*alotropíe f. (d. al tropic). Chim. Proprietate pe care o aŭ unele corpurĭ simple de a-șĭ schimba starea și proprietățile: fosforu și sulfu îs corpurĭ capabile de alotropie.

*ALOTROPIE sf. 🔬 Proprietatea pe care o au unele corpuri de a se prezenta, după împrejurările în care-și iau naștere, sub stări și cu proprietăți fizice și chimice diferite (așa fosforul, care poate fi și alb și roșu; sulful, care cristalizează și în octaedri și în prisme) [fr.].

ALOTROPIE s. f. Particularitate a unor elemente chimice (de exemplu carbonul, fosforul și sulful) de a se găsi în natură sub mai multe forme care prezintă proprietăți fizico-chimice diferite.

AMOFOSCA s. n. îngrășământ chimic complex, care conține azot, fosfor și potasiu. (< fr. ammophoska)

*AMORF adj. 🔬 Fără formă bine hotărîtă; se aplică în spec. în chimie la substanțe care nu apar sub formă cristalizată: fosfor ~ [fr. < gr.].

amorf a. Chim. fără formă fixă, necristalizat: fosfor amorf.

AMORF ~ă (~i, ~e) 1) (despre substanțe) Care nu are structură cristalină. Fosfor ~. 2) fig. Care este neorganizat, nediferențiat. /<fr. amorphe

ANHIDRIDĂ s. (CHIM.) anhidridă arsenioasă v. arsenic; anhidridă azotică v. pentoxid de azot; anhidridă carbonică v. bioxid de carbon; anhidridă fosforică v. pentoxid de fosfor; anhidridă sulfurică v. trioxid de sulf; anhidridă sulfuroasă = bioxid de sulf.

APATIT s. n. Mineral cristalizat, incolor sau variat colorat, folosit la prepararea îngrășămintelor minerale și la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.

apatit sn [At: DEX² / E: fr apatite] Fosfat natural de calciu, sticlos, incolor sau variat colorat, utilizat la fabricarea îngrășămintelor minerale și la extragerea fosforului.

APATIT s. n. Fosfat natural de calciu, sticlos, incolor sau variat colorat, utilizat la fabricarea îngrășămintelor minerale și la extragerea fosforului. – Din fr. apatite.

apatit, (engl.= apatite) grup de fosfați de calciu de tipul Ca5(PO4CO3)3(F, OH, Cl), în care termenii extremi ai seriilor izomorfe care-i definesc sunt carbonați – a., fluor – a., hidroxi -a., clor – a. Min. cristalizate, s. hexagonal, dar unele var. (colofan) pot fi amorfe. A. este min. accesoriu în multe roci magmatice și metamorfice; reprezintă constituenți principali ai fosforitelor în care îmbracă forme colomorfe și oolitice; de asemenea, unele var. se întâlnesc în oase, bioclaste de brachiopode și moluște. A. reprezintă principala sursă de extracție a fosforului. În România, se găsește în roci variate: ș. crist., granitoide, ofiolite din unitățile carpatice. Sin. fosfat de calciu.

BOMBĂ DE AVIAȚIE mijloc de luptă de aviație, constând din încărcătură explozivă (clasică sau nucleară), incendiară, luminoasă sau chimică, introdusă într-un înveliș aerodinamic prevăzut cu ampenaje pentru stabilizare. Bombele de aviație sunt construite într-o gamă largă de calibre și sunt lansate din aeronave prin procedee diferite (zbor orizontal, picaj, cabraj). Bombele de aviație pot fi: fugase, ale căror efect principal constă în acțiunea presiunii crescute în momentul exploziei, iar secundar, în acțiunea schijelor, fiind utilizate pentru nimicirea lucrărilor și instalațiilor militare și pentru lovirea forței vii și mijloacelor tehnice de luptă adăpostite, având un calibru cuprins între 50-100 kg, raza lor de acțiune depinzând de coeficientul de rezistență al mediului în care cade bomba și de greutatea substanței explozive din aceasta; brizante, care au ca efect principal producerea de schije și ca efect secundarsuflul exploziei, sunt utilizate pentru lovirea forței vii neadăpostite sau aflate în adăposturi de tip ușor, pentru lovirea avioanelor la sol, a stațiilor de radiolocație, a artileriei antiaeriene și a altor obiective cu protecție redusă, fiind lansate din casete în care se dispun 8-15 bucăți cu calibrul de 2-30 kg; antitanc, cu efect perforant și cumulativ, utilizate împotriva tancurilor, transportoarelor blindate și a altor mașini de luptă blindate, putând străpunge blindaje cuprinse între 30-200 mm (la lovire directă), fiind lansate din casete în care sunt dispuse 30-50 bucăți, având calibrul de 2,5-10 kg; chimice, care au ca efect infectarea atmosferei, a terenului și a obiectivelor de pe el cu vapori, ceață sau picături de substanță toxică de luptă, în scopul vătămării forței vii sau a îngreunării acțiunilor de luptă ale trupelor inamice, având calibrele cuprinse între 5-500 kg, din care 45-60% din încărcătură este chimică, iar restul exploziv; incendiare, încărcate cu amestec incendiar (termit, electron, amestecuri incendiare de tip napalm) destinat incendierii obiectivelor industriale, depozitelor, construcțiilor, mijloacelor tehnice de luptă, putând fi de calibru mic (până la două kg, încărcate cutermit și având corpul fabricat din electron, fiind aruncate mai multe o dată, zeci de bucăți, cu ajutorul unor casete, creând focare de incendiu mici și numeroase) și de calibru mare (până la câteva sute de kg, încărcate cu amestec incendiar vâscos care se aprinde prin explozie și crează focare de incendiu mari); cu napalm, bombe incendiare având corpul din masă plastică sau din tablă și ca încărcătură un amestec incendiar vâscos care se aprinde de la un amestec pirotehnic având rolul de a rupe capul bombei, fie de la bucățele de fosfor alb introduse în amestecul incendiar, putând fi de calibru mic (încărcătura de 5-10 l) sau de calibru mare (100-800 l); luminoase, încărcate cu un amestec pirotehnic care în timpul arderii produce o iluminare puternică, fiind lansate din aeronavă cu o parașută care asigură o cădere lină și luminarea terenului timp de câteva minute, corespunzător calibrului bombei, utilizându-se în timpul executării misiunilor de cercetare aeriană prin fotografiere noaptea sau pentru iluminarea terenului în cazul executării misiunilor de bombardament noaptea, având un calibru de 50-500 kg; fumigene, destinate orbirii inamicului, pentru mascarea trupelor proprii sau pentru semnalizarea prin fumul creat de încărcătura de luptă, având calibrul de 100-500 kg; încărcate cu diverse materiale de propagandă, au un dispozitiv de împrăștiere a acestora, suprafața de împrăștiere depinzând de înălțimea de lansare, numărul de bombe, greutatea acestora și intensitatea vântului, calibrul lor fiind de 50-150 kg. Bomba atomică (sau nucleară), produce prin explozie efecte de distrugere combinate mari, determinate de unda de șoc a exploziei, emisiunea de lumină, radiația penetrantă, infectarea radioactivă și de fluxul electromagnetic asupra oamenilor, mijloacelor tehnice de luptă, clădirilor și instalațiilor, terenului. Este alcătuită din corpul bombei, încărcătură de material fisionabil (uraniu 235, plutoniu 239 etc.), încărcătură de exploziv care servește unirii maselor subcritice, unul sau mai multe focoase și un sistem de dispozitive pentru împiedicarea exploziei accidentale. Cantitatea de încărcătură fisionabilă este variabilă, calibrul lor ajungând până la echivalentul a câteva Mt. de trotil. Bomba nucleară echivalentă cu 20.000 de t trinitrotoluen este denumită bomba convențională cu fisiune; variante evolutive: termonucleară (cu hidrogen), cu californiu, cu cobalt, cu neutroni. Bomba termonucleară, folosește energia eliberată în reac țiile de fuziune a nucleelor ușoare, reacția termonucleară fiind amorsată de un focos atomic care asigură atingerea unei temperaturi de zeci de milioane de grade. Bomba termonucleară care folosește deuteriul se numește bombă cu hidrogen. Se mai utilizează amestecuri de deuteriu-tritiu sau litiu-tritiu în stare solidă. Energia degajată de explozia unei bombe termonucleare este cu trei-patru ordine mai mare decât cea a unei bombe convenționale cu fisiune. Bomba termonucleară cu californiu este de calibru redus (câteva zeci de tone echivalent de trotil, având drept încărcătură fisionabilă un izotop al californiului și este acționată obișnuit. Datorită neutronilor eliberați la explozie efecte mari se manifestă asupra personalului neadăpostit. Bomba termonucleară cu cobalt are corpul confecționat din oțel cu un conținut mare de cobalt, care la explozia încărcăturii nucleare devine radioactiv, particulele rezultate în urma evaporării învelișului bombei producând o infectare a terenului foarte puternică și persistentă. Bomba cu neutroni, este o minibombă termonucleară de calibrul aproximativ 1 Kt, având un focos special care utilizează elemente transuraniene (californiu) sau un lorsen miniaturizat de putere mare. Factorul destructiv esențial îl constituie fluxul de neutroni rapizi (cu o foarte mare energie) și razele gama, care în interacțiune cu atomii de hidrogen din celulele țesuturilor vii, distrug substanța activă și provoacă la personal boala de iradiere și moartea (sin. bombă cu radiație mărită).

