FORMULĂ, formule, s. f. 1. Enunț precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operații; expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, o sentință etc. 2. Relație alcătuită din litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul dintre membri este considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt. 3. Expresie în simboluri chimice care reprezintă compoziția calitativă și cantitativă a moleculei unei substanțe. 4. Parolă. 5. Mijloc, soluție. – Din fr. formule, lat. formula.

FORMULĂ s.f. 1. Expresie generală și invariabilă a unei idei, a unei relații etc. care poate fi aplicată în mai multe cazuri particulare. ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare folosită pentru a se adresa unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip care cuprinde termenii formali și expreși în care trebuie compus un act, o sentință etc. 2. Expresie matematică reprezentînd o relație generală între mai multe mărimi. 3. Expresie în simboluri care reprezintă compoziția unei combinații chimice. 4. Soluție; mod de a face ceva, mijloc. 5. Parolă. [< lat., it. formula, fr. formule].

FORMULĂ s. f. 1. expresie generală și invariabilă a unei idei, a unei relații etc. care poate fi aplicată în mai multe cazuri particulare. ♦ ~ de politețe = formă convențională de exprimare, pentru a se adresa unei autorități sau unei persoane. ◊ frază-tip în anumite ocazii sau la redactarea unor sentințe etc. 2. (mat.) expresie reprezentând o relație generală între mai multe mărimi. 3. reprezentare în simboluri a compoziției unei combinații chimice. 4. soluție; mijloc, mod de a face ceva. 5. parolă. (< fr. formule, lat. formula)

FORMULĂ, formule, s. f. 1. Enunț precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operații; expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau în scris la redactarea unor acte, sentințe etc. ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare sau de adresare, consacrată prin uz. 2. (Mat.) Relație, în general simbolică, care exprimă o proprietate cu caracter general și care servește la rezolvarea problemelor de același gen. 3. Expresie în simboluri chimice care reprezintă compoziția calitativă și cantitativă a moleculei unei substanțe. 4. Parolă. 5. Mijloc, soluție. – Din fr. formule, lat. formula.

FORMULĂ, formule, s. f. 1. Expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). Arta, ca și literatura, suportă succesive transformări, care nu se pot încercui în formule. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 373, 3/1. Forma definitivă sub care poezia e publicată reprezintă formula de stil artistic a lui Eminescu. ROSETTI, S. L. 34. Nu țin să precizez o formulă de artă. ANGHEL, PR. 171. ◊ Formulă de politețe = formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau unei persoane. ♦ Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, o sentință etc. ◊ Formulă executorie v. executoriu. 2. Expresie în litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul din membri e considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt membru. Formula ridicării binomului la pătrat. ▭ În toate cărțile omul îi apărea izolat de viața adevărată, singuratec și abstract ca o formulă matematică. REBREANU, P. S. 122. 3. Expresie în simboluri care reprezintă compoziția unei combinații chimice. Formula apei este H₂O. 4. Parolă. Departe... sentinelele își îngînau cu glasuri somnoroase formulele. SADOVEANU, M. C. 58. 5. Mijloc, soluție.

POLITEȚE s. f. (Și în forma politeță) Atitudine binevoitoare, atentă, potrivit cerințelor bunei-cuviințe; amabilitate. Se purta c-o politeță exagerată cu toată lumea. BART, E. 365. Domnul, cu multă politeță: drăguță, dacă nu te superi, m-aș ruga... încă un pahar cu apă. CARAGIALE, M. 151. El mă primi cu aleasă politeță. NEGRUZZI, S. I 309. – Variantă: politeță s. f.

formulă sf [At: NEGRUZZI, S. I, 305 / Pl: ~le / E: fr formule, lat formula] 1 Enunț precis al regulii de urmat pentru efectuarea unei anumite operații. 2 Expresie precisă, generală și invariabilă a unei idei, a unei relații, a unei legi etc. (care se poate aplica mai multor cazuri particulare). 3 (Îs) ~ de politețe Formă convențională de exprimare, consacrată prin uz, cu care te adresezi unei autorități sau persoane. 4 Frază-tip folosită oral în anumite ocazii sau care, scrisă, cuprinde termenii expreși în care trebuie redactat un act, sentință etc. 5 Relație alcătuită din litere, cifre și semne matematice, constituind o identitate în care unul dintre membri este considerat ca expresie a celuilalt sau ca regulă de urmat pentru a calcula valoarea celuilalt. 6 Expresie în simboluri chimice care reprezintă compoziția calitativă și cantitativă a moleculei unei substanțe. 7 Parolă. 8 Mijloc de a întreprinde ceva. 9 Soluție. 10 (Spt; îs) ~la 1 Categorie de automobile cu un singur loc, destinate exclusiv competițiilor, în circuit sau pe un traseu închis.

CEREMONIE s.f. Formalitate (mai ales de protocol) care se folosește la oficierea unui act solemn; solemnitate. ♦ Forma exterioară a unui cult (religios); slujbă. ♦ Ansamblul formelor de politețe, uzitate în raporturile dintre membrii unei societăți sau grupări sociale. [Gen. -iei. / < fr. cérémonie, cf. lat. ceremonia].

