abstractizare s. f. operație a gândirii constând în a degaja din mulțimea însușirilor și legăturilor fenomenelor și obiectelor pe cele fundamentale, esențiale, generale; abstracție. (< abstractiza)

AGFACOLOR adj. (În sintagma) Procedeu agfacolor = procedeu de obținere a imaginii colorate prin suprapunerea a trei straturi fotosensibile la culorile primare sau la cele fundamentale, utilizat în fotografie și cinematografie. – Din germ. Agfakolor.

ALBASTRU, -Ă, albaștri, -stre, adj., s. n. 1. Adj. Care are culoarea cerului senin. ♦ Fig. Melancolic, trist, sumbru. ◊ Expr. Inimă-albastră = a) suflet trist, p. ext. tristețe, jale; b) necaz, mânie, furie. Cu (sau de) sânge albastru = de neam mare, ales; nobil. (Fam.) E (cam) albastru = e (cam) rău, (cam) neplăcut, situația e (cam) dificilă. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată între verde și indigo; culoarea descrisă mai sus; albăstreală, albăstrime. ◊ Albastru de metilen = colorant albastru (1) întrebuințat în vopsitorie, în lucrări de biologie și în medicină. Albastru de Prusia (sau de Berlin) = ferocianură de fier folosită ca pigment albastru. – Lat. albaster (< albus).

APARAT, aparate, s. n. 1. Sistem de piese care servește pentru o operație mecanică, tehnică, științifică etc. Aparat de radio. Aparat telegrafic. 2. Sistem tehnic care transformă o formă de energie în alta. 3. Ansamblu de organe anatomice care servesc la îndeplinirea unei funcțiuni fundamentale. Aparat digestiv. 4. Totalitatea serviciilor (sau, p. ext. a personalului) care asigură bunul mers al unei instituții sau al unui domeniu de activitate. Aparat administrativ. ◊ Aparat de stat = totalitatea organelor de stat care îndeplinesc funcțiile acestuia; totalitatea angajaților acestor organe. 5. Ansamblul mijloacelor care servesc pentru un anumit scop. ◊ Aparat științific = totalitatea documentelor, izvoarelor, surselor de investigație științifică folosite de un cercetător. Aparat critic = totalitatea notelor și comentariilor care însoțesc o ediție critică. – Din lat. apparatus, fr. apparat, germ. Apparat (cu unele sensuri după fr. appareil).

AXIOMĂ, axiome, s. f. 1. Adevăr fundamental admis fără demonstrație, fiind evident prin el însuși. 2. Enunț prim, nedemonstrat, din care se deduc, pe baza unor reguli, alte enunțuri. [Pr.: -xi-o-] – Din fr. axiome.

BAZĂ, baze, s. f. I. 1. Parte care susține un corp, o clădire sau un element de construcție; temei, temelie. ♦ Latură a unui triunghi sau a unui poligon ori față a unui poliedru (care se reprezintă de obicei în poziție orizontală). ♦ Dreaptă care servește ca linie de pornire pentru construirea unei serii de triunghiuri topografice. 2. Fig. Ceea ce formează temeiul a ceva, elementul fundamental, esențial. ◊ Loc. adj. De bază = fundamental, esențial. Fără bază = neîntemeiat, inconsistent. ◊ Loc. adv. Pe (sau în) baza... sau pe bază de... = în conformitate cu..., pe principiul... ◊ Expr. A avea (ceva) la bază = a se întemeia pe ceva (sigur). A pune bazele a ceva = a întemeia, a funda. ♦ Elementul principal al unei substanțe chimice sau farmaceutice. 3. (De obicei urmat de determinarea „economică”) Totalitatea relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 4. Loc de concentrare a unor rezerve de oameni, de materiale etc., care servește ca punct de plecare pentru o anumită activitate. Bază de aprovizionare. Bază de recepție. Bază de atac. ◊ Bază aeriană = aeroport militar. Bază navală = port militar. Bază sportivă = complex de instalații sportive. 5. (În sintagma) Baza craniului = partea craniului care închide cutia craniană înspre ceafă. II. Corp chimic alcătuit dintr-un atom metalic legat cu unul sau mai mulți hidroxili, care albăstrește hârtia roșie de turnesol, are gust leșietic și, în combinație cu un acid, formează o sare. III. 1. Distanță între difuzoarele (externe) ale unui sistem de redare stereofonică. 2. (Electron.) Electrod corespunzător zonei cuprinse între cele două joncțiuni ale unui tranzistor. 3. (Electron.; în sintagma) Bază de timp = unitate funcțională a unor aparate electronice, care generează impulsuri la intervale de timp precise. – Din fr. base, (I 3) rus. [ekonomiceskaia] baza.

BIBLIE, biblii, s. f. Carte sacră a mozaismului și a creștinismului, alcătuită din Vechiul Testament și din Noul Testament, acesta din urmă fiind recunoscut numai de creștini. ♦ Fig. Carte voluminoasă. ♦ Fig. Carte fundamentală a unei literaturi, a unei științe. – Din lat. biblia.

BILATERAL, -Ă, bilaterali, -e, adj. 1.Care are două părți (sau două laturi) opuse, simetrice. 2. Care privește în același timp două laturi sau aspecte (fundamentale) ale unui întreg. 3. (Despre date, contracte, convenții) Care obligă în mod reciproc părțile interesate. – Din fr. bilatéral.

CAPITAL², -Ă, capitali, -e, adj. 1. De primă importanță, de frunte; fundamental, esențial. ◊ Reparație capitală = refacere a părților esențiale ale unei clădiri, ale unei mașini etc. ◊ Expr. A (o) lua de capital = a acorda o importanță exagerată unui fapt, unei afirmații etc. 2. (Despre caractere tipografice; adesea substantivat, f.) De dimensiuni mai mari decât litera obișnuită și cu o formă, de obicei, diferită; (despre litere) majuscul, verzal. 3. (În expr.) Pedeapsă capitală = pedeapsă cu moartea. – Din fr. capital.

CARACTER, caractere, s. n. 1. Ansamblul însușirilor fundamentale psihice-morale ale unei persoane, care se manifestă în modul de comportare, în ideile și în acțiunile sale. ♦ Personalitate morală fermă. ♦ Însușire morală care se manifestă prin perseverență, voință fermă și corectitudine. Om de caracter. 2. Individualitate care prezintă trăsături psihice complexe, zugrăvită într-o operă literară. ♦ Comedie de caracter = comedie în care intriga ia naștere din conflictul dintre caracterele contradictorii ale personajelor. Dans de caracter = formă prelucrată pentru scenă a dansurilor populare. 3. Trăsătură distinctivă care constituie specificul unui lucru, al unui fenomen etc. Însușire, particularitate a unui organism. Caractere moștenite (sau ereditare) și caractere dobândite (sau neereditare). 4. Caracteristică a unui ansamblu de litere, cifre, accente și semne de tipar din aceeași familie și din același corp. – Din fr. caractère, lat. character.

CARDINAL, -Ă, cardinali, -e, adj., s. m. I. Adj. Principal, esențial, fundamental. ◊ Punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, care ajută la determinarea poziției unui punct de pe glob. Numeral cardinal = numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, ființe etc. II. S. m. Titlu din ierarhia bisericii catolice, purtat de înalții demnitari care alcătuiesc consiliul papei și dintre care se alege noul papă; persoană care poartă acest titlu. ♦ (Adjectival; în sintagma) Roșu cardinal = roșu purpuriu. – Din fr. cardinal, lat. cardinalis.

CARTĂ, carte, s. f. 1. Nume dat (în evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii și libertăți fundamentale ale unor clase sau pături sociale și a servi drept constituție unui stat. 2. Manifest cuprinzând revendicările unei organizații politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care stă la baza organizării și funcționării unei organizații internaționale. Carta Organizației Națiunilor Unite. – Din fr. charte, lat. charta.

CATEGORIE, categorii, s. f. 1. Noțiune fundamentală și de maximă generalitate care exprimă proprietățile și relațiile esențiale și generale ale obiectelor și fenomenelor realității. 2. Grup de ființe, de obiecte sau de fenomene de același fel sau asemănătoare între ele. 3. (Biol.; în sintagma) Categorie sistematică (sau taxonomică) = fiecare dintre marile grupe de plante sau de animale asemănătoare și înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (Sport) Fiecare dintre grupele în care sunt împărțiți sportivii sau echipele după criterii de greutate, vârstă, sex, clasificare sportivă sau grad de pregătire. ◊ Categorie de greutate = categorie de concurs sportiv stabilită în raport cu greutatea corporală a concurentului. – Din fr. catégorie, lat. categoria.

CĂPĂTÂI, căpătâie, s. n. 1. Parte a patului sau a oricărui alt obiect, pe care se pune capul; p. ext. pernă sau alt obiect pe care se pune capul. ◊ Loc. adj. și adv. Fără căpătâi = fără ocupație (bine definită), fără rost. ◊ Expr. A sta la căpătâiul cuiva = a veghea lângă o persoană bolnavă. A nu avea căpătâi = a nu avea nici un rost în viață. (Înv.) A face (cuiva) de căpătâi = a căpătui; a căsători (pe cineva). ♦ Carte de căpătâi = a) carte fundamentală într-o disciplină sau în literatură; b) carte preferată. 2. Nume dat mai multor obiecte de uz casnic, care servesc drept suport la ceva. 3. Capăt (1), sfârșit. ◊ Expr. A scoate ceva la căpătâi sau a o scoate la căpătâi (cu ceva) = a termina ceva cu succes, a o scoate la capăt. A da de căpătâi = a da de capăt, a descurca. – Lat. capitaneum.

CĂPETENIE, căpetenii, s. f. Persoană care se află în fruntea unui grup; conducător, șef, comandant. ◊ Loc. adj. De căpetenie = de frunte, principal; fundamental. [Var.: (reg.) căpitenie s. f.] – Cap¹ + suf. -enie.

CELULAR, -Ă, celulari, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care aparține celulei (1), de natura celulei; alcătuit din celule. ◊ Teorie celulară = teorie după care celula (1) constituie elementul fundamental al organizării interne a plantelor și animalelor. 2. (Jur.; în sintagma) Regim celular = regim special la care sunt supuși, pe anumite perioade, deținuții în închisori, prin izolare severă în celule (4) individuale. 3. (În telecomunicații; în sintagma) Telefonie celulară = sistem de telefonie fără cablu care pentru transmiterea semnalelor digitale utilizează aparate de emisie-recepție de mică putere, emițătoare-receptoare de tip releu, fiecare acoperind o celulă (7), și echipamente computerizate pentru prelucrarea și comutarea semnalelor. Telefon celular = aparat de emisie-recepție, folosit în telefonia celulară; telefon mobil. II. S. n. Telefon celular, telefon mobil. Nu uita să-ți iei celularul. – Din fr. cellulaire (I 1, 2), engl. cellular [telephone] (I 3, II).

CELULĂ, celule, s. f. 1. Element constitutiv fundamental al organismelor vii, alcătuit din membrană, citoplasmă și nucleu, reprezentând cea mai simplă unitate anatomică. 2. (În sintagma) Celulă de partid = (în trecut) denumirea organizației de bază a partidului comunist. 3. Fiecare dintre cavitățile hexagonale ale fagurilor de ceară, în care albinele depun mierea, cresc ouăle, puietul sau depozitează hrana; alveolă. 4. Încăpere (strâmtă) în închisori, unde sunt ținuți arestații sau condamnații. 5. Ansamblu format din aripile (și fuzelajul) unui avion. 6. Fiecare dintre compartimentele sau elementele identice, alăturate și cu aceeași funcție, ale unui dispozitiv sau ale unui sistem tehnic. Celulă de siloz. 7. (În telecomunicații) Suprafață geografică limitată acoperită de un releu de emisie-recepție, în cadrul sistemului de telefonie celulară. – Din fr. cellule, lat. cellula.

CENTROPLASMĂ, centroplasme, s. f. (Biol.) Matricea fundamentală a cromozomului. – Din fr. centroplasme.

CLASĂ, clase, s. f. 1. Grup (mare) de obiecte, de elemente, de ființe, de fenomene care au însușiri comune. 2. (De obicei cu determinarea „socială”) Ansamblu de persoane grupate după criterii economice, istorice și sociologice. ◊ Loc. adj. De clasă = care se referă la o clasă socială sau la raporturile reciproce dintre clase; propriu, caracteristic unei clase sociale. 3. Fiecare dintre diviziunile fundamentale ale regnului animal sau vegetal, mai mică decât încrengătura și mai mare decât ordinul. 4. Unitate organizatorică de bază în sistemul învățământului, compusă dintr-un număr de elevi care au aceeași vârstă, o pregătire școlară egală și învață împreună în cursul unui an pe baza aceleiași programe de învățământ. ♦ Unitate organizatorică într-un institut de artă, cuprinzând pe toți elevii unui profesor, indiferent în ce an de studii se află. ♦ Sală în care se țin cursurile pentru asemenea grupuri de elevi. ♦ (Franțuzism) Timpul în care se ține o lecție; oră de curs. 5. Fiecare dintre grupele de câte trei cifre ale unui număr cu mai multe cifre. Clasa miilor. 6. Categorie (după confort și tarif) a vagoanelor, compartimentelor, cabinelor etc. pentru călătoria cu trenul, cu tramvaiul, cu vaporul. 7. Categorie, grad, rang, care se acordă unui salariat potrivit funcției avute. 8. (În expr.) De (mare) clasă sau (de) clasa întâi = de calitate superioară, de prima calitate, de (mare) valoare. [Var.: (înv.) clas s. n.] – Din fr. classe, germ. Klasse.

DAT¹, daturi, s. n. I. Faptul de a da²; (urmat de determinări introduse prin prep. „la”) efectuare a anumitor operații de prelucrare. Datul la rindea. II. 1. Realitate ca punct de la care se pleacă într-un raționament, într-o discuție; fapt din care rezultă sau se deduc altele; noțiune fundamentală. 2. (În superstiții) Boală care s-ar datora vrăjilor, farmecelor. 3. (În expr.) Așa e datul (cuiva) = așa e soarta (cuiva). – V. da².

DOGMĂ, dogme, s. f. 1. Învățătură, teză etc. fundamentală a unei religii, obligatorie pentru adepții ei, care nu poate fi supusă criticii și nu admite obiecții. 2. Teză, doctrină politică, științifică etc. considerată imuabilă și impusă ca adevăr incontestabil. – Din fr. dogme, lat. dogma.

GALBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii^[1] etc. ◊ Rasă galbenă = grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben (2). ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu întrebuințată ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) galbin, -ă adj., subst.] – Lat. galbinus. modificată

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. – Din lat. genus, -eris.