BROWN [braun], Herbert Charles (1912-2004), chimsit american. Prof. la Universitatea Purdue (Indiana). Contribuții la dezvoltarea chimiei compușilor cu bor și fosfor și la aplicarea acestora în sintezele organice („Hydroboration”). Premiul Nobel (1979) împreună cu G. Wittig.

CALCITONINĂ s. f. hormon secretat de tiroidă, în metabolismul calciului și al fosforului. (< fr. calcitonine)

CĂRBUNE (< lat. carbo, -onis) s. m. I. 1. Rocă sedimentară organogenă, caustobiolitică, rezultată prin acumularea materiei vegetale și îmbogățirea lentă în carbon a acesteia. C. s-au format (autohton sau alohton), prin depunerea în ape marine de litoral, unde marea invadează uscatul periodic (c. paralici), în mlaștini sau în ape dulci (c. limnici). În zăcămînt, c. se prezintă ca o masă de culoare galbenă-brună pînă la neagră, întreruptă de intercalații de steril. Conține carbon (55-96,5%), oxigen (2,5-40%), hidrogen (1-6%), azot (sub 2%), fosfor, sulf ș.a. Principalele tipuri sunt: c. humici (turbă, lignit, c. brun, huilă, antracit), c. sapropelici (boghead, cannel) și c. liptobiolitici proveniți prin transformarea resturilor de plante bogate în subtanțe rășinoase și ceroase. Cei mai vechi c. s-au format în Devonian. Alături de țiței, c. reprezintă principalul combustibil mineral și sursă de materii prime. ♦ (CHIM.) C. activ = c. cu structură poroasă, a cărui putere de adsorbție a fost mărită printr-un tratament fizico-chimic, utilizat la recuperarea gazolinei din gazele de sondă, epurarea apelor, reținerea noxelor din aer sau dezodorizarea aerului. C. animal = c. de oase sau de deșeuri animale, obținut prin calcinarea oaselor, folosit ca adsorbant pentru gaze și pentru substanțe colorante, ca dezinfectant stomacal, ca adsorbant intestinal sub formă de c. medicinal. ♦ (GEOL.) C. brun = varietate de c. humic, compact, sticlos, casant, cu urma brună, avînd un conținut mediu de 67-79% c. și o putere calorică de 5.400-7.200 kcal/kg; se utilizează drept combustibil. 2. Bucată de lemn arsă parțial de foc; tăciune; p. ext. bucată de jar. ♦ C. de lemn = produs principal obținut la arderea incompletă a lemnului sau ca produs secundar la distilarea uscată a lemnului, folosit la fabricarea cărbunelui activ, în siderurgie, drept combustibil etc.; mangal. 3. Creion obținut dintr-un lemn de esență moale (plop, lemn-cîinesc etc.), carbonizat, folosit la desen, crochiuri, schițe; p. ext. lucrare realizată cu acest fel de creion. II. 1. (MED., MED. VET.) Antrax. 2. (MED. VET.) C. emfizematos = boală infecțioasă acută a rumegătoarelor, în special a bovinelor, provocată de bacteria Clostridium chauvoei. Se manifestă prin apariția în musculatură a unor tumori infiltrate cu gaze. 3. (FITOPAT.) Tăciune (2).

chibrít n., pl. urĭ și rar e (turc. ar. kibrit, pucĭoasă, chibrit). Bețișor care are lipită la un capăt puțină substanță chimică care se aprinde pin frecare. – Rar și cribit (ca sp. alcribite și alcrebite, din aceĭașĭ orig.). În Trans. și lemnuș și cătrăniță. – Chibritu a fost inventat de chimistu German Frederic Kammerer la 1833. La 1832, el se afla închis ca revoluționar. Directoru închisoriĭ îĭ permise să-șĭ facă un laboratorĭŭ. Aci, după multe încercărĭ, reuși să facă chibriturĭ din fosfor galben, care se aprind pin simplă frecare. După eliberare, vru să se folosească de invențiunea luĭ înființînd o fabrică de chibriturĭ. Dar nu găsi capital, ĭar autoritățile germane, supt pretext că asta ar provoca incendiĭ, l-aŭ oprit de a-șĭ pune în practică invențiunea. Ruinat și descurajat, Kammerer muri într’un spital de nebunĭ tocmaĭ cînd în Germania începuse a sosi chibriturĭ din alte țărĭ, care adoptase această invențiune (Chimistu Ungur Irinyi, considerat și el ca inventator, n’a fabricat chibriturĭ de cît la 1836).

DEFOSFORA vb. tr. a îndepărta fosforul din topitura metalică la elaborarea oțelurilor. (< fr. déphosphorer)

defosfora vt [At: DN² / Pzi: ~rez / E: fr déphosphorer] A elimina fosforul din topitura metalică în procesul de elaborare a oțelului în cuptoarele cu căptușeală bazică.

DEFOSFORA vb. I. tr. A îndepărta fosforul din topitura metalică la elaborarea oțelurilor. [< fr. déphosphorer].

defosforare sf [At: LTR² / Pl: ~rări / E: defosfora] Eliminare a fosforului din topitura metalică în procesul de elaborare a oțelului în cuptoarele cu căptușeală bazică.

DEZOXIDANT, -Ă, dezoxidanți, -te, adj. Care dezoxidează. Corpuri dezoxidante. ◊ (Substantivat, m.) Dezoxidanții cei mai cunoscuți sînt: siliciul, aluminiul, fosforul.

diamonfos smi [At: AGROTEHNICA I, 191 / P: di-a~ / E: dc comercială] Îngrășământ agricol bogat în fosfor și azot, cu reacție ușor bazică.

EUTROFIZÁRE (după fr. eutrophisation) s. f. Creșterea masei organice a unei ape stagnante (lac, baltă etc.) sau cu scurgere lentă prin îmbogățirea naturală sau artificială cu substanțe nutritive (combinații ale fosforului, azotului etc.); uneori provoacă fenomenul de înflorire a apei, cu consecințe foarte grave asupra echilibrului biologic al acestor ape.

FEROFÓSFOR (< fr.) s. n. Feroaliaj cu 17-25% fosfor folosit ca adaos la turnarea fontelor cenușii.

FEROFOSFOR s. n. aliaj cu fosfor, ca adaos la turnarea fontelor cenușii. (< fr. ferrophosphore)

FEROMANGÁN (< germ.) s. n. Feroaliaj cu 20-82% mangan, 5-8% carbon, 1,3-2% siliciu și cel mult 0,4% fosfor, folosit ca adaos desulfurant și ca dezoxidant la elaborarea oțelurilor speciale.

FÍBRĂ (< fr., lat.) s. f. 1. (Și în sintagma fibră textilă) Corp solid în formă de filament foarte subțire, de proveniență vegetală, animală, minerală sau produs pe cale sintetică, folosit la fabricarea țesăturilor și a tricoturilor. ◊ F. chimică = f. obținută pe cale chimică, prin filare, din soluții sau topituri de polimeri naturali ori sintetici. F. artificială = denumire improprie pentru f. obținută prin transformarea chimică a polimerilor naturali, precum celuloză, cazeina etc. F. sintetică = f. obținută, prin filare, din soluții sau din topituri ale polimerilor sintetici; pot fi poliamidice (nailon, relon, capron etc., poliesterice (tergal), polinitrilacrilice (melana). F. vulcan = material dur și rezistent obținut din carton îmbibat cu clorură de zinc, apoi presat puternic și spălat cu apă; este folosit la fabricarea de geamantane, roți dințate etc. 2. (BOT.) F. lemnoasă = celulă vegetală alungită, cu pereți îngroșați și lignificați, situată în țesutul lemnos. F. liberiană = celulă vegetală alungită, cu lumenul redus și pereții sclerificați, nelignificați; este dispusă izolat sau în fascicule în tulpini și frunze. 3. (ANAT., HIST.) Nume dat unor formațiuni alungite care alcătuiesc țesuturi reprezentate prin celule modificate (f. musculară, f. elastică), fie printr-o prelungire celulară (f. nervoasă) etc. 4. (TEHN.) Succesiunea punctelor materiale care se găsesc pe o linie paralelă cu axa unei bare supuse la încovoiare. 5. (TELEC.) F. optică = filament sau f. realizată din material dielectric (siliciu dopat cu bor, fluor, fosfor, germaniu); este constituită dintr-un miez cu diametrul de 3-80 μm și un înveliș cu diametrul de 20-50 μm și cu un indice de refracție mai mic (pentru a realiza reflexia totală a undei electromagnetice incidente). Grupate în fascicule (numite cabluri sau ghiduri de unde optice), f.o. sunt utilizate în telecomunicații (telefonie, cabluri submarine etc.) și în aparatura medicală.

FOSFAT ~ți m. Sare sau ester al acidului fosforic. ◊ ~ de calciu sare incoloră, cristalizată, având diferite întrebuințări. ~ți furajeri săruri care conțin fosfor și calciu, întrebuințate ca hrană suplimentară pentru animale agricole. /<fr. phosphate

FOSFAT s. m. 1. sare sau ester al acidului fosforic. 2. îngrășământ agricol compus din săruri de fosfor. (< fr. phosphate)

FOSFAT s.m. 1. Sare sau ester al acidului fosforic. 2. Îngrășămînt agricol compus din săruri de fosfor. [< fr. phosphate].

