are coarde speciale pentru sunetele grave. [Pr.: te-or-] – Din fr. théorbe.

TOBĂ, tobe, s. f. 1. Instrument muzical de percuție, format dintr-un cilindru scurt, larg și gol, de lemn sau de metal, pe fundurile căruia este întinsă câte o membrană de piele, care, lovită (cu două baghete), produce sunete. ◊ Expr. A bate toba = a) a bate ritmic cu degetele într-un obiect (din nervozitate sau din nerăbdare); b) (fam.) a avea accese de tuse, a tuși; c) (fam.) a divulga un secret, a lansa tot felul de știri. A bate toba (la urechea) surdului = a vorbi cuiva degeaba, a sfătui pe cineva zadarnic, a nu fi ascultat. A face (pe cineva) tobă de bătaie sau a face (cuiva) pântecele (sau spinarea) tobă = a bate zdravăn (pe cineva). A fi (sau a ieși) tobă de carte (sau de învățătură) = a fi foarte învățat. A umbla cu toba sau a-i bate (cuiva) toba sau a vinde averea (cuiva) cu toba = a vinde lucrurile sau averea cuiva la licitație publică. 2. Nume dat mai multor obiecte de lemn sau de metal, fixe sau mobile, în formă de cilindru gol. ◊ Tobă de eșapament = cutie cilindrică la motoarele cu ardere internă, care amortizează zgomotul produs la evacuarea gazelor de ardere. ♦ Organ de mașină folosit pentru transmiterea unei forțe de tracțiune prin intermediul unui cablu sau al unui lanț. ♦ Cutie metalică de formă rotundă sau dreptunghiulară, în care se bobinează filmul pentru unele aparate de proiecție. 3. Mezel preparat din bucățele de carne, de slănină, de măruntaie etc. introduse în membrana care formează stomacul porcului. 4. (La jocul de cărți) Caro. [Var.: (înv. și pop.) dobă s. f.] – Din magh. dob.

TRIANGLU, triangluri, s. n. Instrument muzical de percuție făcut dintr-o bară cilindrică de oțel îndoită în formă de triunghi, care se lovește cu o baghetă din același material; triunghi (3). [Pr.: tri-an-] – Din fr. triangle.

TUBĂ, tube, s. f. Instrument muzical de suflat din alamă, cu registru grav, format dintr-un pavilion larg, un tub răsucit și un mecanism de pistoane. – Din fr., lat. tuba.

TRIȘCĂ, triște, s. f. Vechi instrument muzical popular de suflat, făcut din trestie, soc etc., asemănător cu un fluier fără găuri. ♦ Fiecare dintre tuburile sonore ale cimpoiului; țurloi. – Et. nec.

TANGARA, tangarale, s. f. (Înv.) Instrument muzical turcesc cu coarde, asemănător cu țambalul. – Et. nec.

REACORDA, (1) reacord, (2) reacordez, vb. I. Tranz. 1. A acorda încă o dată îngăduință, favoare, avantaje cuiva. 2. A acorda din nou un instrument muzical dezacordat. [Pr.: re-a-] – Re¹- + acorda.

REACORDAT, -Ă, reacordați, -te, adj. 1. Care a fost dat, acordat încă o dată. 2. (Despre instrumente muzicale dezacordate) Acordat din nou. [Pr.: re-a-] – V. reacorda.

REBAB, rebaburi, s. n. Instrument muzical cu două coarde, asemănător viorii, folosit de algerieni, tunisieni și marocani. – Din fr. rébab.

REBEC, rebecuri, s. n. Vechi instrument muzical în formă de lăută cu trei coarde, folosit de menestrelii medievali și introdus în Europa de arabi. – Din fr. rebec.