GENERAL², -Ă, generali, -e, adj. 1. Care este comun tuturor (sau marii majorități a) ființelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie. ♦ (Substantivat, n.) Ceea ce este comun tuturor (sau marii majorități a) ființelor sau obiectelor dintr-o anumită categorie; spec. categorie filozofică reflectând trăsăturile esențiale comune obiectelor dintr-o clasă. ♦ (Despre un fenomen sau o situație) Care privește pe toți, care cuprinde pe toți, la care participă toți (sau marea majoritate). 2. Care privește ceva în ansamblu, în trăsăturile fundamentale, care se ocupă în linii mari de ceva. ◊ Cultură generală = cultură bazată pe cunoașterea elementelor fundamentale ale creațiilor din diferite domenii ale științei și artei. ◊ Loc. adv. În general = în linii mari; fără referire la un caz anumit. 3. Care se întâmplă, care există pe o întindere mare, care cuprinde o arie foarte largă sau totul. 4. Care are toată răspunderea în conducerea unei anumite diviziuni dintr-o instituție, dintr-o întreprindere etc. Director general. – Din fr. général, lat. generalis.

GINTĂ, ginți, s. f. Grup de oameni care provin dintr-un strămoș comun, formând unitatea (4) de producție fundamentală a comunei primitive; formă de organizare socială proprie unui asemenea grup de oameni. ♦ (Livr.) Neam; origine. ◊ (Jur.) Dreptul ginților = dreptul internațional. – Din lat. gens, -ntis.

GLAS, glasuri, s. n. 1. Ansamblul sunetelor produse de vibrarea coardelor vocale umane; facultate specifică omului de a emite sunete articulate; voce. ◊ Loc. adv. Într-un glas = (toți) deodată; în unanimitate. ◊ Expr. A da glas = a) a striga; b) a exprima (oral sau în scris). A ridica (sau a înălța) glasul = a vorbi, a răspunde cu un ton ridicat, tare, răstit; a protesta. A căpăta (sau a prinde) glas = a căpăta curaj, a-și reveni (și a începe să vorbească). A-i pieri (cuiva) (sau a i se stinge, a-și pierde) glasul = a nu mai putea să vorbească, să răspundă; a nu mai avea ce răspunde. ♦ (La pl.) Murmur sau vuiet produs de mai multe persoane (care vorbesc concomitent). ♦ Ciripit sau cântec al păsărilor. ♦ Strigăt produs de unele animale. 2. Fig. Zgomot produs de vânt, de o apă etc.; sunet produs de un instrument muzical sau de un obiect sonor. 3. Fig. (Înv.) Veste, știre. 4. Denumire dată scării muzicale în cântarea bisericească răsăriteană. ♦ Fiecare dintre cele opt moduri (3) fundamentale după care se execută cântările bisericești. – Din sl. glasŭ.

GLUCIDĂ, glucide, s. f. Substanță organică naturală care conține carbon, hidrogen și oxigen, reprezentând un constituent fundamental al materiei vii și având un rol important în metabolism; hidrat de carbon, carbohidrat. – Din fr. glucide.

IDEE, idei, s. f. 1. Termen generic pentru diferite forme ale cunoașterii logice; noțiune, concept. 2. Principiu, teză cuprinzătoare, teză fundamentală, concepție, gândire, fel de a vedea. ♦ Opinie, părere, gând, convingere, judecată. ◊ Expr. A avea idee = a avea cunoștințe (sumare), a fi informat (despre ceva). Ce idee! = exclamație de dezaprobare. Dă-mi o idee = ajută-mă cu o sugestie sau să găsesc o soluție. ♦ Intenție, plan, proiect. 3. (În expr.) Idee fixă = imagine, gând delirant izolat, intens și durabil, lipsit de rațiune. ♦ Teamă, grijă cu privire la ceva, panică. ◊ Expr. (Fam.) A băga (pe cineva) sau a intra la (o) idee (sau la idei) = a face să se îngrijoreze, să se teamă sau a se îngrijora, a se teme. 4. (În expr.) O idee (de...) = o cantitate mică, redusă etc. O idee mai mare. – Din fr. idée, lat. idea.

IDENTITATE, identități, s. f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însuși. ◊ Principiul identității = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relație de egalitate în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis.

INDIGO, indigouri, s. n., adj. invar. 1. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, cuprinsă între albastru și violet. 2. Adj. Care are culoarea descrisă mai sus. 3. S. n. Materie colorantă albastru-închis, extrasă din frunzele mai multor plante tropicale sau obținută sintetic din anilină sau din acid antranilic și folosită pentru vopsirea lânii și a bumbacului. 4. S. n. Hârtie-carbon; plombagină. [Var.: indigou s. n.] – Din fr. indigo.

INDUCȚIE, inducții, s. f. 1. Formă fundamentală de raționament, care realizează trecerea de la particular la general. 2. Producere sau influențare a unui fenomen de către un alt fenomen altfel decât printr-o acțiune mecanică nemijlocită. ◊ Inducție magnetică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului magnetic, determină macroscopic starea magnetică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electrică = mărime fizică vectorială care, împreună cu intensitatea câmpului electric, determină macroscopic starea electrică a câmpului electromagnetic din corpuri. Inducție electromagnetică = fenomen de apariție a unei tensiuni electromotoare într-un circuit străbătut de un flux magnetic variabil. Inducție electrostatică = separare a sarcinilor electrice și redistribuirea lor pe suprafața unui conductor, datorită acțiunii unui câmp electric; electrizare prin influență¹ (2). 3. Mecanism nervos prin care o stare de excitație sau de inhibiție aflată într-un centru nervos favorizează sau determină apariția stării opuse într-un alt centru nervos. – Din fr. induction, lat. inductio.

INFRASTRUCTURĂ, infrastructuri, s. f. 1. Ansamblul elementelor care susțin partea principală a unei construcții, care o fixează de teren și care transmite acestuia forțele. 2. Ansamblul instalațiilor de la sol necesare pentru decolarea, aterizarea, adăpostirea și întreținerea avioanelor. 3. Sistem de relații între elementele fundamentale ale unui macrosistem (social). – Din fr. infrastructure.

INHIBIȚIE, inhibiții, s. f. 1. Proces fundamental al activității nervoase, opus excitației, care se manifestă prin diminuarea, frânarea sau suprimarea efectelor excitației. 2. (Chim.) Fenomen de oprire, de întârziere sau de micșorare a vitezei de desfășurare a unei reacții chimice cu ajutorul inhibitorilor. – Din fr. inhibition, lat. inhibitio.

INTRODUCERE, introduceri, s. f. Acțiunea de a (se) introduce și rezultatul ei. 1. Băgare, vârâre. ♦ Includere, inserare, înglobare; punere în practică. 2. Capitol al unei lucrări sau parte de la începutul ei, în care se prezintă, în linii generale, intențiile acesteia, elementele sau noțiunile fundamentale necesare înțelegerii ei; introducție. ♦ Partea de la început a unei compoziții (artistice), a unei scrisori etc. 3. Lucrare științifică în care se expun noțiunile generale, elementare sau pregătitoare ale unui domeniu de cunoștințe. – V. introduce.

ÎNMULȚIRE, înmulțiri, s. f. Acțiunea de a (se) înmulți și rezultatul ei. ♦ Operație aritmetică fundamentală care constă din mărirea unui număr (deînmulțit) de atâtea ori cât alt număr (înmulțitorul), pentru obținerea unui rezultat numit produs; multiplicare. ◊ Tabla înmulțirii = tablou care conține produsele înmulțirii între ele a primelor zece numere. – V. înmulți.

JUDECATĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da în (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).

JUSTIȚIE s. f. 1. Totalitatea organelor de jurisdicție dintr-un stat; ansamblul legilor și al instanțelor judecătorești; sistemul de funcționare a acestor instanțe. 2. Una dintre formele fundamentale ale activității statului, care constă în judecarea pricinilor civile sau penale și în aplicarea pedepselor prevăzute de lege. ◊ Expr. A chema (sau a se prezenta) în fața justiției = a cita (sau a se prezenta) la judecată. 3. Dreptate, echitate. – Din fr. justice, lat. justitia.

KELVIN s. m. (Fiz.) Unitate fundamentală pentru măsurarea temperaturii în sistemul internațional. [Abr.: K] – Din engl., fr. kelvin.

MOTIV, motive, s. n. I. Cauza, rațiunea, pricina unei acțiuni; imboldul care împinge la o acțiune sau care determină o acțiune; mobil. ◊ Loc. adv. Fără motiv = nejustificat. ◊ Loc. conj. Pentru motivul că... = fiindcă, deoarece. ♦ Pretext. ◊ Loc. conj. Pe motiv că... = pretextând că..., aducând argumentul că... ◊ Expr. A da cuiva motiv să... = a provoca pe cineva să..., a da cuiva pretext să... II. 1. Cel mai mic element constitutiv al unei piese muzicale, din dezvoltarea căruia ia naștere tema muzicală; temă, melodie, intonație. 2. Element pictural sau sculptural fundamental, folosit într-o compoziție decorativă sau arhitecturală. 3. Idee fundamentală sau temă principală a unei opere literare. – Din fr. motif, it. motivo, germ. Motiv.

NUCLEIC, nucleici, adj. (În sintagma) Acid nucleic = acid organic complex care conține în moleculă baze azotate de tip special, acid fosforic etc., având un rol fundamental în sinteza proteinelor din organism și în transmiterea caracterelor ereditare; acid nucleinic. [Pr.: -cle-ic] – Din fr. nucléique.

NUCLEOPLASMĂ, nucleoplasme, s. f. (Biol.) Substanță fundamentală a nucleului (3) formată din proteine, enzime și acizi ribonucleici. [Pr.: -cle-o-] – Din fr. nucléoplasme.

ORGANIC, -Ă, organici, -ce, adj. 1. Care ține de structura, de esența, de funcțiile unui organ sau ale unui organism; privitor la organe sau organisme vii. 2. Care are structura unui organism (1), constituind un întreg diferențiat și în același timp unitar; organizat, unitar, inseparabil. ♦ Care rezultă din organizarea, din construcția însăși a unui lucru; esențial, lăuntric, intrinsec. ♦ Fundamental. ♦ (Și adv.; despre relații, legături) Analog legăturii care unește părțile unui organism (1); indisolubil. 3. (Despre substanțe, materii etc.) Care este alcătuit din carbon și hidrogen, uneori și din alte elemente chimice (oxigen, azot etc.). ◊ Chimie organică = ramură a chimiei care studiază hidrocarburile și derivații acestora. – Din lat. organicus, fr. organique.

VOCABULAR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care variază de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înțeleg, dar nu le utilizează (decât accidental). Vocabular de bază (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (Înv.) Dicționar, de obicei de proporții mici; lexic, glosar. [Var.: (înv.) vocabulariu s. n.] – Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium.

MATRICE, (1, 2) matrice, s. f. 1. (Mat.) Sistem de numere grupate într-un tablou dreptunghiular care are un anumit număr de coloane, linii sau rânduri. 2. (Log.) Tabel reprezentând valoarea de adevăr a unui enunț pe baza valorii de adevăr a elementelor sale componente. 3. (Anat.) Uter. ♦ Fig. Obârșie, origine. 4. (Biol.) Partea fundamentală, nediferențiată a citoplasmei, a cromozomilor etc. – Din lat. matrix, -icis, fr. matrice.

CLOROFILĂ s. f. Pigment care se găsește în părțile verzi ale plantelor și care joacă un rol fundamental în fotosinteză. – Din fr. chlorophylle.

CULOARE, culori, s. f. 1. Totalitatea radiațiilor de lumină de diferite frecvențe pe care le reflectă corpurile și care creează asupra retinei o impresie specifică; aspectul colorat al corpurilor. ◊ Culoare caldă = culoare aflată în prima jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre infraroșu). Culoare rece = culoare aflată în cea de a doua jumătate a domeniului radiațiilor luminoase (spre ultraviolet). Culoare fundamentală = fiecare dintre culorile (roșu, galben și albastru) care nu pot fi obținute prin amestecul altor culori. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) De culoare = care are pigmentație neagră, galbenă etc. ◊ Expr. A avea culoare = a avea obrajii rumeni, a arăta bine. A-și pierde culoarea = a) (despre fața omului) a deveni palid; b) (despre țesuturi) a se decolora. 2. Fig. Fel de a descrie sau de a prezenta pe cineva sau ceva. ◊ Culoare locală = trăsăturile caracteristice ale unei țări, ale unei epoci etc., redate într-o operă literară, artistică. Culoare istorică = evocare a unei epoci istorice prin ceea ce are ea mai caracteristic. Culoare politică = apartenență la un partid politic. 3. Substanță întrebuințată pentru a vopsi, a picta etc.; materie colorantă. 4. Fiecare dintre cele patru categorii în care se împart cărțile de joc după culoare (1) și forma punctelor. [Var.: coloare s. f.] – Din lat. color, -oris, fr. couleur.

FUNDAMENTAL, -Ă, fundamentali, -e, adj. 1. De bază, principal, esențial. 2. (Fon.; substantivat, f.) Frecvență fundamentală. – Din fr. fondamental, lat. fundamentalis.

LOGIC, -Ă, logici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte. ◊ Logică generală = logică clasică, de tradiție aristotelică, care studiază formele logice fundamentale (noțiunea, judecata, raționamentul), precum și principiile gândirii. Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care cercetează operatorii logici și care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, în electronică, cibernetică, lingvistică; logistică. Logică dialectică = concepție filozofică a logicii de pe pozițiile materialismului dialectic, care studiază dialectica formelor logice, raportul lor cu conținutul. 2. Gândire justă, raționament corect, consecvent și temeinic. ♦ Fel de a gândi al cuiva. 3. Cerință firească, temei rațional, rațiune. II. 1. Adj. Potrivit cu regulile logicii (I); rațional, just, întemeiat, corect. ◊ Cap logic = minte care gândește rațional; persoană care gândește întemeiat, rațional. 2. (Fiz., în sintagma) Circuit logic = circuit electronic sau electromecanic folosit în calculatoarele electronice, cu ajutorul căruia se pot efectua operații logice elementare. 3. (În sintagmele) Diagramă (sau schemă) logică = reprezentare grafică a unui algoritm; organigramă. – Din fr. logique.

NOȚIUNE, noțiuni, s. f. 1. Formă logică fundamentală a gândirii omenești care reflectă caracterele generale, esențiale și necesare ale unei clase de obiecte; concept. 2. Cunoștință generală despre valoarea, sensul, însemnătatea unui lucru; idee, concepție despre ceva. 3. (La pl.) Cunoștințe, principii generale de bază într-un anumit domeniu. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. notion, lat. notio, -onis.

MOTO², motouri, s. n. Citat luat, de obicei, dintr-o operă consacrată sau semnată de un autor celebru, pus la începutul unei lucrări, al unui capitol etc. cu scopul de a releva ideea fundamentală a scrierii respective. – Din it. motto, germ. Motto.

FILOZOF, -OAFĂ, filozofi, -oafe, s. m. și f. 1. Persoană care se ocupă cu filozofia, care studiază și prelucrează problemele fundamentale ale filozofiei, care are o concepție proprie în domeniul filozofiei; gânditor. 2. (Pop.) Om învățat, priceput în toate; spec. astrolog. 3. Persoană care are o atitudine înțeleaptă față de viață. [Var.: filosof, -oafă s. m. și f.] – Din ngr. philósophos, fr. philosophe.