FOSFATIDĂ s.f. Substanță din clasa lipidelor, care conține în molecula sa fosfor și care se găsește mai ales în țesutul nervos. [< fr. phosphatide].

fosfatidă sf [At: PARHON, B. 45 / Pl: ~de / E: fr phosphatide] Substanță din clasa lipidelor în a cărei moleculă intră fosforul, prezentă mai ales în țesutul nervos.

FOSFATIDĂ ~e f. Substanță organică compusă, care conține fosfor și care intră în componența celulelor vegetale și animale, mai ales a celor din țesutul nervos. /<fr. phosphatide

FOSFATIDE s. f. pl. lipide complexe care conțin în moleculă fosfor și mai ales azot; fosfolipide. (< fr. phosphatides)

FOSF(O)-/FOSFOR(O)- elem. „fosfor, fosforescent, luminos”. (< fr., engl. phosph/o/-, phosphor/o/-, cf. gr. phosphoros, luminos)

FOSFOBACTERÍN s. m. Îngrășământ agricol ce conține culturi de bacterii (Bacillus megatherium, var. phospaticum), care transformă fosforul din compușii organici ai solului în compuși ușor asimilabili pentru plante.

FOSFOCALCIC, -Ă adj. 1. referitor la fosfor și calciu. 2. metabolism ~ = ansamblul fenomenelor de absorbție, fixare și excreție a fosforului și a calciului în organism. (< fr. phosphocalcique)

FOSFOGÍPS s. n. Îngrășământ agricol rezultat ca deșeu în urma fabricării acidului fosforic, a fosfatului trisodic. Conține 75% gips și 8,5% fosfor și se folosește pe sărături.

*fósfor și fosfór n. (vgr. phosphóros [d. phôs, lumină, și phéro, port]; lat. phósphorus, luceafăru de dimineață; it. sp. fósforo, rus. fósfor). Chim. Un corp simplu trivalent descoperit de Brandt la 1669. Nu există liber, ci ca fosfat neutru de calciŭ în creĭer, nervĭ, lapte, icre, urină și plante, maĭ ales în semințe. E de treĭ felurĭ: ordinar, roș (amorf) și cenușiŭ (metalic). Cel ordinar e solid, incolor saŭ gălbuĭ translucid, moale și veninos și se topește la 44°. E solubil în sulfura de cărbune și se preface în fosfor roș cînd îl încălzeștĭ în vin saŭ în azot la 240°. Acesta nu e veninos și nu se aprinde maĭ jos de 260°. Cel cenușiu lucește la întuneric și se întrebuințează la fabricarea chibriturilor.

FÓSFOR (< fr. {i}; {s} gr. phosphoros „purtător de lumină”) s. n. Element chimic (P; nr. at. 15, m. at. 30,974). Funcționează în combinații în stările de valență 3 și 5. Se găsește în natură, mai ales sub formă de fosfați (principalul mineral este apatitul), în organismul animal (oase, nervi, urină), în guano și în soluri fertile. Prezintă mai multe modificații alotropice. ◊ F. alb, masă albă, uneori gălbuie, moale ca ceara (p. t. 44°C, p. f. 287°C), solubil în sulfură de carbon, foarte activ din punct de vedere chimic, toxic, inflamabil, fosforescent; se păstrează sub apă; luminează în întuneric. ◊ F. roșu, modificație alotropică stabilă, netoxică, folosită la fabricarea chibriturilor. F. a fost descoperit de alchimistul H. Brand în 1669.

Fosfor = Phosphorus.

*FOSFOR sbst. 💎 🔬 Metaloid otrăvicios, transparent, incolor sau alb-gălbuiu, foarte inflamabil chiar printr’o ușoară frecare, luminos la întunerec și avînd un miros de usturoiu; se extrage din fosfatul de calciu al oaselor și se întrebuințează la fabricarea chibriturilor [fr.].

FOSFOR¹ s. n. element chimic otrăvitor, inflamabil, care nu se găsește liber în natură. (< fr. phosphore)

fosfor sns [At: IOANOVICI, TEHN. 44 / A și: fosfor / E: fr phosphore] Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură numai în compuși.

fosfor n. pucioasă, corp simplu solid, de un alb gălbuiu, ce se înflăcărează foarte ușor prin frecare și scapără la întuneric: se trage din oase și servă pentru fabricarea chibriturilor.

FOSFOR s.n. Element chimic otrăvitor, inflamabil, care nu se găsește liber în natură. [< fr. phosphore, cf. gr. phos – lumină, phoros – purtător].

fosfor s. n.; simb. P

fosfor s. n.; simb. P

FOSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură mai ales sub formă de fosfați, în organismul animal, în guano și în solurile fertile. [Acc. și: fosfor] – Din fr. phosphore.

FOSFOR n. Nemetal, care prezintă mai multe stări alotropice, aflat în natură în compuși și având diferite întrebuințări. ◊ ~ alb substanță albă sau galbenă, moale ca ceara, translucidă, foarte inflamabilă, toxică, luminescentă. ~ roșu praf amorf, roșu sau cafeniu-închis, puțin inflamabil, netoxic, neluminescent. /<fr. phosphore

FOSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură numai în compuși. [Acc. și fosfor] – Din fr. phosphore.

fosfor s. n., simb. P

FOSFOR s. (FIZ.) luminofor. (Orice substanță fosforescentă se numește ~.)

FOSFOR s. n. Element chimic otrăvitor, ușor inflamabil, care se găsește în natură numai în compuși. Fosfor alb. Fosfor roșu. ▭ Leoarcă de ploaie, pădurile strălucesc cu o mare intensitate, ca și cum fiecare frunză le-ar fi fost muiată în fosfor. BOGZA, C. O. 65. – Accentuat și: fosfor.

FOSFOR s. (FIZ.) luminofor.

fosfor

FOSFORAT, -Ă adj. care conține fosfor. (< fr. phosphoré)

fosforat, ~ă a [At: DA / Pl: ~ați, ~e / E: fr phosphore] Care conține fosfor.

*FOSFORAT adj. Ce conține fosfor [fr.].

*fosforát, -ă adj. Chim. Care conține fosfor: idrogen fosforat.

FOSFORAT, -Ă adj. Care conține fosfor. [Cf. fr. phosphoré].

FOSFOREMIE s. f. prezența de fosfor în sânge. (< fr. phosphorémie)

*fosforescént, -ă adj. (d. fosfor, după delicŭescent, opalescent). Chim. Care lucește la întuneric.

*fosforescénță f., pl. e (d. fosforescent). Chim. Proprietatea de a luci pin oxidare, fără căldură sensibilă orĭ combustiune, la întuneric, ca: fosforu, licuricĭu ș. a.

FOSFORESCENȚĂ ~e f. 1) Luminescență a fosforului. 2) fiz. Proprietate a unor substanțe de a emite lumină după ce au absorbit radiații (ultraviolete). 3) biol. Proprietate a unor organisme animale sau vegetale de a emite lumină în obscuritate. /<fr. phosphorescence

FOSFORIC ~că (~ci, ~ce) 1): Acid ~ acid oxigenat al fosforului. 2) fig. v. FOSFORESCENT. /<fr. phosphorique

FOSFORIC, -Ă adj. 1. acid ~ = acid anorganic care rezultă din combinația fosforului cu oxigenul. 2. (fig.) luminos, strălucitor, fosforescent. (< fr. phosphorique)

FOSFORIC, -Ă, fosforici, -e, adj. 1. (În expr.) Acid fosforic = acid oxigenat al fosforului. 2. Fig. Luminos, licăritor, strălucitor, fosforescent. Ochii ei fosforici păstrau aceeași privire curată, îndrăzneață și nevinovată. BART, E. 106.

FOSFORIC, -Ă adj. 1. Acid fosforic = acid care rezultă din combinația fosforului cu oxigenul. 2. (Fig.) Luminos, strălucitor, fosforescent. [< fr. phosphorique].

*fosfóric, -ă adj. Chim. Acid fosforic, compus din fosfor și oxigen.

fosforic, ~ă a [At: DA ms / Pl: ~ici, ~ice / E: fr phosphorique] 1 (D. compuși chimici) Care conține fosfor. 2 (Îs) Acid ~ Acid oxigenat al fosforului, întrebuințat la obținerea de îngrășăminte mixte, la acidularea unor băuturi răcoritoare. 3 (Fig) Luminos. 4 (Fig) Strălucitor.

fosforic a. ce ține de fosfor: acid fosforic, combinat din oxigen și din fosfor.

FOSFORISM n. Stare patologică constând în intoxicarea organismului cu fosfor. /<fr. phosphorisme

FOSFORISM s. n. Intoxicație cronică cu fosfor, caracterizată prin faptul că oasele devin sfărâmicioase și se fracturează ușor. – Din fr. phosphorisme.

FOSFORISM s.n. Intoxicație cu fosfor, caracterizată prin faptul că oasele devin sfărîmicioase și se fracturează ușor. [< fr. phosphorisme].

fosforism sns [At: DEX / E: fr phosphorisme] Intoxicație cronică cu fosfor, caracterizată prin faptul că oasele devin sfărâmicioase și se fracturează ușor.