REGISTRU, registre, s. n. 1. Condică, caiet, sistem de fișe etc. în care se înregistrează diferite date și acte cu caracter administrativ, comercial etc. ◊ Registru de bord = jurnal de bord pe o navă. Registru de casă = condică ce se ține obligatoriu de către fiecare casierie și în care se înscriu zilnic, în ordine cronologică, încasările și plățile făcute de aceasta. Registru de stare civilă = condică în care sunt trecute acte de stare civilă privitoare la naștere, căsătorie, deces etc. 2. Sertar sau clapă de oțel, de fontă, de material ceramic etc., care servește la reglarea tirajului sau la închiderea canalelor de fum de la căldările de abur sau de la cuptoarele industriale. 3. (Arhit.) Suprafață cuprinsă între două profiluri orizontale care se întind pe toată lungimea unei fațade. ♦ Fiecare dintre zonele în care este împărțită o suprafață decorativă. 4. Ansamblul semnelor de reper care indică suprapunerea exactă a tiparului pe ambele fețe ale hârtiei. 5. (În sintagma) Registrul navelor = instituție de stat sau particulară organizată în scopul stabilirii normelor tehnice de construcție, de recepție și de exploatare a navelor comerciale. 6. Dispozitiv utilizat în centralele telefonice automate la înregistrarea automată a numărului telefonului chemat. 7. Întinderea scării muzicale a unui instrument sau a unei voci, cuprinsă între nota cea mai de jos și nota cea mai de sus pe care le poate emite instrumentul sau vocea respectivă, fără schimbarea timbrului. ♦ (Concr.) Grupul tuburilor sau butoanelor de același timbru ale unui instrument muzical. 8. (Inform.) Dispozitiv folosit în calculatoarele electronice, destinat păstrării temporare a informației. – Din fr. régistre, it. registro, germ. Register.

DESTRUNA, destrunez, vb. I. Tranz. (Rar) A slăbi, a destinde o strună încordată (la arc, la un instrument muzical etc.) – Des¹- + [în]struna.

DEZACORDA, dezacordez, vb. I. Refl. (Despre instrumente muzicale cu coarde) A-și pierde consonanța tonurilor (prin slăbirea coardelor); a se discorda. – Din fr. désaccorder.

DEZACORDAT, -Ă, dezacordați, -te, adj. (Despre instrumente muzicale cu coarde) Care nu mai este acordat; discordat. – V. dezacorda.

DIAPAZON, diapazoane, s. n. 1. Mic instrument acustic format dintr-o bară de oțel în formă de U, care vibrează la lovire, emițând de obicei nota muzicală „la” și servind la acordarea instrumentelor muzicale sau la indicarea tonului pentru un ansamblu coral. ◊ Expr. A fi (sau a se pune) la același diapazon cu cineva = a se afla în aceeași dispoziție, în aceeași stare sufletească cu cineva; a fi (sau a se pune) de acord cu cineva. 2. (Adesea fig.) Totalitatea sunetelor pe care le poate produce vocea omenească sau un instrument muzical, de la sunetul cel mai jos până la cel mai înalt; întindere, registru. [Pr.: di-a-] – Din fr. diapason.

KING s. m. Vechi instrument muzical chinez, constând dintr-un șir de pietre așezate pe un cadru, care, lovite cu un bastonaș, produc sunete diferite. (< engl. king)

KITARA s. f. Instrument muzical cu coarde ciupite în Grecia antică, asemănător cu lira. (din germ. Kithara, gr. kithara)

SAXHORN, saxhornuri, s. n. Instrument muzical de suflat făcut din alamă, întrebuințat în fanfare și orchestre. – Din fr. saxhorn, germ. Saxhorn.

SAXOFON, saxofoane, s. n. Instrument muzical de suflat din alamă, de forma unui tub conic îndoit – Din fr. saxophone..

SCRIITURĂ, scriituri, s. f. 1. (Fam.) Fel de a scrie; scriere (2), scris¹ (2). ♦ Fel de scriere, sistem grafic. 2. Text; p. ext. conținut al unei scrieri. 3. Aspectul tehnic al unei compoziții muzicale în raport cu adaptarea ei la instrumentul muzical. [Pr.: scri-i-] – Scrie + suf. -itură.