LUPTĂ, lupte, s. f. 1. Încăierare, bătaie între două (sau mai multe) persoane (de obicei fără folosirea armelor), care caută să se învingă una pe alta (sau unele pe altele). ◊ Luptă dreaptă = luptă (1) corp la corp, fără arme și fără vicleșuguri. ♦ (La pl.) Ramură sportivă în care se întrec, după anumite reguli, doi luptători. ◊ Lupte clasice (sau greco-romane) = formă de lupte în care procedeele tehnice reglementare se aplică numai la partea superioară a corpului (de la linia de centură în sus). Lupte libere = formă de lupte la care procedeele tehnice se aplică la oricare dintre părțile corpului, putând fi executate și cu ajutorul picioarelor. 2. Ciocnire armată între două forțe inamice; bătălie. ♦ Fig. Ciocnire între două forțe care acționează în sens contrar. ◊ Luptă de clasă = (în teoria marxist-leninistă) luptă desfășurată pe plan economic, politic și ideologic între clase cu interese fundamentale opuse. 3. Străduință depusă de cineva pentru a învinge o greutate, o nevoie sau pentru a se apăra. 4. Străduință depusă de cineva pentru a combate o idee, o concepție, o deprindere; combatere. – Lat. lucta.

SOCOTEALĂ, socoteli, s. f. 1. Calculare, calcul numeric, evaluare numerică. ◊ Expr. A face (sau a da cuiva) socoteala = a plăti (cuiva) ceea ce i se cuvine, ceea ce are de primit. Pe socoteala mea (sau a ta etc.) = pe cheltuiala mea (sau a ta etc.). A-și greși socotelile = a se înșela în așteptări; a nu izbuti. A ieși la socoteală (cu ceva sau cu cineva) = a ajunge la o rezolvare convenabilă, favorabilă (în legătură cu ceva sau cu cineva). A pune (ceva) la socoteală = a lua în considerație (ceva). A pune (ceva) în socoteala cuiva = a obliga pe cineva să plătească (ceva); a imputa cuiva (ceva). ♦ Cont, situație (de venituri și cheltuieli). ♦ (Fam.) Fiecare dintre cele patru operații aritmetice fundamentale. ♦ Sumă de bani datorată (pentru o consumație, o cumpărătură etc.); notă de plată. ♦ Privire asupra unor fapte din trecut; bilanț. 2. Proiect, plan, gând, idee. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) la socoteală = a-i fi (cuiva) pe plac; a-i conveni. (Pop.) A-și da cu socoteala (că)... = a fi de părere că...; a crede că... 3. (În expr.) A da socoteală cuiva (de ceva) = a răspunde în fața cuiva (de ceva). A ține socoteală de... = a lua în considerare, a avea în vedere. Pe socoteala cuiva = în legătură cu cineva. 4. Rost, rațiune; măsură. ◊ Loc. adv. și adj. Cu (sau fără) socoteală = (ne)chibzuit, cu (sau fără) motiv. 5. (Fam.) Treabă, lucru. – Socoti + suf. -eală.

TACTIC, -Ă, tactici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Parte componentă a artei militare care se ocupă cu studiul, organizarea, pregătirea și ducerea luptei pentru a îndeplini cu maximum de eficacitate scopurile fixate. 2. Știința de a determina, pentru o perioadă relativ scurtă, linia de conduită a unei mișcări sociale sau a unui partid politic, în funcție de împrejurările social-politice din acea perioadă și pentru realizarea unui obiectiv fundamental. ♦ P. gener. Totalitatea mijloacelor întrebuințate pentru a izbuti într-o acțiune. II. Adj. Care ține de tactică (I), privitor la tactică; conform cu o anumită tactică. – Din fr. tactique.

TRAGICOMEDIE, tragicomedii, s. f. 1. Specie a genului dramatic cu subiect patetic, în care conflictele fundamentale, grave, profunde, însoțite de unele incidente comice, sunt rezolvate printr-un deznodământ fericit. 2. Fig. Întâmplare care prezintă un amestec de elemente tragice și elemente comice. – Din fr. tragi-comédie, lat. tragicomoedia.

TRATAT, tratate, s. n. 1. Înțelegere scrisă încheiată între două sau mai multe state, în vederea determinării, într-un anumit domeniu, a drepturilor și a obligațiilor părților contractante sau în scopul stabilirii unor norme juridice; acord internațional, convenție internațională. 2. Lucrare cu caracter special, în care sunt expuse, metodic, problemele fundamentale ale unei discipline. [Var.: (înv.) tractat s. n.] – Din it. trattato.

FOND, fonduri, s. n. I. 1. (În corelație cu formă) Conținut. ◊ Articol de fond = articol care tratează o problemă actuală importantă; editorial. Fond lexical principal sau fondul principal (de cuvinte) = partea esențială a vocabularului unei limbi, caracterizată printr-o mare stabilitate, cuprinzând toate cuvintele cu mare frecvență care denumesc, de obicei, noțiuni fundamentale și care sunt, în general, cuvinte vechi, cu numeroase derivate și cu multe expresii și locuțiuni. ◊ Loc. adv. În fond = în realitate, de fapt. 2. Totalitatea trăsăturilor esențiale ale caracterului unei persoane (sub aspectul lor pozitiv). 3. Culoare de bază a unui tablou, a unei țesături etc. pe care se conturează desenele sau figurile; câmp. ♦ Desen executat pe un suport opac, care servește drept decor în desfășurarea desenelor animate. ♦ Ansamblul desenelor sau ornamentelor care se imprimă cu o culoare mată pe suprafața hârtiei, folosite la tipărirea acțiunilor și a altor hârtii de valoare. 4. Nume dat unor probe sportive care se desfășoară pe distanțe mari și care necesită o deosebită rezistență fizică. 5. (Fiz.) Radiație greu de înlăturat sau inevitabilă, cu caracter parazit, în prezența căreia se efectuează o experiență sau o măsurare. II. 1. Valoare materială reprezentată prin bani sau prin alte bunuri economice acumulate sau rezervate pentru un anumit scop. ◊ Fond de acumulare v. acumulare. ◊ Expr. (Fam.) A fi în fonduri = a avea bani. 2. Totalitatea bunurilor sau a valorilor de bază dintr-un domeniu al culturii. ◊ Fond de cărți = totalitatea cărților pe care le posedă o bibliotecă. – Din fr. fond.

FOSFATAZĂ, fosfataze, s. f. Enzimă care participă la toate procesele organice fundamentale. – Din fr. phosphatase.

FRECVENȚĂ, frecvențe, s. f. 1. Repetare deasă și regulată a unei acțiuni, a unui fapt. ♦ (În învățământ) Participare a studenților sau a elevilor la cursuri. 2. (Fiz.) Mărime care arată de câte ori se produce un fenomen într-o unitate de timp. ◊ Curent de înaltă (sau de joasă) frecvență = curent electric care își schimbă sensul de un număr mare (sau mic) de ori într-o unitate de timp. 3. (Fon.; în sintagma) Frecvență fundamentală = primă armonică a unui semnal complex; fundamentală. – Din lat. frequentia, fr. fréquence.

FRUMOS, -OASĂ, frumoși, -oase, adj., adv., s. n. I. Adj. 1. (Adesea substantivat; despre ființe și părți ale lor, despre lucruri din natură, obiecte, opere de artă etc.) Care place pentru armonia liniilor, mișcărilor, culorilor etc.; care are valoare estetică; estetic. ◊ Arte frumoase = pictură, sculptură, gravură (în trecut și arhitectură, poezie, muzică, dans) ♦ (Substantivat, f. pl. art.) Ielele. 2. Care place, care trezește admirația din punct de vedere moral. ◊ Expr. (Substantivat) A lua (pe cineva) cu frumosul = a trata (pe cineva) blajin, cu menajamente. 3. (Despre timp) Senin, calm (din punctul de vedere al stării atmosferice). 4. (Despre lucruri sau fapte) Important, considerabil, remarcabil. II. Adv. 1. În mod plăcut, armonios, estetic. 2. Potrivit, bine; așa cum se cuvine. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) frumos = (despre obiecte de îmbrăcăminte) a i se potrivi (cuiva), a-i veni bine; (despre purtări) a fi așa cum trebuie, cum se cere. A face frumos = (despre câini) a sta sluj. A fi frumos (din partea cuiva) = a se cuveni, a fi cuviincios; a fi lăudabil. III. S. n. Categorie fundamentală a esteticii prin care se reflectă însușirea omului de a simți emoție în fața operelor de artă, a fenomenelor și a obiectelor naturii etc. și care are ca izvor obiectiv dispoziția simetrică a părților obiectelor, îmbinarea specifică a culorilor, armonia sunetelor etc. – Lat. formosus.

PARENCHIM, parenchime, s. n. 1. Țesut animal cu aspect spongios, bogat în vase sangvine, specific organelor glandulare. 2. Țesut vegetal fundamental, bogat în spații intercelulare, care formează cea mai mare parte a organelor moi ale plantelor. – Din it. parenchima, fr. parenchyme.

PARISILABIC, -Ă, parisilabici, -ce, adj. (Despre substantive sau adjective) A cărui temă păstrează același număr de silabe în cursul declinării (în formele cazuale fundamentale). – Din fr. parisyllabique.

PARTE, părți, s. f. I. 1. Ceea ce se desprinde dintr-un tot, dintr-un ansamblu, dintr-un grup etc., în raport cu întregul; fragment, bucată, porțiune. ◊ În parte = a) loc. adv. în oarecare măsură, parțial; b) loc. adj. și adv. separat, deosebit, unul câte unul, pe rând; c) loc. adv. făcând abstracție de ceilalți, aparte. ◊ Expr. În (cea mai) mare parte = în majoritate; în bună măsură. Cea mai mare parte (din... sau dintre) = majoritatea. Parte..., parte... = (despre oameni) unii... alții...; (despre lucruri) atât..., cât și...; (în corelație cu sine însuși) unii oameni..., alți oameni...; unele lucruri..., alte lucruri.... 2. Element constitutiv, precis delimitat, din structura unui tot, a unui ansamblu; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru; p. ext. sector, compartiment. ◊ Parte de vorbire (sau de cuvânt) = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracteristicile morfologice și sintactice. Parte de propoziție = cuvânt sau grup de cuvinte din alcătuirea unei propoziții, care poate fi identificat ca unitate sintactică aparte după funcția specifică îndeplinită în cadrul propoziției. ◊ Expr. A face parte din... (sau dintre...) = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot; a fi membru al unei grupări. A lua parte la... = a participa; a contribui la... ♦ Diviziune (cu caracteristici bine precizate) a unei opere literare, muzicale etc. ♦ Ceea ce revine de executat fiecărui interpret sau fiecărui instrument dintr-o partitură muzicală scrisă pentru ansambluri. ♦ Spec. Porțiune a corpului unui om sau al unui animal care formează o unitate în cadrul întregului. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. ◊ Expr. Partea leului = partea cea mai mare dintr-un bun, dintr-un câștig (realizat în comun), pe care și-o rezervă cineva pentru sine. (Fam.) A face (cuiva) parte de ceva = a da (cuiva) ceva, a face (cuiva) rost de ceva; a-l avea în vedere cu... A-și face parte (din...) = a-și însuși ceva (în mod abuziv). A fi la parte cu cineva = a fi asociat cu cineva la o afacere, a beneficia împreună cu altul de pe urma unui câștig. ♦ (Pop.) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. ◊ Expr. A (nu) avea parte de cineva (sau de ceva) = a (nu) se bucura de ajutorul, de prietenia sau de existența cuiva sau a ceva; a (nu) avea fericirea să conviețuiască cu cineva drag. (Fam., ca formulă de jurământ) Să n-am parte de tine dacă știu. ♦ Noroc, șansă. ♦ (Concr.; pop.) Persoană considerată ca fiind predestinată să devină soțul sau soția cuiva ori în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. 4. Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, la o afacere etc., dând dreptul la o cotă corespunzătoare din beneficiu; (concr.) cota respectivă care revine fiecărui participant. ◊ Loc. adj. și adv. În parte = a) (care se face) în mod proporțional; b) (în sistemul de arendare a pământurilor) (care se face) în dijmă, cu plata unei dijme. La parte = (care este angajat) cu plata într-o anumită cotă din beneficiul realizat. ◊ Expr. Parte și parte = în părți, în cote egale. II. 1. Regiune (geografică), ținut; loc; țară. ◊ Loc. adj. Din (sau de prin) partea (sau părțile) locului = care este din (sau în) regiunea despre care se vorbește; băștinaș, originar (din...). ◊ Loc. adv. În (sau din, prin) toate părțile = (de) pretutindeni; (de) peste tot. În nici o parte = nicăieri. În ce parte? = unde? Din ce parte de loc? = de unde? În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește; pe acolo. În altă parte = aiurea. 2. Margine, latură, extremitate a unui lucru, a corpului unei ființe etc.; fiecare dintre cele două laturi sau dintre fețele ori muchiile unui obiect. ◊ Loc. adv. (Pe) de o parte... (pe) de altă parte... (sau pe de alta...) = într-un loc..., într-alt loc...; într-o privință..., în altă privință..., dintr-un punct de vedere..., din alt punct de vedere... Într-o parte = strâmb, oblic, pieziș. La o parte = a) într-o latură, la oarecare distanță, mai la margine; b) izolat, separat. ◊ Expr. A se da la o (sau într-o) parte = a se da în lături, a face loc să treacă cineva; p. ext. a se eschiva, a se feri (să acționeze, să ia poziție). La o parte! = ferește-te! fă loc! A da la o parte = a) a deplasa lateral; b) a îndepărta, a elimina. A pune la o parte = a economisi, a strânge. A lăsa la o parte = a renunța la..., a înceta să... (Fam.) A fi (cam) într-o parte = a fi zăpăcit, țicnit, nebun. 3. Direcție, sens (în spațiu). 4. Fig. Punct de vedere într-o problemă dată; privință. Din partea mea fă ce vrei. III. 1. Categorie socială, profesională etc.; tabără, grup, colectivitate; persoanele care alcătuiesc o asemenea categorie, tabără etc. ◊ Loc. adj. Din (sau dinspre) partea mamei (sau a tatălui) = care face parte din familia mamei (sau a tatălui). ◊ Expr. A fi (sau a se declara) de partea cuiva = a fi alături de cineva, a se ralia la punctul de vedere al cuiva. A avea de partea sa = a avea în favoarea, în sprijinul său. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a apăra, a susține; a favoriza. (Pop.) A se arunca (sau a se da) în partea cuiva = a semăna cu cineva (din familie). Din partea cuiva = în numele, ca reprezentant (al cuiva); trimis de cineva. ♦ (Pop.; în sintagmele) Parte(a) bărbătească = (ființă de) sex masculin; totalitatea bărbaților. Parte(a) femeiască = (ființă de) sex feminin; totalitatea femeilor. 2. Fiecare dintre persoanele, dintre grupurile de persoane etc. interesate într-o acțiune, într-o afacere sau într-un proces; fiecare dintre statele implicate într-un conflict, angajate în tratative etc. ◊ Parte contractantă = fiecare dintre persoanele sau dintre grupurile, statele etc. între care a fost încheiat un contract, un acord. – Lat. pars, -tis.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc (sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit. ◊ Expr. A-și face păcat(e) cu cineva = a face o faptă rea în dauna cuiva, a oropsi, a nedreptăți pe cineva. A intra (sau a cădea) în păcat(e) = a comite o faptă condamnabilă, a greși. A-și spăla păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. Lasă-mă păcatelor mele (sau lasă-l păcatelor lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă (sau lasă-l etc.) în pace! Păcatele mele (sau tale etc.)! = vai de mine (sau de tine etc.)! A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a) a suporta consecințele greșelii altuia; b) a fi ispitit, tentat să facă ceva. A vorbi cu păcat = a aduce învinuiri nedrepte, a greși, a se face vinovat spunând lucruri neadevărate. (E) păcat (de Dumnezeu) sau e mai mare păcat(ul) = nu se cuvine, nu e drept, nu e bine. ♦ (Înv. și pop.) Canon, osândă, primită pentru ispășirea unei vini. 2. Cusur, defect, scădere; slăbiciune, patimă, viciu. 3. Întâmplare rea; nenorocire, năpastă, pacoste, necaz. ◊ Loc. adv. Din păcate = din nenorocire, spre regretul cuiva. ◊ Expr. A-l împinge (sau a-l îndemna, a duce) pe cineva păcatul (sau păcatele) să... (sau de...) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău, de o slăbiciune. (Exclamativ) Mai știi păcatul! = cine ar putea ști? se prea poate. Păcat că... (sau de...) = îmi pare rău că... (sau de...); e regretabil că... Ce păcat! = cât îmi pare de rău! 4. (Eufemistic) Diavol, drac, naiba. ◊ Expr. Al păcatelor = al naibii, teribil, strașnic, cumplit, grozav. Ce păcatul? sau ce păcatele? = ce naiba? ce dracu? Ba pe păcatele! = ba pe naiba! atât mai trebuie! – Lat. peccatum.

