ICRĂ, icre, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Denumire generică pentru ovulele de pește. ◊ Icre negre = icre de culoare cenușiu-închis sau neagră, produse de morun, nisetru sau păstrugă; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare roșie-portocalie, produse de unii pești din Oceanul Pacific. 2. (Pop.) Partea moale a pulpei piciorului. – Din sl. ikra.

ícre f. pl. (vsl. sîrb. ikra; rus. ikrá). Oŭă de pește. Icre negre, icre de morun orĭ de nisetru.

mezeà f. (pl. mezeluri), tot ce se mănâncă înainte de bucate: pește, icre, măsline și fel de fel de mezeluri. [Turc. MEZÉ].

ICRĂ, icre, s. f. (Mai ales la pl.) 1. Denumire generică pentru ovulele de pește. ◊ Icre negre = icre de culoare cenușiu-închis sau neagră, produse de morun, nisetru sau păstrugă; caviar. Icre de Manciuria = icre de culoare roșie-portocalie, produse de unii pești din mările Extremului Orient. 2. (Pop.) Partea moale a pulpei piciorului. – Din sl. ikra.

PONTĂ, ponte, s. f. Proces de depunere a icrelor la pești și a ouălor la păsări, la insecte, la reptile etc.; p. ext. icrele, ouăle depuse în urma acestui proces. – Din fr. ponte.

BLINIE, blinii, s.f. Specialitate rusească de mici clătite ceva mai groase, de obicei din făină de hrișcă, servite cu smântână sau unt topit, care acompaniază tradițional asa-numitele zakuski (gustări amenajate sub formă de bufet rece: icre negre, pește afumat etc.)

priboi¹, priboaie, s.n. (pop.) 1. perforator, dorn. 2. băț de bătut icrele de pește. 3. plantă erbacee cu frunze plăcut mirositoare și cu flori roșii și albe. 4. (art.) numele unui dans popular; melodia după care se execută acest dans. 5. (reg.) unealtă cu care se fac găuri în pământ pentru semănatul porumbului sau pentru introducerea stâlpilor gardului. 6. pană pentru despicat lemnele. 7. piron gros și scurt bătut în buștean, pentru a fi cărat. 8. ciur din sârmă pentru curățatul de pieliță al icrelor de morun. 9. (reg.) soluție de pilitură de sulfat de cupru dizolvată în apă, folosită pentru vindecarea fracturilor. 10. (înv. și reg.) coastă foarte înclinată; deal noroios. 11. (reg.) stâncă abruptă pe malul unei ape curgătoare. 12. (reg.) loc la cotul unei ape curgătoare izbit de valuri; priboină.

bóiște f. (vsl. boĭište, loc de luptă. V. boĭnic). Azĭ (și zbóiște). Vest. Loc de joc saŭ de zburdat p. boi, lupi, zîne (rev. I Cgr. 9, 186). Bătaĭe, depunerea icrelor (la pești). A bate boiște, a se împărechea (peștiĭ). Nord. Boiștean.

bătaie f. fapta de a (se) bate și rezultatul ei: 1. lovituri: a da cuiva bătaie, a mânca bătaie; 2. luptă, bătălie; 3. sgornire la vânătoare; 4. clătinare, agitare: bătaia vântului, inimei, ochiului; 5. frământare cu mintea: bătaie de cap; bătaie de joc, luare în râs, lucru rău făcut; 6. lucrarea și timpul când peștele își depune icrele: bătaia peștelui; 7. depărtarea până unde poate ajunge glontele: bătaia tunului; 8. locul unde bate sau lovește tare ceva: în bătaia soarelui, focului; 9. Muz. măsură, tact. [Lat. vulg. BATTALIA = clasic BATTUALIA].

ÎNSĂMÎNȚA, însămînțez, vb. I. Tranz. 1. A pune în pămînt sămînța necesară unei culturi de cereale; a semăna. Ploaia bogată cade peste șesuri grase și negre, însămînțate de harnici colhoznici pînă la ultima palmă. STANCU, U.R.S.S. 36. ◊ Refl. pas. Pe terenurile gospodăriilor agricole de stat trebuie să se însămînțeze numai sămînță de soi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2739. 2. A pune în apă icre sau pești de sămînță necesari unei culturi artificiale. A însămînța un iaz cu crapi. ♦ (Biol.) A depune pe un mediu nutritiv germenii unui microorganism în vederea cultivării lor. A însămînța bulionul cu o cultură de microbi.

însămânța vt [At: DA ms / Pzi: ~țez / E: în- + sămânță] 1 A pune în pământ semințele unei culturi Si: a semăna. 2 A pune în apă icre sau pești de reproducție, pentru a obține culturi artificiale. 3 (Pex) A introduce pe cale artificială gameți masculi în organele genitale femele, în vederea reproducției. 4 (Pex) A introduce într-un mediu nutritiv propice bacterii, germeni microbieni etc.

însămânțat², ~ă a [At: ATILA, P. 154 / Pl: ~ați, ~e / E: însămânța] 1 (D. pământ) Care a fost semănat. 2 (D. apă) în care au fost puse icre sau pești la reproducție, pentru obținerea culturilor artificiale. 3 (Pex; d. organele genitale femele) în care s-au introdus artificial gameți. 4 (Pex; d. bacterii, germeni microbieni etc.) Introdus într-un mediu nutritiv propice.

pontă¹ sf [At: DER / Pl: ~te / E: fr ponte] 1 Proces de eliminare și depunere a icrelor la pești, a ouălor la păsări, insecte, reptile etc. 2 (Ccr; lsg; csc) Icre depuse de pești sau ouă depuse de păsări, insecte, reptile etc. în urma pontei¹ (1).

bătaie s.f. I 1 Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mîna, cu un băț etc.; spec. pedeapsă corporală, prin lovire. I-a dat o bătaie zdravănă. ◊ Bătaie la tălpi = (în trecut) lovituri date la tălpi ca pedeapsă. Bătaie la palmă = (în trecut) lovituri date la palmă (cu linia) elevilor ca pedeapsă. Bătaie de moarte (sau soră cu moartea) = bătaie strașnică. ◊ Loc.vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A mînca (o) bătaie = a) a primi bătaie de la cineva, a fi bătut; b) a fi învins (într-o competiție, într-o luptă, într-o acțiune etc.). A stinge (sau a snopi, a zvînta) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte tare, foarte rău. A da bătaie (sau bătăi) = a face ceva foarte repede; a grăbi, a zori. Bătaie de joc = batjocură, luare în rîs; ext. faptă urîtă. A lua (pe cineva) în bătaie de joc = a lua (pe cineva) în batjocură, în rîs. A administra cuiva o bătaie v. administra. Cal de bătaie v. cal. Bătaie de cap v. cap. O mamă de bătaie v. mamă. A mîntuipe cineva în bătaie v. mîntui. A omorî (pe cineva) în bătaie v. omorî. A răzbi (pe cineva) cu bătaia (sau în bătaie, în bătăi) v. răzbi. A face (pe cineva) tobă de bătaie v. tobă. A-i da (sau a-i trage) (cuiva) un toc de bătaie v. toc. ** Totalitatea loviturilor reciproce pe care și le dau între ele două sau mai multe persoane. Bătaia dintre ei n-a durat mult timp. 2 (pop.) Bătălie, luptă; război. Urlă cîmpul și de tropot și de strigăt de bătaie (EMIN.). ♦ (înv.) Bombardament; asalt. Tot sfatul hotărî bătaia Tîrgoviștei (BĂLC.). 3 Înfrîngere, eșec. Echipa a suferit prima bătaie pe teren propriu. 4 Expr. A pune ceva la bătaie = a) a oferi ceva, spre a fi consumat, cheltuit etc.; b) a risca (ceva). 5 (biol.) Fecundarea icrelor. Bătaia peștilor. 6 (Perioadă de) împerechere, împreunare a unor animale sau păsări. Bătaia cocoșilor-de-munte. 7 (pop.) Lătrat scurt și ritmic al dinilor. II 1 Lovire (repetată) a unui obiect (de sau cu altul). ◊ Bătaia porumbului = lovire repetată a cocenilor de porumb cu un băț, pentru desfacerea boabelor. 2 Lovitură dată într-un obiect; bocăneală, ciocănit. Se aud bătăi în ușă. ◊ 3 Lovitură a vatalei la războiul de țesut ♦ (țes.) Băteală, bătătură. 4 Stîrnire a peștelui prin lovirea apei (cu un băț). 5 Goană, hăituială a vînatului. 6 Bătaie de aripă (sau de aripi) = fîlfîit. 7 (med.) Fiecare dintre contracțiile cardiace; pulsație. 8 Zgomot (ritmic) produs de un mecanism în funcțiune, de un motor etc. Bătaia pendulei. 9 Fenomen dăunător care apare la mișcarea de rotație a unui corp solid cînd axa lui geometrică nu coincide cu axa de rotație. Rulmenții au o bătaie. 10 Zgomot anormal, periodic, determinat de funcționarea defectuoasă a unui element dintr-un mecanism. Bătaia planetarelor. 11 Distanță pînă la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc. sau pînă la care poate acționa o instalație emițătoare ori de aruncare. Bătaia unui radio-emițător. ◊ Expr. În bătaia puștii (sau a gloanțelor) = în sfera de acțiune a puștii (sau a gloanțelor); ext. într-o zonă periculoasă. ♦ Fel în care o armă trimite proiectilul; traiectoria unui proiectil. 12 Distanță pînă la care poate vedea cineva; rază vizuală. 13 Adiere. Bătaia vîntului. 14 Cădere a ploii, a grindinei etc. Stătea zgribulit în bătaia ploii. 15 Arșiță, dogoreală. Cerul se dogorește, ca de bătaia unei flăcări (VLAH.). 16 Lumină. În bătaia farului, peisajul era splendid. 17 (muz.) Indicare a măsurii, într-un anumit tempo, prin mișcări ale mîinii sau ale baghetei. 18 (sport) Zonă în care sînt aliniați jucătorii la oină. 19 (sport) Loc optim pe care îl alege un sportiv pentru o săritură. • pl. -ăi. g.-d. -ăii. /lat. batt(u)alia.

BĂTAIE sf. 1 Lovituri date cu mîna, cu un băț, etc. pentru a pedepsi pe cineva sau pentru a-și răzbuna asupra cuiva: i-a dat o ~ bună; i-a tras o ~; l-a luat la ~; a omorî în ~; a mînca ~; – proverb: bătaia e din raiu, sînt mulți cari nu se ’nvață minte pînă nu-i bați, bătaia e leacul cel mai bun; – cearta fără ~ n’are haz sau cearta fără ~, ca nunta fără lăutari, se zice în ironie cînd se iscă vreo ceartă între două sau mai multe persoane; – bătaia și ocara nu se ’ntorc niciodată, cel bătut rămîne cu rușinea, orice ar face; – două bătăi strică, dar două mîncări nu (strică) sau mai bine două mîncări decît o ~, a) se zice despre cel lacom la mîncare; b) se zice aceluia care, poftit la masă, răspunde că a mîncat înainte ¶ 2 Pedeapsă, urgie (cerească) ¶ 3 🎖️ Bătălie, luptă: Mihai hotărî... de a nu da bătaia în acea zi (BĂLC.); cîmp de ~, locul pe care se dă bătălia; proverb: cal de ~, a) argumentul pe care se întemeiază cineva foarte des, b) ținta tuturor glumelor, loviturilor, în spinarea căruia se descarcă toate, ceea ce se exprimă și prin gazda bătăilor ¶ 4 Lovituri date cu o unealtă pentru a prelucra ceva, pentru a scoate sau a desface ceva: bătaia porumbului, grîului ¶ 5 = BĂTĂTURĂ6; bătaia sau bătătura sînt firele bătute în urzeală (PAMF.) ¶ 6 Lovituri date în ceva (cu obiectul indirect precedat de la): auzind în puterea nopții o ~ la ușă (GN.); cu obiectul indirect precedat de în: ~ în palme; cu obiectul indirect precedat de din: ~ din picior; ~ din pinteni ¶ 7 Mișcare: ~ din aripi; ~ din buze ¶ 8 🫀 Mișcare ritmică, svîcnire: bătaia inimii, vînei, pulsului, tîmplei; ~ de inimă ¶ 9 🎖️ Împușcătură, tragere cu tunul (într’o cetate): s’au așezat tunurile la bătaia zidurilor (I.-GH.) ¶ 10 ⚔️ Distanța pe care o poate străbate glonțul, ghiuleaua, săgeata, etc.: erau departe unul de altul ca la o ~ de pușcă (VLAH.); li se arată, ca la o ~ de glonț, coperișul nou de tinichea (CAR.); fu aproape de lup de o ~ de săgeată (ISP.); de aci, pr. ext. bătaia ochilor, distanța pe care o poți străbate cu privirea: stă locului să se uite cum mă suiu, pînă cînd îi ies din bătaia ochilor (CAR.) ¶ 11 Sunetul unei tobe, unui clopot: bătaia tobei, clopotului ¶ 12 Sunetul unui ceasornic, cînd bate ceasurile: se auzea regulat ca bătăile unui ceasornic: carte–a–nu (DLVR.) ¶ 13 🌦 Suflarea vîntului: iar eu mă împiedecai și de ~ vîntului căzui în mare (DOS.); pr. ext. direcțiunea în care bate vîntul mai tare: Și l-a aruncat în sorbu mărilor, În bătaia vînturilor (TOC.) ¶ 14 Lumina soarelui, lunii, focului, etc. și pr. ext. dogoreala arșiței, flăcării: se vede apa sclipind în bătaia soarelui (BR.-VN.); în bătaia lunii... toate au înfățișarea fantastică a lucrurilor văzute ’n vis (VLAH.); înaltul mal din fața noastră e rumenit ca de bătaia unei flăcări (VLAH.); se întîlnesc în bătaia unui felinar (CAR.) ¶ 15 Lătrat: bătaia cîinilor ¶ 16 🔫 Gonirea vînatului afară din ascunzătoare, îndreptîndu-l spre pușcași ¶ 17 🐟 Bătaia peștelui, lepădarea icrelor pentru fecundare, timpul cînd peștii își leapădă icrele ¶ 18 fig. Bătaie de cap, frămîntare cu mintea, trudă pentru a pătrunde sau născoci ceva, pentru a găsi mijlocul de a săvîrși ceva greu de făcut ¶ 19 Bătaie de joc, luare în rîs, batjocură [lat. battualia].