domn (domni), s. m. – 1. Titlu oficial al domnitorilor Țării Romînești și Moldovei. – 2. Nume dat lui Dumnezeu. – 3. Termen de politețe pentru un bărbat în general. – Mr., istr. domnu, megl. dom(n). Lat. dǒm(ĭ)nus (Diez, I, 157; Cihac, I, 80; Pușcariu 541; Candrea-Dens., 565; REW 2741), cf. it. donno, prov. dom, v. fr. dam(p), sp. don, dueño, port. dom. Cu sensurile 1 și 2 are vocativul Doamne (< lat. Dǒmĭne); pentru sensul 3 se folosește vocativul domnule. Domnii sau domnitorii se bucurau de prerogativele suveranilor; prin urmare se cuvine să traducem cuvintele derivate prin termeni care în mod firesc se aplică ideii de regalitate (domnie „demnitate de Domn” etc.). – Der. doamnă, s. f. (titlu dat soției domnitorului; termen de politețe în general pentru o femeie), care reprezintă fără îndoială lat. dǒm(ĭ)na (Diez, I, 157; Pușcariu 537; REW 2733); domnesc, adj. (care aparține domnului); domni, vb. (a conduce o țară, un principat ca domn; a stăpîni; a se adresa cu titlul de Domn); domnie, s. f. (demnitate de Domn; timpul cît se află un Domn la conducerea țării; regiune stăpînită de un Domn; Curte; termen de politețe, cu formele reduse dumneata < domnia-ta, dumnealui, domneavoastră, dumnealor); domnișoară, s. f. (termen de politețe pentru o fată); domnișor, s. m. (fiu de domnitor; prinț tînăr; fiu al stăpînului); domniță, s. f. (fiică de domnitor; prințesă tînără); domnitor, s. m. (domnitor). Cf. domina, duminică.

CEREMONIE, ceremonii, s. f. Ansamblu de forme exterioare, protocolare, obișnuite la solemnități; paradă, solemnitate, fast. ◊ (În orînduirea feudală și capitalistă) Maestru de ceremonie (sau de ceremonii) = persoană însărcinată să dirijeze, după protocol, desfășurarea unei solemnități. ♦ Totalitatea formelor de politețe folosite în relațiile sociale dintre membrii societății. [Var.: (Înv. și arh.) țeremonie s. f.] – Fr. cérémonie (lat. lit. caerimonia).

CEREMONIE, ceremonii, s. f. Ansamblu de forme exterioare, protocolare, obișnuite la solemnități sau la oficierea slujbelor religioase pentru a le da mai multă importanță și strălucire; solemnitate, paradă, fast. Ieșind cu ceremonie mare din Constantinopole, merse de tăbărî la Daud-Pașa. BĂLCESCU, O. II 79. Ceremonia se sfîrșise. Toți felicitau pe tinerii soți. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ (În orînduirea feudală și capitalistă) Maestru de ceremonie (sau de ceremonii) = persoană însărcinată să supravegheze și să dirijeze desfășurarea, după protocol, a unei solemnități.(Cu caracter neoficial) Totalitatea formelor de politețe în uz în relațiile sociale dintre membrii societății burgheze. Vizită de ceremonie. Te invit la o masă în familie, fără ceremonie. ♦ (Familiar sau ironic) După ceremonia dulceților și a cafelei, cucoana începe a-și arăta turbanul. NEGRUZZI, S. I 239. – Variantă: (învechit și arhaizant) țeremonie (SADOVEANU, Z. C. 114) s. f.

SADEA adj. invar. 1. De un singur fel, neamestecat cu altceva; pur, curat, simplu, fără adaosuri sau podoabe. La nuntă îi gătită cu cămașa cea cu altiță aleasă, sadea sau bătută cu fluturi. SEVASTOS, N. 235. Laptele acru de oi cel mai bun e cînd se face sadea din lapte de oi. ȘEZ. VII 76. (Cu pronunțare regională) Toate drumurile sînt împodobite... de cruci, altile sade, altile cu domnu Iisus Hristos. KOGĂLNICEANU, S. 5. ♦ Simplu, fără titluri, fără forme de politețe. Taci, nu mă cuconi... zi-mi Stan sadea. ALECSANDRI, T. 614. Toată lighioana, măcar și cea mai proastă, Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră. ALEXANDRESCU, P. 66. ♦ (Adverbial) De-a dreptul, curat; precis, exact. După fața lînii, oile sînt albe sadea, brumării... negre sadea. DAMÉ, T. 67. Ne este mult mai ușor de a scri și vorbi franțuzo-romînește... decît sadea romînește. RUSSO, S. 93. (Rar la comparativ) Alte încercări de publicații literare făcute în așa-zisul centru intelectual al Romîniei (sau mai sadea în București) au trăit două zile și au murit a treia zi. ALECSANDRI, S. 83. 2. (Despre persoane, uneori ironic) Veritabil, autentic, adevărat. Știți, boier sadea, nu d-ăștia de-au umplut țara și tîrgurile. REBREANU, R. I 15. Din supuși îi făcea răzăși, din răzăși, boieri sadea. DELAVRANCEA, A. 103. ♦ (Despre abstracte) Cu totul, complet, în întregime, pe deplin. Omenie fără hărnicie se mai poate, dar hărnicie fără omenie e sadea neomenie. DELAVRANCEA, S. 252. ♦ La fel cu altcineva, exact, întocmai ca altul. Să fiu Mogîrdici sadea. DELAVRANCEA, O. II 254.

ceremonie sf [At: LET. II, 154/12 / V: (înv) cerim~, țârm~, țe~, țerim~, țirm~ / A: ceremonie / Pl: ~ii / E: rs черемония, pn ceremonia, lat caerimonia, fr cérémonie] 1 Ansamblu de reguli și forme protocolare practicate cu solemnitate la săvârșirea unui cult religios Si: rit, ritual. 2 (Pex) Solemnitate oficială Si: paradă, pompă. 3 (Pex) Moment solemn din existența unui individ (cununie, botez, înmormântare etc.) Cf fast, solemnitate, (îvr) saltanat. 4-5 (Pex) Serbare (sau masă festivă) căreia i se dă însemnătate, strălucire. 5 Manifestație în cinstea unei persoane, primire solemnă Cf alai. 6 Formă de politețe în relațiile sociale, marcată de solemnitate. 7 (Pex) Formă de politețe exagerată Cf fasoane. 8 (Îe) Fără ~ sau ~ii Familiar. 9 (Îs) Maestru de ~ (sau ~ii) Persoană care dirijează, după protocol, desfășurarea unei solemnități.