ANTAGONISM, antagonisme, s. n. Formă a contradicției dintre grupuri și clase cu interese fundamentale opuse; p. gener. contradicție de neîmpăcat. – Din fr. antagonisme, rus. antagonizm.

TERȚ, -Ă, terți, -e, adj., s. m. 1. Adj. Care vine în rândul al treilea; al treilea. 2. S. m. (Jur.) Persoană care nu figurează ca parte în acte, în litigii sau în convenții nici direct, nici prin reprezentare și față de care actul juridic ori hotărârea pronunțată în cauză nu produce efecte. 3. S. m. (Log.; în sintagma) Terțul exclus = principiu fundamental al gândirii, conform căruia un enunț nu poate fi decât adevărat sau fals în același timp și sub același raport, o a treia posibilitate fiind exclusă. – Din lat. tertius, it. terzo.

LINIE, linii, s. f. 1. Trăsătură simplă și continuă (de forma unui fir) făcută pe o suprafață cu tocul, cu creta, cu creionul etc. ♦ (Mat.) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 2. Trăsătură reală sau imaginară care indică o limită, o direcție sau leagă (pe o hartă, pe un plan etc.) diferite puncte în spațiu. ◊ Linie de plutire = nivelul apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. ◊ Loc. prep. La (sau în) linia... = în dreptul..., la nivelul... 3. (Fam.) Fiecare dintre subdiviziunile gradelor marcate pe un termometru; liniuță. 4. Riglă. 5. Unitate de măsură de lungime folosită în țările românești, egală cu a zecea parte dintr-un deget. 6. (În loc.) În linie = în șir drept, în rând, în aliniere. 7. (Livr.) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 8. Succesiune, serie a strămoșilor sau a descendenților; filiație. 9. Sistem (sau parte a unui sistem) de fortificații, de adăposturi și de baraje militare destinate să întărească apărarea unui teritoriu, a unui punct strategic etc. ◊ Linie de bătaie (sau de luptă) = desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei; întindere a frontului ocupat de trupele care luptă. Linie de apărare = întărire alcătuită din fortificații și trupe. 10. (Adesea urmat de determinări care arată felul) Ansamblu al instalațiilor și al rețelei de șine pe care circulă trenurile, tramvaiele sau metrourile; porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 11. Itinerar, traseu (al unui serviciu de transport). ♦ Direcție, sens. 12. Ansamblu de fire, de cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte. ◊ Linie electrică = ansamblul conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. Linie telefonică (sau de telefon) = ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice. Linie telegrafică = totalitatea conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. Linie de întârziere = dispozitiv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. ♦ Linie tehnologică = a) organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii operațiilor de fabricare; b) ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. Linie automată = complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 13. (Mai ales la pl.) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect, al unui tot, în special al unei figuri; contur, profil. ♦ Fig. Trăsătură fundamentală, punct esențial (ale unei probleme). ◊ Loc. adv. În linii generale (sau mari) = în ansamblu, fără a intra în detalii. 14. Fig. Orientare principală, direcție a unui curent, a unei opinii etc. 15. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Fel, chip, mod; criteriu. Linie de conduită. – Din lat. linea, it. linea, germ. Linie, fr. ligne.

FIZIC, -Ă, fizici, -ce, adj., subst. 1. Adj. Care se referă la corpul ființelor vii, în special la activitatea mușchilor, care aparține corpului ființelor vii, în special activității musculare. ♦ Care aparține simțurilor. Plăceri fizice. 2. S. n. Aspectul exterior al unei persoane; constituție naturală a unei persoane. 3. Adj. Care aparține materiei, privitor la materie; material; concret. ◊ Geografie fizică = ramură a geografiei având ca obiect studiul naturii suprafeței terestre și a mediului geografic. 4. S. f. Știință fundamentală din ciclul științelor naturii care studiază proprietățile și structura materiei, formele mișcării ei și legile generale ale fenomenelor naturii anorganice, precum și transformările reciproce ale acestor forme de mișcare. ♦ Manual care cuprinde elementele acestei științe. 5. Adj. Care aparține fizicii (4), privitor la fizică. – Din fr. physique.

METRU, metri, s. m. 1. Unitate fundamentală de măsură pentru lungime din sistemul metric. 2. Instrument (alcătuit dintr-o riglă, bandă gradată de metal, de lemn etc.) egal cu un metru (1) și divizat în centimetri și milimetri, cu care se măsoară lungimile. ♦ Bucată de lemn (de foc) lungă de aproximativ un metru (1); stivă de lemne (de foc) egală cu aproximativ un metru cub. 3. Grup de silabe constituind unitatea de măsură a versului; p. ext. ritm determinat de împărțirea unui vers în silabe. 4. (Muz.) Ordinea succesiunii unităților de timp, determinată de accente tari sau slabe; sistemul de organizare a ritmului; ritm, cadență. – Din fr. mètre, lat. metrum.

PERIODIC, -Ă, periodici, -ce, adj. 1. Care revine, care se repetă (regulat) după anumite intervale de timp (egale); care constă în parcurgerea repetată a aceleiași succesiuni de stări (în intervale de timp egale). ◊ Publicație periodică (și substantivat, n.) = publicație care apare la intervale regulate, la date fixe. Sistem periodic (al elementelor) = (sistem de) clasificare a elementelor chimice după proprietățile lor fundamentale. Tabloul (sau tabelul) periodic al elementelor = tabel în care figurează elementele chimice dispuse potrivit sistemului periodic. (Mat.) Funcție periodică = funcție care admite o perioadă (4). Fracție periodică = fracție zecimală în care, după virgulă, aceleași cifre se repetă la infinit în aceeași ordine. (Fiz.) Mișcare periodică = mișcare a unei particule care, după un anumit interval de timp, revine la aceeași stare de mișcare. ♦ (Despre boli și manifestările lor) Care revine la intervale regulate. 2. Care se referă la perioadă, privitor la perioadă. [Pr.: -ri-o-] – Din lat. periodicus, ngr. periodikós, fr. périodique.

ARMONIC, -Ă, armonici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Bazat pe principiile armoniei¹. 2. S. f. (Fiz.) Vibrație care însoțește vibrația fundamentală de același tip și care se produce cu o frecvență egală cu un multiplu întreg al frecvenței vibrației fundamentale. – Din fr. harmonique, lat. harmonicus.

PIATRĂ, pietre, s. f. I. 1. (La sg.) Nume generic pentru orice rocă solidă, dură și casantă răspândită la suprafața sau în interiorul pământului; (și la pl.) fragment de dimensiuni și de forme diferite dintr-o astfel de rocă; p. ext. material fabricat pe cale artificială pentru a înlocui, cu diverse întrebuințări, roca naturală. ◊ Loc. adj. De piatră = a) neclintit; încremenit; b) greu; c) nesimțitor, insensibil; p. ext. rău. ◊ Expr. A scoate (sau a aduce etc. ceva) (și) din piatră (seacă) = a face, a realiza, a obține etc. (ceva) cu orice preț, depunând toate eforturile, trecând peste toate greutățile. A pune cea dintâi piatră = a începe, a iniția o acțiune, o lucrare etc. Piatră în (sau din) casă = fată nemăritată (considerată de unii ca o povară pentru familie). A sta piatră pe capul cuiva = a constitui o greutate, o povară pentru cineva. A călca în piatră seacă = a se osteni zadarnic, a nu-i merge bine în ceea ce face, a avea ghinion. A-și pune carul în pietre = a lua o hotărâre la care nu mai renunță, a rămâne ferm în hotărârea luată; p. ext. a se încăpățâna. Fuge de scapără pietrele = fuge foarte repede. E ger de crapă pietrele = este ger foarte mare. (A fi) tare (sau sănătos) ca piatra (sau de piatră) = (a fi) foarte sănătos și rezistent. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o piatră pe inimă = a avea un mare necaz, a simți o mare neliniște. A (i se) lua sau a (i se) ridica (cuiva) o piatră de pe inimă (sau de pe suflet, de pe cuget) = a (se) elibera de o (mare) grijă, de o (mare) teamă; a găsi o soluție care să pună capăt unei situații dificile. A nu (mai) rămâne (sau a fi, a sta) ori a nu se (mai) ține etc. (nici) piatră de piatră (din ceva) = a nu se (mai) alege nimic (din ceva); a se distruge complet. A nu mai lăsa (nici) piatră de piatră = a distruge, a nimici; a face praf și pulbere. A număra pietrele = a umbla haimana. A arunca (cu) piatra sau (cu) pietre (în cineva) = a acuza, a învinui, a defăima (pe cineva). ♦ (La pl.) Numele unor jocuri de copii care se joacă cu pietricele. 2. (În sintagma) Epoca de piatră = prima și cea mai lungă perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin utilizarea uneltelor de piatră (I 1). 3. (Urmat de determinări care arată felul, întrebuințarea sau modul de prelucrare) Bucată de piatră (I 1) prelucrată; obiect făcut dintr-o astfel de bucată. Piatră de moară. ◊ Piatră litografică = piatră de calcar cu structura foarte fină și densă, care servește, în litografie, la prepararea clișeelor. Piatră de talie = piatră cu forme geometrice regulate, cu toate fețele bine tăiate și cu muchii perfect drepte, care servește la executarea sau la căptușirea unei zidării. Piatră de încercare = a) rocă silicioasă foarte dură folosită la verificarea purității aurului și a argintului; b) fig. mijloc de verificare a capacității, a sentimentelor, a valorii cuiva; dovadă, indiciu, mărturie. Piatră de temelie (sau fundamentală) = a) piatră care intră în construcția fundației unei clădiri și care adesea este pusă cu prilejul solemnității care marchează începutul construcției; b) fig. principiu sau element de bază, esențial. Piatră unghiulară = a) piatră așezată în colțul fundației unei clădiri; b) fig. element de bază, fundamental. Piatră de ascuțit = bucată de gresie tăiată special pentru a folosi la ascuțirea unor obiecte tăioase; cute. Piatră prețioasă (sau scumpă, nestemată) = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate foarte mare, de valoare deosebită, care se găsește rar în natură și se folosește de obicei la confecționarea bijuteriilor. Piatră semiprețioasă = mineral cristalizat cu aspect frumos, în culori variate, cu duritate mare, relativ puțin răspândit în natură și întrebuințat de obicei la confecționarea bijuteriilor de mai mică valoare. ◊ (Bot.; în compusul) Piatră-linte = plantă erbacee din familia leguminoaselor, cu flori de culoare albă sau albă-gălbuie, care crește prin pădurile din zona alpină (Astragalus australis). 4. Piesă folosită la unele jocuri de societate, confecționată din piatră (I 1) sau, p. ext., din os, din lemn etc. 5. (Pop.) Meteorit. 6. (Reg.) Greutate (de cântar sau de balanță). 7. Precipitație formată din particule de gheață, care cade atunci când în interiorul norilor de furtună există curenți ascendenți puternici; p. restr. fiecare dintre particulele de gheață care formează această precipitație; grindină. II. P. anal. 1. Crustă de săruri minerale care se depune, cu vremea, pe pereții unui vas în care se fierbe apă sau în care se păstrează lichide. 2. Substanță calcaroasă, gălbuie sau negricioasă, care se formează uneori pe suprafața dinților neîngrijiți; tartru. 3. (Med.; de obicei cu determinări care arată organul în care se formează) Calcul; p. ext. litiază. 4. Compuse: (pop.) piatră-acră = alaun (de aluminiu și de potasiu); piatră-vânătă = sulfat de cupru hidratat; piatra-iadului = azotat de argint; piatră-de-var = carbonat de calciu; piatră-pucioasă = sulf (în formă de bucăți). 5. (Min.; în compusul) Piatra-lunii = varietate de feldspat cu reflexe albăstrui folosită ca piatră semiprețioasă. – Lat. petra.

ROȘU, -IE, roșii, adj., subst. I. Adj. 1. De culoarea sângelui. ◊ Ouă roșii = ouă vopsite (cu roșu sau, p. gener., cu altă culoare), tradiționale la creștini de Paști. Pământ roșu = pământ de culoare roșiatică (întâlnit mai ales în ținuturile mediteraneene). 2. Roșcat, roșcovan, arămiu. 3. De culoare rumenă aprinsă. ♦ Îmbujorat la față. ♦ (Despre ochi) Injectat, congestionat. 4. (Despre metale) Înroșit în foc; incandescent. ◊ Fier roșu = bucată de fier incandescent cu care se însemnează animalele (odinioară și sclavii, ocnașii etc.). II. Adj. Fig. Comunist. ◊ Gărzile roșii = detașamente de muncitori, organizate în Rusia în timpul Revoluției din 1917. III. S. n. 1. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului luminii, situată în marginea acestuia dinspre lungimile de undă mari; culoarea sângelui. ♦ Loc. adv. Până la roșu = (despre metale) până la starea de incandescență. ◊ Expr. A vedea (sau a i se face cuiva) roșu (înaintea ochilor) = a se înfuria, a se enerva foarte tare. ♦ (Concr.) Vopsea roșie. ◊ (Chim.) Roșu de Congo = colorant organic de sinteză, care se prezintă ca o pulbere roșie (I 1), foarte ușor solubilă în apă, folosit în vopsitorie și ca indicator în chimia analitică. 2. Fard de culoare roșie (I 1) pentru obraz și buze; ruj. 3. Țesătură, panglică, broderie de culoare roșie (I 1). 4. Culoarea uneia dintre cărțile de joc, în formă de inimă roșie (I 1). IV. S. m. 1. Adept al comunismului. ♦ Poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din România din a doua jumătate a secolului XIX. 2. (Înv.; la pl.) Corp de trupă de călăreți sau de pedestrași în vechea armată a Moldovei, compus din boierii de țară (cu uniformă de culoare roșie); (și la sg.) ostaș din acest corp de trupă. V. S. f. Pătlăgică roșie, v. pătlăgică. VI. S. f. (În sintagmele) Roșie daneză = rasă de taurine obținută în Danemarca și crescută pentru producția de lapte. Roșie de stepă = rasă de taurine bună producătoare de lapte, adaptată la condițiile de stepă. [Var.: (reg.) roș, -ă adj., s. n.] – Lat. roseus.