LEPĂDA, lepăd, vb. I. (Pop.) I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mână; a arunca. ♦ A arunca un obiect nefolositor sau fără valoare, renunțând la el. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă; a avea preț, valoare. 2. Tranz. A dărui, a da cuiva ceva de mică valoare. 3. Tranz. A-și dezbrăca un veșmânt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se mai preface, a se arăta sub adevărata înfățișare morală. A-și lepăda potcoavele = a muri. ♦ (Despre animale) A-și schimba părul, pielea, penele; a năpârli. 4. Intranz. (Despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. ♦ Tranz. (Despre pești) A depune icrele. II. Fig. 1. Tranz. A lăsa ceva sau pe cineva undeva; a îndepărta, a alunga. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bună voie), a renunța la... ♦ Refl. A se lăsa de... 3. Refl. A rupe orice legătură cu cineva. ♦ A nu recunoaște ceva; a tăgădui. [Prez. ind. și: leapăd. – Var.: (reg.) lăpăda vb. I] – Probabil lat. lapidare „a arunca cu pietre”.

ICRĂ ~e f. mai ales la pl. Oușoare pe care le depun unele animale acvatice, în special peștii. ◊ ~e negre icre de culoare neagră, de morun, de nisetru sau de păstrugă, apreciate ca delicatesă. ~e roșii (sau de Manciuria) icre de culoare roșie-portocalie ale unor pești din mările Extremului Orient, apreciate ca delicatesă. [Sil. i-cră] /<sl. ikra

PONTĂ¹ s.f. (Biol.) Totalitatea ouălor depuse de o femelă. ♦ Depunerea ouălor de către păsări în cuib, de artropode și unii viermi sau a icrelor de către pești. [< fr. ponte < pondre – a oua].

LITOFIL, -Ă adj. 1. (despre elemente chimice) care se concentrează de preferință în litosferă. 2. saxatil. 3. (despre organisme) care crește pe stânci cu pietre; (despre pești) care depune icrele pe un substrat pietros. (< germ. lithophil, lat. lithophilus)

OSTRACOFILI s. m. pl. pești care depun icrele în cavitatea paleală a scoicilor. (< ostraco- + -fil²)

PONTĂ s. f. depunere a ouălor în cuib, de către păsări, de artropode și de unii viermi, sau a icrelor de către pești. (< fr. ponte)

PSAMOFIL, -Ă adj. 1. (despre organisme) pe soluri nisipoase. 2. (despre pești) care depune icrele pe un substrat nisipos. (< fr. psamophile)

REOFIL, -Ă I. adj. (despre organisme) adaptat a rezista curentului din apele curgătoare. II. s. m. pl. pești care depun icrele în curentul apelor. (< fr. rhéophil, engl. rheophile)

freca (frec, frecat), vb. – 1. A mișca forțat un corp pe suprafața altui corp. – 2. A șterge, a curăța. – 3. A frecționa. – 4. A bate, a ciomăgi. – 5. A examina, a cerceta, a iscodi. – Mr. frec, fricare, megl. frec, fricari. Lat. frĭcāre (Pușcariu 647; Candrea-Dens., 637; REW 3501; Philippide, II, 643; DAR), cf. alb. fërkoń, it. fregare, fr. frayer, prov., cat., sp., port. fregar. Der. frecător, adj. (care freacă); frecător, s. n. (spălător, chiuvetă); frecătură, s. f. (frecare; loc care poartă urma unei frecări; mustrare, dojană); frecuș, s. n. (frecare; mustrare, dojană); frecăței, s. m. pl. (tăiței; răzuire, radere); frecătoare, s. f. (cîrpă de șters; înv., pieptene, instrument de tortură; în tipografie, rulou care întinde cerneala); frecuciu, s. n. (loc unde peștii își depun icrele); frichini, vb. (vulg., a sîcîi, a deranja, a plictisi); frichineală, s. f. (vulg., frecare; sîcîială).

bătáĭe f., pl. ăĭ (lat. baitualia, pop. baitalia; it. battaglia, fr. bataille, sp. batalla. D. rom. vine alb. bataĭă, spaĭmă. V. bătălie, năbădăĭ). Acțiunea de a lovi, de a bate: a da, a aplica (și fam.) a trage o bătaie. Luptă, bătălie. Scornire, gonire, hăituĭală (la vînătoare). Palpitațiune: bătaĭe de inimă. Suflare: bătaĭe de vînt. Ajungere, străbatere: bătaĭa puștiĭ, a soareluĭ. Acțiunea și timpu cînd peștele îșĭ depune icrele (boiște). Muz. Tact, măsură. Bătaĭe de cap, chinuire a mințiĭ, cugetare multă. Plictiseală (din partea cuĭva). Bătaĭe de joc, deriziune.

*oolít m. și n., pl. e (vgr. oón, oŭ, și líthos, peatră. V. aero- și mono-lit, liturghie). Geol. Calcar compus din grăunțe care seamănă a icre (oŭă de pește): oolítu ține de formațiunile jurasice.

LEPĂDA, lepăd, vb. I. (Pop.) I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mână; a arunca. ♦ A arunca un obiect nefolositor sau fără valoare, renunțând la el. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă; a avea preț, valoare. 2. Tranz. A dărui, a da cuiva ceva de mică valoare. 3. Tranz. A-și dezbrăca un veșmânt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se mai preface, a se arăta sub adevărata înfățișare morală. A-și lepăda potcoavele = a muri. ♦ (Despre animale) A-și schimba părul, pielea, penele; a năpârli. 4. Intranz. (Despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. ♦ Tranz. (Despre pești) A depune icrele. II. Fig. 1. Tranz. A lăsa ceva sau pe cineva undeva; a îndepărta, a alunga. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a renunța la... ♦ Refl. A se lăsa de... 3. Refl. A rupe orice legătură cu cineva. ♦ A nu recunoaște ceva; a tăgădui. [Prez. ind. și: leapăd. – Var.: (reg.) lăpăda vb. I] – Probabil lat. lapidare „a arunca cu pietre”.

PONTĂ, ponte, s. f. Proces de depunere a icrelor de către pești și a ouălor de către păsări, insecte, reptile etc.; p. ext. icrele, ouăle depuse în urma acestui proces. – Din fr. ponte.

CLEI, cleiuri, s. n. 1. Substanță vîscoasă, extrasă din pește și din diverse plante sau materii animale, cu ajutorul căreia se pot lipi diferite obiecte. V. pap, cocă. Au scăzut prețul la pește, clei și icre. CONTEMPORANUL, VI_I 118. Hîrbul cu călacan, clei și tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 82. Expr. (Familiar) A fi clei = a) a fi ignorant, a nu ști nimic; a fi tufă. He! Trăsnea, mă! scoală! știi tabla? – Sare el de jos, îl ascult, – clei! CREANGĂ, A. 92; b) a fi beat turtă. 2. Suc gros care se scurge din scoarța unor pomi (mai ales pruni, cireși și vișini) și care are proprietatea de a se solidifica în contact cu aerul. – V. rășină.

LEPĂDA, lepăd, vb. I. I. 1. Tranz. A lăsa ceva din mînă; a arunca, a azvîrli. Lepădă ziarele pe masă și lăsă cafeaua neterminată. C. PETRESCU, A. 468. Ai putea să lepezi cîrma și lopețile să lepezi, După propria lor voie să ne ducă unde repezi. EMINESCU, O. I 155. Toate hîrtiile și cărțile mele le aflai aruncate pe masă, astfel cum le lepădasem eu. BOLINTINEANU, O. 371. ◊ Expr. A nu fi de lepădat = a fi vrednic de luat în seamă, a nu fi de aruncat sau de lăsat. Ea îl privi drept în ochi, căci nici el nu era om de lepădat. STĂNOIU, C. I. 170. Ipate vede că [fata] nu-i de lepădat. CREANGĂ, P. 165. ♦ Refl. pas. A da la o parte, a renunța la... Nu e păcat Ca să se lepede Clipa cea repede Ce ni s-a dat? EMINESCU, O. IV 379. ♦ A da ceva, a dărui. Nimeni nu mă știe, nimeni nu mă vede, nimeni nu-mi leapădă un braț de lemne ori un pumn de făină. Numai cînd au o scîrbă, ori o boală, atunci își aduc aminte. SADOVEANU, B. 48. ♦ Fig. A scoate. Clarinetul leapădă sunete pițigăiate. STANCU, D. 76. ◊ Expr. (Învechit) A lepăda (un) cuvînt (cuiva) = a da de veste, a anunța (pe cineva). Lepădați grabnic cuvînt la oameni că avem o primejdie asupra noastră și să-și gătească armele. SADOVEANU, F. J. 159. ♦ A-și dezbrăca un veșmînt, a-și scoate haina, încălțămintea etc. Se apropie... un moșneag care nu-și lepădase căciula de iarnă. C. PETRESCU, Î. II 139. Pesemne Baba Dochia nu-și lepădase toate cojoacele. CREANGĂ, A. 30. El își lepăda rasa și-și punea mantie de cavaleri, în care veghea sub sticlitoarele-i ferestre. EMINESCU, N. 59. ◊ Expr. A(-și) lepăda masca = a înceta de a se preface, a se arăta în adevărata lui lumină, a-și da arama pe față. Atunci Iancul lepădă masca, își dezveli urîtul caracter. NEGRUZZI, S. I 25. (Învechit) A(-și) lepăda potcoavele = a muri. Văd eu că mi se apropie și mie să-mi lepăd potcoavele. ISPIRESCU, U. 2. ♦ (Despre șerpi și șopîrle, despre animale cu blană sau despre păsări) A năpîrli; (despre cerbi) a-și pierde coarnele vechi pentru a căpăta altele noi. ♦ Fig. A scutura. Brazii își legănau ramurile și la fiecare legănare își lepădau povara de ninsoare. DUMITRIU, N. 212. Arborii își leapădă frunzele galbene. STANCU, D. 287. 2.. Intranz. (Popular, despre femei și despre femelele animalelor) A naște înainte de termen un făt mort; a avorta. M-a izbit în pîntec cu genunchiul, că doar oi lepăda. CAMILAR, N. II 155. Cum îți vine să dai cu piciorul în pîntecele femeii? Dacă leapădă? VLAHUȚĂ, CL. 83. Multe iepe... au lepădat. I. IONESCU, D. 534. ◊ Tranz. În noaptea aceea, cu mare suferință, Uliana lepădă mort copilul pe care-l avea în pîntece. DUMITRIU, P. F. 62. (Expr., despre pești) A lepăda icrele = a depune icrele. (În forma lăpăda) Aci intră la cloceală, aci își lăpădă icrele. STĂNOIU, C. I. 82. II. Fig. 1. Tranz. (Arhaizant, cu privire la oameni, urmat de determinări locale) A îndepărta, a alunga. N-ar fi rău să-i lepede pe asemenea locuitori vremelnici într-o latură, ca să nu ia dreptul băștinașilor la împărțirea loturilor. SADOVEANU, P. M. 10. Taci, Florico, nu mai plînge, că nu te-oi lepăda eu pe drumuri. ALECSANDRI, T. 914. ♦ A lăsa undeva. Se tocmesc cu vrun căpitan grec de corabie, ca să-i primească și să-i ducă să-i lepede undeva, într-un ostrov. SADOVEANU, Z. C. 307. 2. Tranz. A părăsi ceva (pentru totdeauna și de bunăvoie), a lăsa (o îndeletnicire, o acțiune, un obicei etc.), a renunța la... Blanca, știi că din iubire Făr’ de lege te-ai născut... Lepădînd viața lumii, Vei spăși greșeala mumii, Și de-o crimă tu mă mîntui. EMINESCU, O. I 102. Am lepădat toate romanțele și m-am apucat de cetit pre Tucidid. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, mai rar, «din», indicînd obiectul îndepărtat) De mi s-ar da domnia – dac-aceasta s-ar putea! – Eu m-aș lepăda de dînsa ca să fiu cu Anca mea. DAVILA, V. V. 25. Iată, pentru dragostea ta, mă lepăd de puterea mea cea măiastră; numai și tu să mă iubești, precum te iubesc eu. ISPIRESCU, L. 188. M-am lepădat din slujba oștinească, mi-am jărtfit mica carieră. KOGĂLNICEANU, S. 190. 3. Refl. (Cu determinări introduse prin prep. «de») A rupe orice legături cu cineva, a se feri, a se păzi de cineva sau de ceva. V. renega. Dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn, ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. Stăpînul... se lepăda din ce în ce mai mult de ispitele satanei. ODOBESCU, S. III 47. ♦ A nu-și mai păstra atitudinea dinainte; a nu recunoaște ceva, a tăgădui. Băiatul începu a se dezvinui în tot chipul și a se lepăda că lui nici nu i-au plesnit prin cap una ca aceasta. SBIERA, P. 74. 4. Tranz. (Învechit) A refuza, a respinge, a nu accepta ceva. Mă rog, băbacă, ascultă rugămintea me și nu o lepăda. KOGĂLNICEANU, S. 101. Nu leapădă o convorbire față cu marturi. BĂLCESCU, O. II 196. – Prez. ind. și: leapăd (DELAVRANCEA, O. II 102). – Variantă: (regional) lăpăda vb. I.

ÎNSĂMÎNȚARE, insămînțări, s. f. Acțiunea de a însămînța și rezultatul ei. 1. Semănare a unui teren cu sămînța necesară pentru o cultură agricolă; semănat. Terminarea la timp a însămînțărilor adînci de toamnă constituie o datorie patriotică a țărănimii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2808. 2. (Piscicultură) Introducerea unei cantități de icre sau de pești într-o apă, pentru popularea ei cu pești. Însămînțarea unui lac cu pește. ◊ (Zootehnie) Însămînțare artificială = fecundare artificială. Folosirea la maximum a berbecilor de valoare din rasele amelioratoare, prin aplicarea pe scară largă a însămînțărilor artificiale, contribuie în mare măsură la creșterea efectivului de oi cu lînă fină și semifină. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2745.

Eichhornia crassipes Solms. (syn. E. speciosa Kunth), « Zambile de apă ». Specie cu flori;dispuse în spic, albastre-lavand cu pete galbene-aurii. Frunze netede, cordate, cu niște umflături ce conțin un țesut spongios, plin cu aer, ceea ce le face să plutească pe apă. Plantă (cca 25-30 cm înălțime) cu rădăcini negre, lungi, unde peștii își depun icrele. Iarna nu. Rezistă afară.

BENTO- „fundul apelor, adînc”. ◊ gr. benthos „adînc, adîncime” > fr. bentho-, germ. id., engl. id. > rom. bento-. □ ~fag (v. -fag), adj., (despre organisme) care se hrănește cu viețuitoare bentonice; ~fili (v. -fil₁), adj., s. m. pl., (pești) care depun icrele pe un substrat vegetal, pietros sau nisipos; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante fixate pe fundul mărilor sau al apelor dulci; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre sedimente marine) de origine organică vegetală sau animală; ~graf (v. -graf), s. n., aparat cu care se poate fotografia fundul mării la adîncimi foarte mari; ~scop (v. -scop), s. n., aparat de scufundare sferic, suspendat de nava de cercetări cu ajutorul unui cablu.