SPANIOLĂ s. f. (cf. fr. espagnole, it. spagnolo – după Spania): limbă romanică din grupul occidental, vorbită în Spania, aproape în toate țările Americii de Sud și ale Americii Centrale (cu excepția Braziliei – unde se vorbește portugheza, Guyanelor – unde se vorbește engleza, franceza și olandeza, și a statului Haiti – unde se vorbește franceza), în Mexic, în sudul S.U.A. și în insulele Filipine (parțial). Este una dintre limbile internaționale actuale. Se caracterizează prin ortografie mai simplă decât a portughezei; semne de întrebare și de exclamare puse la începutul și la sfârșitul propozițiilor (cele de la început în poziție răsturnată); elemente lexicale arabe (foarte numeroase), italiene, provensale și franceze (cele arabe între secolele al VIII-lea – al XV-lea); folosirea unui auxiliar dublu – estar (< lat. stare) și ser (< lat. esse); folosirea subiectului după verb etc. Trebuie spus că prin intermediul s. civilizația arabă a devenit cunoscută Europei și a avut o mare influență asupra culturii acesteia în evul mediu (termeni nenumărați din matematică, astronomie, medicină și filosofie s-au răspândit în toate țările Europei, mulți dintre ei devenind termeni internaționali). Este atestată prin documente din secolul al XII-lea; printre acestea a rămas celebru Cidul (El Poema del Mio Cid), epopee populară scrisă în 3730 de versuri, în care sunt evocate luptele împotriva maurilor, conduse de eroul național spaniol Rodrigo Ruy Diaz de Bivar, supranumit de arabi El Cid („domnul”). Datorită descoperirii Americii în secolul al XV-lea și colonizării acesteia de către spanioli, limba spaniolă a căpătat cea mai mare extindere dintre toate limbile romanice. În acel secol și în secolul următor (al XVI-lea) s-a fixat limba literară spaniolă, pe baza dialectului castilian, dialect de centru (de aici și folosirea – alături de termenul de lengua espagñola – a termenului de lengua castellana „limba castiliană”), în care s-a dezvoltat o literatură bogată, ajunsă la apogeu la începutul secolului al XVII-lea prin operele unor scriitori de renume mondial ca Lope de Vega, Cervantes și Calderón de la Barca. S. dispune de trei grupuri de dialecte, dintre care cele mai importante sunt: în grupul de nord, dialectele asturian, leonez și aragonez; în grupul de centru, dialectul castilian și în grupul de sud, dialectul andaluz. Structura s. americane, vorbită în America de Sud, în America Centrală și în Mexic, este în esență aceeași cu structura s. vorbite în Europa. Ea a păstrat unele elemente arhaice și dialectale (cum ar fi pronunțarea spirantă interdentală θ – notată c sau z – ca un s, fenomen generalizat denumit seseo), dar a introdus și inovații proprii, cum sunt transformarea lui e neaccentuat în i (cf. vestido > vistido „îmbrăcăminte”); trecerea lui l palatal (notat ll) la y; modificarea sensurilor unor cuvinte; înlocuirea formei de persoana a II-a plural vosotros, a pronumelui personal, cu forma pronumelui de politețe Usted și a formei de persoana a II-a singular tu, a pronumelui personal, cu forma de persoana a II-a plural vos, a aceluiași pronume; folosirea formei neaccentuate de acuzativ lo, a pronumelui personal, în locul formei le, atât pentru lucruri cât și pentru persoane etc. S. americană este mai unitară în forma scrisă decât în forma vorbită, care prezintă mai multe variante, create prin influența, pe etape, a diverselor limbi indiene existente în țările din aceste zone. Astfel, în prima etapă (a așezării spaniolilor pe coastele Americii), s. a împrumutat cuvintele din limbile indiene araucană și caraibi; în a doua etapă (în timpul expediției lui Cortez în Mexic), ea a împrumutat cuvinte din limba indiană nahuatl (aztecă); în a treia etapă (după cucerirea Perului și a Boliviei), împrumuturile s-au făcut din limba indienilor incași quechua. Trebuie spus că cea mai apropiată de forma s. europene este s. vorbită în Peru, deoarece poziția de centru cultural al imperiului colonial spaniol, pe care o avea această țară (cu școli și universități), a favorizat păstrarea mai bine a aspectului literar al acestei limbi. Totuși, în lexicul ei există destule cuvinte împrumutate din limbile indienilor incași quechua. Aceeași influență o constatăm și în limba spaniolă vorbită în Bolivia. În lexicul s. vorbite în Chile și într-o parte a Argentinei s-a exercitat influența limbii indiene araucană. Foarte multe cuvinte din limba indiană guarani au fost împrumutate de s. vorbită în Paraguay, Uruguay și Argentina (în Paraguay, unde indienii guarani reprezintă jumătate din populația țării, s. este concurată chiar de limba acestora, care este vorbită de cercuri largi de muncitori, comercianți și intelectuali). Nici s. vorbită în Mexic nu este lipsită de influența limbii indienilor; în lexicul și fonetica ei se constată destule elemente din limba indiană nahuatl (aztecă). Pentru s. vorbită în Cuba este vizibilă influența limbii negrilor africani, aduși ca robi pe plantațiile din insulă, iar pentru s. vorbită în Argentina și în Guyana nota caracteristică în lexic este dată de elementele împrumutate din limbile emigranților europeni: în prima, din italiană, iar în a doua, din franceză, olandeză și engleză.