TEORIE, teorii, s. f. 1. Formă superioară a cunoașterii științifice care mijlocește reflectarea realității. 2. Ansamblu sistematic de idei, de ipoteze, de legi și concepte care descriu și explică fapte sau evenimente privind anumite domenii sau categorii de fenomene. ◊ Loc. adv. În teorie = în mod abstract, speculativ. 3. (În sintagme) Teoria informației = teorie matematică a proprietăților generale ale surselor de informație, ale posibilităților de păstrare și de transmitere a informațiilor etc. Teoria literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsaturile generale ale creației literare, curentele și metodele artistice etc. Teoria relativității = teorie a relațiilor dintre spațiu, timp și mișcare a materiei, în care legile fundamentale ale fenomenelor fizice sunt enunțate într-o formă valabilă atât pentru viteze relative mici ale corpurilor, cât și pentru viteze relative foarte mari, apropiate de viteza luminii. 4. Partea teoretică a instrucției militare. [Pr.:te-o-] – Din fr. théorie, lat. theoria.

PLĂCERE, plăceri, s. f. 1. Acțiunea de a plăcea și rezultatul ei; stare afectivă fundamentală, determinată de satisfacerea unor tendințe, a unor cerințe vitale; sentiment sau senzație de mulțumire, de bucurie provocate de ceva care satisface gustul sau dorința noastră. ◊ Loc. adv. Cu plăcere = a) cu drag, bucuros, din toată inima; b) formulă de răspuns la mulțumirile exprimate de cineva pentru un serviciu. Fără plăcere = în silă, fără voie. ◊ Expr. Fă-mi plăcerea... = fii bun..., te rog... 2. Distracție, petrecere; desfătare, agrement. 3. Dorință, voie, chef, gust. ◊ Loc. adv. După (sau de) plăcere = pe plac, după voie, după gust. – V. plăcea.

ESENȚĂ, esențe, s. f. 1. Ceea ce exprimă principalul și stabilul din obiecte și din fenomene, natura lor internă, ascunsă, latura lor care nu este dată sau perceptibilă nemijlocit; ceea ce poate fi cunoscut numai trecând de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzând în adâncul lor cu ajutorul gândirii. ◊ Loc. adv. În esență = în ceea ce este fundamental; în ultimă analiză. 2. Lichid volatil cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și întrebuințat în farmacie, în parfumerie sau pentru uzul casnic, mai ales în alimentație. ♦ Substanță concentrată care, diluată (cu apă), dă un produs alimentar. 3. Varietate de arbori care alcătuiesc o pădure. ♦ Varietate de lemn. – Din fr. essence, lat. essentia.

PRINCIPIU, principii, s. n. 1. Element fundamental, idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită etc. ◊ Loc. adv. În principiu = din punct de vedere teoretic, în general. ♦ (La pl.) Totalitatea legilor și a noțiunilor de bază ale unei discipline; (concr.; cu determinări) tratat care cuprinde astfel de legi și de noțiuni. 2. Element primordial, cauză primară sau punct de plecare a ceva; spec. element primordial considerat în trecut drept origine a lumii fizice. ◊ (Chim.) Principiu activ = substanță existentă într-un produs de origine vegetală sau animală care imprimă un caracter specific acelui produs. 3. Convingere intimă, punct de vedere propriu. ◊ Om de (sau fără) principii = om cu (sau fără) păreri sau convingeri (morale) ferme. ◊ Loc. adv. Din principiu = conform unui punct de vedere bine stabilit. [Var.: (înv.) princip, prințip s. n., principie s. f.] – Din lat. principium, it. principio, fr. principe.

SIMBOL, simboluri, s. n. 1. Semn, obiect, imagine etc. care reprezintă indirect (în mod convențional sau în virtutea unei corespondențe analogice) un obiect, o ființă, o noțiune, o idee, o însușire, un sentiment etc. ♦ (În literatură și artă) Procedeu expresiv prin care se sugerează o idee sau o stare sufletească și care înlocuiește o serie de reprezentări. 2. Spec. Semn convențional sau grup de semne convenționale folosit în știință și tehnică și care reprezintă sume, cantități, operații, fenomene, formule etc. ◊ Simbol matematic = semn care reprezintă noțiuni, obiecte sau operații matematice. Simbol chimic = mod convențional de notare a atomilor elementelor chimice folosit în scrierea formulelor și a ecuațiilor chimice. 3. (Bis.; în sintagma) Simbolul credinței = rugăciune care reprezintă expunerea succintă a dogmelor fundamentale ale religiei creștine; crezul. [Acc. și: simbol. – Pl. și: (rar) simboale] – Din lat. symbolum, fr. simbole, germ. Symbol.

POSTULAT, postulate, s. n. Adevăr fundamental care apare ca evident și care nu are nevoie să fie demonstrat; principiu de bază, normă. ♦ Enunț logic considerat primul într-un sistem deductiv. – Din fr. postulat, lat. postulatum.

PROTEINĂ, proteine, s. f. Substanță organică alcătuită din carbon, hidrogen, oxigen, azot, sulf etc., care intră în componența protoplasmei celulelor animale și vegetale, îndeplinind în organism funcții variate fundamentale. – Din fr. protéine.

PROFUND, -Ă, profunzi, -de, adj. 1. (Despre oameni) Înzestrat cu o mare putere de pătrundere, de înțelegere; care analizează temeinic lucrurile; pătrunzător, perspicace; (despre înțelegerea, despre gândurile, judecățile, creațiile etc. omului) care dovedește profunzime, seriozitate, inteligență. 2. (Despre însușiri morale, despre stări fiziologice sau psihice etc.) Puternic, intens, mare. ♦ (Despre salut, reverențe etc.) Care se face înclinând foarte mult capul, corpul; p. ext. care exprimă respect, considerație. 3. (Despre ochi, privire) Care exprimă, care sugerează însușiri morale deosebite, profunzime, sentimente adânci. 4. (Despre voce, sunete etc.) Cu ton jos; grav, adânc. 5. (Despre procese fizice, sociale, morale etc.) Fundamental, esențial, radical. 6. (Despre ape, cavități, săpături, obiecte concave etc.) Al cărui fund este situat la o distanță (foarte) mare față de marginea de sus, de suprafață; adânc. – Din lat. profundus, fr. profond.

VITAL, -Ă, vitali, -e, adj. 1. Care este caracteristic sau esențial pentru viață, în care rezidă viața; de viață, al vieții. 2. Foarte important, fundamental, esențial, de bază; indispensabil. – Din fr. vital, lat. vitalis.

VERDE, (I, II) verzi, adj., (III) s. n. I. Adj. 1. Care are culoarea frunzelor, a ierbii sau, în general, a vegetației proaspete de vară. ◊ Zonă verde = porțiune de teren cultivată cu iarbă, pomi, flori etc. ♦ Fig. (Despre oameni; adesea cu determinarea „la față”) Palid. 2. (Despre plante sau părți ale lor) Plin de sevă, care nu s-a uscat; viu. ◊ Expr. (Substantivat) A îndruga (la) verzi și uscate = a spune lucruri inutile, nimicuri, minciuni. 3. (Despre legume și fructe) Care nu a ajuns la deplină maturitate; crud, necopt. 4. (Despre piei) Care nu a fost prelucrat, tăbăcit; brut. II. Adj. Fig. (Despre oameni) Voinic, viguros; curajos, îndrăzneț. ♦ (Adesea adverbial) Sincer, deschis, fățiș. ◊ Expr. (Adverbial) A spune verde = a spune adevărul de-a dreptul, fără menajamente. III. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între galben și albastru, care este aceea a frunzelor, a ierbii fragede etc. ◊ Verde de Paris = cristale mixte de arsenit de cupru cu acetat de cupru, foarte toxice, folosite ca insecticid; soluție preparată cu aceste cristale. ◊ Loc. adj. De verde = a) (despre cărți de joc) de culoarea numită „pică”; b) (în limbajul ghicitorilor în cărți; despre oameni) cu ochii verzi și cu părul negru. ◊ Expr. A i se face (cuiva) verde înaintea ochilor = a i se face (cuiva) rău, a-i veni amețeală. – Lat. vir(i)dis.

ORALITATE s. f. 1. Calitate a stilului unei scrieri beletristice de a părea vorbit, dând expunerii un caracter spontan și viu atât în dialogurile care notează particularitățile vorbirii personajelor, cât și în narațiunea propriu-zisă; ansamblu de particularități ale limbii vorbite, ale graiului viu. 2. (Jur. în sintagma) Principiul oralității = principiu fundamental al dreptului procesual, potrivit căruia dezbaterea litigiului se face verbal. – Oral + suf. -itate. Cf. it. oralitá.

FERMENT, fermenți, s. m. (Biol.) Substanță proteică produsă de celule vii sau de microorganisme, care dirijează prin cataliză reacțiile de sinteză și de degradare din organismele animalelor, plantelor și microorganismelor, având un rol fundamental în reglarea proceselor metabolice; enzimă. – Din fr. ferment, lat. fermentum.

ENTROPIE, entropii, s. f. 1. Mărime de stare termică a sistemelor fizice, care crește în cursul unei transformări ireversibile a lor și rămâne constantă în cursul unei transformări reversibile. 2. Mărime fundamentală în teoria informației, care indică cantitatea de informație raportată la un element al mesajului transmis. 3. P. gener. Măsură care indică gradul de organizare a unui sistem. – Din fr. entropie.

FIBROCIT, fibrocite, s. n. Celulă fundamentală a țesutului conjunctiv. – Din fr. fibrocyte.

ORGANIZAȚIE, organizații, s. f. 1. Asociație de oameni cu concepții sau preocupări comune, uniți conform unui regulament sau unui statut, în vederea depunerii unei activități organizate. ◊ Organizație de bază = (ieșit din uz) unitate organizatorică fundamentală a Partidului Comunist Român și a Uniunii Tineretului Comunist, care cuprindea cel puțin trei membri. 2. Mod de organizare, orânduire, aranjare; rânduială, alcătuire. – Din germ. Organisation, fr. organisation, rus. organizațiĭa.

FIȘA, fișez, vb. I. Tranz. A extrage pe fișe însemnări dintr-o lucrare (științifică) scrisă, în vederea documentării, a elaborării unei opere etc. ♦ A extrage pe fișe datele bibliografice fundamentale privitoare la o carte sau la un periodic, pentru a le așeza în catalogul bibliotecii, a întocmi o bibliografie etc. – Din fișă.

FIȘĂ, fișe, s. f. 1. Foaie (mică) de hârtie sau de carton pe care își face însemnări cel ce strânge material pentru elaborarea unei opere, pe care se redau extrase dintr-o lucrare etc. ♦ (În biblioteci) Foaie de carton de format unitar pe care se trec datele bibliografice fundamentale privitoare la o carte sau la o publicație periodică. ♦ Fișă personală = act în care se trec datele personale ale unui salariat. Fișă de sănătate = document în care se trec date în legătură cu sănătatea cuiva. Fișă de evidență = foaie volantă folosită în lucrările de evidență contabilă pentru urmărirea sistematică a fiecărui mijloc economic, proces sau sursă sub aspectul creșterii, al diminuării și al existenței soldului la o anumită dată. Fișă tehnologică = (formular care conține) totalitatea indicațiilor privitoare la fazele unui anumit proces de producție. 2. (Tehn.) Piesă de la capătul unui cordon de rețea, care se introduce într-o priză, într-un cuplu etc. spre a stabili legătura cu o linie electrică, telefonică etc. – Din fr. fiche.

MUȘCHI², mușchi, s. m. 1. Organ al corpului la toate vertebratele și la majoritatea nevertebratelor, format dintr-un țesut fibros și cărnos care, datorită proprietăților lui fundamentale, contractibilitatea și elasticitatea, pune în mișcare diferite organe și părți ale corpului. 2. Bucată de carne de animal desprinsă din regiunea șirei spinării, întrebuințată în alimentație. – Lat. musculus (din mus).

LEGITIMISM s. n. Teorie care proclamă drept principiu fundamental dreptul inalienabil la tron al dinastiilor legitime (răsturnate în urma unor evenimente sociale sau politice) și puterea absolută a acestora. – Din germ. Legitimismus.

LUNGIME, lungimi, s. f. 1. Mărime fizică fundamentală care exprimă întinderea spațială a corpurilor sau fenomenelor; distanța dintre două puncte; dimensiunea cea mai mare a unui corp sau a unei suprafețe plane dreptunghiulare. ◊ Lungime de undă = distanță care separă într-o undă două puncte succesive aflate în aceeași fază de oscilație; spațiul parcurs de undă timp de o perioadă. 2. Timp cât durează ceva; interval mare de timp; durată. 3. (Inform.; în sintagma) Lungimea cuvântului = numărul de biți care compun un cuvânt. – Lung + suf. -ime.

CONFEDERAȚIE, confederații, s. f. 1. Uniune de state independente sau de unități teritoriale autonome, înființată pe baza unui acord internațional, prin care se determină condițiile de asociere a statelor și de funcționare a acestora. 2. Denumire dată unor asociații de organizații care au țeluri social-politice fundamentale comune sau apropiate. [Var.: confederațiune s. f.] – Din fr. confédération, lat. confederatio, -onis.

CITOPLASMĂ s. f. Element constitutiv fundamental al unei celule animale sau vegetale, format îndeosebi din albumină asociată cu alte substanțe organice. – Din fr. cytoplasme.

MEDALION, medalioane, s. n. 1. Bijuterie de formă rotundă sau ovală, care încadrează sau închide între două capace o fotografie, o pictură, o șuviță de păr etc. și care se poartă de obicei la gât. ♦ Ramă ovală sau rotundă în care este fixată o fotografie sau un tablou; p. ext. fotografie sau tablou fixat într-o astfel de ramă. 2. Element decorativ de formă circulară sau ovală, folosit în arhitectură, mobilier etc. și cuprinzând un basorelief, o inscripție, un portret etc. 3. Scriere literară în proză de mici dimensiuni, pe o anumită temă, în care sunt schițate trăsăturile fundamentale ale vieții și operei unei personalități, adesea urmată de exemplificări din opera acesteia. [Pr.: -li-on] – Din fr. médaillon (după medalie). Cf. it. medaglione.