FOSFORISM s. n. Intoxicație cronică cu fosfor, caracterizată prin aceea că oasele devin fărâmicioase și se fracturează ușor. – Din fr. phosphorisme.

FOSFORISM s. n. intoxicație cu fosfor, caracterizată prin faptul că oasele devin sfărâmicioase și se fracturează ușor. (< fr. phosphorisme)

FOSFORO- „fosfor, fosforescent, luminos”. ◊ gr. phosphoros „luminos” > fr. phosphoro-, engl. id. > rom. fosforo-. □ ~liză (v. -liză), s. f., proces fiziologic, reversibil, de eliberare a grupării fosforil din fosfații organici; ~scop (v. -scop), s. n., instrument pentru măsurarea duratei de emisie a luminii prin fosforescență.

FOSFOR²(O)- elem. fosf(o)-.

FOSFOROS, -OASĂ adj. care conține fosfor. ♦ acid ~ = acid al fosforului care conține mai puțin oxigen decât acidul fosforic; anhidridă õasă = trioxid de fosfor. (< fr. phosphoreux)

FOSFOROS adj.m. Acid fosforos = acid al fosforului care conține mai puțin oxigen decît acidul fosforic. [Cf. fr. phosphoreux].

FOSFOROS ~oasă (~oși, ~oase) Care conține fosfor; cu fosfor. ◊ Acid ~ acid oxigenat al fosforului. /<fr. phosphoreux

*FOSFOROS adj. 🔬: Acid ~, acid format din fosfor, oxigen și hidrogen [fr.].

FOSFOROS, -OASĂ, fosforoși, -oase, adj. (În sintagmele) Acid fosforos = acid anorganic al fosforului, solubil în apă, în alcool și în eter, folosit ca reducător puternic în chimia analitică. Anhidridă fosforoasă = trioxid de fosfor. – Din fr. phosphoreux.

FOSFOROS, -OASĂ, fosforoși, -oase, adj. (În sintagmele) Acid fosforos = acid anorganic al fosforului, solubil în apă, în alcool și în eter, care conține mai puțin oxigen decât acidul fosforic și care este întrebuințat ca reducător puternic în chimia analitică. Anhidridă fosforoasă = trioxid de fosfor. – Din fr. phosphoreux.

fosforos, ~oasă a [At: DA ms / Pl: ~oși, ~oase / E: fr phosphoreux] (Chm) 1 Care conține fosfor. 2 (Îs) Acid ~ Acid anorganic al fosforului, solubil în apă, în alcool și în eter, care conține mai puțin oxigen decât acidul fosforic și care este întrebuințat ca reducător puternic în chimia analitică. 3 (Îs) Anhidridă ~oasă Trioxid de fosfor.

FOSFURĂ s.f. Compus al fosforului cu un metal. [< fr. phosphure].

FOSFURĂ ~i f. Combinație a fosforului cu un metal. ◊ ~ de zinc compus al fosforului cu zincul, întrebuințat la distrugerea rozătoarelor. /<fr. phosphure

*FOSFURĂ sf. 🔬 Ori-ce combinație a fosforului cu un metal sau cu un corp îndeplinind funcțiune de metal: ~ de calciu [fr.].

*fosfúră f., pl. ĭ (d. fosfor). Chim. Corp rezultat din combinațiunea fosforuluĭ.

fosfură sf [At: DA / Pl: ~ri / E: fr phosphure] Combinație a fosforului cu un metal, folosită la combaterea rozătoarelor.

FOSFURĂ s. f. combinație a fosforului cu un alt element. (< fr. phosphure)

Fotinia Rar folosit în onomastica românească modernă, Fotinia are la bază numele pers. gr. Photeiné sau Photinía, corespondentul masc. Photínos sau Photeinós. Numele grecești sînt derivate de la phos, gen. photos „lumină” (cunoscut vorbitorilor limbii române din neologismele compuse cu foto „lumină”: fotografie, fotocopie, fotogenie, fotomontaj, fosfor). Divergențele în ceea ce privește semnificația originară a numelui se referă la cuvîntul pe baza căruia s-a format numele personal. Unii specialiști consideră că Photeinos sau Photinos pornește de la adj. photeinos, „strălucitor, luminos”, pe cînd alții sînt de părere că este un derivat cu suf. -inos de la Phota, numele unei sărbători identice cu Boboteaza (alături de mai vechiul baptizo „a boteza”, a cărui semnificație originară era „a scufunda”, unii scriitori ecleziastici din sec. 2 – 3 au început să folosească și vb. photizo „ a lumina”; curent în perioada bizantină, cuvîntul iese apoi din uz, singura urmă în greaca modernă fiind Phota „Bobotează”). După cît s-ar părea, numele personal este mai vechi decît uzul vb. photizo, ceea ce nu exclude însă posibilitatea ca mai tîrziu să se fi format un nume de persoană de la numele sărbătorii. Prin intermediar slav (la 1484, în pomelnicul de la Horodiște, apare și fem. Fotinii), numele grecești pătrund în onomastica românească. Prezența diferitelor forme în documentele noastre vechi de abia după 1600 (bine cunoscută este formația rom. Fótea, numele unui personaj din Amintiri din copilărie de I. Creangă), ne impune să luăm în considerație și influența neogrecească directă care a lăsat numeroase urme în onomastica noastră (cu siguranță că direct din greacă este numele actual de familie Fotino; istoricul Dionisie Fotino sau juristul Mihail Fotino din sec. 18 erau greci de origine, stabiliți la noi). ☐ Bg. Fotina, Fotini, Fotea, rus. Fotinia, Fetinia etc.

frucadă s. f. Băutură răcoritoare din fructe ◊ „Băuturile denumite Frucola și Frucada, produse ale Întreprinderii industriale locale din Brașov. Frucola conține printre altele cafeină, fosfor și vitamina C. Frucada este un extras din fructe citrice care conține întreaga grupă de vitamină C.” Sc. 6 IX 66 p. 2 (din fruc[t] + -adă, după modelul lui citronadă; Graur C. 63)