ADRESARE Indicare explicită de către emițător* a destinatarului* unui mesaj*, prin utilizarea unor mijloace lingvistice, însoțite sau nu de elemente non-lingvistice sau paralingvistice. Adresarea implică două operații de bază: desemnarea destinatarului prin forme nominale sau pronominale și solicitarea acestuia să-și asume un asemenea rol, prin folosirea vocativului (cu intonație specifică) și / sau prin forma imperativă a enunțurilor. în română sunt folosite ca forme de adresare: a) substantive: 1) proprii (prenume, nume de familie, porecle); 2) comune, cu anumite trăsături semantice; nume generice de persoană (domn, doamnă, domnișoară, om, femeie, băiat, fată, moș, babă); nume generice desemnând relații interpersonale (prieten,-ă; coleg,-ă etc.); nume de rudenie (mamă, tată, frate, soră etc.); nume de funcții sau profesii, titluri (președinte, ministru, director, doctor, profesor, primar, prinț etc.); nume indicând originea etnică sau proveniența regională a persoanei (român, francez, rus, moldovean, ardelean etc.); nume de animale sau nume generice referitoare la animale, folosite metaforic (cocoșel, pui, puică, bou, măgar, vită, animal etc.); nume mitologice sau religioase, unele folosite metaforic (amazoană, zeu, zeiță, drac, diavol, înger), nume exprimând o calificare sau evaluare, folosite adesea metaforic (tâlhar, hoț, crai etc.); b) adjective substantivizate prin adăugarea articolului hotărât enclitic, exprimând o apreciere subiectivă a relațiilor dintre interlocutori (drag, scump, iubit, stimatele) sau a caracteristicilor (fizice, morale etc.) ale interlocutorului (frumos, chior, deștept, prost, mincinos etc.); c) numerale (cardinale sau ordinale) folosite substantival sau substantivate (cei doi, cei trei, primul, al doilea etc.); d) formele de persoana a II-a sg. și pl. ale pronumelor personale, inclusiv formele pronominale de politețe (tu, voi, dumneata, dumneavoastră, domnia ta, domniile voastre, mata etc.). Folosite pentru adresare, aceleași forme au proprietăți semantice și / sau gramaticale distincte de cele care se manifestă în cazul uzurilor strict referențiale. Acest fapt este evident pentru anumite clase semantice de substantive comune și pentru adjectivele substantivizate, a căror folosire la vocativ le conferă valori metaforice, exprimând o anumită atitudine afectivă (favorabilă sau nefavorabilă, peiorativă, uneori ironică) față de destinatar (de ex.: puiule, hoțule, urâtule, boule, măgarule, deșteptule, diavole etc.) și uneori chiar semnificații antonimice față de cele exprimate curent (vezi, de ex.: urâtule, prostule, care pot exprima afecțiunea, vs. frumosule, deșteptule, care sunt folosite ironic; (vezi ANTIFRAZĂ). Unele substantive comune nu pot fi folosite ca forme de adresare decât în sintagme, de obicei precedate de un nume generic de persoană (în vocativ), pe lângă care funcționează ca determinante apozitive (domnule președinte, doamnă directoare etc.). Selectarea formelor de adresare adecvate în anumite situații de comunicare este un aspect al competenței* comunicative a vorbitorilor unei limbi. Vezi și POLITEȚE (PRAGMATICĂ); REGULĂ (SOCIOLINGVISTICĂ). L.I.R.

MADAMĂ, madame, s. f. 1. (Astăzi în forma madam) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (măritată); doamnă. 2. Femeie din personalul casnic al familiilor bogate. ♦ Femeie de serviciu la un hotel. 3. (Înv.) Guvernantă. 4. (Înv.) Soție. 5. (Peior.) Femeie de moravuri ușoare; spec. patroană a unei case de prostituție. [Var.: madam s. f.] – Din fr. madame.

etichetă f. 1. bilețel ce arată prețul, natura, provenința unui obiect; 2. ceremonial uzitat la Curte; 3. forme ceremonioase, uzuri de politeță stabilite între particulari: regule de etichetă.

IMPOLITEȚE s. f. (Și în forma impoliteță) Lipsă de politețe; vorbă sau faptă nepoliticoasă; necuviință, nepolitețe. Ei ne rugară atîta, încît ar fi fost o impoliteță din partea noastră să nu primim. BOLINTINEANU, O. 296. – Variantă: impoliteță s. f.

PREZENȚĂ ~e f. Faptul de a fi prezent undeva. ◊ Condică de ~ condică în care semnează persoanele prezente. ~ de spirit promptitudine în situațiile imprevizibile. În ~a cuiva de față cu cineva. A face act de ~ a asista undeva numai de formă (din datorie sau din politețe). /<fr. présence

DUMNEALUI, DUMNEAEI, dumnealor, pron. pers. Pronume de politețe pentru pers. 3 sg., fără forme cazuale de genitiv-dativ. V. domnia-lui. Lui D. Costică nu-i scriu, fiindcă dumnealui, o dată ce-a pus mîna pe dv., m-a dat cu totul uitării. CARAGIALE, O. VII 6. Dacă văzu pe Făt-Frumos, ar fi poftit dumnealui să-l ginerească. ISPIRESCU, L. 105. ◊ (Familiar, învechit și popular, ține locul cuvintelor «soț» sau «soție») Ai întîlnit... pe alde dumnealui? DELAVRANCEA, S. 216. (Chirița:) Un răvaș de la dumnealui?... Adă-l încoaci. ALECSANDRI, T. I 133. De cînd s-o dus dumnealui, N-am dat gură nimărui. ȘEZ. III 159. – Variante: domnialui (ODOBESCU, S. III 90) pron. pers., (Mold.) dumneei (CARAGIALE, O. I 89, NEGRUZZI, S. I 90) pron. pers. f.

*ETICHETĂ (pl. -te) sf. 1 Bilețel, însemnare ce se pune sau se lipește pe un obiect, spre a i se indica natura, proveniența, prețul, etc.: osul era alb și luciu, dar nu avea nici o ~ lipită pe el NEGR. ¶ 2 Ceremonial al Curții ¶ 3 Forme ceremonioase, regule convenționale de politeță stabilite și uzitate de particulari între ei: am găsit pretenții și etichete care mi-o tăiat deodată tot gustul de petrecere ALECS. [fr. étiquette].