METAMORALĂ s. f. (Rar) Parte a teoriei etice care studiază principiile fundamentale ale moralei. – Din fr. métamorale.

METRIC, -Ă, metrici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre sisteme de unități de măsură) Care are metrul (1) drept unitate fundamentală pentru lungime. ♦ Sistem metric = sistem internațional de măsurare a lungimilor, a greutăților și a capacităților bazat pe unități fixe, care cresc și descresc din zece în zece. 2. S. f. Ramură a poeticii care se ocupă cu studiul structurii versului și al unităților prozodice; totalitatea regulilor privind măsura versului; sistem de construire ritmică a versului. 3. Adj. Care se referă la metru (2), compus într-un anumit metru; privitor la structura ritmică a versurilor. 4. S. f. Ramură a muzicii care se ocupă cu studiul metrului (4). – Din fr. métrique, germ. Metrik.

MINERALOGIE s. f. Disciplină geologică fundamentală care se ocupă cu studierea structurii, caracterelor morfologice, fizice și chimice ale mineralelor, precum și cu modul de formare a acestora și a asociațiilor lor naturale. – Din germ. Mineralogie, rus. mineraloghiĭa, fr. minéralogie.

MOD, moduri, s. n. 1. Fel de a fi, de a se manifesta al cuiva sau a ceva; fel în care se efectuează ceva; cale, procedeu, metodă. ◊ (Ec. pol.) Mod de producție = fel istoricește determinat în care oamenii produc bunurile necesare existenței lor caracterizând o orânduire socială și determinând-o din punct de vedere istoric. ♦ (Gram.; în sintagmele) Adverb de mod = adverb care arată felul cum apare acțiunea, starea sau însușirea exprimată de un verb. Complement circumstanțial de mod = complement circumstanțial care arată cum sau în ce măsură se desfășoară sau apare la un moment dat o acțiune, o stare sau o însușire. Propoziție circumstanțială de mod = propoziție care arată felul cum se desfășoară acțiunea din regentă sau cum se înfățișează o calitate din regentă. 2. Categorie gramaticală specifică verbului, prin care se exprimă felul cum prezintă vorbitorul acțiunea; fiecare dintre formele flexionare ale verbului prin care se exprimă această categorie. 3. Caracterul unei succesiuni de sunete care alcătuiesc o piesă muzicală, determinat de o anumită ordine și natură a intervalelor componente și de o anumită funcție a diferitelor sunete față de sunetul fundamental. – Din lat. modus, it. modo.

NEAGRESIUNE, neagresiuni, s. f. Principiu fundamental de drept internațional care condamnă folosirea agresiunii în relațiile interstatale. ◊ Pact de neagresiune = pact prin care două sau mai multe state se obligă să nu întreprindă nici o acțiune armată între ele. [Pr.: ne-a-gre-si-u-ne] – Ne- + agresiune (după fr. non-agression).

TIP, (1, 2, 3) tipuri, s. n., (4) tipi, s. m. 1. S. n. Obiect care reprezintă modelul pe baza căruia se produc alte obiecte de același fel; prototip. 2. S. n. Individ, exemplar, obiect, fenomen care întrunește anumite trăsături reprezentative, esențiale pentru un grup întreg de indivizi, de exemplare, de obiecte etc. de același fel. ♦ Spec. Personaj din literatură sau din artă care întrunește, în modul cel mai expresiv, trăsăturile, caracterele esențiale ale indivizilor din categoria (socială sau psihologică) pe care o reprezintă. ♦ Totalitatea caracterelor distinctive fundamentale ale unui grup, ale unei familii, ale unei rase etc. ♦ Caracter distinctiv; particularitate. 3. S. n. Soi³, fel, gen, categorie. 4. S. m. (Fam.) Individ, ins. – Din fr. type, lat. typus.

NODAL, -Ă, nodali, -e, adj. Care se referă la locul de intersecție a mai multor căi de comunicație, artere, ligamente etc. ♦ Fig. Esențial, fundamental. – Din fr. nodal.

NONCONTRADICȚIE, noncontradicții, s. f. Principiu fundamental al gândirii potrivit căruia despre un subiect este imposibil a afirma și a nega același predicat în același timp și sub același raport. – Din fr. non-contradiction.

ELECTRICITATE s. f. 1. Una dintre proprietățile fizice fundamentale ale materiei, care se manifestă prin ansamblul fenomenelor legate de apariția, de mișcarea și de interacțiunea corpurilor purtătoare de sarcină electrică. ♦ Totalitatea fenomenelor electrice. ◊ Electricitate atmosferică = ansamblul fenomenelor electrice din atmosferă (fulgere, trăsnete etc.). Electricitate animală = energie electrică produsă de țesuturile vii. ♦ Lumină electrică. 2. Ramură a fizicii care se ocupă cu studiul fenomenelor electrice. – Din fr. électricité.

ELEMENT, elemente, s. n. și (rar) elemenți, s. m. 1. Parte componentă a unui întreg; parte care contribuie la formarea unui întreg. ♦ Piesă sau ansamblu de piese care formează o construcție. ♦ S. m. Spec. Fiecare dintre piesele componente ale unui radiator de calorifer. 2. Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 3. (În filozofia antică) Fiecare dintre cele patru aspecte fundamentale ale materiei (foc, apă, aer, pământ) despre care se credea că stau la baza tuturor corpurilor și fenomenelor naturii. ♦ Fenomen al naturii care se manifestă ca o forță puternică. 4. Mediu în care trăiește o ființă. ♦ Mediu în care cineva se simte bine. 5. (Chim.) Substanță care nu poate fi descompusă în alte substanțe mai simple prin mijloace fizice sau chimice obișnuite și care poate forma, prin combinare chimică, diverse substanțe compuse. 6. Pilă electrică; fiecare celulă a unei pile electrice. 7. (În legătură cu o disciplină oarecare) Principiu de bază, noțiune fundamentală. – Din fr. élément, lat. elementum.

ELEMENTAR, -Ă, elementari, -e, adj. 1. De bază, esențial, fundamental. ♦ (Despre cărți, manuale etc.) Care cuprinde elementele de bază ale unei științe. ◊ Învățământ elementar = prima treaptă a învățământului public, cu caracter obligatoriu, unde se predau elementele de bază ale principalelor discipline. 2. Puțin complicat; simplu, ușor; rudimentar. ♦ Primitiv. 3. Care ține de natură și de fenomenele ei. – Din fr. élémentaire, lat. elementarius.

CONTRADICTORIALITATE s. f. Principiu fundamental al dreptului procesual, în temeiul căruia fiecare parte dintr-un proces este îndreptățită să i se comunice toate actele părții adverse și să discute în contradictoriu problemele care interesează soluționarea pricinii. [Pr.: -ri-a-] – Contradictoriu + suf. -alitate.

ESENȚIAL, -Ă, esențiali, -e, adj. Care constituie partea cea mai importantă a unei probleme sau a unui lucru; care ține de esență (1), privitor la esență; de prim ordin, fundamental, principal. [Pr.: -ți-al] – Din fr. essentiel, lat. essentialis.

EXPOZIȚIE, expoziții, s. f. 1. Prezentare organizată, publică, a unor obiecte selecționate, pentru a pune în lumină specificul unei activități, realizările unui artist etc. sau în scop instructiv. 2. Loc sau clădire special amenajate unde sunt expuse aceste obiecte. 3. Parte a unei opere literare, în special dramatice, situată la începutul acesteia, în care se schițează datele fundamentale ale acțiunii, personajele etc. [Var.: expozițiune s. f.] – Din fr. exposition, lat. expositio, -onis.

EXECUTIV, -Ă, executivi, -e, adj. Care are sarcina de a executa dispozițiile organelor superioare. ◊ Organ executiv = organ de stat cu funcții de organizare și de asigurare a executării legilor. (În organizarea unor state) Putere executivă = sistem de organe compus din guvern și întreg aparatul administrativ, reprezentând una dintre celei trei puteri fundamentale ale statului prevăzute de principiul separației puterilor. [Pr.: eg-ze-] – Din fr. exécutif.

CONSTITUȚIE, constituții, s. f. 1. Totalitatea particularităților morfologice, funcționale și psihologice ale unui individ; structură fizică generală a corpului omenesc. 2. Lege fundamentală a unui stat, învestită cu o forță juridică superioară celorlalte legi, care cuprinde principiile esențiale ale organizării lui, stabilește drepturile și datoriile principale ale cetațenilor, sistemul electoral, organizarea organelor supreme și locale etc., reflectând astfel stadiul de dezvoltare socială, economică și politică la un moment dat a statului respectiv. [Var.: constituțiune s. f.] – Din fr. constitution, lat. constitutio, -onis.

CONSTITUȚIONAL, -Ă, constituționali, -e, adj. În conformitate cu constituția (2) unui stat, prevăzut în constituție, bazat pe constituție. ◊ Comisie constituțională = comisie însărcinată cu elaborarea textului unei constituții și cu exercitarea controlului legilor ce se elaborează. Drept constituțional = a) totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat; b) ramură a dreptului care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție (2). Monarhie constituțională = monarhie ale cărei prerogative sunt limitate prin constituție. [Pr.: -ti-o-] – Din fr. constitutionnel.

EXOGAMIE, exogamii, s. f. 1. Lege fundamentală a ginții matriarhale, conform căreia căsătoriile dintre membrii aceleiași ginți erau interzise. 2. Căsătorie între parteneri care nu aparțin aceluiași grup social. 3. (Biol.) Fuzionare a gameților în afara organismului. – Din fr. exogamie.

TONOMETRU, tonometre, s. n. (Fon.) Aparat electronic pentru extragerea și măsurarea frecvenței fundamentale a semnalelor vorbirii. – Din fr. tonomètre.

TRICROMATIC, -Ă, tricromatici, -ce, adj. Care se referă la cele trei culori fundamentale sau la sistemul tricromatic; tricolor (1). ◊ (Fiz.) Sistemul tricromatic = sistem de reprezentare a culorilor, bazat pe faptul experimental că orice culoare poate fi reprodusă prin amestecul a trei culori fundamentale, mereu aceleași, și care trebuie astfel alese încât nici una să nu poată fi reprodusă prin amestecul celorlalte două. – Tri- + cromatic.

TRICROMIE s. f. Procedeu de imprimare sau de fotografiere policromă prin suprapunerea a trei culori fundamentale. – Din fr. trichromie.

RADICAL, -Ă, radicali, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. De bază, fundamental, esențial. ♦ (Adverbial) Din temelie, cu desăvârșire, complet. ♦ (Despre tratamente, leacuri) Care vindecă în întregime, complet. 2. Care preconizează reforme adânci, acțiuni hotărâtoare; schimbări fundamentale. II. S. m. 1. (Mat.) Rădăcină. ♦ Simbolul matematic care exprimă o extragere de rădăcină. ◊ (Mat.; în sintagmele) Axă radicală = locul geometric al punctelor din plan care au aceeași putere față de două cercuri date, reprezentat printr-o dreaptă perpendiculară pe linia care unește centrele cercurilor. Plan radical = locul geometric al punctelor din spațiu având aceeași putere față de două sfere date, reprezentat printr-un plan. 2. (Chim.) Grupare de atomi care rămâne neschimbată într-o reacție chimică și care se comportă ca un element unic. 3. (Lingv.) Rădăcină. – Din fr. radical, germ. Radikal.

DIMENSIUNE, dimensiuni, s. f. 1. Mărime (lungime, lățime sau înălțime) necesară la determinarea întinderii figurilor și a corpurilor (geometrice). ◊ Expr. (Fam.) A patra dimensiune = ceva imposibil, ceva neconceput încă de mintea omenească. ♦ Spec. Mărime fizică considerată din punctul de vedere al legăturii dintre unitatea sa de măsură și unitățile mărimilor fundamentale ale unui sistem de unități de măsură. 2. Mărime, măsură, proporție. [Pr.: -si-u-] – Din fr. dimension, lat. dimensio, -onis.

ROMBIC, -Ă, rombici, -ce, adj. Care are forma unui romb; ca un romb; romboidal. ◊ Sistem rombic = sistem de cristalizare a cărui formă fundamentală este o prismă dreaptă cu bazele romburi. – Din fr. rhombique.

DEDUCTIV, -Ă, deductivi, -e, adj. Care procedează prin deducție, care folosește deducția. ♦ Formă fundamentală de raționament în care gândirea se mișcă exclusiv în planul conceptelor, concluzia decurgând cu necesitate din premise. – Din fr. déductif, lat. deductivus.

KILOGRAM, kilograme, s. n. 1. Unitate fundamentală de măsură a masei, egală cu masa unui litru de apă distilată la temperatura de 4°C. [Sil. -lo-gram]^[1]

SÂMBURE, sâmburi, s. m. 1. Parte din interiorul unor fructe, cu învelișul lemnos, care conține sămânța; p. restr. partea moale a seminței, care conține substanța germinativă. ♦ (Impr.) Sămânță. 2. Fig. Parte centrală, fundamentală, esențială a unui lucru, a unei acțiuni; miez, inimă, nucleu; p. ext. germen. ♦ (Concr.) Grup restrâns de oameni care acționează în mod organizat și care formează nucleul unei grupări mai mari. ♦ Fig. Esență, idee esențială. 3. Fig. Părticică, fărâmă. [Var.: (rar) sâmbur s. m.] – Cf. alb. sumbull, thumbull.

SCĂDERE, scăderi, s. f. 1. Acțiunea de a scădea și rezultatul ei; reducere, micșorare, descreștere (a cantităților, a volumului, a proporțiilor). ♦ Una dintre cele patru operații aritmetice fundamentale, prin care se determină diferența dintre două numere, diferență care adunată cu scăzătorul trebuie să dea un număr egal cu descăzutul. 2. Defect, cusur, lipsă, imperfecțiune. ♦ (Înv.) Pierdere, diminuare a valorii. – V. scădea.

SOLIDARISM s. n. Concepție social-politică potrivit căreia principiul fundamental al existenței societății este solidaritatea tuturor membrilor ei. – Din fr. solidarisme.

SPECIE, specii, s. f. 1. (Biol.) Categorie sistematică fundamentală subordonată genului, care cuprinde animale și plante cu trăsături și însușiri comune. 2. Soi, fel, varietate; clasă, categorie. 3. (Log.) Noțiune care cuprinde un grup de obiecte cu însușiri esențiale comune și care se subordonează genului. – Din lat. species. Cf. fr. espèce.

SUBTON, subtonuri, s. n. (Muz.) Ton suplimentar, mai jos decât cel fundamental. – Sub¹- + ton.

COMPLEMENTARISM s. n. (Fil.) Teză fundamentală a empirismului logic constând în asocierea empirismului cu logicismul. – Din fr. complémentarisme.

CONDRINĂ, s. f. (Biol.) Substanță fundamentală a țesutului cartilaginos. – Din fr. chondrine.