GEN s. n. (< lat. genus): categorie gramaticală flexionară bazată pe distincția naturală dintre ființele de sex masculin și ființele de sex feminin din cadrul însuflețitelor (animatelor), dintre însuflețite (animate) și neînsuflețite (inanimate). Impus inițial de realitatea obiectivă, de genul natural al animatelor (care face distincție între cele două sexe) la substantivele ce denumeau această categorie, el și-a pierdut parțial, cu timpul, legătura cu noțiunile de sex, de animat și de inanimat, extinzându-se prin analogie și prin tradiție la numele inanimatelor, iar prin acord la cuvintele care se acomodau după substantiv (la articole, la adjective, la unele numerale și la participiile verbelor) sau care înlocuiau substantivul (la pronume). ◊ ~ natural: g. existent în realitatea obiectivă, bazat pe distincția dintre cele două sexe în lumea însuflețitelor (ființe masculi și ființe femele, ființe bărbați și ființe femei). ◊ ~ gramatical: g. exprimat lingvistic prin intermediul substantivului cu ajutorul desinenței sau al articolului. Limba română posedă trei g. gramaticale: masculin, feminin și neutru. a) g. masculin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex bărbătesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de flori, de fructe, de orașe, de munți, de luni, de vânturi, de litere, de note muzicale, de monede, unele nume de cifre și unele nume de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost socotite tot masculine. Aceste substantive se numără un – doi sau au contextul diagnostic acest – acești: fiu, român, Nicolae, Roibu, Pitești, Pietrosul, corcoduș, trandafir, pepene, aprilie, zefir, ce, do, ban, trei, scripete, sac etc.; b) g. feminin caracterizează substantivele nume de oameni sau de animale de sex femeiesc precum și substantivele nume de arbori, de plante, de fructe, de flori, de orașe, de munți, de țări, de continente, de insule, de abstracte nominale sau verbale (nume de sentimente, de atitudini, de stări psihice, de acțiuni), de zile, de părți ale zilei, de anotimpuri, de vânturi, de monede, de cifre sau de lucruri care, prin analogie sau prin tradiție, au fost asimilate la cele feminine. Aceste substantive se numără o – două sau au contextul diagnostic această – aceste: fiică, româncă, Nicoleta, Roiba, răchită, ferigă, garoafă, Craiova, Mândra, Italia, Africa, Sardinia, dragoste, îndrăzneală, îndoială, petrecere, joi, seară, iarnă, briză, liră, sută, casă etc.; c) g. neutru caracterizează substantivele nume de obiecte inanimate, fără sex (majoritatea numelor de lucruri), unele substantive cu sens colectiv, unele substantive generice (care denumesc specii), unele substantive nume de materii, unele nume de țări, de fructe, de părți ale zilei, de simțuri, de acțiuni (abstracte verbale), de însușiri, de sporturi și de jocuri, de vânturi și de cifre, asimilate la cele neutre prin analogie și asociații. Aceste substantive se numără un – două sau au contextul diagnostic acest – aceste: creion, motor, batalion, popor, macrou, mamifer, fosfor, zinc, Iran, măr, jir, amurg, prânz, gust, văz, arat, semănat, curaj, fotbal, șah, uragan, milion etc. Existența g. neutru în limba română este o caracteristică a acesteia în comparație cu celelalte limbi romanice, care nu-l au, dar și un aspect controversat al gramaticii limbii noastre, deoarece există lingviști care sau îl neagă, sau văd în el un ambigen (termen impropriu, părăsit de cercetările moderne), datorită asemănărilor formale cu celelalte două g. (la singular cu masculinele, iar la plural cu femininele). Din cele trei g. gramaticale ale limbii române, cercetătorii au dedus două arhigenuri: un arhigen de tipul A, admis numai de contextul acest (parte comună a masculinului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria singulare tantum, ca de exemplu aur, lapte, mărar, mei, piper, sânge, unt etc. și un arhigen de tipul B, admis numai de contextul aceste (parte comună a femininului și a neutrului) și reprezentat prin nume de inanimate din categoria plurale tantum, ca de exemplu icre, moaște, tărâțe, zori etc. ◊ ~ animat: g. care caracterizează substantivele masculine și substantivele feminine ce denumesc numai însuflețite (adică două subgenuri, masculinul și femininul), ca de exemplu prieten, școlar, călător; colegă, elevă, turistă etc. Tot la g. animat sunt sau ar trebui incluse și substantivele neutre ce denumesc însuflețite: batalion, popor, macrou, mamifer etc. ◊ ~ inanimat: g. care caracterizează substantivele neutre ce denumesc numai neînsuflețite (adică subgenul neutru), ca de exemplu bec, scaun, fier, plumb, zer etc. Tot aici sunt sau ar trebui incluse și substantivele masculine și feminine care denumesc neînsuflețite: ban, perete, scripete, sac, liră, masă, tabacheră, carte etc. ◊ ~ comun: g. caracteristic anumitor substantive, nume de persoane, folosite atât pentru desemnarea masculinului, cât și pentru desemnarea femininului, ca de exemplu complice, nătăfleață, gură-cască, încurcă-lume, Adi, Didi, Gabi, Vali etc. ◊ ~ personal: g. caracteristic limbii poloneze, care evidențiază persoana în opoziție cu celelalte însuflețite și cu neînsuflețitele. În limba română, există elemente ale unui g. personal neconstituit, situate în interiorul g. masculin și feminin, cu mărci manifestate mai ales la singular, în cazul numelor de persoane cunoscute, individualizate (acestea sunt precedate de articolul hotărât proclitic lui, de prepoziția pe sau de articolul invariabil alde; au formă specifică de V. sau de G.-D.; păstrează diftongii -ea- și -oa- la G.-D. sau la g. cuvintelor de bază de la care derivă; formează o unitate semantico-gramaticală cu adjectivele pronominale posesive care li se adaugă direct, fără intermediari; se articulează după prepoziție, chiar fără determinări etc.): lui Nicu, lui Jeni, lui Cristinel, lui tata, văd pe Ion, ajut pe mama, alde Viorel, alde Liliana, alde Simionescu, alde mama; Floareo (față de: floare), Lupule (față de: lupe), Podarule (față de: podare), Puicăi sau Puichii (față de: puicii), Olgăi sau Olghii (față de: vergii), mămucăi sau mămuchii (față de: stâncii); Leanei (față de: serii), Floarei (față de: florii), Vlădoiu (< Vlad) – în raport cu băboi (< babă), Irinel (< Irina) – în raport cu rândunel (< rândunea); frate-meu, tată-meu, bunică-mea, soră-mea – în raport cu câinele meu, colegul meu, servieta mea, colega mea; vorbesc despre mama, am luat pentru tata - în raport cu vorbesc despre stâncă, am luat pentru colegă.

guano sns [At: RESMERIȚĂ, D. / E: fr guano] 1 Îngrășământ organic natural, bogat în fosfor și în azot, care se găsește în mari cantități în America de Sud, provenit din acumularea excrementelor și a cadavrelor de păsări, de lilieci din peșteri, a cadavrelor unor animale marine etc. 2 (Pan) Îngrășământ preparat din deșeurile industriei de prelucrare a cărnii.

HIDROGEN s. n. Element chimic gazos mult mai ușor decât aerul, incolor, inodor, insipid și inflamabil, care, combinat cu oxigenul în anumite proporții, formează o moleculă de apă. ◊ Hidrogen fosforat = combinație a fosforului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, foarte toxic; fosfină.^[1] Hidrogen greu = deuteriu. Hidrogen sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic; acid sulfhidric. – Din fr. hydrogène.

hidrogen sns [At: MACAROVICI, CH. 242 / E: fr hydrogène, ger Hydrogen] 1 (Chm) Element chimic gazos mult mai ușor decât aerul, incolor, inodor, insipid și inflamabil, care, combinat cu oxigenul (în proporție de doi atomi de hidrogen la un atom de oxigen) formează (o moleculă de) apă. 2 (Îs) ~ fosforat Combinație a fosforului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, foarte toxic Si: fosfină. 3 (Îs) ~ greu Deuteriu. 4 (Îs) ~ sulfurat Combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic Si: acid sulfhidric.

HIDROGÉN (< fr. {i}; {s} hidro- + gr. gennao- „a produce”) s. n. Element chimic (H; nr. at. 1, m. at. 1,008, p. t. -259°C, p. f. -252,8°C). Gaz incolor, inodor, insipid, inflamabil, de 14,4 ori mai ușor decât aerul. Este foarte răspândit, reprezentând peste 70% din materia Universului. H. se găsește în natură atât în stare liberă (în păturile superioare ale atmosferei, în unele gaze naturale), cât și sub formă de combinații (apa, substanțele organice etc.). Se combină cu multe elemente, formând hidruri. În combinații funcționează monovalent. Se obține prin electroliza apei, prin descompunerea termică a metanului etc. Este întrebuințat în industrie, în numeroase sinteze (amoniac, carburanți etc.), precum și, recent, ca sursă alternativă de energie (automobile alimentate cu h.). A fost descoperit de H. Cavendish, în 1766. ◊ H. fosforat = combinație a fosforului cu hidrogenul. Gaz incolor, foarte toxic, este un puternic agent reducător. Sin. fosfină. ◊ H. greu = deuteriu. ◊ H. sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul. Gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic, întrebuințat ca reactiv în chimia analitică. Sin. acid sulfhidric. ◊ Bombă cu h. v. bombă.

HIDROGEN s. n. Element chimic gazos mult mai ușor decât aerul, incolor, inodor, insipid și inflamabil, care, combinat cu oxigenul în anumite proporții, formează o moleculă de apă. ◊ Hidrogen fosforat = combinație a fosforului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, foarte toxic; fosfină. Hidrogen greu = deuteriu. Hidrogen sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, cu miros de ouă stricate, toxic; acid sulfhidric. – Din fr. hydrogène.

HIPERFOSFOREMIE s. f. creștere a cantității de fosfor din sânge. (< fr. hyperphosphorémie)

HIPOFOSFOREMIE s. f. diminuare a cantității de fosfor din sânge. (< fr. hypophosphorémie)

HIPOFOSFORIC, hipofosforici, adj. (În sintagma) Acid hipofosforic = acid oxigenat al fosforului cristalin. – Din fr. hypophosphorique.

HIPOFOSFORIC adj. acid ~ = acid oxigenat al fosforului. (< fr. hypophosphorique)

HIPOFOSFORIC adj. (În sintagma) Acid hipofosforic = acid oxigenat al fosforului cristalin. – Din fr. hypophosphorique.

HIPOFOSFORIC adj. Hipofosforos. ◊ Acid hipofosforic = acid oxigenat al fosforului. [< fr. hypophosphorique].

hipofosforic a [At: LTR² / Pl: ~ici / E: fr hypophosphorique] (Îs) Acid ~ Acid oxigenat al fosforului cristalin.

HIPOFOSFOROS adj. acid ~ = acid mai puțin oxigenat al fosforului. (< fr. hypophosphoreux)

HIPOFOSFOROS, hipofosforoși, adj. (În sintagma) Acid hipofosforos = acid oxigenat al fosforului, folosit ca agent reducător. – Din fr. hypophosphoreux.

HIPOFOSFOROS adj. (În sintagma) Acid hipofosforos = acid oxigenat al fosforului, întrebuințat ca agent reducător. – Din fr. hypophosphoreux.

HIPOFOSFOROS adj.m. Cu fosfor pentavalent. ◊ Acid hipofosforos = acid mai puțin oxigenat al fosforului. [< fr. hypophosphoreux].

hipofosforos am [At: LTR² / Pl: ~oși / E: fr hypophosphoreux] 1 Cu fosfor pentavalent. 2 (Îs) Acid ~ Acid mai puțin oxigenat al fosforului, folosit ca agent reducător.