DUMNEAVOASTRĂ pron. pers. Pronume de politețe pentru pers. 2 sg. și pl., fără forme cazuale de genitiv-dativ. V. domnia-voastră. (Adesea prescurtat) Calul, vedeți d-voastră, era năzdrăvan. ISPIRESCU, L. 162. Ia lasă, lasă, moș Nichifor, că așa sînteți d-voastră, bărbații. CREANGĂ, P. 123. Bună calea Ivane... – Mulțămesc d-voastră. id. ib. 299. – Gen.-dat. pl. și: (regional) dumilorvoastre (HOGAȘ, DR. II 84). – Variantă: dumnevoastră (KOGĂLNICEANU, S. 11) pron. pers.

ceremonie f. 1. forma exterioară a cultului; 2. pompă, paradă; 3. regule de politeță; 4. jena ce rezultă din observarea acestor regule: a prânzi fără ceremonie.

CEREMONIE s. f. formalitate (de protocol) la oficierea unui act solemn; solemnitate. ◊ formă exterioară a unui cult (religios). ◊ ansamblul regulilor de politețe, prescrise în raporturile dintre membrii unei societăți, sau grupări sociale. (< fr. cérémonie, lat. caeremonia)

*ceremónie și -íe f. (lat. ceremónia și caeri-; fr. cérémonie). Forma cultuluĭ. Pompă, gală, aparat, solemnitate: ținută de ceremonie. Politeță, deferență: vizită de ceremonie. A face ceremoniĭ, a te arăta foarte politicos. Fără ceremoniĭ, fără formalitățĭ, intim. – Vechĭ țeremónie, pop. țîrmónie (pol. ceremonia, rus. -óniĭa). V. paradă.

plural, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 113 / Pl: ~i, ~e / E: lat pluralis, ger Plural, Pluralis, it Plurale] 1 a (Grm, d. număr, persoană, părți de vorbire) Care indică două sau mai multe ființe, lucruri, fenomene etc. de același fel. 2 a (Fig) Multilateral. 3 a (Rar; îs) Atenție ~ă Atenție distributivă. 4 sn Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau mai multe ființe, lucruri, fenomene etc. de același fel. 5 sn (Îs) ~ul autorității (sau al maiestății) Plural (4) folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. 6 sn (Îs) ~ul autorului Plural (4) folosit de către autor cu referire la persoana proprie, în locul singularului, în opere științifice, publicistice și oratorice. 7 sn (Îs) ~ul modestiei Plural (4) folosit mai ales în vorbirea populară în locul singularului, cu referire la persoana proprie, în discuție cu cineva considerat superior. 8 sn (Îs) ~ul politeții (sau al reverenței) Plural (4) folosit în locul singularului, ca formă de adresare respectuoasă către cineva.