FITO- „plantă, vegetațe, vegetație, floră”. ◊ gr. phyton „plantă” > fr. phyto-, germ. id., engl. id., it. fito- > rom. fito-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază materia vegetală vie și funcțiile acesteia; sin. biologie vegetală; ~biotic (v. -biotic), adj., 1. (Despre un animal) Care trăiește ca saprofit în interiorul plantelor. 2. Care se referă la viața plantelor; ~blast (v. -blast), s. n., celulă vegetală aflată în faza inițială a dezvoltării sale; ~cenogeneză (v. ceno-₁, v. -geneză), s. f., studiul schimbărilor lente în compoziția și structura fitocenozelor; ~cenologie (v. ceno-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază asociațiile vegetale; sin. fitosociologie; ~cenotip (v. ceno-₁, v. -tip), s. n., grup de plante care au roluri similare în ierarhia structurală a fitocenozei; ~cenoză (v. -cenoză₁), s. f., grupare naturală a plantelor care trăiesc într-un anumit mediu, fiind condiționate de anumiți factori fizici, biologici și geografici; ~cid (v. -cid), adj., s. n., (substanță) care distruge plantele; ~citologie (v. cito-, v. -logie₁), s. f., studiul citologic al plantelor; ~crom (v. -crom), s. m., substanță organică colorată, intrînd în compoziția cromatoforilor algelor; ~ecologie (v. eco-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile plantelor cu mediul ambiant; ~electrogeneză (v. electro-, v. -geneză), s. f., producere a electricității la plante; ~fag (v. -fag), adj., care se hrănește cu vegetale; ~fenologie (v. feno-, v. -logie₁), s. f., studiul fenologiei plantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre pești) care depune icrele pe plante; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază principalele procese fiziologice din corpul plantelor; ~gam (v. -gam), adj., care prezintă fitogamie; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare prin polenizare încrucișată; ~gen (v. -gen₁), adj., de origine vegetală; ~geneză (v. -geneză), s. f., originea, dezvoltarea și evoluția plantelor; ~genic (v. -genic), adj., (despre roci) format din resturi vegetale; ~geogeneză (v. geo-, v. -geneză), s. f., geneză a plantelor în cursul epocilor geologice; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., studiul răspîndirii plantelor pe suprafața terestră; ~geosferă (v. geo-, v. -sferă), s. f., suprafață de pe globul pămîntesc ocupată de plante; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în fitografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., descriere sistematică a plantelor; sin. botanică descriptivă; ~hidrogen (v. hidro-₁, v. -gen₁), adj., (despre soluri) format sub asociații vegetale hidrofile; ~histologie (v. histo-, v. -logie₁), s. f., studiul histologic al vegetalelor; ~id (v. -id), adj., s. n., 1. adj., Cu înfățișare de plantă. 2. s. n., Individ dintr-o colonie de plante; ~lit (v. -lit₁), s. n., 1. Plantă fosilă. 2. Cristal mineral prezent în celulele vegetale; ~litologie (v. lito-, v. -logie₁), s. f., ramură a paleontologiei care studiază plantele fosile; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în fitologie; ~logie (v. logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul plantelor; sin. botanică; ~mer (v. -mer), s. n., 1. Unitate structurală a unui organism vegetal. 2. Internodiu împreună cu frunzele sale; ~morf (v. -morf), adj., care are formă de plantă; sin. fitomorfic; ~morfic (v. -morfic), adj., fitomorf*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., studiul morfologic al plantelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitate a modificărilor morfologice și structurale provocate plantelor de către paraziți; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Fiziologia plantelor. 2. Studiul legităților constituției interne și ale biologiei plantelor; ~noză (v. -noză), s. f., boală a plantelor; ~organogeneză (v. organo-, v. -geneză), s. f., ontogeneza sau dezvoltarea individuală a plantelor; ~organografie (v. organo-, v. -grafie), s. f., descriere a organelor vegetalelor; ~organologie (v. organo-, v. -logie₁), s. f., studiul sistematic al organelor vegetale; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., ramură a paleontologiei care reconstituie pe baza resturilor fosile și studiază plantele care au existat în perioadele geologice trecute; ~patogen (v. pato-, v. -gen₁), adj., (despre factori ecologici) care produce o stare de boală organismelor vegetale; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul bolilor plantelor; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., protoplasmă din celulele vegetale; ~ptoză (v. -ptoză), s. f., boală vegetală produsă de acarieni; ~reobiocenoză (v. reo-, v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., asociație vegetală acvatică specifică apelor curgătoare; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., studiul asociațiilor vegetale caracteristice unor anumite regiuni sau biotipuri; ~succivor (v. succi-, v. -vor), adj., care se hrănește cu seva plantelor; ~taxonomie (v. taxo-, v. -nomie), s. f., studiul clasificării plantelor agricole și tehnica culturii lor; ~telmă (v. -telmă), s. f., cantitate mică de apă strînsă în cavitățile plantelor, populate de microbiocenoze speciale; ~terapie (v. -terapie), s. f., 1. Utilizare a plantelor medicinale în scop terapeutic. 2. Disciplină care se ocupă cu metodele de prevenire și de combatere a bolilor și a dăunătorilor plantelor cultivate; ~teratologie (v. terato-, v. -logie₁), s. f., studiul malformațiilor și al monstruozităților vegetale; ~termogeneză (v. termo-, v. -geneză), s. f., transformare a energiei potențiale în energie calorică, la plante; ~tip (v. -tip), s. n., individ al unei specii de plante; ~tomie (v. -tomie), s. f., anatomie vegetală; ~trofic (v. -trofic), adj., (despre plante) cu nutriție autotrofă; ~trofie (v. -trofie), s. f., nutriția plantelor; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., animale metazoare cu simetrie axială, a căror formă se aseamănă cu aceea a plantelor; sin. zoofite.

LIMNO- „baltă, mlaștină”. ◊ gr. limne, os „lac, baltă” > fr. limno-, germ. id., engl. id. > rom. limno-. □ ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază lacurile și apele stătătoare din punct de vedere biologic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme din lacuri și mlaștini; ~biu (v. -biu), adj., care crește în lacuri sau în mlaștini; ~cren (v. -cren), adj., (despre izvoare) a cărui apă țîșnește de jos în sus, formînd un mic bazin, cu fund mîlos sau nisipos; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante superioare care cresc în lacuri, bălți și mlaștini; ~dendrobiu (v. dendro-, v. -biu), adj., (despre populații vegetale și animale) care trăiește într-un mediu acvatic format din apa acumulată în scorburile arborilor; ~fil (v. -fil₁), adj., (Despre plante) Care are afinitate pentru ape stătătoare. 2. (Despre pești) Care depune icrele în ape stătătoare; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante hidrofite fixate pe fundul apelor dulci ale lacurilor; ~gen (v. -gen₁), adj., limnicol*; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în limnologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Disciplină care studiază fenomenele fizice și biologice referitoare la lacuri. 2. Ramură a hidrobiologiei care se ocupă cu studiul apelor dulci; ~metru (v. -metru₁), s. n., limnimetru*.

LITO- „piatră, bolovăniș, concrețiune”. ◊ gr. lithos „piatră” > fr. litho-, germ. id., engl. id., it. lito- > rom. lito-. □ ~carp (v. -carp), s. n., fruct fosil petrificat; ~cenoză (v. -cenoză₂), s. f., evacuare de calculi sau de fragmente calculare prin uretră; ~ceras (v. -ceras), s. m., gen de amoniți fosili din jurasic, cu cochilie evolută și larg ombilicată; ~clastie (v. -clastie), s. f., operație de zdrobire a calculilor vezicali, în vederea extragerii lor din uretră; ~clază (v. -clază), s. f., geoclază*; ~dendron (v. -dendron), s. m., gen de hexacoralieri cu specii răspîndite din triasic pînă în neozoic; ~fag (v. -fag), adj., care mănîncă nisip sau pietriș; ~fagie (v. -fagie), s. f., formă de manifestare a sindromului de pica la animale, constînd în consumul de nisip sau de pietriș; ~fil (v. -fil₁), adj., 1. (Despre elemente chimice) Care se concentrează, de preferință, în litosferă. 2. (Despre pești) Care depune icrele pe un substrat pietros; ~gen (v. -gen₁), adj., care produce calculi; ~geneză (v. -geneză), s. f., totalitatea proceselor de formare a rocilor sedimentare; ~grafie (v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere și de multiplicare a textelor, figurilor, desenelor etc., prin utilizarea de negative imprimate pe o piatră calcaroasă specială; ~id (v. -id), adj., care are aparența pietrei; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul rocilor sedimentare; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș extern solid și pietros al globului pămîntesc; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe dure și pietroase; ~telmă (v. -telmă), s. f., apă adunată în scobiturile stîncilor calcaroase marine; ~tom (v. -tom), s. n., instrument utilizat în litotomie; ~tomie (v. -tomie), s. f., operație chirurgicală de extragere a calculilor din vezica urinară; ~tripsie (v. -tripsie), s. f., operație chirurgicală de zdrobire a calculilor din interiorul vezicii; ~xil (v. -xil), s. n., țesut lemnos fosilizat.

OSTRACO- „scoică, cochilie”. ◊ gr. ostrakon „carapace, cochilie” > fr. ostraco-, engl. id. > rom. ostraco-. □ ~dermi (v. -derm), s. m. pl., subclasă de nevertebrate fosile marine, cu corpul acoperit cu un scut de plăci osoase; ~fili (v. -fil₁), s. m. pl., pești care depun icrele în cavitatea paleală a scoicilor; ~logie (v. -logie₁), s. f., descriere a cochiliilor.

PELAGO- „mare, marin”. ◊ gr. pelagos „mare” > fr. pelago-, engl. id. > rom. pelago-. □ ~fili (v. -fil₁), adj., s. m. pl., (pești) care depun icrele în largul mării; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care trăiesc pe suprafața apelor marine; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru examinarea fundului apelor marine.

REO- „scurgere, curent, circulație”. ◊ gr. rheo-, ein „a curge” > fr. rhéo-, engl. id., germ. id., it. reo- > rom. reo-. □ ~angiografie (v. angio-, v. -grafie), s. f., metodă de explorare a arterelor periferice, bazată pe înregistrarea variațiilor conductibilității electrice; ~bază (v. -bază), s. f., intensitate minimă a unui curent galvanic, capabil să producă excitația unui țesut viu; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care trăiesc în torenți și pîraie; ~cardiografie (v. cardio-, v. -grafie), s. f., urmărire a variațiilor de conductibilitate a unui curent alternativ în timpul revoluției cardiace; ~cren (v. -cren), adj., (despre izvoare) care formează pîraie repezi; ~fili (v. -fil₁), adj., s. m. pl., 1. adj., (Despre organisme) Care preferă apele curgătoare. 2. s. m. pl., Pești care depun icrele în curentul apelor; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante care cresc în apele repezi din munți; ~fob (v. -fob), adj., (despre plante) care evită apele repezi de munte; ~foreză (v. -foreză), s. f., fenomen reologic de antrenare spontană a particulelor în suspensie spre mijlocul conductei, la curgerea unui fluid; ~glif (~glifă) (v. -glif), s. n., urmă pe fața inferioară a straturilor de gresii, care reprezintă mulajul unor scurgeri de nămol pe fundul bazinului de sedimentare; ~graf (v. -graf), s. n., instrument utilizat pentru înregistrarea unei curbe de curent sau de tensiune; ~grafie (v. -grafie), s. f., explorare a modului în care se face circulația sîngelui în anumite organe sau regiuni ale corpului pe baza variațiilor electrice ale acestora; ~gramă (v. -gramă), s. f., curbă care reprezintă variațiile electrice ale anumitor organe; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază curgerea lentă a materiei și deformarea în timp a corpurilor solide sub acțiunea forțelor aplicate asupra lor; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., tehnică a măsurării mărimilor care caracterizează un material cu proprietăți reologice; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea proprietăților reologice ale materialelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., transformare a diferitelor forme de animale sau de plante sub influența apelor curgătoare repezi; ~nom (v. -nom₁), adj., (despre legăturile sistemelor de puncte materiale) care variază în timp, însă după o lege independentă de forțele care acționează în cadrul sistemelor de puncte; ~pexie (v. -pexie), s. f., fenomen prezentat de unele soluții coloidale care, prin curgere lentă sau printr-o agitare slabă, își măresc viscozitatea și rezistența la deformare; ~scop (v. -scop), s. n., instrument cu care se constată prezența unui curent electric; ~stat (v. -stat), s. n., aparat folosit la reglarea intensității curentului electric din circuite; ~tactic (v. tactic), adj., (despre organisme) care se deplasează spre curenții de apă; sin. reotropic; ~taxie (v. -taxie), s. f., curbare a organelor vegetale acvatice în sensul curentului de apă în care acestea trăiesc; sin. reotropism; ~tropic (v. -tropic), adj., reotactic*; ~xen (v. -xen), adj., (despre o viețuitoare) care trăiește în apele cu curenți slabi.