CVARTET, cvartete, s. n. Formație muzicală alcătuită din patru voci sau din patru instrumente care execută împreună o compoziție muzicală; compoziție scrisă pentru o asemenea formație. ◊ Cvartet de coarde = formație fundamentală a muzicii de cameră (două viori, violă și violoncel). [Var.: cuartet s. n.] – Din it. quartetto, fr. quartette.

CREZ, crezuri, s. n. 1. Totalitatea principiilor sau convingerilor cuiva, concepția despre viață a cuiva. 2. Ansamblu de învățături sau dogme fundamentale de credință, folosit ca simbol al credinței comune sau ca formulă de botez. – Din crede (derivat regresiv).

Fundamental ≠ secundar

CARDINAL adj. v. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital.

ELEMENTAR adj. 1. primar. (Curs, învățământ ~.) 2. v. simplu. 3. primar, rudimentar, simplu. (Noțiuni ~ asupra...) 4. esențial, fundamental. (Principii ~ despre...) 5. v. ușor.

ESENȚIAL adj. 1. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~.) 2. v. elementar.

FUNDAMENTAL adj. 1. v. esențial. 2. v. elementar.

MAJOR adj. v. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital.

NODAL adj. v. adânc, capital, central, considerabil, crucial, deciziv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, principal, profund, radical, serios, structural, substanțial, vital.

SERIOS adj., adv., interj. 1. adj. v. cumpătat. 2. adj. grav. (Are o fizionomie ~oasă.) 3. adj. grav, solemn, (înv.) marțial, (înv.) solemnel. (Ton ~.) 4. adj. chibzuit, cumpănit, gândit, judicios, matur, socotit, temeinic. (O judecată ~oasă.) 5. adj. amănunțit, atent, meticulos, migălos, minuțios, riguros, scrupulos, (înv.) scump. (O ~oasă cercetare a faptelor.) 6. adj., adv. stăruitor, temeinic, (fig.) sănătos. (S-a apucat ~ de treabă.) 7. adj. adânc, profund, temeinic, (fig.) pătrunzător. (Un eseu ~.) 8. adj. v. convingător. 9. adj. fundamentat, îndreptățit, întemeiat, just, justificat, legitim, logic, motivat, temeinic, (livr.) îndrituit, (fig.) binecuvântat. (A invocat o scuză ~oasă.) 10. adj. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, radical, structural, substanțial, vital, (livr.) cardinal, major, nodal, (rar) temeinic. (Prefaceri ~oase.) 11. adj. deosebit, important, însemnat, mare, notabil, prețios, remarcabil, substanțial, temeinic, valoros, (fig.) consistent. (A adus o contribuție ~oasă la dezvoltarea...) 12. adj. grav, greu, malign, periculos, primejdios, (rar) sever, (fam.) urât. (O boală ~oasă; o formă ~oasă a bolii.) 13. adv. foarte, grav, greu, rău, tare. (E ~ bolnav.) 14. adv. adevărat, cert, sigur. (- Așa s-au întâmplat lucrurile! – ~?) 15. interj. zău!, (franțuzism) parol.

TEMEINIC adj. v. adânc, capital, considerabil, crucial, decisiv, esențial, fundamental, hotărâtor, important, însemnat, organic, primordial, profund, puternic, radical, serios, structural, substanțial, tare, vital.

ȚESUT s. I. 1. țesere. (~ul pânzei.) 2. țesătorie, (înv.) țesătură. (Învață ~ul.) II. (ANAT.) țesut acoperitor v. țesut de apărare; țesut de apărare = țesut acoperitor; țesut embrionar = țesut meristemic; țesut fundamental v. țesut trofic; țesut meristemic = țesut embrionar; țesut trofic = țesut fundamental.

cartă (manifest, act fundamental) s. f., g.-d. art. cartei; pl. carte

fundamental adj. m., pl. fundamentali; f. sg. fundamentală, pl. fundamentale

AXIOMĂ ~e f. și fig. 1) Adevăr fundamental care nu trebuie demonstrat. 2) Enunț primar pe baza căruia se formulează o teoremă. [G.-D. axiomei; Sil. -xi-o-] /<lat., gr. axioma, germ. Axiom

BAZĂ ~e f. 1) Totalitate a elementelor de rezistență pe care se sprijină o construcție; temelie; fundament. ~a coloanei. 2) Linie dreaptă sau plan, de obicei în poziție orizontală, de la care se măsoară perpendicular înălțimea unui corp geometric. ~a triunghiului. 3) Loc special amenajat de concentrare a unor rezerve (de oameni, materiale, instalații etc.) necesare unei activități. ~ de aprovizionare. ~ sportivă. ◊ ~ navală port militar. ~ militară loc de staționare pe teritoriul unui stat a unor trupe dotate cu mijloace de luptă pentru război. 4) chim. Compus chimic al unor metale care albăstrește hârtia roșie de turnesol și intră în combinație cu acizii, formând săruri. 5) la pl. fig. Element de importanță primordială, pe care se ține, se întemeiază ceva; principiu fundamental. ~ele unui acord. ◊ Fără ~ neîntemeiat; inconsistent. A pune ~ele (a ceva) a întemeia; a funda. ~ economică (a societății) totalitate a relațiilor de producție într-o etapă determinată a dezvoltării sociale. 6) anat.: ~a craniului parte a craniului, care închide cutia cranială spre ceafă. 7) lingv.: ~ de articulație mod, posibilitate de articulare a sunetelor la un popor. [G.-D. bazei] /<fr. base

BIBLIE ~i f. 1) Scriere bisericească care cuprinde Vechiul și Noul Testament; Sfânta Scriptură. 2) fig. Carte voluminoasă. 3) fig. Carte fundamentală (a unei literaturi, științe, organizații etc.). [Art. biblia; G.-D. bibliei; Sil. -li-e] /<lat. biblia

CAPITAL¹ ~ă (~i, ~e) Care este de mare importanță; fundamental; esențial. ◊ Literă ~ă literă majusculă. Pedeapsă ~ă pedeapsă cu moartea. /<fr. capital, germ. Kapital

CARDINAL¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care este deosebit de important; principal; esențial; fundamental; substanțial; primordial. Schimbări ~e. 2): Punct ~ fiecare din cele patru direcții principale ale orizontului, care servesc drept punct de reper pentru orientarea în spațiu. 3): Numeral ~ numeral care exprimă un număr întreg sau un număr determinat de obiecte. /<germ. Kardinal, fr. cardinal

CATEGORIE ~i f. 1) Noțiune fundamentală (cu sferă deosebit de largă) care reflectă trăsăturile și relațiile generale și esențiale ale obiectelor și fenomenelor realității. ~ filozofică. 2) Ansamblu de persoane, de obiecte sau de fenomene care prezintă proprietăți distinctive comune. 3) sport Grup special în care sunt clasați sportivii sau echipele după anumite proprietăți (greutate, vârstă, sex etc.). 4) Grup de ființe sau de obiecte caracterizate printr-o anumită însușire; specie; gen; soi; fel. [Art. categoria; G.-D. categoriei; Sil. -ri-e] /<fr. catégorie, lat. categoria

CĂPĂTÂI ~ie n. 1) Parte a patului pe care se pune capul. ◊ A sta la ~iul cuiva a veghea lângă un bolnav. 2) Obiect sub formă de sac scurt și larg umplut cu pene, lână sau vată, care se pune sub cap în timpul somnului; pernă. ◊ Fără ~ fără casă; fără rost în viață. Carte de ~ a) carte fundamentală într-un domeniu; b) carte de care nu te poți despărți. /<lat. capitaneum

CENTRAL ~ă (~i, ~e) 1) Care se află în centru; situat în centru. Străzile ~e ale orașului. Cartier ~. 2) (despre instituții, organe, foruri etc.) Care conduce activitatea într-un anumit domeniu; cu rol conducător. Putere ~ă. 3) fig. Care are valoare de esență; principal; fundamental. Idee ~ă. /<fr. central, lat. centralis

CONSTITUȚIE² ~i f. 1) Lege fundamentală a unui stat care determină forma de guvernământ, structura social-economică și politică, modul de organizare și de funcționare a organelor de stat, drepturile esențiale și obligațiile cetățenilor. 2) Broșură care cuprinde această lege. [Art. constituția; G.-D. constituției; Sil. -ți-e] /<fr. constitution, lat. constitutio, ~onis

CREZ n. 1) Totalitate a principiilor pe care se întemeiază opiniile sau ideile cuiva; convingere. 2) Expunere concisă a principiilor fundamentale ale religiei creștine; simbolul credinței creștine; credo. /v. a crede

CUARTET ~e n. 1) Compoziție muzicală pentru patru voci sau patru instrumente. 2) Formație alcătuită din patru cântăreți sau patru instrumentiști. ◊ ~ de coarde formație fundamentală a muzicii de cameră (două viori, violă, violoncel). [Var. cvartet] /<it. quartetto, fr. quartette

CUGETĂTOR ~i m. Persoană care studiază problemele fundamentale ale naturii și societății; gânditor. ◊ Liber-~ persoană care nu crede în Dumnezeu; ateu. /a cugeta + suf. ~ător

DIMENSIUNE ~i f. 1) Orice mărime care poate fi măsurată. 2) fig. Număr care exprimă legătura dintre o unitate derivată și unitățile fundamentale din care derivă. ◊ A patra ~ fapt inexistent, imposibil. [Art. dimensiunea; G.-D. dimensiunii; Sil. -si-u-] /<fr. dimension, lat. dimensio, ~onis

DOCTRINĂ ~e f. Totalitate de principii, de idei fundamentale ale unui sistem filozofic, politic, științific etc. /<fr. doctrine, lat. doctrina

ELEMENT ~e n. 1) Parte componentă a unui întreg. ~ele unei lucrări. ◊ ~ de construcție piesă din ansamblul unei construcții. 2) chim. Substanță simplă care nu se mai poate descompune pe cale chimică, dar care poate intra în componența altor substanțe. 3) Persoană care face parte dintr-o colectivitate. 4) la pl. Fenomen, forță a naturii. 5) rar Mediu în care trăiește o ființă. 6) Pilă electrică; celulă a unei pile electrice. 7) mai ales la pl. Principiu de bază al unei discipline, al unei științe; noțiune fundamentală. /<fr. élément, lat. elementum

ENTROPIE ~i f. Mărime fundamentală în teoria informației, raportată la un element al mesajului transmis. [G.-D. entropiei] /<fr. entropie

ESENȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de trăsături fundamentale, necesare, generale și stabile ale unui lucru sau ale unui proces, care fac ca acesta să se deosebească de altele; natură internă a unui lucru sau a unui proces. 2) Substanță mirositoare concentrată extrasă din plante sau preparată sintetic și folosită, în stare diluată, în parfumerie sau în cofetărie. /<fr. essence, lat. essentia

ESENȚIAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de esență; care constituie esența unui fenomen sau a unui lucru; radical; elementar. 2) Care este de primă importanță; foarte important; principial; substanțial; primordial; cardinal; fundamental. [Sil. -ți-al] /<fr. essentiel, lat. essentialis

EVANGHELIE ~i f. 1) Parte a Bibliei, recunoscută numai de creștini, care cuprinde faptele și învățătura lui Isus Hristos. 2) Pasaj biblic care se citește sau se cântă în timpul slujbei religioase creștine. 3) glumeț Lucrare care cuprinde principiile fundamentale ale unei doctrine. [G.-D. evangheliei] /<sl. evanghelije

EXPERT ~tă (~ți, ~te) m. și f. 1) Specialist cu o pregătire înaltă; om care posedă cunoștințe fundamentale într-un anumit domeniu de activitate. 2) Specialist însărcinat de un organ de stat să facă o expertiză. /<fr. expert, lat. expertus

FIBROCIT ~e n. Celulă fundamentală a țesutului conjunctiv. /<fr. fibrocyte

FOND ~uri n. 1) Parte interioară de bază, care poate fi sesizată cu ajutorul rațiunii. 2) Plan uniform al unui tablou sau al unei țesături pe care sunt imprimate motivele sau desenele; culoare de bază. 3) Bază sensibilă care pune în valoare senzațiile de altă natură. ~ sonor. 4) Element de bază, esențial sau permanent. * ~ul lexical de bază al unei limbi partea esențială, stabilă a lexicului, denumind noțiuni fundamentale, cu o mare frecvență în uz. În ~ de fapt, în realitate. 5) Ansamblu de mijloace financiare și materiale cu o anumită distribuție. 6) Ansamblu de valori esențiale, aparținând unui domeniu. ~ de cărți. 7) Instituție menită să acorde asistență materială sau sprijin social-cultural. ~ul literar. 8) Probă sportivă pe distanță mare. /<fr. fond

FUNDAMENTAL ~ă (~i, ~e) 1) și adverbial Care ține de fundament; propriu fundamentului. 2) Care este de primă importanță; foarte important; primordial; cardinal; substanțial; esențial; principal. /<fr. fondamental, lat. fundamentalis

GALACTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de galaxii; propriu galaxiilor (în special Căii Lactee). * Plan ~ plan fundamental care trece prin centrul unei galaxii, unde sunt situate majoritatea stelelor galaxiei. Ecuator (sau cerc) ~ cercul mare al galaxiei, rezultat din intersecția planului galactic cu sfera cerească. Coordonate ~ce coordonate raportate la ecuatorul galactic și la axa polilor galactici. /<fr. galactique

GALBEN¹ n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar; culoarea aurului. * A i se face (cuiva) ~ înaintea ochilor a i se face rău (cuiva); a avea amețeli. /<lat. galbinus

GÂNDITOR² ~i m. Persoană care studiază problemele fundamentale ale societății și naturii, străduindu-se să lanseze idei noi și originale; cugetător. /a (se)gândi + suf. ~tor

GLUCIDĂ ~e f. pl. Substanțe organice naturale, care constituie componente fundamentale ale materiei vii, având un rol important în metabolism; hidrați de carbon; zaharide. /<fr. glucides

IDENTITATE ~ăți f. 1) Caracter identic; coincidență sub toate aspectele; egalitate. 2) Proprietate a unui lucru de a-și păstra timp îndelungat caracterele fundamentale. 3) Ansamblu de date care contribuie la identificarea unei persoane. Act de ~. 4) mat. Egalitate dintre două expresii, care, la schimbarea sistemului de valori ale literelor, păstrează aceeași valoare numerică. [G.-D. identității] /<lat. identitas, ~atis, fr. identité

INFINIT² ~uri n. 1) Însușire fundamentală a materiei de a fi nelimitată în timp și în spațiu și inepuizabilă pentru cunoaștere; mărime abstractă care nu are sau pare să nu aibă nici început, nici sfârșit. ◊ La ~ la nesfârșit; întruna. 2) mat. Mărime variabilă care poate exprima valori mai mari decât orice mărime dată. /<lat. infinitus, fr. infini

ÎNȚELEPT¹ ~ți m. Persoană înzestrată cu capacitatea de a pătrunde esența legilor fundamentale ale naturii și ale societății; cugetător; gânditor. /<lat. intellectus