HUMÚS (< fr., lat.) s. n. Component principal al materiei organice din sol, coloid, amorf, rezultat din procesul de humificare; condiționează fertilitatea solului prin substanțele nutritive pe care le conține (carbon, oxigen, hidrogen, azot, fosfor etc.). – H. saturat = h. cu reacție slab alcalină, prezent în cernoziomuri. H. Nesaturat = h. cu reacție acidă, prezent în podzoluri.

inipol s. n. ◊ „Stimulator pentru bacteriile consumatoare de petrol. Un asemenea produs a fost realizat în Franța. Denumit «Inipol», el conține azot, fosfor și carbon și are proprietatea de a accelera rapid înmulțirea microorganismelor care «digeră» petrolul brut și care se găsesc în toate mările și lacurile. Fără acest «stimulator», bacteriile și levurile produc biodegradarea țițeiului în 68 luni. «Inipolul» accelerează simțitor acest ritm [...]” Sc. 7 V 83 p. 5. ◊ „«Inipol». În Franța a fost realizat un nou produs – Inipol – care contribuie la înlăturarea rapidă a straturilor de petrol sau a reziduurilor deversate în ape.” R.l. 27 IV 84 p. 6 (din fr. inipol)

ÎNGRĂȘĂMÂNT (< îngrășa, după fr. engraissement) s. n. Substanță simplă sau compusă, de natură minerală ori organică, folosită pentru sporirea fertilității solului și a producției agricole. Îngrășămintele se împart în: chimice (cu azot, cu fosfor, cu potasiu), organice naturale (gunoi de grajd, turbă etc.), bacteriene (nitragin, azotobacterin etc.) și verzi (culturi de lupin, mazăre etc. încorporate sub brazdă).

lemn (lemne), s. n. – 1. Buștean. – 2. Arbore. – 3. Trunchi, buturugă, ciot. – 4. Surcea, țandără, retezătură. – 5. Vreascuri, trunchiuri (de foc). – 6. (Înv.) Crucea lui Iisus. – 7. (Rar) Coșciug, sicriu. – Mr. lemnu, megl. lemu, istr. lęmnę. Lat. lĭgnum (Pușcariu 963; Candrea-Dens., 976; REW 5034; DAR), cf. it. legno, sp. leño, port. lenho. Sensul de „arbore” există și în lat. tîrzie și în it.; explicarea acestui sens prin influența sl. drĕvo (Șeineanu, Semasiol., 80; Rosetti, III, 99) este lipsită de fundament. Der. lemnuș, s. n. (bețișor de tac sau pușcoci de copil, întinzător al ferăstrăului de mînă; scoarță folosită drept colorant; Trans., fosfor); lemnușcă, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnos, adj. (de lemn, tare), cu suf. -os (după Pușcariu 965; Candrea-Dens., 978; REW 5033 și DAR, din lat. lĭgnōsus, cf. mr. limnos); lemnoasă, s. f. (varietate de struguri); lemniu, adj. (culoarea lemnului crud); lemnie, s. f. (plantă, Lythrum salicaria); lemnar, s. n. ( tăietor de lemne; tocător; daltă), cu suf. -ar (după REW 5032 și DAR, din lat. lĭgnārium); lemnar, s. m. (dulgher, tîmplar), cu același suf. (după Pușcariu 964; Candrea-Dens., 977 și DAR, din lat. lĭgnārius, cf. mr. limnar); lemnăreasă, s. f. (nevasta dulgherului); lemnărie, s. f. (tîmplărie, depozit de lemne; cherestea, lemne de construcție); lemnărit, s. n. (meșteșugul lemnarului; impozit pe dreptul de a tăia lemne); lemnamă, s. f. (mulțime de lemne), care pare să reproducă lat. lĭgnamen (DAR), se folosește în Banat; lemnet, s. n. (Olt., Banat, lemnărie, lemne multe), cu suf. -et; lemnitură, s. f. (Trans., armătură care susține galeria unei mine); înlemni (var. lemni), vb. (a înțepeni, a ajunge țeapăn; a rămîne stupefiat, a rămîne paf); lemnoșa (var. lemnoși), vb. refl. (a se face fibros). – Cf. untdelemn.

limonit sns [At: DEX / E: fr limonite] Minereu de fier cristalizat sau amorf, de culoare galbenă-brună sau roșcată până la negru, alcătuit din oxid de fier hidrat, argilă și puțin fosfor.

LIMONIT s. n. Minereu de fier, cristalizat sau amorf, de culoare galbenă-brună sau roșcată pînă la negru, foarte răspîndit în natură, alcătuit din oxid de fier hidratat, argilă și puțin fosfor.

LIMONIT n. Minereu de fier de culoare galbenă-brună sau roșcată, compus din oxid de fier, argilă și fosfor. /<fr. limonite

LIMONIT s.n. Minereu de fier compus din oxid de fier hidratat, argilă și fosfor. [< fr. limonite].

luceáfăr m., pl. luceferĭ (lat. lúcĭfer, luciferi, d. lux, lucis, lumină, și ferre, a purta, compus ca și fosfor. V. lucesc, sufer). Stea mare, ca planeta Venerea ș. a. (La Em. o stea cu numele de Yperion, care a fost un titan, tatăl soareluĭ). Fig. Persoană distinsă pin ceva: acest poet e un luceafăr al poeziiĭ. V. stea.

LUMINOFOR s. (FIZ.) fosfor. (Orice substanță fosforescentă se numește ~.)

LUMINOFOR s. v. fosfor.

luminofor s.n. (fiz.) fosfor. Luminoforul este folosit la acoperirea tuburilor fluorescente.

metafosforic am [At: LTR / Pl: ~ici / E: fr métaphosphorique] (Îs) Acid ~ Acid oxigenat al fosforului.

METAFOSFORIC adj. acid ~ = acid oxigenat al fosforului. (< fr. métaphosphorique)

METAFOSFORIC adj.m. Acid metafosforic = acid oxigenat al fosforului. [< fr. métaphosphorique].

METAFOSFÓRIC, -Ă (< fr., engl.) adj. Acid ~ = acid oxigenat al fosforului (HPO₃)n, în care n poate lua valorile 3 și 4. Are proprietățile unui polimer; se prezintă ca o masă sticloasă incoloră, solubilă în apă, cu caracter acid destul de pronunțat.

METAFOSFOROS adj. acid ~ = acid al fosforului, obținut prin oxidarea înceată a hidrogenului fosforat. (< fr. métaphosphoreux)

*metaloíd m. și n., pl. e (d. metal și -id ca în mastoid). Chim. Corp simplu care se apropie de metale pin caracterele luĭ: oxigenu e un metaloid. Metaloidele-s rele conductoare de căldură și de electricitate; în general, n’aŭ luciŭ metalic, și toțĭ compușiĭ lor oxigenațĭ îs oxizĭ neutri saŭ oxizĭ acizĭ. Metaloiziĭ sînt: fluoru, cloru, bromu, ĭodu, oxigenu, sulfu, seleniu, teluru, azotu, fosforu, arsenicu, antimoniu, cărbunele, siliciu, boru ș. a.

metaloid n. corp simpluj obișnuit fără lustru metalic și rău conducător de căldură și de electricitate, ca sulful, fosforul, clorul.

NEBULOS, -OASĂ adj., s. f. 1. adj. (Învechit; în sintagma) Stea nebuloasă = nebuloasă. v. nebulos (2). Lactea sau Calea traiană este... compusă din nenumărate micuțe stele nebuloze. genilie, g. 72/20. Stelele nebuloase sînt făcute... din grămăjui de stele mici. id. p. 75/11. O clasă de stele cunoscute subt numirea de stele nebuloase. babasch, m. ii, 19/26, cf. lm, culianu, c. 57. 2. s. f. Corp ceresc alcătuit din gaze sau pulberi, aflat în spațiile dintre stelele galaxiei noastre; sistem stelar cu lumină difuză, aflat dincolo de limitele galaxiei noastre. Exist în cer grămezi de stele care au aspectul unei mase confuze de lumină... Aceste grămezi... se numesc nebuloase. drăghiceanu, c. 18, cf. 19, lm. Întregi sisteme De nebuloase siderale Răsar din lumile spectrale Ca ofilite crizanteme. macedonski, o. i, 54. [Aglomerațiilor] de materie luminoasă cari se observă în diferitele regiuni ale spațielor cerești... li s-a dat... numirea generală de nebuloase. culianu, c. 54, cf. 55, 57, alexi, w., șăineanu, d. u. Ca niște sori de necrezut, avînd în ei lumini culese din nebuloase diferite, așa trec cîteodată crisantemele pe dinaintea noastră. galaction, o. 325. Mirifica metropolă..., de la o bucată de drum, apare în noapte ca o nebuloasă de fosfor. i. botez, b. i, 90. Nebuloasele din Calea Laptelui sau din spațiul interstelar. enc. Tehn. i, 106. O fantastică și nesfîrșită succesiune de munți... așa cum se urmează planetele și nebuloasele în infinit. bogza, c. o. 18, cf. 334. Într-o epocă în care lipseau telescoapele, astronomii, chiar geniali fiind, nu puteau cunoaște nebuloasele din care se împrospătează universul. v. rom. ianuarie 1954, 204. Conform acestei ipoteze, sistemul solar făcea parte dintr-un singur corp incandescent și rarefiat, numit nebuloasă. geologia, 9. 3. adj. (În dicționarele din trecut) Întunecat (de nori sau de ceață), neguros (1), sumbru. cf. pontbriant, d., costinescu, barcianu, alexi, w., șăineanu, d. u. ♦ Fig. Neguros (2). Ochi nebuloși, față nebuloasă. lm. 4. adj. Fig. Neclar, imprecis, confuz, neguros (3); incert. Toate aceste erau numai naiva așternere pe hîrtie a unui amalgam de idei nebuloase. maiorescu, d. i, 46, cf. id. cr. ii, 373. Redînd viață hotărîtă formelor nebuloase din preajmă-i. caragiale, ap. cade. Citind frazele nebuloase. gherea, st. cr. iii, 206. Uitat-am toate-acele imagini nebuloase... A căror amintire simțeam că mă apasă. i. negruzzi, s. ii, 263, cf. barcianu. Fraze nebuloase. bassarabescu, s. n. 186. Și laolaltă noi trăim ca frații... Dar totuși cît de nebulos apare Destinul tău. topîrceanu, p. o. 49, cf. iordan, n. l. i, 108. Discursurile nebuloase și de neînțeles ale lui Don Quijotte. l. rom. 1953, nr. 1, 96. Noțiuni vagi și nebuloase. s. c. șt. (iași), 1957, 256. – pl.: nebuloși, -oase. – Și: (învechit) nebuloz, -ă adj. – Din fr. nébuleux.