STAGNO- „apă stătătoare”. ◊ L. stagnum „baltă” > fr. stagno-, engl. id., germ. id. > rom. stagno-. □ ~fili (v. -fil₁), adj., s. m. pl., (pești) care depun icrele în ape stătătoare.

bate [At: COD. VOR., 46/7 / Pzi: bat / E: lat battere (battuere)] 1 vt A lovi, de repetate ori, cu un instrument materia dintr-un vas spre a o amesteca sau o freca bine. 2 vt (Pex; îe) A ~ putineiul A obține unt din lapte sau smântână. 3 vt (Pex; îe) A ~ apa să se aleagă unt A face o muncă zadarnică. 4 vt A lovi ritmic cu ciocanul un metal înroșit în foc pentru a-i da o anumită formă sau a-l durifica. 5 vt (Îe) A ~ bani (sau moneda) A tăia sau a turna bucăți de metal și a imprima pe ele o legendă care le dă curs legal. 6 vt A lovi cu un ciocan tăișul coasei ca să taie mai bine. 7 vt A băga de-a curmezișul, printre firele urzelii, alte fire și a le îndesa, lovindu-le cu vatalele. 8 vt (Lrț) A presa, cu spata, firele din băteală. 9 vt A lovi, cu un băț, pe sub pietrele dintr-un râu spre a alunga peștii spre năvod. 10 vt A izbi repetat, cu un instrument specific o masă de produse vegetale pentru a desprinde semințele sau fibrele textile. 11 vt A lovi repetat, cu o prăjină, crengile pomilor, ca să cadă fructele. 12 vt (Trs; rar; îe) A ~ cuiva perele A repeta neîncetat un sfat. 13 vt A scutura. 14 vt (Îe) A ~ stupii A muta albinele în alt stup. 15 vt A bate cu un ciocan sau cu maiul un metal, un material sau un obiect, în diverse scopuri. 16-17 vti (vi „din” „în”) A produce, cu un instrument muzical, sunete prin lovire. 18 vt A da de știre (lovind un instrument). 19 vt A da alarma. 20 vi (Pop; îe) A ~ (cuiva) în strună A vorbi astfel încât să-i facă plăcere cuiva. 21 vi (Fig; îe) A ~ în retragere A retracta. 22 vi (Îae) A se retrage. 23 vt (Mol; îe) A ~ cărțile A lovi (mereu) de masă cărțile de joc. 24 vt (Mol; îae) A amesteca cărțile. 25 vt (Mol; îae) A juca (mereu) cărți. 26 vt (Ing; îlv) A ~ telegraful sau a ~ o telegramă (înv depeșă) A telegrafia. 27 vt (Înv; îlv) A ~ în tipar A tipări. 28 vt A zdrobi testiculele unui miel sau ied, făcându-l sterp. 29 vt A băga un obiect ascuțit în ceva, lovindu-l repetat cu un corp tare. 30 vt A fixa un obiect de altul în cuie. 31 vt A împodobi un obiect cu ținte, pietre scumpe etc. Și a fereca. 32 vt A îndesa ceva într-un orificiu prin lovituri repetate. 33 vt A bătători. 34 vi A tropăi. 35 vt (Pex) A dansa cu foc. 36 vt (Îe) A ~ drumul sau drumurile (căile, ulițele, țările, codrii) A umbla mult Si: a alerga, a cutreiera. 37 vt (Îae) A face mereu același drum (pentru afaceri). 38 vt (Îe) A ~ mahalalele sau târgurile A umbla mereu prin... 39 vt (Îe) A ~ satu-n vergi A cerși. 40 vt (Îe) A ~ prundurile sau podurile ori lela, treta, brambura, geamburec A hoinări. 41 vt (Îs) ~ poduri Hoinar. 42 vt (Îe) A ~ laturile A rătăci. 43 vt (Îae) A greși. 44 vt (Îe) A ~ câmpii A vorbi aiurea. 45 vt (D. încălțăminte) A produce răni sau bătături Si: a roade. 46 vt A ciocăni. 47 vi (Îe) A ~ din palme A aplauda. 48 vi (Îlav) Cât ai ~ din palme Imediat. 49 vi (Fam; îe) A ~ în pumni A lovi pumnii unul de altul, făcând în necaz cuiva. 50 vt (Fig; pfm; îe) A ~ șaua A da de înțeles, fără a se adresa direct. 51 vi (Îe) A ~ la ușa sau ușile oamenilor A cere (de) pomană. 52 vi (D. păsări și câini) A da din aripi sau din coadă. 53 vi (Fam; pex) A flutura. 54 vi (D. inimă, puls etc.) A palpita. 55 vi (Pop; îe) A i se ~ coliva în piept A fi pe moarte. 56 vr (Fig) A se lovi de repetate ori. 57 vr (D. conținutul oului, la scuturare) A se lovi (de coajă). 58 vr (D. picioarele calului, pex despre cal) A se cosi. 59-60 vtr A (se) lovi. 61 vr (Spc; dfr) A se zdrobi, lovindu-se una de alta. 62 vi A da tare cu ceva în altceva. 63 vt (Îe) A ~ mingea, țurca etc. A (se) juca cu mingea, cu țurca etc. 64-65 vti (Înv) A bombarda. 66-67 vti (D. arme de foc) A trage. 68-69 vti (Pgn) A ajunge. 70 vi (Olt; îe) A ~ cu fruntea în nori A fi înalt. 71 vi (Olt; îae) A fi mândru. 72 vi (D. foc, raze de soare) A se simți. 73 vi (D. băuturi; îe) A ~ la cap A ameți. 74-75 vti (D. grindină, ploaie, brumă etc.) A cădea în cantitate mare, distrugând recolta. 76-77 vti (D. vânt) A sufla (ceva). 78-79 vti (D. aștri) A lumina (ceva). 80 vt (D. Dumnezeu și sfinți) A pedepsi. 81 vt (Îe) A ~ tactul sau măsura A marca, prin mișcări regulate cu mâna sau cu bagheta, tactul unei bucăți muzicale sau al unui vers. 82 vt A- mătănii A face mătănii. 83 vi A înclina spre... 84 vi (Fam, d. culori) A avea nuanța... 85 vi (Mol; cpp. „cu”) A plăcea. 86-87 vti (D. obiecte) A suna ritmic. 88-89 vti (D. câini) A lătra scurt și la intervale regulate. 90-91 vti (D. țarcă) A cârâi. 92 vt(a) A lovi în mod repetat (pentru a pedepsi) Si: a da bătaie. 93 vt (Pop; îe) A ~ ciobănește (furcă, măr, pe roate dobză, gros) A bate (92) foarte tare. 94 vt (Înv; îe) A ~ la tălpi A pedepsi, lovind cu un baston, o vargă etc. la tălpi. 95 vt (Fig; îae; d. avere) A risipi. 96 vt (Îe) A ~ palma (sau laba) A da mâna cu cineva. 97 vt (Îae) A ajunge la o înțelegere. 98-99 vtr (Cpp „de”) A (se) izbi. 100 vt A lovi ușor și repetat cu palma umărul, mâna sau spatele cuiva, pentru a-i atrage atenția, a-l reconforta, a-l consola sau a-i arăta bunăvoința. 101 vt A lovi ușor cu palma un animal, spre a-l liniști sau a-l mângâia. 102 vt (Pfm; fig; îe) A(-i) ~ capul cuiva A nu da pace. 103 vt (Pgn; fig; îe) A ~ la cap A insista. 104 vt (Fig; îe) A-și ~ capul (sau rar firea) cu (rar pentru sau de) ceva A fi preocupat de... Si: a se frământa. 105 vt (Fig; îe) A-l ~ pe cineva gândul A se gândi (insistent) la... 106 vt (Fig; îe) A-l ~ grija pe cineva A fi neliniștit Si: (iuz) a fi îngrijat, (înv) a fi muncit. 107 vt (Fig; pfm; îe) A ~ cuiva obrazul A-i face cuiva imputări. 108 vt (Fig; pfm; îe) A-și ~ gura (sau limba) degeaba (ori în vânt) A vorbi în zadar Si: a vorbi de-a surda. 109 vt (Fig; pfm; îe) A ~ cu gâlceavă urechile cuiva A supăra cu plângeri. 110 vt (Fig; pfm; îe) A-și ~ picioarele A umbla mult. 111-112 vtr (Pop; d. armăsari; pex; d. iepe) A se împreuna. 113 vi (Rar) A da în cineva. 114 vi (Fig; pfm; îe) A ~ la ochi (rar, la urechi sau la auz) A atrage atenția, trezind interes, bănuială prin neobișnuitul situației Si: a frapa. 115-116 vir (Înv; îe) A (se) ~ cu capul în pământ A (se) umili. 117 vi (Îe) A ~ (cu vorba) A face aluzie la... Si: a aduce vorba a da ponturi, (înv) a pișcă cu vorba. 118 vrr A se lovi unul de altul. 119 vr (Pfm; fig; îe) A se ~ cu pumnii în (sau peste) cap A fi foarte supărat. 120 vr (Îae) A fi disperat. 121 vr (Fig; pfm; îe) A se ~ cu pumnii în piept A se căi. 122 vr (Îae) A fi supărat. 123 vr (Îae) A se mândri. 124 vr (Pfm; îe) A se ~ cu mâna (sau palma) peste gură A se lovi peste gură pentru vorbe nesocotite. 125 vr (Îae) A duce mâna la gură înaintea unei întâmplări neașteptate sau îngrozitoare. 126 vrr A se lovi unul pe altul, pentru a se învinge. 127 vr (D. popoare) A se război. 128 vr A se lupta. 129 vr (Îe) A se ~ în parte A se lupta, fără ca nimeni să iasă învingător. 130 vr (Fig; fam; îe) A se ~ cu moartea A fi în agonie. 131 vr (Fig; pfm; îe) A se ~ cu gândul (sau cu mintea ori cu gândurile) A fi preocupat de ceva. 132 vr (Pfm; îe) A se ~ singur sau de capul său A-și îndrepta comportamentul. 133 vr (Fig; d. hotar; îe) A se ~ cap în cap (sau în cap cu...) A se mărgini cu... 134 vr (Fig; d. două lucruri, situații) A se contrazice. 135 vr (Fig; îe) A se ~ de muscă A sta degeaba. 136 vr (Pop; îe) A se ~ după (rar la sau pe) ceva A căuta cu tot dinadinsul să ajungă la ceva. 137 vi (Îvr) A tinde. 138 vi (Îvr) A face tot posibilul să... 139 vi (Îvr; cpp „spre”) A porni război împotriva cuiva. 140 vt (Îvp; îe) A ~ război A se război. 141 vt A învinge. 142 vt A năpădi. 143 vt A chinui. 144 vt A fi superior. 145 vt (Spc; la jocuri) A câștiga. 146 vt (Ljc; îe) A ~ bancul A ponta sume mari. 147 vr A se zbate. 148 vr (Îc) Cum se ~Dunărea Dans țărănesc nedefinit mai de aproape. 149 vr (Pan; d. pește) A depune icre. 150 vt (Gmț; îe) bătu-te-ar norocul, hazul, pustia, cucul etc. Exprimă simpatia, mirarea, indignarea. 151 vt (Îe) Să mă ~tă Dumnezeu (sau crucea sau Maica-Precistă etc.) Jurământ pentru a fi crezut. 152 vt (Îe) A-și ~ joc de cineva (sau de ceva) A lua în derâdere Si: a batjocori. 153 vt (Pop; îae; complementul este femeia) A seduce, abandonând apoi. 154 vt (Îae; complementul este femeia) A viola. 155 vt (Îae; complementul indică lucruri) A face neglijent. 156 vt (Pfm; îe) A-și ~ mendrele A râde de cineva sau ceva. 157 vt (Îae) A-și face, neîmpiedicat, poftele. 158 vt (Înv; îe) A ~ pizma cuiva A invidia. 159 vrr (Fam; îe) A se ~ pe burtă cu cineva A fi foarte apropiat cu cineva. 160 vt (Îe) A ~ un record (sportiv) A depăși un record (sportiv). 161 vrr (Îlv) A se ~ în duel A (se) duela. 162 vrr (Pfm; îe) Se ~ ziua cu noaptea Se luminează de ziuă. 163 vrr (Îae) Amurgește. 164 vi (Fam; îlv) A ~ la mașină A dactilografia. 165 vt (Fam; îe) A ~ monedă pe... A insista pe... 166 vt (Îe) A ~ toba A spune peste tot un secret (intim). 167 vt (Îe) A ~ (pasul) pe loc A nu progresa. 168 vi (Despre un motor sau un organ de mașină) A funcționa dereglat (scoțând zgomote anonnale). 169-170 vti (D. un clopot, ceasornic etc.) A emite zgomote ritmice care indică ceva.

bătaie sf [At: PRAV. MOLD., ap. GCR I, 121/₂₉ / P: ~ta-ie / Pl: ~tăi / E: lat batalia, -am] 1 Lovitură repetată dată de cineva cu mâna sau cu un obiect. 2 (Spt) Izbire a pământului, a trambulinei etc. cu un picior, sau cu amândouă picioarele, înainte de desprinderea de pe sol pentru a efectua o săritură. 3-4 (Îlv) A (se) lua la ~ A (se) bate. 5 (Îe) A stinge (sau a snopi, a zvânta), în ~ (sau în ~tăi) (pe cineva) A bate (pe cineva) foarte rău. 6 (Îlav) A da (sau a trage) ~ A da lovituri cuiva. 7 (Îlav) A primi (sau a mânca) ~ A primi lovituri de la cineva. 8 (Îc) Într-o ~ de amnar într-o clipă. 9 (D. prăvălii; îe) A fi în ~ia fierului A se găsi într-un loc foarte potrivit. 10 (Îcs) De-a ~ia Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 11 Melodie după care se execută bătaia (10). 12 (Îcs) De-a dura-n ~ Dans țărănesc nedefinit mai îndeaproape. 13 Melodie după care se execută bătaia (12). 14 (Mol; îs) ~ia păpușoiului Operație de desfacere a boabelor de porumb de pe cocean. 15 (Fam; îe) A da ~ A grăbi. 16 (Fig; îs) ~ de cap Frământare a minții. 17 (Pex; îas) Trudă. 18 (Înv; îs) ~ de cuget Remușcare. 19 (Fam; îc) ~ de joc Batjocură. 20 (Pex; îae) Faptă urâtă. 21 (Înv) Luptă. 22 (Înv) Bombardament cu artileria. 23 (Îe) A pune (ceva) la ~ A oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat. 24 (Îae) A risca (ceva). 25-26 (Îe; îlav) (A cântări) cu bătaie (A cântări) cu puțin peste greutatea exactă. 27 Lovire (repetată) a unui obiect de altul. 28 (Îs) ~ de aripă (sau de aripi) Fâlfâit. 29 Lovitură a vatalei la războiul de țesut. 30 Băteală. 31 Stârnire a peștelui sau a vânatului. 32 Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) 33 Fiecare contracție a inimii Si: puls. 34 Fiecare zvâcnire a ochiului. 35 Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcțiune. 36 Distanță până la care poate ajunge un proiectil, săgeată etc. 37 Felul în care trimite o armă proiectilul. 38 Traiectoria unui proiectil. 39 (Pex) Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva Si: rază vizuală. 40 (Îlav) În ~ia vântului Împotriva direcției vântului. 41 (Îs) ~ia vântului Adiere. 42 (Îs) ~ia ploii (sau grindinei etc) Căderea ploii, a grindinei etc. 43 (Îs) ~ia soarelui Arșiță. 44 (Îas) Lumină. 45-46 (Îs) ~ la cap (sau cahlă) Asfixiere cu bioxidul de carbon în urma astupării coșului sobei. 47 Sunet ritmic produs prin loviturile limbii clopotului sau prin mișcarea mecanismului unui ceasornic. 48 Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor de vânătoare. 49 Boiște. 50 (Înv) Aruncare cu flori unul în altul la serbările organizate în luna florilor. 51 (D. mărfuri; îe) A fi pe ~ A se vinde foarte repede. 52 (La jocul de șah; cărți etc.) înfrângere. 53 (Îs) ~ia lui Dumnezeu Pedeapsă. 54 (Îae) Nenorocire. 55 Împreunare (a armăsarului cu iapa). 56 (D. pești) Depunere a icrelor. 57 (Pex) Interval de timp când are loc bătaia (56). 58 Interval de timp în care se împerechează cocoșii-de-munte.

icros, ~oasă a [At: COSTINESCU / Pl: ~oși, ~oase / E: icră + -os] (Rar; d. pești) Plin de icre.