voi¹ pron.pers. 2 pl. A (înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul sau al grupului, al categoriei de oameni în care este inclusă persoana căreia i se adresează vorbitorul) I (la nom.; îndeplinește funcția de sub., marcînd adesea insistența asupra sub.; așezat înaintea pred.) Voi sînteți urmașii Romei? Niște răi și niște fameni! (EMIN.). ◊ (urmat de vocat. cu rol de întărire sau de precizare, de apoz. sau de prop.atr.) Voi, care sînteți o coloană de cultură în Orient..., veți introduce pe cît se poate mai degrabă formele cele nouă ale civilizațiunii (MAIOR.). Voi, femeilor, ați nenorocit mulțime de scriitori (BACOV.). ◊ (accentuat prin reluare) Pentru Roma acest soldat mișel Din piept știu să-și verse prin taberi caldul sînge. Dar voi, voi ce dați Romei? (CAR.). ◊ (în corelație cu alte pron.pers. sau cu subst., indică paralelismul sau opoziția) Voi poate nu știați prea bine toate astea, dar eu, care am trăit lîngă el, mai știu și altele (PRED.). II (la dat.) 1 (îndeplinește funcția de compl. indir.) a) (înv., pop.; în forma acc. „vouă”; așezat după pred.) Ei, vedeți, zise iarăși cel mare, dacă mă potrivesc eu vouă? (CR.). ◊ (urmat de vocat. cu rol de întărire sau de precizare, de apoz.) Poruncim voao, preoților și diaconilor (ANTIM). b) (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. pred.) Vă urez și fericire, Trai plăcut și-ndelungat (ALEX.). V-am trimis două telegrame, una d-tale și alta lui Davila (CAR.) ◊ (în forma neacc. „-vă”; așezat după vb.pred.) Fie-vă milă și iertați-mă! (SADOV.). ◊ (intercalat între elementele unor forme compuse inversate ale vb. pred.) Eu fără de preț datu-v-am atîta bunătate (COR.). c) (în forma neacc. „vi”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic. prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb. pred.) Mă mir că nu vi-i rușine să mințiți cu atîta sfruntare (REBR.). d) (forma acc. „vouă” este urmată de una dintre formele neacc. „vă”, „v-” care reia compl. indir. exprimat prin forma acc.) Vouă vă arde de nebunii și de blestemății (REBR.). e) (forma neacc. „vă” sau „v-” este urmată de cea acc. „vouă” și anticipează compl. indir. exprimat prin forma acc.; forma neacc. este așezată înaintea vb. pred.) Vă dau vouă aceste trei tamazlîcuri (SADOV.). III (la ac.) 1 a) (îndeplinește funcția de compl. dr.) Vestea adusă v-a supărat pe voi; b) (informele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. care îndeplinește, singur sau împreună cu alte părți de vorbire, funcția de pred.) Bine v-am găsit (EMIN.). Nu vă mai pot suferi (CR.). ◊ (informa neacc. „-vă”; așezat după vb.pred.) Nu uitați, rogu-vă, după cîștigarea primei lupte, a bea un pahar, cu toată inima (CAR.). c) (forma acc., precedată de prep. „pe”, este urmată de una dintre formele neacc. „vă” sau „v-” care reia compl. direct exprimat prin forma acc.) Pe voi vă trimit la cărat piatră (VOIC.). 2 (în formă acc.; precedat de diverse prep. sau adv., îndeplinește funcția de atr., de compl. indir., de circ. de mod, de loc etc.) În cămara din fund... să nu intrați, că nu va fi bine de voi (ISP.). Ura noastră pentru voi nu va mai fi un simțămînt, ci o rațiune (EMIN.). La voi e cu putință tot ce la oameni pare Neputincios și greu (BOL.). ◊ Loc.adv. (Pe) la voi = a) în casa voastră; în gospodăria voastră; în familia voastră. Trec azi pe la voi (CA. PETR.). Δ (precizat prin „în casă”, „acasă”) Îngăduie-mă și pe mine la voi în casă, pîine cu vin să mănînc și eu (STANCU); b) în satul sau în orașul vostru; în părțile voastre. Nu știu cum o fi pe la voi; dar aici, dacă ține tot așa, apoi, peste vreo săptămînă, fără grijă, puteți veni cu copiii (CAR.). IV (la vocat.; adesea urmat de alte vocat. sau de determ. atr.) A mai venit de-atuncea să v-asculte, Voi, plopi adînci, cu voci și șoapte multe? (ARGH.). B (la dat. și la ac.; în formele neacc. „vă”, „v-” sau „vi-”, cu val. de pron.refl.) 1 (însoțește un vb. refl.) a) (la dat.; în formele neacc. „vă”, „v-”; așezat înaintea vb.) Cum v-ați putut închipui așa ceva? (VOIC.). Vă închipuiți cîte abuzuri se făceau în favoarea intereselor familiale (CĂL.). b) (la ac.; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) O, eroi! care-n trecutul de măriri vă adumbriseți, Ați ajuns acum de modă (EMIN.). ◊ (după vb. la imper. sau la ger.) Cărăbăniți-vă de la mine și mă lăsați în pace! (CR.). C (la dat.; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”, „vi-”, are val. de adj.pos.) I (indică posesiunea; în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v”; așezat înaintea vb.) Sub luna plină Vă strălucesc armurile ca noi (ISANOS). ◊ (după vb. la imper.) Încingeți-vă spada la danțul cel de moarte (EMIN.). II (indică apartenența) 1 (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Dacă n-a fost ea vrednică să vă răpuie capul, fii măcar tu vrednic s-o stîpînești (CR.). 2 (în forma neacc. „vi”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb.) Inima nu vi se frînge? (BOL.). III (indică dependența) 1 (în formele neacc. „vă” sau, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Ce vă fac copiii? (SADOV.). 2 (în forma neacc. „vi-”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția femininului „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez.,pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb.) Ce templu e acesta În care chiar copiii vi-i duceți jertfă? (CAR.). IV (cu val. sub.; cu val. de adj.pos.; în formele neacc. „vă-”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) În noaptea asta v-ați scris moartea... vorbi el cu voce joasă (SADOV.). ◊ (așezat după vb.; vb. este la imper. sau, înv., la viitorul I al indic.) Spuneți-vă părerea sinceră (CAR.). D (folosit ca pron. de politețe) 1 (la dat.; îndeplinește funcția de compl. indir.) a) (în formele neacc. „vă”, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb. determ.) Dle președinte, vă sînt recunoscător de bunăvoință cu care mă conduceți în această dezbatere, foarte grea pentru mine (MAIOR.). b) (în forma neacc. „vi-”; urmat de un pron.refl., de un pron.pers. – cu excepția fem. „o” – sau de formele conjuncte de indic, prez., pers. 3 sg. și pl, ale vb. „a fi”; așezat înaintea vb. determ.) Dacă nu vi-i cu supărare, încotro mergeți d-voastră la vremea asta și pe locurile aistea, domnișorule? (HOG.). 2 (la ac.; îndeplinește funcția de compl.dr.) V-am rugat să-mi dați cuvîntul, dle președinte (MAIOR.). 3 (înv.; la ac.; în formă acc.; precedat de diverse prep. sau adv., îndeplinește funcția de atr., de compl.indir., de compl. de mod, de loc etc.) Despre voi era vorba, magnifice (E. BAR.). 4 (la ac.; în formele neacc. „vă” sau, prin eliziune, „v-”; așezat înaintea vb.) Cu cît m-am gîndit mai mult la felul în care v-ați purtat cu mine, cu atît mai din adînc a venit răscolirea (CA. PETR.). E (cu val. de dat. etic) Acuși vi-o spun. • dat. vouă, (înv.) voaoă, vă, v-, vi-; acuz. (pe) voi, vă. /lat. vōs.

VOI¹ pron. pers. 2 pl. 1. (Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; la nominativ, are funcție de subiect, adesea marcând insistența asupra subiectului) Voi să mergeți, nu ei. 2. (La dativ, în formele vouă, vă, v-, vi, are valoare posesivă) Vouă vă place să călătoriți. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule, vi se va comunica în scris. ◊ Loc. adv. (La acuzativ) La voi = la casa voastră; în țara voastră de baștină. ◊ (În dativ sau în acuzativ, în forma vi, cu valoare de pronume reflexiv) Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele vă, v-) Unde v-ați întâlnit? ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Eu vă am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Voi, meșteri zidari. [Forme gramaticale: dat. vouă, vă, v-, vi; acuz. (pe) voi, vă] – Lat. vos.

VOI¹ pron. pers. 2 pl. 1. (Înlocuiește numele persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; la nominativ, are funcție de subiect, adesea marcând insistența asupra subiectului) Voi să mergeți, nu ei. 2. (La dativ, în formele vouă, vă, v-, vi, are valoare posesivă) Vouă vă place să călătoriți. (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule, vi se va comunica în scris. ◊ Loc. adv. (La acuzativ) La voi = la casa voastră; în țara voastră de baștină. ◊ (În dativ sau în acuzativ, în forma vi, cu valoare de pronume reflexiv) Mâncarea vi se va servi la 12. 3. (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l trimit. 4. (La acuzativ, în formele vă, v-) Unde v-ați întâlnit? ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținând locul pers. 2 sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvântul. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Eu vă am numai pe voi. 5. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Voi, meșteri zidari. [Forme gramaticale: dat. vouă, vă, v-, vi; acuz. (pe) voi, vă] – Lat. vos.