NEMETÁL (< metal) s. n. Element chimic fără luciu metalic, rău conducător de căldură și electricitate, de obicei solubil în dizolvanți organici. N. formează ioni negativi prin acceptarea de electroni, iar oxizii lor formează cu apa acizi. În condiții normale, n. pot și gazoase (ex. hidrogenul, oxigenul, azotul, clorul etc.), lichide (ex. bromul) și solide (ex. sulful, fosforul, carbonul etc.). Sin. metaloid.

Nichifor Din ce în ce mai puțin folosit astăzi, Nichifor (Nechifor) este un nume de origine grecească și corespunde lui Nikephóros, întrebuințat fie ca supranume pentru Zeus și alte divinități, fie ca nume pers. masculin. Cu semnificație clară pentru greci, Nikephóros este la origine un compus din nik- (de la vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), element frecvent de compunere în antroponimia veche grecească (→ Nicolae) și -phóros „purtător”, ca în → Cristofor sau în cuvintele comune fosfor (+ gr. phos „lumină”), semafor (+ gr. sema „semn, semnal” etc.). Purtat de creștinii din primele secole ale erei noastre și devenit calendaristic, Nichifor ajunge și la români, prin intermediar slav (la Kiev numele este atestat încă din sec. 11), fiind atestat în documente începînd cu sec. 15. Rar și în secolele trecute, cunoscut astăzi ca nume de familie, Nichifor pare aproape ieșit din inventarul prenumelor actuale. Regional, cuvîntul nechifăr apare cu sensul de „nătărău”. ☐ Bg. Nikifor, rus., ucr. Nikifor, Mikifor etc. ☐ Nicefor, numele unui cronicar bizantin din sec. 8-9 și a trei împărați bizantini. ☐ Cunoscuta povestire a lui I. Creangă, Moș Nichifor coțcariul.

NITROFÓSKA (< germ.) s. f. Îngrășământ agricol complex conținând cele trei elemente principale: azotul, fosforul și potasiul.

NUCLEINĂ ~e f. Substanță organică bogată în fosfor, care se află în nucleul proteinelor. [Sil. -cle-i-] /<fr. nucléine

NUCLEINĂ, nucleine, s. f. Substanță organică bogată în fosfor pe care o conține nucleul unei celule. Caracteristice pentru nucleu sînt combinațiile complexe de albumine, așa-zisele nucleine. ANATOMIA 19.

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

*opalescént, -ă adj. (d. opal cu term. din incand-escent, fosfor-escent). Opalin.

OSTEOMALACIE, osteomalacii, s. f. Formă de decalcifiere a oaselor provocată de tulburări profunde în metabolismul fosforului și al calciului din substanța osoasă. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéomalacie.

OSTEOMALACIE s. f. Formă de decalcifiere a oaselor provocată de tulburări profunde în metabolismul fosforului și al calciului din substanța osoasă. [Pr.: -te-o-] – Din fr. ostéomalacie.

OTRAVĂ. Subst. Otravă, venin, toxic, toxină; drog; substanță otrăvitoare (toxică), gaz otrăvitor (toxic), gaz de luptă; plantă otrăvitoare. Acqua-toffana; anilină, aminobenzen, fenilamină; arsenic, arsen, săricică, șorecie (pop.), șoriceasă (pop.), șoricioaică (pop.); cian, cianogen; cianură; cocaină; cocleală; curara; ergotină, ergotoxină; fitotoxină; fosfor; fosgen; hașiș; heroină; insecticid; insecticid remanent; insectofungicid; iperită; levizită; marijuana; morfină, morfiu (reg.); muscarină; narcotic; neurină; nicotină; opiu; pelar-gozină; ptomaină; ricină; rodenticid; santonină; solanină; stricnină; strofantină; tebaină; tuberculină; vitriol (pop.); zootoxină. Toxicitate. Otrăvire, otrăvit (rar), otrăvitură (înv. și pop.), înveninare, intoxicare, intoxicație, toxemie, hemotoxie; lacticemie; anilism; cuprism; ergotism; fosforism; hașișism; hidrargirism; iodism; morfinism; nicotinism, tabagism; saturnism; tebaism. Toxofobie. Toxicomanie; morfinomanie. Toxicoman; morfinoman. Toxicologie. Toxicolog. Adj. Otrăvitor, otrăvit, otrâvicios (rar), veninos, înveninat, veninat (pop.). Intoxicat; topsicat (pop.). Toxicofor; toxicogen. Toxicologic. Vb. A (se) otrăvi, a (se) învenina, a (se) venina (pop.), a topsica (pop.), a (se) intoxica. A (se) droga. V. manie, medicament, plante otrăvitoare.

P s. m. invar. 1. A nouăsprezecea literă a alfabetului limbii române; sunetul notat prin această literă (consoană oclusivă, bilabială, surdă). 2. Simbol chimic pentru fosfor. 3. (FIZ.) Simbol pentru poise. 4. (LOG.) Simbol pentru predicatul concluziei unui silogism.

PARATHORMÓN (< fr.) s. m. Hormon secretat de glandele paratiroide. Determină creșterea concentrației calciului și scăderea concentrației fosforului în sânge.

PENTOXID s. (CHIM.) pentoxid de azot = anhidridă azotică; pentoxid de fosfor = anhidridă fosforică.

PORTOCÁLĂ (< ngr.) s. f. Fructul portocalului, bacă globuloasă portocalie, conținând apă, hidrați de carbon, acizi organici, vitaminele C, A, B₂, săruri de sodiu și de potasiu, calciu, fosfor, fier etc. Foarte nutritiv, are valoare energetică mare, suplinind carențele vitaminice. Frecvent folosit în industria alimentară la fabricarea sucurilor, a compoturilor, gemurilor și dulcețurilor, a băuturilor alcoolice etc. Are utilizări terapeutice, ca tonic muscular și al sistemului nervos, remineralizant, hepatoprotector, diuretic etc.

*protofosforát, -ă adj. (proto- și fosfor). Chim. Care e în stare de protofosfură.

*protofosfúră f., pl. ĭ (proto- și fosfură). Chim. Combinațiune de corp simplu cu cea maĭ mică cantitate posibilă de fosfor.

radiocalciu s. n. Calciu radioactiv ◊ „S-a studiat, cu ajutorul radiofosforului și a radiocalciului, depunerea fosforului și a calciului în țesuturile și organele găinilor ouătoare, în scopul măririi producției de ouă.” Cont 17 VIII 62 p. 7 (din radio-4 + calciu; DEX-S)

radiofosfor sns [At: DEX-S / E: eg radiophosphorus] Fosfor radioactiv.

radiofosfor s. n. 1962 (fiz.) Fosfor radioactiv v. radiocalciu (din engl. radiophosphorus; WT; DEX-S)

RAHITÍSM (< fr., it.) s. n. Boală întâlnită la copii și adolescenți, cauzată de o carență cronică de calciu sau de vitamina D (datorită unui deficit alimentar sau unui deficit de expunere la soare), care provoacă tulburări în metabolismul fosforului și al calciului, ceea ce duce la o mineralizare incompletă a oaselor. Se manifestă prin deformări osoase (îngroșarea extremităților oaselor, curbarea membrelor inferioare, proeminențe la nivelul coastelor și a sternului) și întârziere în apariția dinților etc. Tratamentul implică doze masive de vitamina D, expunere la soare și o dietă echilibrată.

RETICULINĂ s. f. substanța proteică, cu fosfor, în țesutul reticulat. (< fr. réticuline)

RETICULINĂ s.f. Substanță organică albuminoidă, care conține fosfor și care se găsește în țesutul conjunctiv reticulat. [< fr. réticuline].