însămânțare sf [At: ATILA, P. 154 / V: ~sem~ / Pl: ~țări / E: însămânța] 1 Punere în pământ a semințelor unei culturi Si: însămânțat¹ (1), semănare. 2 Punere a icrelor sau a peștilor în apă pentru obținerea culturilor artificiale Si: însămânțat¹ 3 (Pex) Introducere a gameților masculi în organele genitale femele, pe cale artificială, în vederea reproducției Si: însămânțat¹ (3). 4 (Pex) Introducere într-un mediu nutritiv propice a bacteriilor, germenilor microbieni etc. Si: însămânțat¹ (4).

lepăda [At: COD. VOR. 2 44^v/3 / V: (pop) lăp~ / Pzi: lepăd, leapăd, (pop) lapăd / E: pbl ml lapidare] 1 vt (D. oameni; c. i. lucruri, substanțe etc.) A arunca ceva inutil, fără valoare, dăunător, neplăcut etc., renunțând la el pentru totdeauna sau pentru o perioadă de timp Si: a azvârli. 2 vt A lăsa ceva din mână. 3 vt (Îe) A ~ armele A înceta o luptă Si: a se preda. 4 vt (La jocul de cărți) A scoate din joc cărțile de o anumită culoare. 5 vt (D. oameni, c. i. obiecte vestimentare, ornamentale sau încălțăminte) A scoate de pe sine Si: a descălța, a dezbrăca. 6 vt (Îlv) A-și ~ potcoavele A muri. 7 vt (Îe) A-și ~ masca A-și dezvălui adevăratul caracter. 8 vt (Îae) A-și arăta adevăratul scop. 9-10 vtr (Pop) A renunța la respectarea unei tradiții vestimetare, a unui obicei tradițional etc. 11-12 vtr (Pop) A renunța la o ocupație, o demnitate, un rang social etc. 13-14 vtr (Pop) A înlătura un rău fizic sau moral. 15-16 vtr (Pop) A nu mai avea un anumit sentiment, o anumită stare sufletească neplăcută sau nocivă. 17-18 vtr (Pop) A se stăpâni de a mai avea o stare, un sentiment plăcut sau benefic. 19 vr (Rel; îe) A se ~ de păcate (sau a-și ~ păcatele) A se mântui. 20 vr (Rel; îe) A se ~ de sine A-și părăsi condiția individualistă a vieții materiale și a se dedica ascezei. 21 vr (Îae) A-și pierde identitatea individuală, națională etc. 22-23 vtr A renunța la un obicei prost. 24 vt (C. i. viața, sufletul, zilele etc.) A muri. 25-26 vtr (D. oameni) A se dezice de o anumită acțiune sau de rezultatul acesteia. 27 vr A înceta realizarea unei activități. 28 vr A refuza de a mai face ceva. 29 vt (Pop; c. i. un lucru sau o ființă) A împinge într-o parte Si: a înlătura, a scoate. 30-31 vri (Înv; c. i. perioade de timp) A se pierde sau a face să dispară. 32-33 vtr A-și pierde o credință religioasă, un ideal etc. 34-35 vtr (Îe) A (se) ~ (de) lege(a) (lui Hristos sau mea, ta etc. ori creștinească) A trece de la religia creștină la o altă religie. 36-37 vtr (Înv) A respinge o lege juridică sau un codicil, o prevedere, un articol etc. al unei legi. 38-39 vtr (Înv) A nu mai respecta o învoială, o înțelegere, o tocmeală, un angajament, o convenție socială, un pact politic. 40 vta A avea puterea, capacitatea de a refuza. 41-42 vtr (Înv) A renunța la un drept legal etc. 43 vt (Înv) A nu mai ține cont de ceva. 44 vt (Înv) A nu mai menționa ceva. 45 vt (Îvp) A elimina un element dintr-un anumit cadru, dintr-o anumită ordine, desfășurare, dintr-un întreg. 46 vt (Îvp) A exclude un fapt de cultură sau un element lingvistic. 47 vt (Rel; înv) A excomunica. 48-49 vtr A părăsi pe cineva la nevoie, într-un moment dificil. 50-51 vtr A se despărți de cineva aflat într-un moment de decădere fizică sau morală Si: a repudia. 52 vt (Rel; d. divinitate; udp „de la fața ta, lui etc.”) A nu-și mai exercita forța ocrotitoare Si: a îndepărta. 53 vt (Îlv) A ~ (pe cineva) pe drumuri A alunga. 54 vt (Îal) A abandona. 55 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) sorții A lăsa la voia întâmplării. 56 vt A duce pe cineva cu forța într-un loc, părăsindu-l acolo. 57 vt (Înv) A izgoni pe cineva. 58 vt (Înv; îe) A ~ la pat (pe cineva) A distruge pe cineva fizic și moral. 59 vt (Înv; îae) A îmbolnăvi pe cineva. 60 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) din credință A forța pe cineva să părăsească religia creștină. 61 vr (Înv) A renunța la o relație cu o rudă, un prieten, cu o persoană subordonată social Si: a renega, a trăda, a vinde. 62-63 vr (Rel; îe) A (nu) se ~ de Hristos sau a (nu) (se) ~ pe (ori, înv, pre) (de ori de la) Dumnezeu sau, înv, a ~ Hristosul său A (nu) renunța la credința sa. 64-65 vr (Îe) A (nu) se ~ de Satana sau dracul, diavolul, Ucigă-l toaca (ori crucea) A (nu) alunga de la sine orice ispită, orice gând sau fapt rău. 66 vt (Înv; c. i. patria, națiunea etc.) A trăda. 67 vt (Înv; c. i. patria, națiunea) A renega. 68-69 vtr (Îvp) A (se) elibera de o formă de manifestare a unei stări sociale văzute ca opresive. 70-73 vtr (D. oameni; cu determinări ca „lumea”, „cele lumești”, „cele trecătoare”) (A renunța la avantajele sau elementele materiale, sociale etc. ale vieții și) a se călugări. 74 vr (Înv) A se apăra împotriva unei acuzații, critici, a unui neadevăr etc. 75 vr (Înv) A se feri de un anumit fapt, de o anumită acțiune etc. 76 vt (Înv) A spune ceva cuiva Si: a rosti. 77 vt (Înv) A da cuiva o anumită dispoziție. 78 vt (Înv) A certa pe cineva. 79 vt (Îvp) A dezvălui gândurile, ideile etc. 80 vt (Pfm) A-i da cuiva o lovitură fizică Si: a lovi, a pocni. 81 vt (Îvp) A arunca cu ceva asupra cuiva. 82 vt (D. forța divină) A provoca în mod punitiv o nenorocire, un necaz. 83 vr (Înv) A se năpusti undeva Si: a se arunca. 84 vt (D. femelele mamiferelor și d. femei) A naște înainte de termen un făt mort Si: a avorta. 85 vt (Pop; pex) A naște. 86 vt (D. pești) A depune icrele. 87 vt (Pop) A voma. 88 vt (Pop) A scuipa. 89 vt (D. animale) A năpârli. 90 vt (Pan; d. oameni) A se tunde. 91 vt (Fig; pan; d. plante) A-și scutura semințele. 92 vt (Îe) A nu fi ~at încă mucii de la nas A fi încă prea tânăr și lipsit de experiență. corectat(ă)

vatră sf [At: (a. 1591) GCR I, 38/29 / V: (reg) ~tără / Pl: vetre, (reg) ~re, vătre, vătri, vetri / E: cuvânt de origine traco-dacă cf alb vatrë] 1 (De obicei urmat de determinări ca „de foc”, „focului” etc.) Loc (sumar) amenajat pe sol și neacoperit unde s-a făcut sau se face foc. 2 Platformă (înălțată) amenajată sub un horn ca loc pentru foc, în tinda caselor (vechi) țărănești. 3 Platformă de lut, de piatră sau de cărămidă pe care este clădit cuptorul în unele case țărănești. 4 Suprafață plană (prevăzută cu plită), amenajată în fața gurii unui cuptor sau a unei sobe, unde se face focul. 5 Parte plană în interiorul cuptorului sau al sobei, care susține boltitura și unde se face focul. 6 (Reg; pex) Cuptor (1). 7 Suprafață plană în prelungirea cuptorului sau a sobei și, uneori, de-a lungul pereților, care servește ca loc de stat, de dormit etc. 8 (Îe) A nu avea nici (sau decât) cenușă în ~ sau a nu-i arde (cuiva) nici focul în ~, a nu-i fierbe (cuiva) oala în ~ A fi foate sărac. 9 (Îe) A nu-i mai rămâne (cuiva) nici cenușă în ~ A sărăci. 10 (Îe) A-i lua (sau a-i vinde) (cuiva) și cenușa din ~ ori a nu-i lăsa (cuiva) nici cenușă în ~ A-i lua cuiva tot ce are. 11 (Îae) A aduce pe cineva în stare de sărăcie. 12 (Îe) A sta (sau a cloci) pe ~ ori a zăcea la gura vetrei A lenevi. 13 (Îae) A rămâne pasiv (la ceea ce se petrece în jur). 14 (Reg; d. femei; îe) A fi (sau a sta) pe ~ A fi lăuză. 15 (Mun; d. femei; îe) A da (sau a cădea) pe ~ A naște. 16 (Reg; îe) A se da cu capul de ~ A se da cu capul de pereți. 17 (Reg; îe) A se prinde cu mânele de ~ A-și înjgheba o gospodărie, un cămin. 18 (Pop; în limbajul fierarilor) Platformă (zidită) pe care se înfierbântă fierul pentru a fi prelucrat. 19 (Teh) Parte a forjei în care se depozitează și unde arde combustibilul. 20 (Teh) Platformă de la baza unui cuptor metalurgic pe care se așază materialele care trebuie încălzite sau topite. 21 (Înv) Altar (pe care se aduceau jertfe). 22 (Reg; pan) Prispă (de pământ). 23 (Îrg; pan) Mică platformă, înălțată pe sol, folosită în diverse scopuri. 24 (Pop; pex) Încăpere în care se află vatra (2-6) și unde se pregătește mâncarea Vz bucătărie (1). 25 (Reg) Încăpere a stânei unde se fierbe zerul. 26 (Pex) Locuință. 27 (Pex) Așezare omenească (primară în raport cu altele care s-au dezvoltat ulterior). 28 (Pex; adesea determinat prin „părintească”, „străbună”) Loc de baștină. 29 (Pex) Țară natală. 30 (Îe) A-și face (sau a pune) ~ A se stabili într-un loc. 31 (Îe) A cădea cuiva în ~ A veni în vizită la cineva pe neașteptate sau nepoftit. 32 (Reg; d. tinere necăsătorite; îae) A se stabili în casa bărbatului de la care urmează să aibă un copil. 33 (Îe) A îmbătrâni în ~ A rămâne fată bătrână. 34 (Îe) A lăsa (un ostaș) la ~ A elibera (un ostaș) după terminarea stagiului militar. 35 (Reg; îe) A rămâne cu sluta în ~ A nu-și putea mărita fata. 36 (Mtp) Loc unde se crede că sălășuiesc ielele. 37 (Pan) Adăpost al unui animal sălbatic care are pui. 38 (Mol; pan) Loc unde peștii își depun icrele. 39 (Pan) Spațiu restrâns în care se dezvoltă un grup compact de plante¹ de același fel Si: cuib (19). 40 (Pan) Loc unde se concentrează un anumit tip de rocă sau de zăcământ. 41 (Reg; pan) Matcă¹ (a unei ape curgătoare). 42 Loc (localitate sau parte dintr-o localitate) unde este concentrată o activitate (administrativă, culturală etc.) Si: centru (21). 43 (Fig) Loc unde se concentrează sau de unde se răspândesc anumite idei, influențe, acțiuni etc. Si: focar (13). 44 (Înv) Loc din care se răspândește o anumită boală. 45 (Pop) Loc de casă Si: (reg) vătrătură. 46 (Reg) Pardoseala (de pământ a) casei. 47 (Reg) Temelia casei. 48 (Înv; pex; urmat de determinări în genitiv) Moșie¹. 49 (De obicei urmat de determinări ca „satului”, „târgului”, „cătunului” etc.) Suprafață de teren pe care a fost sau pe care se află o așezare umană. 50 (De obicei urmat de determinări ca „satului”, „târgului”, „cătunului” etc.) Zonă locuită a unei așezări umane. 51 (Pop; îs) Țigan de ~ Țigan stabil. 52 (Îe) A pune (sau a așeza) ~ra satului A întemeia un sat. 53 (Reg; în legătură cu un verb de mișcare; îlav) Pe ~ Pe jos. 54 (Îlav) La (sau în, pe) ~ Jos, pe pământ. 55 (Îe) A trânti (ori a da) (pe cineva) de ~ sau a da (cuiva) a trântitură de ~ A doborî la pământ (pe cineva). 56 (Pan; de obicei urmat de determinări) Suprafață de pământ (care a fost sau este) folosită ca amplasament pentru o construcție, o instalație, o amenajare etc. 57 (Trs) Loc unde se depozitează piatra scoasă dintr-o carieră sau dintr-o mină. 58 (Reg) Arie¹ (1). 59 (Reg) Loc în fața morii unde se așteaptă rândul la măcinat¹. 60 (Reg; la stână) Loc în fața strungii unde se odihnesc oile după muls. 61 (Reg; la stână) Loc unde se dă oilor de mâncare iarna. 62 (Reg; la stână) Țarc. 63 (Reg) Scobitură în pământ pe care o fac copiii la jocul „de-a zala în găuri”. 64 (Reg) Loc gol în cuprinsul unei suprafețe acoperite cu vegetație. 65 (Reg; pan) Partea de jos a stogului de fân. 66 (Reg; pan) Jgheab (la teasc). 67 (Reg; pan) Parte a morii de apă sau de vânt nedefinită mai îndeaproape, probabil partea inferioară a coșului. 68 (Reg; pan) Usnă (la luntre).

BENTOFIL, -Ă adj., s. m. (pește) care își depune icrele pe un substrat vegetal, pietros sau nisipos. (< fr. benthophile)

icre f. pl. oușoarele peștilor mai ales cele negre de morun: icre de Taigan; icre verzi, lucru imaginar: a trimite după icre verzi. [Slav. IKRA].

stricnésc și strîcnésc v. tr. (rus. streknútĭ, vsl. strŭknonti, strĭekati, a împunge. V. streche). Est. Împung cu stricneaŭa ca să ĭaŭ sînge: a stricni o vită. Vaccinez, altoĭesc. Apes peștele ca să ĭasă icrele. Fig. Bicĭuĭesc pînă la sînge: acu te stricnesc cu șfichiu! – Și strecnesc (Neam. Rom. Pop. 3,89). În Dolj trîcnesc (CL. 1922, 371). V. trîcnesc.