SCÂRȚÂI, scârțâi, vb. IV. Intranz. 1. A produce (prin frecare, deplasare, din cauza greutății etc.) un zgomot ascuțit, strident, neplăcut. ◊ Expr. A unge osia ca să nu scârțâie (carul) = a mitui. (Tranz.) A scârțâi ușa cuiva = a stărui pe lângă cineva cu insistențe plictisitoare. ♦ (Despre vehicule încărcate cu poveri) A merge, a înainta cu greu (făcând un zgomot strident). ♦ (Despre încălțăminte) A produce (în timpul mersului) un zgomot ascuțit, caracteristic. 2. P. anal. A cânta prost, strident, dintr-un instrument muzical cu coarde. ◊ Tranz. Scârțâie o melodie. ◊ A scrie greu, mișcând anevoie (și apăsat) tocul pe hârtie. 3. (Despre insecte) A scoate sunete ascuțite, asemănătoare cu scârțâitul produs prin frecare. 4. Fig. (Fam.; despre acțiuni, activități, întreprinderi) A progresa greu, anevoie; a nu funcționa cum trebuie. ♦ (Despre oameni) A nu se simți bine, a o duce rău cu sănătatea. [Var.: scârțăi, scârții vb.IV] – Scârț + suf. -âi.

SPINETĂ, spinete, s. f. Vechi instrument muzical cu clape și coarde, asemănător cu clavecinul. – Din it. spinetta.

SUNA, sun, vb. I. 1. Intranz. A scoate, a produce, a emite anumite sunete. ◊ Expr. A suna a gol = a scoate sunete caracteristice unui vas care nu conține nimic. ♦ (Despre ceas) A marca timpul (prin bătăi mecanice). ◊ Expr. A-i suna (cuiva) ceasul (morții sau de veșnicie) = a-i sosi cuiva clipa morții. ♦ (Despre ape) A murmura, a susura. ♦ (Despre anumite obiecte, materiale etc.) A foșni; a trosni, a pocni. ♦ (Despre vânt) A șuiera, a vâjâi. ♦ Tranz. (Pop.) A scutura cu zgomot frâul (pentru a chema calul). 2. Intranz. (Despre cuvinte, cântece, glasuri) A se face auzit, a se auzi, a răsuna. ◊ Expr. A-i suna (cuiva) la (sau în) urechi (sau în auz) = a-și aminti obsesiv un fapt. A nu-i suna (cuiva) bine la ureche = a nu-i plăcea (cuiva) ceea ce aude. ♦ (Rar; despre urechi) A țiui. ♦ Fig. A-i stărui în minte. 3. Intranz. (Despre locurile unde se produc zgomote) A răsuna. 4. Intranz. (Despre oameni) A cânta dintr-un instrument muzical. 5. Intranz. A anunța, a vesti ceva prin sunete de clopot sau suflând într-un instrument. ♦ Tranz. A chema (pe cineva) prin sonerie, telefon etc. 6. Intranz. A fi formulat, exprimat; a glăsui. 7. Refl. impers. (Rar) A se zvoni, a se auzi vorbindu-se despre ceva. – Lat. sonare.

SURDINĂ, surdine, s. f. Dispozitiv din metal sau din lemn, în formă de gheară la instrumentele cu coarde sau în formă de dop la instrumentele de suflat, folosit pentru atenuarea intensității sonorității unor instrumente muzicale. ◊ Loc. adv. În surdină = a) cu surdina pusă, încet; b) fără zgomot, înăbușit; cu glas scăzut; în taină. – Din fr. sourdine.