MADAMĂ, madame, s. f. 1. (Fam.; astăzi în forma madam; urmat de nume de familie sau de prenume) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (măritată); doamnă. 2. Femeie din personalul casnic al familiilor bogate. ♦ Femeie de serviciu la un hotel. 3. (Înv.) Guvernantă. 4. (Înv.) Soție. 5. (Peior.) Femeie de moravuri ușoare; spec. patroană a unei case de prostituție. [Var.: madam s. f.] – Din fr. madame.

ceremonie (ceremonii), s. f. – Paradă, fast, etichetă. – Var. ceremonie, țeremonie, țerimonie, toate înv. – Mr. țirimone. Lat. caerimonia, it. cerimonia (sec. XVII), în parte prin intermediul pol. ceremonia, cerymonia (intermediarul rus., propus de Sanzewitsch 211 și DAR, nu este posibil, avînd în vedere data); cf. ngr. τσερεμονία, alb. čeremonie, bg. ceremonija. – Der. ceremonial (var. țeremonial), s. n. (totalitatea regulilor sau formelor de etichetă întrebuințate la o ceremonie); ceremonios, (var. țeremonios), adj. (care se comportă cu politețe, solemn).

parlamentar¹, ~ă [At: CR (1830), 18¹/1 / V: (îvr) ~lem~ / Pl: ~i, ~e / E: fr parlementaire] 1-3 a Care aparține parlamentului (4-6). 4-6 a Privitor la parlament (4-6). 7-9 a Din parlament (4-6). 10-12 a Care are loc în parlament (4-6). 13 a (D. o formă de stat) Cu parlament (4). 14-16 a Conform uzanțelor din parlament (4-6). 17 a (Pex) Care este de o politețe riguroasă și rigidă Si: ceremonios, convențional, protocolar. 18 sf (Fam; irn) Ceartă. 19 smf Membru al parlamentului (4) Si: deputat, senator.

MADAMĂ s. f. 1. (Franțuzism învechit) Soție. V. doamnă, jupîneasă, damă. Era cu el și madama lui și mai era și alte persoane mari cu madamele lor. DIONISIE, C. 205, cf. RUSSO, S. 108. 2. (Astăzi în forma madam; de obicei urmat de numele de familie sau, mai rar, de prenume) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (măritată); doamnă. V. cucoană. Tu roabă, și a cui? a unui judecător ! adu-ți aminte că ai avut cinstea de a fi madama de Valsan. HELIADE, B, 18/4. Madam Dardane rămasă înlemnită la această întrebare. GORJAN, II, 124/20. Multe închinăciuni... lui monsiu Chis și madamei Wimmer. KOGĂLNICEANU, S. 6.Tu te duci la megieșă noastră madama Ninteasa, unde să fac adunări spirituoase. ASACHI, PED. 7/13. Într-o vreme a izbutit chiar să fie admis corist în trupa madamei Carl. GHICA, S. 62. Vezi că erau mulți muștirii, jupîne, pînă să-mi dea madama gazeta. CARAGIALE, T. II, 16. Unele pălării sînt. . . scumpe foc, așa cum se și cuvine să le vîndă cele două vestite marșante de modă, madamele Bario și Briol. MACEDONSKI, O. III, 38. Madam Sara, văduva, a deschis prăvălie. CAZIMiR, GR. 41. Am scăpat de. . . cățelușa lui madam Știubeiu, care trecea. . . printre gard. C. PETRESCU, C. V. 16, cf. ALR II 3551/537. ◊ (La vocativ, neurmat de numele propriu, astăzi numai cu nuanță peiorativă, cf. cucoană) Madamă, tot mă iubești? BELDIMAN, O. 15/12. Puii, nebăgînd-o-n seamă: Cale bună-i zic, madamă. ALEXANDRESCU, M. 341. Ce cauți aici, madamo? CARAGIALE, T. II,162. Nu striga, madam! id. o. VI, 34. ♦ (Popular) Cucoană. Ba, mai vezi cîte-o madamă, ce torcea odată-n furcă, Cum fudulă și cochetă în cupea ușor se urcă. BELDiCEANU, P. 120. [Florile] le-au luat madamele, Să facă parfumurile, Să-și mirosească hainele. PAMFILE, CR. 70. Jupîneasă „pi la madame bătrîne”. ALR II 2870/848. 3. Femeie din personalul casnic al familiilor burgheze. V. jupîneasă. Spuni mata ti rog madamii să deie tinjirili deoparti și să le acoperi bini. BRĂESCU, M. B. 105. ♦ Femeie de serviciu la un hotel. Cheamă pe madama, i-a poruncit domnul Fotache portarului. STANCU, R. A. I, 28. 4. (Învechit) Guvernantă (străină). Madamele așază copiii în semicerc. BRĂESCU-VOINEȘTI, Î. 22. 5. (Peiorativ) Femeie de moravuri ușoare; s p e c. patroană a unei case de prostituție. Cf. STANCU, D. 358. – Scris și: (I, 2, după franțuzește) madame. – Pl.: madame. – Voc.: madamă și madamo. – Și: (2) madám (gen.-dat. lui madam și, învechit, madamei; voc. madam și, vulgar, madamo), (prin adaptare la sistemul fonetic popular) mădámă (IORDAN, L. R. A. 21) s. f. – Din fr. madame.