ÎNMULȚI, înmulțesc, vb. IV. Refl. 1. A se face mai mult, a spori, a se mări numeric sau cantitativ. Pe încetul aste feude se înmulțiră. NEGRUZZI, S. I 273. ◊ Tranz. Știe înmulți, iar nu răsipi averea. SBIERA, P. 218. ♦ Tranz. (Folosit și absolut) A face operația înmulțirii, a multiplica. Copilul a învățat să înmulțească. 2. (Despre viețuitoare) A produce indivizi noi din aceeași specie, a se reproduce. Peștii se înmulțesc prin icre. Feriga se înmulțește prin spori.

bentofil, -ă adj., s.m. (iht.) (Pește) care își depune icrele pe un substrat vegetal, pietros sau nisipos. • pl. -i, -e. /<fr. benthophile.

BOIȘTE, boiști, s. f. Depunerea și fecundarea icrelor; perioada de rut a peștilor, bătaia peștelui; (concr.) locul unde se face fecundarea. – Din bg. boište, scr. bojište.

BĂTAIE bătăi f. 1) Lovitură cauzată de un corp (sau de o ființă) care bate. 2) Zgomot caracteristic produs de un asemenea corp sau ființă. ~ în ușă. 3) Lovituri repetate (cu mâna sau cu un obiect) date sau primite de cineva. * ~ de cap a) lucru mintal intens; frământare a minții; b) muncă grea și istovitoare; trudă. ~ de joc batjocură. A se lua la ~ a se bate (cu cineva); a se încăiera. A da ~ a se pune pe treabă; a zori. A pune (ceva) la ~ a pune (ceva) la dispoziție cu generozitate (pentru a fi consumat). ~ia peștilor depunere și fecundare a icrelor. 4) pop. Luptă de proporții între două forțe armate; bătălie; război. Pe câmpul de ~. 5) Sunet alternativ și ritmic (produs de inimă); zvâcnire. 6) Zgomot anormal produs de o mașină cu funcționare defectuoasă. 7) Distanță până la care o armă poate arunca un proiectil. În ~ia puștii. 8) Fond sonor sub forma unor sunete ritmice produse de un mecanism în funcțiune. 9) reg. Sunete (repetate) caracteristice speciei, scoase de câine; lătrat; hămăit. 10) Acțiune luminoasă sau termică. ~ia lunii. ~ia soarelui. 11) muz. Mișcare (a mâinii sau a baghetei) prin care se indică măsura. [G.-D. bătăii; Sil. bă-ta-ie] /<lat. batt[u]alia

ICRĂ, icre, s.f. (În special la pl.) Denumire generică pentru ouăle peștilor; în expr. salată de icre = icre (de crap, de hering, de scrumbie, de știucă) emulsionate sub formă de spumă albă, cu adaos de diverse ingrediente (ceapă tocată, măsline, ardei iute); icre tarama = icre de chefal sau ton, conservate sub formă de pastă sărată, de culoare roz-oranj (ngr. tarama), respectiv salata făcută din acestea (ngr. taramosalata); icre de Manciuria sau caviar roșu = icre mari de până la 7 mm diametru, de culoare roșiatică, prelevate de la o specie de somon din Oceanul Pacific (Oncorhynchus keta), utilizate ca și caviarul; icre negre sau caviar = icre prelevate de la sturioni (morun, cegă, păstrugă ș.a.)

sushi s. (cuv. jap.; alim.) ◊ „Foarte răspândit este așa-numitul sushi: cilindri mici de orez fiert înveliți într-o algă, la mijloc o legumă (castravete), deasupra icre de Manciuria, felii de pește crud, creveți, fructe de mare.” ◊ Rev. 22 39 XII 92 p. 16; v. și carpaccio

BOIȘTE, boiști, s. f. Depunerea și fecundarea icrelor; perioada de rut a peștilor, bătaia peștelui; (concr.) locul unde se face fecundarea. – Din bg. boište, sb. bojište.

boiște¹ sf [At: PĂSCULESCU, L. P. 200 / P: bo-i~ / Pl: ~ti / E: vsl бойше] 1 (Pbl; îe) A merge în ~ A fugi (împiedicându-se) îngrozit. 2 (Reg; pex) Locul unde se bat peștii. 3 (Reg; d. pești; îe) A bate ~ A se împerechea. 4 Depunerea și fecundarea icrelor. 5 Perioada de rut a peștilor. 6 (Iht; reg) Verdete (Phoxinus laevis).

boiște s.f. (iht.) Depunerea și fecundarea icrelor; perioada de rut a peștilor, bătaia peștelui. ♦ Concr. Locul unde are loc fecundarea. • sil. bo-iș-. pl. -i. /<bg. боище, srb. bojište.

chefal m. un fel de pește cu capul mare (Mugil cephalus): icre tari de chefal FIL. [Gr. mod. KÉPHALOS].

ICRE s. f. pl. 1. Nume generic pentru ouăle peștilor. I-am găti... blineie cu icre fierte în unt. NEGRUZZI, S. I 58. Icrele se spală în apă rece și se mănîncă ori fripte pe jăratec, ori ferte. ȘEZ. VIII 3. ◊ Icre negre = icre de culoare neagră de morun, nisetru sau cegă; caviar. Eftei se duse să ia cu lingura icre negre dintr-un butoiaș. DUMITRIU, P. F. 49. Icre roșii sau icre de Manciuria = icre mari și de culoare roșie-portocalie, produse de anumiți pești din Oceanul Pacific. 2. (Popular) Moalele de la pulpa piciorului. Cînd i se deschise pulpa în două, sări din icrele lui o fată cu părul de aur. DELAVRANCEA, S. 252.

SCRUMBIE, scrumbii, s. f. Nume dat mai multor specii de pești migratori, mărunți, cu corpul lungăreț, turtit lateral și acoperit cu solzi mari, care trăiesc în mare, în Dunăre și în unele bălți. A scos muntencii dintr-o putină o scrumbie bună, ținînd-o atîrnată de coadă cu cleștele delicat al degetelor. SADOVEANU, B. 177. Scrumbiile se prind numai în luna lui aprilie. I. IONESCU, M. 86. Foaie verde trei scrumbii, Dorule, de unde vii? De la tîrg de peste Jii. ȘEZ. XIV 150. ◊ Scrumbie de Dunăre = pește cu corpul lungăreț, cu două aripioare moi și cu solzi mari; primăvara intră din mare în apele Dunării ca să-și depună icrele (Caspialosa). Scrumbie (albastră) de mare = pește de mare cu corpul alungit, albastru-verzui pe spinare și argintiu pe pîntece; trăiește în cete numeroase (Scomber scomber).

icră sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~re / E: vsl икра] 1-2 (Mpl) Ovule (de pește sau) de rac. 3 (Lpl; îs) ~re negre Icre de culoare cenușie sau neagră, produse de morun, nisetru sau păstrugă Si: caviar. 4 (Lpl; îs) ~re de Manciuria Icre roșii-portocalii produse de anumiți pești din Oceanul Pacific. 5 (Fig; pop; lpl; îe) ~re verzi Lucru imaginat, imposibil. 6 (Reg; îas) Salată de pătlăgele verzi tocate, preparate cu ceapă, oțet și untdelemn. 7 (Gmț) Organe interne ale omului. 8 (Fam; rar) Bombe aruncate din avion. 9 (D. fructe; îla) Cu ~re Cu pulpa moale și maronie (fără a fi stricată). 10 (Ban; d. porumb; îla) În ~ Necopt. 11 (Reg) Mușchi de la pulpa piciorului.

sturion sm [At: NICA, L. VAM. 229 / P: ~ri-on / Pl: ~i / E: it storione] 1 (Lpl) Ordin de pești răpitori de talie, în general, mare, din mările și din unele ape dulci ale emisferei nordice (ca, de exemplu, morunul, nisetrul, cega) cu scheletul cartilaginos, cu corpul alungit, fără solzi, acoperit cu cinci șiruri longitudinale de discuri osoase, pescuiți pentru carnea, pentru icrele negre și pentru cleiul de pește extras din vezica înotătoare (Acipenseridae). 2 (Șls) Pește care face parte din ordinul sturionilor (1) Si: acipenserid.

MORÎNCEÁLĂ s. f. 1. (Prin-Munt.) Muncă obositoare; trudă; chin. Cîteodată opream pîrîul și, făcînd o bolboacâ mare, „încercam să mă scald. . . Obosit de atîta morînceală, mă întindeam la umbră. SĂM. IV, 728. Mă trezii în pat, nădușit baltă de atîta morînceală ce-mi trăsese Morfeu. IOVESCU, N. 199. ♦ (Prin Bucov.; în forma moronceală) Treabă făcută de mîntuială. LEXIC REG. 105. ♦ (Regional, în forma morunceală, probabil prin apropiere de morun² Depunere a icrelor de către moruni². Nu știe seama peștelui, Morunceala morunilor, Tăvălitura știucilor. MAT. FOLK. 50. 2. (Prin Munt. și Olt.) Pămînt amestecat cu apă, întrebuințat la spoitul caselor (com. din TURNU MĂGURELE) ; tencuială (CHEST. II 128/90; ”frămîntătură" (PLOPȘOR, V. O. 11). 3. (Prin Munt.) Lături, de vase îngroșate cu mălai. Morînceală se zice lăturilor de vase îngroșate cu mălai pentru a fi date porcilor. I. CR, VIII, 88. – Și: (regional) moronceală, morunceálă s. f. – Morîncí + suf. -eală. – Pentru sensul 2, cf. m u r u i a l ă.

BOARȚĂ ~e f. Pește dulcicol, de talie mică, care își depune icrele în scoici. [Sil. boar-ță] /Orig. nec.

BOIȘTE ~i f. 1) Proces de depunere și de fecundare a icrelor. 2) Loc unde are loc acest proces; bătaia peștilor. [Sil. bo-iș-] /<bulg. boište, sb. bojište

SALMONID ~e n. 1) la pl. Familie de pești dulcicoli, răpitori, de talie mare, apreciați pentru carnea și icrele lor (reprezentanți: cheta, lipanul, păstrăvul, somonul etc.). 2) Pește din această familie. /<fr. salmonidés

STURION ~i m. 1) la pl. Familie de pești răpitori, de talie mare, cu corpul acoperit de câteva rânduri de plăci osoase, apreciați pentru carnea și icrele lor (reprezentanți: morunul, nisetrul, păstruga etc.); acipenseride. 2) Pește din această familie. [Sil. -ri-on] /<it. storione

icre s. f. pl. – 1. Denumire generică pentru ovulele de pește, caviar. – 2. Corp sau masă care prezintă consistența icrelor; se spune mai ales despre partea moale a pulpei piciorului. – 3. (Arg.) Bombă, bombardament. Sl. ikra (Miklosich, Slaw. Elem., 23; Miklosich, Lexicon, 255; Meyer 158; Conev 87), cf. bg., sb., cr., pol., rus., mag., alb. ikra. – Der. icros, adj. (cu multe icre); icr(e)ană, s. f. (femelă de sturion).

ACIPENSERID ~zi m. 1) la pl. Ordin de pești răpitori, de talie mare, cu scheletul cartilaginos și cu corpul fără solzi, pescuiți pentru carnea și pentru icrele lor negre (reprezentanți: morunul, nisetrul, păstruga etc.); sturioni. 2) Pește din acest ordin. /cf. lat. acipenser

BELÚGA s.f. Nume rusesc pentru morun (Huso huso), pește din fam. acipenseridae (sturioni), de la care provin icrele negre cele mai mari, comercializate ca beluga caviar.

BIBÁN (< bg.) s. m. Pește teleostean răpitor, de apă dulce și salmastră, răspîndit în Europa și Asia de Nord, lung de 25-30 cm, de c. 2 kg, cenușiu-verzui, cu 5-9 dungi negre transversale pe flancurile corpului și cu carne albă, gustoasă (Perca fluviatilis). ♦ B.-soare = pește teleostean răpitor și dăunător pisciculturii (distruge puietul și icrele), lung de 10-20 cm, verde-albăstrui cu pete portocalii și verzui, originar din America de Nord (Lepornis gibbosus); sorete.

ȘIP¹, șipi, s. m. Pește de mare asemănător cu nisetrul, care își depune icrele în fața gurilor Dunării (Acipenser sturio).

ȘIP¹, șipi, s. m. Specie de pește din Marea Neagră, asemănător cu nisetrul, care își depune icrele în regiunea gurilor Dunării (Acipenser sturio). – Din rus. šip.

CAVIÁR s.n. 1. Icre negre de sturioni, conservate sărate, comercializate în trei categorii de calitate: beluga caviar = icre de morun, cu boabele cele mai mari, de culoare cenușie-neagră; caviar ossetra = icre cu boabe mai mici, maronii, foarte delicate; caviar sevruga = icre cu boabe foarte mici, de culoare gri-pal. 2. Caviar german sau danez = icre obișnuite, mari, rotunde, prelevate de la lump (Cyclopterus lumpus), pește-lanternă din mările nordice, colorate artificial în negru sau roșu, presate și sărate, folosite ca surogat de caviar sau icre de Manciuria, fiind mult mai ieftine. 3. Caviar alb sau bottarga = icre de chefal sau de ton, prelevate în membrană, sărate, uscate și presate, foarte apreciate în țările mediteraneene.

STURION, sturioni, s.m. (La pl.) Nume dat ordinului peștilor cartilaginoși (chondrostei), în special din fam. acipenseridae (sturioni propriu-zisi), caracterizați printr-un schelet incomplet osificat (pești fără oase) și corpul acoperit de cinci rânduri longitudinale de plăci (scuturi), cu rostrul alungit, prevăzut cu mustăți. Sunt prezenți aproape exclusiv în Marea Neagră, în Caspica, foarte rari în apele Europei occidentale (doar șipul), de unde migrează în fluviile aferente; reprezintă un produs piscicol foarte valoros, având carnea albă și gustoasă, fără oase, cu grăsime puțină, dar mai ales pentru icrele lor negre din care se prepară caviarul. (La sg.) Pește din această familie v. cegă, morun, nisetru, păstrugă, șip, viză.