SUFLĂTOR, (1, 2) suflători, s. m., (3, 4) suflătoare, s. n. 1. S. m. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat. 2. S. m. Persoană care cântă la un instrument de suflat. 3. S. n. Țeavă prin care muncitorul sticlar suflă aer într-o masă de sticlă topită, pentru a-i da diverse forme. 4. S. n. Dispozitiv pentru suflarea unui curent de abur sau de aer în cutia de fum a unei locomotive. ♦ Suflai. – Sufla + suf. -ător.

CRESCENDO adv. (Indică modul de executare a unei bucăți muzicale) Crescând, sporind progresiv în intensitate. ♦ (Substantivat, n.) Creștere progresivă a intensității sunetelor produse de voce sau de instrumente muzicale. – Cuv. it.

CAMERTON s. (MUZ.) (pop.) muzicuță. (~ul servește la acordarea instrumentelor muzicale.)

CIUPI vb. 1. a pișca, (pop.) a țicura, (reg.) a picura, a pișcura, (Transilv.) a pițiga. (Cine te-a ~ așa de piele?) 2. a ciuguli, (pop.) a piguli. (Pasărea ~ un fir de iarbă.) 3. v. înțepa. 4. (fam. fig.) a scărpina. (~ un instrument muzical cu coarde.) 5. v. pișca. 6. a se pișca. (Pantalonii s-au cam ~.)

DAIREA s. (MUZ.) (reg.) vuvuitoare, (Olt.) vuvă, (înv.) tâmpină. (~ este un instrument muzical de percuție.)

TASTIERĂ s. (MUZ.) (pop.) limbă. (~ unor instrumente muzicale cu coarde.)

VIBRA vb. 1. (FIZ.) a oscila. (Un mediu elastic care ~.) 2. a zbârnâi. (~ coarda unui instrument muzical.) 3. a tremura, a trepida. (Un corp elastic care ~.) 4. v. pâlpâi. 5. v. tremura. 6. v. fremăta. 7. v. tresălta. *8. (fig.) v. răsuna.

VIBRARE s. 1. (FIZ.) oscilație, vibrație. (~ unui mediu elastic.) 2. vibrație, zbârnâit. (~ coardei unui instrument muzical.) 3. v. vibrație.

VIBRAȚIE s. 1. (FIZ.) v. vibrare. (~ unui mediu elastic.) 2. vibrare, zbârnâit. (~ coardei unui instrument muzical.) 3. trepidație. (~ a unui sistem tehnic elastic.) 4. v. tremur.

bandolă (instrument muzical) s. f., g.-d. art. bandolei; pl. bandole

bandură (instrument muzical) s. f., g.-d. art. bandurii; pl. banduri

bariton (instrument muzical) s. n., pl. baritoane

buhai (instrument muzical) s. n., pl. buhaiuri

căpuș (instrument muzical) s. n.

regală (pahar de bere, instrument muzical) s. f., g.-d. art. regalei; pl. regale

ACORD ~uri n. 1) Înțelegere între două sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi și îndatoriri. ~ internațional. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimțământ; înțelegere. ◊ De comun ~ în înțelegere deplină. A fi (sau a cădea) de ~ a se învoi cu...; a accepta. De ~! mă învoiesc! bine! Muncă în ~ muncă normată, remunerată în raport cu rezultatele obținute. 3) Concordanță de număr, gen, caz și persoană între cuvintele care se află în anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfectă a mai multor sunete muzicale (cel puțin trei), produse în același timp; armonie. 5) Garnitură de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

A ACORDA² ~ez tranz. 1) (instrumente muzicale) A regla stabilind tonalitatea necesară. 2) (sisteme tehnice) A regla egalând frecvența. /<fr. accorder

ACORDAJ ~e n. 1) Acordare a unui instrument muzical. 2) Raport între înălțimile unei serii de sunete. /<fr. accordage

ACORDEON ~oane n. Instrument muzical portativ cu butoane. [Sil. -de-on] /<fr. accordeon, germ. Akkordeon