JUDECATĂ ~ăți f. 1) Facultate a omului de a gândi logic și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect, minte; rațiune. ◊ Cu ~ a) cu bun-simț; cu chibzuială; b) temeinic. 2) Formă fundamentală a gândirii, exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3) Gând exteriorizat în care se afirmă sau se neagă ceva; raționament. 4) Punct de vedere (asupra unui lucru sau asupra unei persoane); opinie, părere, considerent; cuvânt. 5) jur. Întrunire a unei instanțe judecătorești pentru soluționarea unor chestiuni de natură penală sau civilă; acțiune judiciară; proces. ◊ A da (sau a chema, a trimite) în ~ (pe cineva) a intenta un proces cuiva; a deferi judecății (pe cineva), ~ata de apoi judecată divină care se crede că va avea loc la sfârșitul lumii. /<lat. judicata

LOGICĂ f. 1) Știință care se ocupă cu studiul formelor și legilor fundamentale ale gândirii. 2) Manual în care sunt expuse elementele de bază ale acestei științe. 3) Modalitate de a gândi; fel de a raționa. 4) Rațiune coerentă, consecventă și temeinică. 5) Temei firesc al unei acțiuni. [G.-D. logicii] /<fr. logique, lat. logica

MAGISTRAL² ~ă (~i, ~e) (despre conducte, căi de comunicație etc.) Care este cel mai important; de importanță majoră; principal; cardinal; esențial; fundamental; substanțial. /<fr. magistral

MANUAL² ~e n. Carte care cuprinde elementele fundamentale ale unei discipline, ale unei arte sau ale unei îndeletniciri practice. ~ de istorie. ~ de biologie. [Sil. -nu-al] /<fr. manuel, lat. manualis

MEDITAȚIE ~i f. 1) Proces de examinare profundă a unei idei, situații sau probleme; cugetare adâncă; reflecție. 2) Poezie lirică în care se meditează asupra problemelor fundamentale ale existenței umane. 3) Lecție particulară dată de un meditator. /<lat. meditatio, ~onis, fr. méditation

MUTAȚIE ~i f. 1) Schimbare, transformare, modificare radicală. 2) biol. Apariție bruscă într-un organism a unui material genetic nou. 3) Modificare fundamentală de structură (în domeniul social, economic, politic etc.). 4) Schimbare de domiciliu a unei persoane. 5) Modificare a vocii la băieți în perioada pubertății /<fr. mutation, lat. mutatio

NEAGRESIUNE f. Principiu fundamental al dreptului internațional, care condamnă recurgerea la agresiune în relațiile dintre state și cere respectarea independenței și suveranității naționale, a integrității teritoriale. Pact de ~. [Sil. ne-a-gre-si-u-] /ne- + agresiune

NODAL ~ă (~i, ~e) 1) Care este caracteristic pentru locul de intersecție a mai multor căi de comunicație. 2) Care constituie punctul esențial, fundamental al unei probleme. /<fr. nodal

PERIODIC ~că (~ci, ~ce) și adverbial 1) Care ține de o perioadă; propriu unei perioade. 2) Care se reproduce regulat la anumite intervale de timp; ciclic. ◊ Publicație ~că publicație care apare la intervale egale de timp. Sistem ~ sistem de clasificare a elementelor chimice după proprietățile lor fundamentale. Tabel ~ tabel în care figurează elementele chimice în conformitate cu sistemul periodic. [Sil. ri-o-] /<lat. periodicus, ngr. periodikós, fr. périodique

PIATRĂ pietre f. 1) Rocă dură răspândită la suprafața sau în interiorul pământului, având diferite întrebuințări. ◊ Epoca de ~ perioadă din istoria omenirii, caracterizată prin confecționarea uneltelor și armelor din piatră. Epoca pietrei cioplite paleolitic. Epoca pietrei șlefuite neolitic. ~ abrazivă rocă foarte dură, întrebuințată la confecționarea abrazoarelor. ~ ponce v. PONCE. ~ de mozaic amestec de minerale mărunțite, întrebuințat la confecționarea mozaicurilor. ~ litografică rocă sedimentară de calcar, folosită în litografie pentru confecționarea clișeelor. ~ de încercare a) rocă foarte dură întrebuințată pentru controlarea purității aurului și a argintului; b) mijloc de control al capacității morale și/sau fizice ale unei persoane. ~ prețioasă (sau nestemată, scumpă, rară) mineral cristalizat, transparent, strălucitor, de mare valoare, întrebuințat pentru confecționarea bijuteriilor și a altor podoabe. ~ semiprețioasă mineral cristalizat, având o valoare mai mică decât piatra prețioasă. ~ filozofală a) substanță miraculoasă, care, după părerea alchimiștilor medievali, poate preface toate metalele în aur și poate vindeca bolile; b) mare descoperire. (A fi) tare ca ~a (a fi) foarte rezistent. A avea inimă de ~ a fi foarte crud, nemilos. A fi de ~ a fi nesimțitor. A scoate apă și din ~ seacă a obține ceva dorit în orice împrejurări. ~ acră sulfat dublu de aluminiu și de potasiu; alaun. ~ vânătă sulfat de cupru hidratat. ~ de var carbonat de calciu. ~a iadului azotat de argint. ~ pucioasă sulf în formă de bucăți. 2) Bucată dintr-o astfel de rocă. Clădire de ~. Drum de ~. ◊ ~ de ascuțit cute. ~ de moară fiecare dintre cele două pietre mari rotunde și plate ale morii, care servesc pentru măcinatul grăunțelor. ~ de temelie a) piatră care se pune drept fundament la o construcție; b) component fundamental și esențial pentru ceva. ~ de hotar a) piatră pusă pentru a marca un hotar; b) obiect care delimitează, separă ceva. ~ kilometrică piatră paralelipipedică, pe care se indică numărul de kilometri de la locul unde este așezată aceasta până la o localitate. ~ în casă fată mare nemăritată (stătută), considerată ca o povară pentru familie. A pune prima (sau cea dintâi) ~ a iniția ceva. A arunca cu ~a în cineva a aduce învinuiri cuiva. A nu lăsa (sau a nu rămâne) ~ pe ~ a distruge până în temelie, complet. A scula pietrele din somn a se împiedica. A avea (sau a i se pune, a-i sta cuiva ca) o ~ pe inimă a se zbuciuma. A i se lua (sau a i se ridica) cuiva o ~ de pe inimă (sau de pe suflet) a scăpa de o stare sufletească apăsătoare, plină de griji și de zbucium. Ori cu ~a de cap, ori cu capul de ~ oricum ai proceda, e tot rău. 3) Strat dur depus pe pereții vaselor în care se fierbe sau se păstrează apă. ◊ ~ de vin tartru. 4) Substanță calcaroasă care se depune pe coroana dinților; tartru dentar; detritus. 5) med. Concrețiune formată din săruri în unele organe interne (ficat, rinichi, etc.); calcul. 6) Fiecare dintre piesele jocului de domino sau ale altor jocuri de societate. 7) pop. Precipitații atmosferice sub forma unor bucățele de gheață (provenite prin înghețarea picăturilor de ploaie); grindină. [G.-D. pietrei; Sil. pia-] /<lat. petra

PRIMORDIAL ~ă (~i, ~e) 1) Care constituie un început; care caracterizează un început; inițial; începător; primar. Fază ~ă. 2) Care este de primă importanță; foarte important; principal; cardinal; esențial; substanțial; fundamental. Problemă ~ă. Factor ~. [Sil. -di-al] /<fr. primordial

PRINCIPAL ~ă (~i, ~e) Care este de primă importanță; foarte important; fundamental; substanțial; magistral; primordial; cardinal; esențial. Rol ~. ◊ Propoziție ~ă propoziție care nu depinde sintactic de altele într-o frază formată prin subordonare. /<fr. principal, lat. principalis

PRINCIPIU ~i n. 1) Teză fundamentală; idee de bază. 2) Cauză primară. 3) Punct de vedere propriu; convingere personală. ◊ Din ~ conform convingerii. În ~ în linii mari; în genere. /<lat. principium, fr. principe

PUNCT ~e n. 1) Pată foarte mică și rotundă. A face un ~. 2) Semn de punctuație având forma unei astfel de pete, care se pune la sfârșitul unei propoziții sau după un cuvânt prescurtat. ◊ Două ~e semn de punctuație constând din două puncte așezate unul deasupra altuia, care se pune, mai ales, înaintea vorbirii directe sau a unei enumerări. ~ și virgulă semn de punctuație constând dintr-un punct așezat deasupra unei virgule, care se pune între părțile componente ale unui enunț desfășurat. ~e de suspensie (sau ~e-~e) semn de punctuație constând din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta că gândirea este întreruptă sau că o parte de propoziție este omisă. ~ tipografic unitate de măsură a lungimii folosită în poligrafie (egală cu 0,376 mm). 3) Semn grafic pus deasupra elementelor „i” și „j” din alfabetul latin. ◊ A pune ~ul pe „i” a se rosti cu precizie într-o problemă, nelăsând posibilități de echivoc. 4) Semn convențional de această formă care indică ceva. ~ pe hartă. 5) (în sport, în jocurile de hazard etc.) Unitate în care se apreciază câștigurile sau pierderile. 6) Element fundamental al geometriei plane, reprezentat de intersecția a două linii. 7) Loc determinat în spațiu. ◊ ~ de reper a) semn sau obiect de orientare pe teren; b) fapt care servește drept sprijin. ~ cardinal fiecare dintre cele patru direcții care indică Nordul, Sudul, Estul și Vestul. ~ de ochire loc din țintă în care trăgătorul își potrivește linia de ochire. ~ mort situație fără ieșire. ~ medical unitate medicală primară. 8) Valoare a unei mărimi (la care se începe să se topească o substanță solidă). * ~ de solidificare temperatură la care o substanță începe să treacă din stare lichidă în stare solidă. 9) Moment ce marchează o fază de dezvoltare. ◊ Până la un (sau la acest) ~ până la o anumită limită. 10) Loc sau parte din ceva. ◊ ~ slab parte slabă; loc sensibil. ~ de vedere mod cum înțelege cineva o chestiune. Din ~ de vedere sub aspect. ~ cu ~ amănunțit, oprindu-se detaliat asupra fiecărei chestiuni. ~ de plecare (sau de pornire) a) loc de unde trebuie să plece cineva undeva; b) început. A pune la ~ pe cineva a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință. A pune la ~ ceva a aduce ceva la condițiile cerute; a definitiva ceva. A pune ~ a termina. ~! gata! /<lat. punctum

RADICAL² ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de esența lucrurilor sau a fenomenelor; de bază; fundamental; esențial. Deosebire ~ă. 3) și substantival (despre persoane sau despre manifestările lor) Care ține de radicalism; propriu radicalismului. 3) (despre tratamente, medicamente) Care vindecă complet. /<fr. radical, germ. Radikal

ROMBOEDRIC ~că (~ci, ~ce) Care are forma unui romboedru. ◊ Sistem ~ sistem de cristalizare având ca formă fundamentală o prismă dreaptă ale cărei baze sunt triunghiulare. /<fr. rhomboédrique

SIMBOL ~uri n. 1) Semn care reprezintă sau evocă o noțiune. 2) Semn convențional folosit în știință și tehnică. 3) Procedeu expresiv în artă și literatură prin care se substituie numele unui lucru prin numele unui semn. 4) Imagine sau obiect cu valoare evocatoare magică sau mistică. 5) rel. Ansamblu de formule care constituie dogmele fundamentale ale creștinismului. /<lat. simbolum, fr. symbole, germ. Symbol

SPAȚIU ~i n. 1) Întindere nelimitată care cuprinde toate corpurile cerești. 2) Întindere a universului cu excepția atmosferei terestre. * ~ aerian parte din atmosferă, care se întinde asupra teritoriului unui stat. ~ locativ suprafața camerelor de locuit. 3) Distanță între două puncte sau între două obiecte. ~ între cuvinte. 4) Durată care separă două momente. 5) filoz. Formă fundamentală de existență a materiei în cadrul căreia are loc mișcarea acesteia. [Sil. -țiu] /<lat. spatium, it. spazio, fr. espace, germ. Spatium

SPECIE ~i f. 1) Categorie biologică fundamentală inferioară genului. 2) Ansamblu de organisme animale sau vegetale cu anumite trăsături și însușiri ereditare comune; soi. 3) Categorie de opere literare care constituie o subdiviziune. ~a genului epic. 4) Grup de ființe sau de obiecte caracterizate printr-o anumită însușire; soi; gen. [G.-D. speciei; Sil. -ci-e] /lat. species, it. specie, germ. Spezies, fr. espece

SUBSTANȚIAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de substanță; propriu substanței. 2) Care este de primă importanță; foarte important; primordial; cardinal; fundamental; esențial; principal. Aport ~. 3) Care se impune prin importanță; de importanță deosebită; important; considerabil. 4) (despre alimente) Care conține multe substanțe nutritive; bogat în substanțe hrănitoare. [Sil. sub-stan-ți-al] /<fr. substantiel, lat. substantialis

SUBTON ~uri n. muz. Ton suplimentar, mai jos decât cel fundamental. /sub- + ton

TEMĂ ~e f. 1) Idee fundamentală tratată într-o lucrare (științifică, artistică etc.). ~ actuală. 2) Frază sau peisaj care formează desenul melodic sau ritmic al unei compoziții muzicale; motiv. ~ cu variații. 3) Lucrare scrisă dată spre executare (acasă) elevilor sau studenților. 4) lingv. Parte a cuvântului care, pe lângă rădăcină, poate cuprinde sufixe sau prefixe și este comună formelor flexionare ale cuvântului. ~ nominală. ~ verbală. [G.-D. temei] /<lat., ngr. thema, fr. thème, germ. Thema

TEMEI ~iuri n. 1) Element esențial de temelie; parte fundamentală. A surpa ~iurile vechi. ◊ De ~ a) de bază; fundamental; b) serios; c) însemnat. Fără (sau lipsit) de ~ lipsit de bază reală; neîntemeiat. Cu ~ a) care se sprijină pe o bază solidă; în mod solid; cu temeinicie. A pune ~ pe ceva (sau pe cineva) a se bizui pe ceva (sau pe cineva); a conta. 2) Fenomen care provoacă sau determină apariția efectului; pricină; motiv; cauză. ◊ Cu tot ~iul având destule motive; pe deplin justificat. 3) pop. Partea centrală a unui fenomen în desfășurare; toi. ~iul iernii. ~iul mesei. /<sl. temeli

TERȚ³ ~i m. log.: Legea (sau principiul) ~ului exclus principiu fundamental al gândirii logice, conform căruia din două judecăți contradictorii adecvată este numai una, a treia posibilitate fiind exclusă. /<lat. tertius, it. terzo

TONICĂ f. muz. 1) Treaptă fundamentală (întâia) a unei game. 2) Acord construit pe această treaptă. /<fr. tonique

TRICROMATIC ~că (~ci, ~ce) Care se referă la trei culori fundamentale, alese astfel, încât să nu poată fi reproduse prin amestec. /tri- + cromatic

UTILITARISM n. 1) Concepție filozofică, care consideră utilul drept criteriu fundamental al acțiunilor oamenilor. 2) Spirit utilitar; tendință de a obține avantaje materiale din orice activitate; practicism îngust. /<fr. utilitarisme