REMONT¹ I. s. m. 1. cal tânăr încă neobișnuit la ham sau la călărie. 2. banc, grup de pești care urcă în susul apei pentru a-și depune icrele. II. s. n. urcare în susul apei. (< fr. remonte)

ȘIP¹, șipi, s. m. Specie de pește din Marea Neagră, asemănător cu nisetrul, care își depune icrele în regiunea Gurilor Dunării (Acipenser sturio). – Din rus. šip.

boarță sf [At: H I, 7 / V: (reg) borț sm (Pl: ~i) / Pl: ~țe / E: nct] Pește de apă dulce, lung de câțiva centimetri, care își depune icrele între valvele unor moluște Si: anghelină, belehariță, (reg) belghiță, beltiță, berchiță, boarchiță, bortănică, borțică, burtă-verde, burtică, burticuță, cărășoaică, chisoagă, chitic-lat, chizdorungă, chizdurcă, goghie-roșie, halan, lătană, lătiță, mioarță, ocheană săracă, ochenică, ocheniță, ochi-roș, pește de arin, pește sărac, preuteasă, proscheraș, rânchiță, roșioară, sfei (Rhodeus sericeus).

frecuci sn [At: PĂSCULESCU, L. P. 177 / Pl: ~uri / E: freca + -uci] (Reg) Loc unde peștii se freacă cu burta de pietre pentru a ușura depunerea icrelor.

boarță s.f. (iht.) Pește de apă dulce, lung de cîțiva centimetri, care își depune icrele între valvele unor moluște (Rhodeus sericeus); șfei. • pl. -e. /etimol. nec.

SOMON ~i m. Pește marin răpitor, de talie medie, cu corpul fusiform, apreciat pentru carnea și icrele (roșii), pe care le depune în râuri. /<fr. saumon

SOMON s.m. Pește răpitor de mare, care intră vara în rîuri pentru a-și depune icrele și care are o carne de culoare roz, foarte grasă. [< fr. saumon].

SOMON s. m. pește teleostean răpitor marin, care intră vara în râuri pentru a-și depune icrele, cu o carne roz, grasă. (< fr. soumon)

KETA f. Specie de pește teleostean care trăiește în mările din Extremul Orient și din care se obțin icrele de Manciuria. /< rus. keta

viză f. pește care trăește în Marea-Neagră, ajunge până la trei metri de lung, cu icre foarte bune (Accipenser glabra) [Rut. VIZŬ].

SOMON, somoni, s. m. Pește răpitor care trăiește în Marea Nordului, (vara intră în fluvii pentru a-și depune icrele); are carnea de culoare roz (Salmo salar). Îl avertiza că s-a epuizat provizia de... icre tescuite, somon afumat și lichior. C. PETRESCU, O. P. II 142.

TÎRPAC, tîrpaci, s. m. Nume dat masculilor de nisetru și de morun sau femelelor sterpe ale acestor pești. Deodată se aude: morun sau nisetru! și apoi imediat după aceasta: icran (adică femelă, cu icre) sau tîrpac (mascul sau femelă stearpă). ANTIPA, P. 366.

ȚIPAR, țipari, s. m. 1. Pește de apă dulce stătătoare, cu corpul lung și subțire, ca de șarpe, întrebuințat mai mult ca nadă (Misgurnus fossilis sau Cobitis fossilis); chișcar. Între liane, gasteropode, crustacee și vertebrate se strecura, cu virgule și curbe bizare, țiparul. SADOVEANU, O. A. II 169. ◊ (În metafore și comparații) E un rumîn înalt, cu umerii lați, încolo, subțire țipar. STANCU, D. 34. 2. Nume dat impropriu unui pește din apele dulci ale Europei de apus, care parcurge distanțe considerabile, pentru a-și depune icrele la adînc, în oceanul Atlantic. Cum spuneam, țiparul femelă, după un stagiu de cinci ani... coboară în estuare. Acolo e întîmpinat de țiparul mascul și pornesc împreună pînă la sud de insulele Bermude. C. PETRESCU, C. V. 192.

COSAC, cosaci, s. m. Pește de apă dulce din familia crapului, cu corpul foarte turtit lateral, cu solzii mici de culoare neagră-albăstruie pe spinare și argintie pe laturi (Abramis ballerus). Intră peste drum. Șterpelește icrele de cosac. DELAVRANCEA, H. T. 11. Pune pe foc o căldare Ca să ne faci de mîncare. Fierbe peștele sărat Și cosacul nespălat. TEODORESCU, P. P. 271.

CHEFAL sm. 🐟 Pește de mare cu capul gros, de coloare cenușie, bătînd în albastru pe spate, și argintiu pe burtă, ale cărui icre, foarte prețuite, se conservă învelite în ceară; numit și „platarin” (Mugil capito) (🖼 1086); o altă varietate a acestui pește, cu capul mare, care trăește în marea Neagră (Mugil cephalus) (🖼 1087), poartă numirile de „chefal-mare”, ,„laban”, „balaban” sau „parios”; se dă numirea de „chefal-mic” sau „ilarie” unei varietăți mici a acestui pește (Mugil saliens) toate aceste varietăți se consumă adesea sărate și afumate și sînt cunoscute în comerț sub numele de „licurini” [ngr.].

NISETRU ~i m. Pește răpitor de talie mare, acoperit cu plăci osoase pe spinare și pe părțile laterale, apreciat pentru carnea și icrele lui (negre). /<bulg. nesetăr, esetăr

BLINIE, blinii, s. f. (Mai ales la pl.) Un fel de mîncare făcut dintr-un aluat ca al clătitelor, așezat în straturi și umplut cu brînză, cu pește etc. (Atestat în forma blineie) Dacă domnul va să cineze, îmi zise el, i-am gătit... blineie cu icre fierte în unt. NEGRUZZI, S. I 58. – Variantă: blineie, blineie, s. f.

OSÁR (< os) s. m. Pește teleostean dulcicol, de c. 4-5 cm, cu 8-12 țepi înaintea înotătoarei dorsale; masculul face un cuib din plante, în care femela depune icrele (Pungitius platygaster).

MORUN ~i m. Pește marin de talie mare, cu cap mic și cu bot ascuțit, având corp lung, lipsit de solzi, apreciat pentru carnea și icrele lui. /<bulg. moruna

morun m. pește cu botul ascuțit, ajunge până la o lungime de 8 metri, trăiește în Marea-Neagră; carnea-i se consumă proaspătă și afumată, icrele-i negre sunt foarte gustoase și din bășica-i se face uleiul de morun (Acipenser huso). [Bulg. MORUNA].

keta sfi [At: DEX² / E: rs кєта] Pește înrudit cu păstrăvul, dar mult mai mare ca acesta, care trăiește în mările din Extremul Orient și din care se obțin icrele de Manciuria (Oncorhynchud keta).

MARINATĂ s. f. 1. Mîncare (în special de pește) preparată cu un sos condimentat. Tot feliul de marfă. . . pește de mare, marinaturi, tot feliul de scoice. CN (1830), 140²/2. Birtașul întrebă. . . dacă lui Don Chișot îi place marinata. HELIADE, D. C. 15/20. Și-ți aștern la poale toate putinile cu icre, cu măsline, toate chiupurile cu marinate. NEGRUZZI, S. III, 56. Pe masă erau rînduite o mulțime de farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoji, farfurioare mai mici cu icre proaspete de morun. FILIMON, O. I, 186. Mai mult se fac marinatele. . . de morun și nisetru. ANTiPA, P. 712. Produsele coloniale: cafe. . ., icre, sărături, marinaturi, tutun. N. A. BOGDAN, C. M. 134. Se mîncase mărinaturi de crap. BUL. FIL. V, 25. Marinată de orice fel de pește, în cutii de tinichea. NICA, L. VAM. 149, cf. H II 64. 2. Zeamă condimentată în care se pune carnea (de vînat) spre a se frăgezi. V. saramură. Cf. ȘĂINEANU, D. U. - PL: (1) marinate și (învechit) marinaturi. – Și: (prin adaptare la sistemul fonetic popular) mărinátă, (învechit) marinádă (MAN. SĂNĂT. 40, COSTINESCU) s. f. - Din ngr. μαρινάτο(ν), it. marinato. – Marinadă < fr. marinade, germ. Marinade.

MREANĂ mrene f. Pește dulcicol de talie mare, cu corp alungit, de culoare verde-măslinie pe spate și albicios pe abdomen, care are carnea gustoasă, dar icrele otrăvitoare. /<bulg. mrĕana, sb. mrena

SOMON, somoni, s. m. Pește teleostean răpitor marin din familia salmonidelor, lung de 1-1,5 m și cu greutatea de 25-30 kg, care intră vara în fluvii pentru a-și depune icrele (Salmo salar). – Din fr. saumon.

MORUN, moruni, s. m. Pește răpitor din familia nisetrului, care trăiește în Marea Neagră cu migrațiuni în apele care se varsă în ea (și în care își depune icrele); are corpul acoperit cu solzi ascunși în piele, capul gros și botul scurt și ascuțit, atingînd greutatea de 500-600 kg; este apreciat pentru carnea lui și, mai ales, pentru icrele negre pe care le produce (Huso huso). – Variantă: moron (CREANGĂ, A. 65) s. m.

ANGHÍLĂ (< lat. anguilla, după fr.) s. f. Pește teleostean migrator, cu corpul în formă de șarpe, de c. 3 m lungime și c. 65 kg (Anguilla anguilla). Adulții migrează în M. Sargasselor, unde, după depunerea icrelor, mor. Larvele duse de Gulfstream, ajung după 2-4 ani în fluviile Europei, unde se transformă în adulți. Pătrunde și în M. Neagră și Dunăre.

BOARȚĂ (BOARCĂ) s. f. Pește teleostean mic (4,5-5 cm, în mod excepțional 8-9 cm), cu corp înalt și turtit lateral, răspîndit în bălțile și în lacurile de cîmpie din Europa, care își depune icrele între valvele scoicilor (Rhodeus sericeus).

PĂSTRUGĂ ~gi f. Pește marin de talie mare, cu botul plat și alungit ca un cioc de pasăre, pestriț pe spate și gălbui pe abdomen, apreciat pentru carnea lui gustoasă și icrele negre pe care le depune în râuri. [G.-D. păstrugii] /<sb. pastruga

KÉTA (< rus.) s. f. Pește teleostean înrudit cu păstrăvul, de c. 50-75 cm lungime (Oncorhynchus keta). Trăiește în mările din Extremul Orient și migrează în fluvii pentru reproducere. De la k. se obțin icrele de Manciuria.

NISETRU, nisetri, s. m. Pește mare migrator asemănător cu cega și păstruga, cu botul scurt și lat, cu plăci osoase ascuțite pe spinare și pe laturile corpului; e cunoscut pentru carnea și icrele lui (Acipenser güldenstaedtii). În luntrile burtoase se prăvălesc vedenii, Crapi albăstrui, nisetri, carașii de sidef. DRAGOMIR, P. 24. Dar la masă ce mînca? Numai cegă și postrugă Și galbenă caracudă, Și nisetru d-el mărunt. PĂSCULESCU, L. P. 175. – Variantă: nesetru (I. IONESCU, M. 86) s. m.

SOMON, somoni, s. m. Pește teleostean răpitor marin din familia salmonidelor, lung de 1-1,5 m și cu greutatea de 25-30 kg, cu carnea de culoare roz, foarte gustoasă, care migrează vara în fluvii pentru a-și depune icrele (Salmo salar). – Din fr. saumon.

nisetru sm [At: (a. 1749) GCR II, 43/2 / V: (îrg) ise~, (înv) nas~, năsăt~, nes~, (reg) mis~, misit~, năsetru, năsitru / Pl: ~ri / E: bg несетър, есетър] Pește răpitor din familia acipenseridelor, cu corpul alungit și îndesat, având pe laturi plăci cornoase, cu capul mic, botul scurt, lat și rotunjit, prevăzut cu patru mustăți, apreciat pentru carnea și icrele sale negre (Acipenser güldenstaedti).

NISETRU, nisetri, s.m. Pește din fam. acipenseridae (sturioni), prezent în Marea Neagră și Marea Caspică și în fluviile aferente, de până la 2 m lungime și o greutate de până la 100 kg, de la care se obțin icre negre cu bobul mare, de 3-3,5 mm diametru, de culoare cenușie-închisă (Acipenser güldenstaedti). – V. sturion

SALMONÍDE (< fr.; {s} lat. salmon „somon” + gr. eidos „aspect”) s. n. pl. Familie de pești teleosteeni migratori din ape dulci, mai ales de munte (ex. păstrăvul, lipanul, lostrița) sau care migrează în mări și oceane, unde își petrec viața de adult, revenind în fluvii pentru a-și depune icrele (ex. somonul, keta), caracterizați printr-o a două înotătoare dorsală, adipoasă (Salmonidae).

morun² sm [At: CUV. D. BĂTR. I, 206/4 / V: (reg) ~ran, ~ron / Pl: ~i / E: bg моруна] (Iht) 1 Specie de pește din familia sturionilor, cu corpul masiv atingând o lungime medie de 1 -3 m, cu capul relativ mic, cu botul triunghiular, cu pielea groasă, tare, prevăzută în partea dorsală cu scuturi osoase, apreciat pentru carnea și icrele lui negre (Huso huso). 2 (Reg) Porcușor (Gobio gobio). 3 (Reg) Scobar (Chondrastoma nasus).

MORUN² s. m. (Iht.) 1. Specie de pește din familia sturionilor, cu corpul masiv, atingînd o lungime medie de 1-3 m, cu capul relativ mic, cu botul triunghiular, cu pielea groasă, tare, prevăzută în partea dorsală cu scuturi osoase, apreciat pentru carnea și icrele lui negre (Huso huso). 1 maje de morun (a. 1588). CUV. D. BĂTR. I, 206/4. 200 camine de moron. URECHE, LET. I, 110/36. Și noi de aicea nu avem a cinsti pă dumneavoastră cu alt fără decât Irimis-ăm dumneavoastră un morun (a. 1702). BUL. COM. IST. II, 242. Să faci plăcintă de icre de nisetru și de postrugă i de morun (a. 1749). GCR II, 43/3. Să-i dea. . . 200 de cară de moron, de carii mulți aduce Dunărea, ȘINCAI, HR. I, 393/31. Căci dînd preste un moron, cigă sau viză mare, aceștia. . . opuneau o rezistință mare. ASACHI, S. L. II, 114. Farfurii cu mezelicuri de tot felul: marinată de stacoju, farfurioare mici cu icre proaspete de morun, FILIMON, O. I, 186. Morunu-n apă își face casă, Și sălămîsdra trâiește-n foc. ALECSANDRI, T. I, 370. Nu ospătați ceva ? Am ciorbă de crap, morun prăjit. CONTEMPORANUL, VI₁, 40, cf. ANTIPA p/ 372, id. F. I. 264, BIANU, D. S., ATILA, P. 420. Se obligă a plăti un tribut de. . . 400 boi și 300 cară de moroni pe an. N. A. BOGDAN, C. M. 25. Altceva nu vă putem pune dinainte decît morun. nisetru și păstrugă. SADOVEANU, O. XIII, 323. Ion ți-a spintecat bărbatul ca pe un morun. DAVODOGLU, O. 39. Să fii masă peștilor, conăcelul racilor Și prînzul morunilor. TEODORESCU, P. P. 577. ◊ (Rar, ca termen de comparație, sugerînd lungimea, mărimea deosebită) Mă trăgeam încetișor pe-o coastă, la marginea bălții, cît mi ți-i moronul. CREANGĂ, A. 65. 2. (Regional) Porcușor (Gobio gobio). Cf. BĂCESCU, P. 37. 3. (Regional) Scobar (Chondrostoma nasus) Cf. BĂCESCU, P. 150. – Pl.: moruni. – Și: (regional) moron. morîn (BĂCESCU, P. 145, H I 137, ALR II 6 239/987. – Din bg. моруна. Cf. scr. m o r u n a, ngr. μ ο ρ ο ῦ ν α.