RETICULINĂ s. f. Substanță organică albuminoidă care conține fosfor și care se găsește în organele bogate în țesut reticular. – Din fr. réticuline.

scăpărător, ~oare [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~i, ~oare / E: scăpăra¹ + -tor] 1 sf (Mpl) Instrument format din amnar, cremene și iască (sau fitil), cu care se scapără¹, pentru a aprinde ceva Si: (pop) scăpărământ, (îvr) scăpărătură (1), (reg) scăpărar, scăpărici. 2 sf (Reg; spc; mpl) Chibrit (1). 3 sf (Reg; spc; mpl) Brichetă¹. 4 sf (Rar; pex; mpl) Scânteie, flacără produse cu scăpărătoarea (1-3). 5 sf (Rar; mpl) Parte a unei cutii de chibrituri (acoperită cu un strat de fosfor roșu) pe care se freacă chibritul pentru a se aprinde. 6 sf (Trs; mpl) Percutor al unei arme de foc. 7 a (Mai ales d. surse de lumină) Care scapără¹ (14). 8 sm (Ent; reg) Licurici (Lampyris noctiluca). 9 a (D. ochi, privire) Care scapără¹ (20) Si: scânteietor (3), sclipitor (5). 10 a (Fig; d. oameni) Dotat cu o inteligență vie, cu un talent deosebit și de obicei spontan (ce impresioneză puternic) Si: scânteietor (4), sclipitor (6), strălucitor. 11 a (Fig; d. manifestări, însușiri ale oamenilor) Care arată o inteligență sau un talent ieșite din comun Si: scânteietor (5), sclipitor (7), strălucitor.

SCHIJĂ ~e f. 1) Parte mică dintr-o bombă sau dintr-un proiectil, rezultată prin explozia acestora. 2) pop. Aliaj de fier, carbon și alte elemente (siliciu, fosfor, sulf etc.), produs, mai ales, în furnale; fontă; tuci. [G.-D. schijei] /<pol. spiza

* scrófule f. pl. (lat. skrófulae, dim. d. skrofa, scroafă, pin aluz. la ghindurile care apar supt fălcĭ ca la scroafe). Med. O diateză caracterizată pin unflarea ganglionilor linfaticĭ (supt fălcĭ) și care formează niște ghindurĭ (jolne) destul de marĭ, din care maĭ pe urmă se scurge o substanță galbenă verzuĭe și se vindecă foarte încet lăsînd niște cicatricĭ caracteristice. – Scrofulele pregătesc venirea ofticiĭ. Cauzele lor sînt: parințiĭ ofticoșĭ, sifiliticĭ orĭ bețivĭ, vĭața în prea mare grămădire de oamenĭ, locuințele umede, aeru necurat, întunericu, hrana rea a copiilor sugarĭ și maĭ marĭ ș.a. Se vindecă cu hrană bună (carne, grăsime, pește, creĭer, cereale, sare destulă, vĭață pe malu măriĭ saŭ cel puțin băĭ sărate, idroterapie, untură de pește, ĭod, fosfor, arsenic ș.a.).

*sifonofór m. și n., pl. e (d. sifon și -for din fosfor, adică „purtător de sifon, de pompă”). Zool. Un animal celenterat. V. celenterat.

superfosfat sm [At: NOM. PROF. 44 / Pl: ~ați / E: fr superphosphate] Îngrășământ chimic pe bază de fosfor, conținând mai ales fosfat monocalcic și sulfat de calciu, folosit în agricultură.

SUPERFOSFAT, superfosfați, s. m. Îngrășămînt chimic cu bază de fosfor, preparat pe cale industrială și folosit pe scară largă în agricultură.

ȘPIGHEL s.n. (Metal.) Aliaj format din fier, carbon, siliciu, mangan și fosfor. [Pl. -le, -luri. / < germ. Spiegel].

trăgător, ~oare [At: BIBLIA (1688), 41²/35 / V: (îrg) ~iu smn / Pl: ~i, ~oare / E: trage + ~{ă)tor] 1-2 smf, a (Animal) care trage la jug Si: (pop) trăgaci (1), (reg) trăgăuș (1), trăgun (1). 3-4 smf, a (Animal) de tracțiune Si: (pop) trăgaci (2), (reg) trăgăuș (2), trăgun (2). 5 a (Înv; șfg) Care atrage Si: ademenitor, atrăgător. 6 smf Persoană care trage (1) ceva. 7 smf (Îs) ~ de sfori (sau al sforilor) Persoană care trage sforile păpușilor la teatrul de marionete. 8 smf (Fam; fig; îas) Persoană care uneltește Si: intrigant, uneltitor. 9 sm Trefilator. 10 sm (Îvr; îf trăgătoriu) Persoană care trage la vâsle Si: vâslaș. 11 smf Persoană (în special ostaș) care trage cu o armă (mai ales de foc) Si: trăgaci (3), țințaș. 12-13 sm (Mil; iuz; îljv) În ~i (Care este) în linie, unul după celălalt în vederea tragerii cu arma. 14 sm Muncitor la arsenal, care se ocupă cu încercarea și cu verificarea armelor de foc. 15 sm (Îvr) Persoană care fumează țigări de foi, cu marijuana sau trabucuri. 16 sm (Îvr) Persoană care prizează tabac² sau droguri. 17 sm (Înv) Persoană care emite o poliță². 18 sm (Îrg) Persoană care reține (pe nedrept) o parte din drepturile (bănești) cuvenite cuiva. 19 sm (Îvr) Persoană care tergiversează ceva. 20 sf (Îvr) Instrument de tortură. 21 sn Trăgaci (4) la o armă de foc. 22 sn (Reg) Băț cu care se împinge dopul la pușca de soc. 23 sn (Reg) Degetul mijlociu. 24 sn (Reg) Cleștar cu care se pun sau se scot cercurile de pe vasele de lemn. 25 sfp (Reg) Mânere de lemn la plasa de prins pește. 26 sn Instrument cu care se trag linii la desenele tehnice executate în tuș. 27 sf (Reg) Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui Si: (reg) dințar. 28 sm (Reg) Tirbușon (1). 29 sf (Reg) Cociorvă¹ (1). 30 sf (Reg) Scăunel cu o deschizătură în care se introduce călcâiul cizmei spre a facilita descălțarea Si: (reg) mariță. 31 sf (Reg) Nojiță la opinci. 32 sf (Ban) Ureche la cizmă sau la altă încălțăminte. 33 sn (Reg) Orcic. 34 sn (Reg) Capră de lemn care servește la transportarea plugului Si: (reg) cobilă. 35 sf (Reg) Fiecare dintre cele două curele care leagă scările de șa³ (1). 36 sf (Reg) Curea groasă care se prinde de pieptarul hamului și se leagă de vehiculul tras de animal Si: (reg) șleau³ (1). 37 sf (Înv) Curea groasă cu care se aplicau pedepse corporale. 38 sf (Înv; pex) Bătaie aplicată cu trăgătoarea (37). 39 sn (Reg) Zăvor. 40 sf (Reg) Parte a lădoiului care se trage în afară. 41 sf (Reg) Partea cu fosfor a cutiei de chibrituri. 42 sf (Atm; reg) Claviculă. 43 sf (Îrg) Vas pentru cereale cu capacitatea unei banițe. 44 sf (Îrg; pex) Unitate de măsură care are mărimea unei trăgătoare (43).

vitamină s.f. (biochim., farm.) Nume generic dat unor compuși organici, cu structură complexă, relativ stabili, a căror sinteză organismul nu o poate face, care sînt indispensabili vieții și care se găsesc în alimente sau se prepară sintetic, cu rol esențial în menținerea proceselor celulare vitale. ◊ Vitamina A = compus liposolubil, prezent în ficatul și în untura de pește, în unt, în gălbenuș de ou și, sub formă de provitamină (caroten), în unele vegetale, a cărui lipsă cauzează tulburări oculare, tegumentare etc. Vitamina B = complex de substanțe de importanță esențială pentru viață (aneurina, riboflavina, amida acidului nicotinic, adenina, acidul folie, biotina etc.) care nu sînt înrudite chimic, dar toate sînt solubile în apă și sînt componente ale unor coenzime. Vitamina C = substanță foarte răspîndită în fructe și în legume, care activează metabolismul celular; acid ascorbic. Vitamina D = grup de substanțe liposolubile, prezente în organele animale, în untura de pește, în unt, în lapte, în gălbenuș, cu rol esențial în asimilarea calciului și a fosforului alimentar. Vitamina E = substanță liposolubilă, prezentă în plantele verzi, în cereale, în ficat, în gălbenuș, cu rol important în procesele biologice de reproducere. Vitamina F = grup de acizi grași nesaturați, a căror lipsă în organism cauzează tulburări cutanate. Vitamina H = substanță din grupul de vitamine B, foarte răspîndită (în gălbenuș și în organele animale), componentă a acidului folic. Vitamina K = substanță liposolubilă, prezentă în plante verzi (spanac), în uleiuri vegetale, în gălbenuș, în faină de pește etc., cu acțiune antihemoragică. Vitamina P = compus organic, cu rol important în protecția pielii și a mucoaselor. Vitamina PP = substanță din grupa vitaminei B, cu rol în prevenirea pelagrei. • pl. -e. /<fr. vitamine, germ. Vitamin.

vitelin, ~ă [At: ENC. ROM. III, 499 / S și: ~ellină sf / Pl: ~i, ~e / E: fr vitellin] 1 a Care aparține vitellusului. 2 a Referitor la vitellus. 3 a Care conține vitellus. 4-5 sf, a (Șîs membrană ~ă) (Membrană) care învelește ovulul fecundat. 6 a (Îvr) De culoarea gălbenușului de ou. 7 sf Proteină care conține fosfor, prezentă în gălbenușul de ou.

VITELINĂ, viteline, s. f. Substanță albuminoidă, care conține și fosfor, prezentă în gălbenușul de ou.