șip² sm [At: ANTIPA, F. I. 263 / Pl: ~i / E: rs шип] Pește din familia acipenseridelor, cu o lungime medie de 75-100 cm, cu corpul alungit, acoperit pe spinare și pe laturi cu plăci cornoase, cu botul de formă triunghiulară, rotunjit la vârf, care trăiește în Marea Neagră și își depune icrele în regiunea gurii Dunării Si: (rar) șipcă² (Acipenser sturio).

SCRUMBIE ~i f. Pește marin, de talie mică, cu corpul alungit și turtit lateral. ◊ ~-albastră pește marin, de talie mică, cu corpul cilindric acoperit cu solzi mici, albastru-verzui pe spinare și cu dungi întunecate transversale (răspândit, mai ales, în Oceanul Atlantic). ~-de-Dunăre scrumbie care trece din Marea Neagră în Dunăre pentru a depune icre. [G.-D. scrumbiei; Sil. -bi-e] /<ngr. skumbrí

CÉGĂ, cegi, s.f. Pește din fam. acipenseridae (sturioni), un sturion mai mic, de 60-80 cm și 6-7 kg, caracterizat prin botul lung, ascuțit și întors în sus, cu mustăți ca niște franjuri, adaptat la viața în apele dulci aferente Mării Negre și Mării Caspice; oferă icre negre cu bob mic, de culoare cenușie-verzuie; se comercializează în Occident ca sterlet (Acipenser ruthenus). – V. sturion.

viză² sf [At: ASACHI, S. L. II, 114 / Pl: ~ze / E: rs, ucr виз, mg viza] 1 Pește din familia acipenseridelor, atingând o lungime medie de 1,5-2 m, cu capul alungit, cu botul lat, scurt și rotunjit la vârf, cu corpul aproape cilindric, cu pielea netedă, de culoare cenușiu-cafenie pe spate și albă pe pântece, apreciat pentru carnea și icrele lui (Acipenser glaber). 2 (Iht) Morun (Huso huso).

PĂSTRUGĂ, păstrugi, s.f. Pește din fam. acipenseridae (sturioni), prezent în Marea Neagră și Marea Caspică și fluviile aferente, de 1-2 m lungime și o greutate între 20 și 60 kg, având pe corp scuturi mici dințate și altele mari, stelate, cu botul lung și lat ca de rață, fără franjuri, de la care se obțin icre cu bob mai mic, de culoare cenușie (Acipenser stellatus). – V. sturion

NISÉTRU (< bg.) s. m. Pește din familia acipenseridelor, lung de c. 1-3 m, cu o greutate de până la 200 kg, cu plăci osoase pe spate și pe laturile corpului și cu botul scurt și rotunjit; trăiește în M. Neagră și M. Caspică și migrează primăvara în fluvii pentru reproducere (Acipenser güldenstaedti). Apreciat pentru carnea și icrele lui (icre negre).

MORÚN (< bg., scr., ngr.) s. m. Pește din familia acipenseridelor, având lungimea de 1,5-4 m, cu greutatea până la o tonă, de culoare cenușie-închisă, fără solzi, cu corpul masiv, gros, cap relativ mic și bot triunghiular (Huso huso). Trăiește în M. Neagră, M. Adriatică și M. Caspică și migrează în fluvii pentru reproducere. Este pescuit pentru carne și icrele negre. Trăiește până la 100 de ani.

MORUN, moruni, s.m. Pește din fam. acipenseridae (sturioni), cel mai mare sturion, numit și (rus.) beluga (Huso huso), cu corp gros, acoperit de scuturi mici, iar cele dorsale, mai mari, îngropate parțial în piele; poate ajunge până la 5-8 m lungime și 1600 kg; prezent mai ales în Marea Caspică și Marea de Azov, dar și în Marea Neagră, de unde urcă pe distanțe scurte în fluviile aferente; de la morun se obțin icrele negre cele mai valoroase, cu bobul foarte mare, de 3,3-4 mm diametru, de culoare cenușie-neagră, comercializate ca beluga-caviar. – V. sturion

SOMÓN (< fr.) s. m. Pește teleostean, răpitor, din familia salmonide, răspândit în mări și lacuri din zonele reci și temperate ale emisferei nordice; migrează vara în fluvii pentru reproducere. Există mai multe specii printre care s. din Oc. Atlantic (inclusiv M. Nordului, M. Baltică) și Oc. Arctic, care are lungime de 1 m lungime și greutate de c. 15 km (Salmo salar), s. din Oc. Pacific, care pătrunde în fluviile din America de N și s. din Extremul Orient asiatic (care își depune icrele în fluviile din E continentului dar și din arh. japonez) (Oncorhynchus keta).

CRAP, crapi, s. m. Pește de apă dulce, foarte răspîndit în apele curgătoare și stătătoare de la noi, cu solzii mari, de culori diverse (de la negru sau brun-verzui pînă la auriu), cu buza groasă și cu patru mustăți pe falca superioară (Cyprinus carpio). Plutea-n Siret un soare-n-vălurat, Săreau, să prindă cîte-o gîză, crapii. DRAGOMIR, S. 37. Era un crap ruginit venit în plimbare spre mal din bulboanele cele afunde ale iezerului. SADOVEANU, N. F. 48. A cumpărat un crap mare... ceva rar: patru chile și plin de icre. CARAGIALE, O. I 328.

SUBSTANTIV s. n. (cf. fr. substantif, lat. substantivus < substans „substanță” < sub „dedesubt” + stans „așezat”): parte de vorbire care denumește obiectele gramaticale. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, prin flexiune după număr și caz (parțial după gen), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect – funcție de bază; nume predicativ, atribut, complement direct, complement indirect, complement de agent, complement circumstanțial, apoziție și element predicativ suplimentar) și prin distribuție unidirecțională. ◊ ~ moștenit: s. transmis în limba română din latină sau din limba geto-dacilor, ca de exemplu cap, casă, câine, floare, frate, pâine etc. (din latină); barză, buză, mânz, sâmbure, viezure etc. (din substratul geto-dacic). ◊ ~ împrumutat: s. pătruns în limba română din alte limbi, după formarea acesteia, în etape diferite, ca de exemplu luncă, muncă, nevastă, plug, vreme etc. (din v. sl.); gând, hotar, marfă, oraș, sobă etc. (din maghiară); basma, cataif, cearșaf, cioban, zambilă etc. (din turcă); dascăl, hârtie, patimă, piper, tipar etc. (din neogreacă); ban, clacă, crap, grădină etc. (de la slavii de sud); boroană, borș, horn, nadă, posmag etc. (de la slavii de nord și de est); cartof, cufăr, flanelă, halbă, stofă etc. (din germană); algebră, balon, diviziune, epidemie, fotograf etc. (din franceză); ◊ ~ format pe terenul limbii române prin derivare, prin compunere sau prin conversiune (provenit din alt substantiv, din adjectiv, din numeral, din pronume, din verb, din adverb și din interjecție), ca de exemplu iepuraș, lupoaică, nucet, străbun, tristețe, țărănime etc.; bunăvoință, Câmpulung, miazăzi, Bolintinul din Vale, floarea-soarelui, Cluj-Napoca etc.; doiul, treiul, ielele, sinea, aproapele, binele, leneșul, oful, grăpatul, rănitul etc. ◊ ~ denominativ: s. derivat de la un nume – de la un substantiv sau de la un adjectiv, ca de exemplu cățeluș (< cățel + suf. -uș), puiandru (< pui + suf. -andru), strămoș (< pref. stră- + moș), răutate (< rău + suf. -ătate), frumusețe (< frumos + suf. -ețe), înălțime (< înalt + suf. -ime) etc. ◊ ~ concret: s. care are un conținut reprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu arbore, bondar, cioară, lăstun, masă, pământ, trăsnetele. ◊ ~ abstract: s. care are un conținut nereprezentabil în planul senzorial, ca de exemplu corectitudine, curaj, dezvoltare, dreptate, înțelepciune, necesitate, posibilitate, vigoare etc. ◊ ~ simplu: s. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie (orice substantiv moștenit, împrumutat sau format prin derivare și conversiune), ca de exemplu adevăr, albină, cer, inimă; bec, halva, hârleț; blândețe, copilaș, strămoș; viteazul, doiul, sinea, aratul etc. ◊ ~ compus: s. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie (orice substantiv format prin compunere), ca de exemplu bună-cuviință, scurt-circuit, planisferă, radiorecepție, cineclub, microfotografie, miniautomobil, telecinematecă, aeronavă, electromotor, Albă ca Zăpada, Cheile Bicazului, Curtea de Argeș, floare de colț, rochița rândunicii, untdelemn, Câmpulung etc. ◊ ~ articulat (determinat): s. însoțit de articol nehotărât sau hotărât (de aici sintagmele: articulat nehotărât – articulat hotărât, determinat nehotărât – determinat hotărât), ca de exemplu un om – niște oameni, omul – oamenii; o coasă – niște coase, coasa – coasele; un cerc – niște cercuri – cercul – cercurile. ◊ ~ nearticulat (nedeterminat): s. neînsoțit de articol nehotărât sau hotărât, ca de exemplu om, coasă, cerc – oameni, coase, cercuri. ◊ ~ comun (apelativ); s. care denumește obiecte gramaticale de același fel, ca de exemplu animal, copac, fag, frate, leu, mamă, nor, om, plantă, pod, turturea, viespe, zebră etc. ◊ ~ propriu: s. care denumește obiecte gramaticale individualizate, ca de exempiu Andrei, Anișoara, Badea, Constantin, Cristina, Dumitru, Despina, Eustațiu, Eufrosina; Florescu, Filipescu, Pietreanu, Stamate, Tudorache; Grivei, Joiana, Roiba; Caransebeș, Satu-Mare, Suceava, China, Iugoslavia, România; Dunărea, Mureșul, Nistrul, Oltul; Bucegi, Carpați, Himalaia etc. ◊ ~ epicen: s. care are o singură formă pentru ambele genuri (sau numai forma de masculin, sau numai forma de feminin), ca de exemplu cocostârc, cuc, dihor, elefant, pițigoi, rinocer etc.; cămilă, cârtiță, lebădă, pupăză, veveriță, zebră etc. ◊ ~ mobil: s. format în limba română prin moțiune (v.), cu ajutorul unui sufix moțional (v.). fie de la masculin, fie de la feminin, ca de exemplu lupoaică (< lup + suf. -oaică), tigroaică (< tigru + suf. -oaică), porumbiță (< porumb + suf. -iță) etc.; rățoi (< rață + suf. -oi), vulpoi (< vulpe + suf. -oi), curcan (< curcă + suf. -an), gâscan (< gâscă + suf. -an) etc. ◊ ~ individual: s. care denumește la forma de singular un singur obiect gramatical, ca de exemplu bujor, dimineață, ferigă, fiu, gutui, măr, salcie, șah, uragan etc. ◊ ~ colectiv: s. format cu ajutorul unui sufix colectiv; s. care denumește la forma de singular o multitudine de obiecte gramaticale identice, considerate ca un întreg. Astfel: brădet, nucet, pietriș, stejăriș, studențime, țărănime, iniște, porumbiște; companie, grupă, stol, turmă etc. ◊ ~ defectiv (de număr): s. lipsit de unele forme flexionare de singular sau de plural; s. care dispune de o flexiune sau de o paradigmă incompletă (fie la singular, fie la plural), ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, pătrunjel, piper, sânge, unt etc.; icre, moaște, ochelari, pantaloni, tărâțe etc. ◊ ~ cu forme multiple de singular sau de plural, ca de exemplu călăuz – călăuză, cojoc – cojoacă, țol – țoală; berbec – berbece, flutur – fluture; basc – bască, poem – poemă; cifru – cifră; bobi – boabe, ochi – ochiuri; capi – capete – capuri; curenți – curente, derivați – derivate; coli – coale, roți – roate; cărni – cărnuri, blăni – blănuri; mărfi – mărfuri, trebi – treburi; cămine – căminuri, refrene – refrenuri; rapoarte – raporturi, resoarte – resorturi etc. ◊ ~ de declinarea I: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -ă neaccentuat și în -a și -ea accentuate, ca de exemplu duminică, fată, sâmbătă, ziuă; papă, pașă, popă, tată, vlădică, vodă etc.; baclava, cherhana, dandana, mahala etc.; andrea, boccea, canea, cișmea, dușumea, perdea etc. ◊ ~ de declinarea a II-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în consoană dură, consoană muiată, -u vocalic, -u semivocalic, -i vocalic accentuat, -i semivocalic și -o accentuat sau neaccentuat, ca de exemplu bărbat, unchi, zimbru, leu, vulpoi, taxi, sloi, tango, radio etc. ◊ ~ de declinarea a III-a: s. terminat la nominativ singular nearticulat în -e neaccentuat, ca de exemplu codice, femeie, nume, pepene, pește, vulpe etc. ◊ ~ de tipul flexionar I: s. comun feminin, cu două forme cazuale la singular (una de N. Ac. și alta de D. G.) și cu o singură formă cazuală la plural (identică cu aceea de D. G. singular), ca de exemplu o casă – unei case, niște case – unor case etc. ◊ ~ de tipul flexionar II: s. comun masculin sau neutru, cu o singură formă cazuală la singular și cu o altă formă cazuală la plural, ca de exemplu alai – alaiuri, butoi – butoaie, câine – câini, codru – codri etc. ◊ ~ de tipul flexionar III: s. comun, masculin, feminin sau neutru, cu o singură formă cazuală la ambele numere, ca de exemplu ochi, pui; directoare, învățătoare; codice, nume etc. ◊ ~ apreciativ: s. care sugerează prin conținutul său lexical o atitudine de apreciere deosebită față de obiectul denumit, ca de exemplu cărturar, învățat maestru, magistru, meșter, savant etc. ◊ ~ depreciativ (peiorativ): s. care sugerează prin conținutul lui lexical o atitudine de dispreț, de lipsă de considerație, de batjocură față de obiectul denumit, ca de exemplu ageamiu, cârcotaș, farfara, gură-spartă, lichea, mojic, nulitate, otreapă, poltron, secătură etc.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.