MULȚAM interj., s. n. (Ban., Transilv., Mold.) 1. Interj. (Adesea cu valoare verbală) Cuvînt cu care se răspunde la o urare sau la un salut sau prin care se exprimă satisfacția, recunoștința, mulțumirea pentru un dar, un serviciu, o îndatorire etc.; mulțumesc !, v. m u l ț u m i (2, 3), (franțuzism) mersi ! Cînd îi dau un bănuț, el zice. . . mulțam și bogdaprosti. ȚICHINDEAL, F. 342/26. A primit. . . tutunul pe care i l-am întins. Ne-a spus mulțam cu prietenie. SADOVEANU, O. X, 395. Poftă bună. – Mulțam ! ALR I 1 499/75. Dumnezo ț-ajute. – Molțam l ib. 1501/33, cf. 1 506/93. ◊ (Întărit prin „mare”) Să trăiți. . . – Mare mulțam. VICIU, COL. 172. ◊ (Urmat de o determinare introdusă prin prep. „de” și arătînd motivul pentru care se mulțumește) Mulțam de cuvîntare. CAMILAR, N. II, 296. ◊ (Urmat de un vocativ indicînd persoana căreia i se mulțumește) Mulțam, mîndră drăgăstoasă, Ce știi de vorbă frumoasă. MARIAN, NA. 117. Atunci moașa țipă de bucurie: mulțam, Doamne. RETEGANUL, P. I, 12, cf. MERA, L. B. 80. Avem distul, mulțam Doamne. ALR II 3 489/95. ◊ (Urmat de un dativ) Sănătate bună. – Mulțam dumitale. ALR I 1 498/156. Am de toate, mulțam lu Dumnezău. ALR II 3 489/219. (În formă prescurtată) Bună noaptea ! – țam-mitale. EMINESCU, L. P. 126, cf. 127. ◊ (Însoțit de un dativ și de un vocativ, ambele indicînd persoana căreia i se mulțumește) Doamne, ție-ți mulțam ! BENIUC, V. CUC. 41. Bună dimineața. . . Mulțăm d-voastră, Băieți militari ! TEODORESCU, P. P. 173. Mulțam țîie, Stanc-a noastă. ALEXICI, L. P. 191, cf. ANT. LIT. POP. 1, 116. (În formă prescurtată) Ioana răspunse: Țum-tale, surată Marițo. ap. HEM [Addenda] XXI. 2. S. n. Formulă de politețe prin care se răspunde unei urări sau se mulțumește pentru un dar, un serviciu etc. Bani nu avea; mulțamul, deși ar fi fost din inimă, totuși ar fi prea puțin. F (1891), 166. Oameni la care le faci bine, nu aștepți mulțam de la ei. ALR II 3 088/334. Cum îi bună ziua, așa-i mulțămu (=cum faci un lucru, așa îl ai). ZANNE, P. IV, 203. – Accentuat și: múlțam. ALR I 1 499/93, 1 501/96, 1 502/170, 1 503/170, 1 504/170. – Pl.: (2, rar) mulțămuri (ZANNE, P. IV, 203) și (m.) mulțămi (CIHAC, I, 172). – Și: mulțam, molțam, (forme prescurtate) țam, țum interj., s. n. – Postverbal de la mulțămi.

VOI pron. pers.² pl. (vouă, vă, vi, (pe) voi, vă) 1) (indică grupul de persoane către care se adresează vorbitorul) ~ plecați la cinema. 2) (formele atone de dativ, pe lângă verb cu valoare posesivă) Luați-vă cărțile. 3) (se folosește ca pronume de politețe cu valoare de singular) Vă rog să hotărâți singuri. /<lat. vos

formalitate sf [At: (a. 1833) URICARIUL V, 350/9 / Pl: ~tăți / E: fr formalitè] 1 Condiție de formă impusă de o dispoziție legală pentru îndeplinirea și valabilitatea unui act juridic. 2 Cerință impusă de regulile de politețe. 3 Procedură, acțiune impusă, dar lipsită de o importanță efectivă și a cărei realizare nu presupune nici o dificultate.

formalizare sf [At: DA ms / Pl: ~zări / E: formaliza] 1 (Log) Efectuare a unei formalizări (2). 2 (Log) Procedeu prin care se dau regulile de formare a enunțurilor și de derivare a lor unele din altele. 3 Supărare pricinuită de nerespectarea unor reguli (neînsemnate) de politețe.

* CEREMONIE sf. 1 Formalitățile observate în anumite ocaziuni solemne ¶ 2 ⛪ Forma regulată și exterioară a unui cult religios: ~ religioasă ¶ 3 Gală, paradă: ținută de ~ ¶ 4 Observarea prea strictă a regulelor de politeță; fără ~; a face ceremonii, a se jena [fr.].

FORMALIZARE, formalizări, s. f. Acțiunea de a (se) formaliza și rezultatul ei. 1. (Log.) Procedeu prin care se dau regulile de formare a enunțurilor și de derivare a lor unele din altele. 2. Supărare, jignire pricinuită de nerespectarea unor reguli (neînsemnate) de politețe. – V. formaliza.

FORMALITATE s.f. 1. Formă, regulă care trebuie respectată la îndeplinirea unui act pentru a-i da valabilitate. 2. Ceremonie, etichetă impusă de uzanțe, de politețe. [Cf. fr. formalité].

FORMALITATE s. f. 1. formă, regulă care trebuie respectată la îndeplinirea unui act pentru a-i da valabilitate. 2. ceremonie, etichetă impusă de uzanțe, de politețe. (< fr. formalité)

*fórmulă f., pl. e (lat. fórmula, dim. d. forma. Cp. cu vírgulă). Model, formă după care se redactează un act. Mod de a te exprima, de a te purta conform uzuluĭ; formulă de politeță. Ordonanță, rețetă: formulă medicală. Expresiune algebrică care enunță pe scurt regula de urmat p. rezolvarea chestiunilor de acelașĭ fel. Expresiune chimică care arată elementele din care se compune o substanță. – Fals formúlă (după fr.).

FORMALIZARE, formalizări, s. f. 1. (Log.) Procedeu prin care se dau regulile de formare a enunțurilor și de derivare a lor unele din altele. 2. Supărare, jignire pricinuită de nerespectarea unor reguli (neînsemnate) de politețe. – V. formaliza.

PRONUME s. n. (cf. lat. pronomen < pro „în loc de” + nomen „nume”; fr. pronom, după nume): parte de vorbire care înlocuiește numele. Este caracterizat prin conținut noțional și semantic suficient, dar foarte abstract, prin flexiune după gen, număr și caz (parțial și după persoană), prin posibilitatea de a contracta anumite funcții sintactice în cadrul propoziției (subiect, nume predicativ, atribut, complement direct, indirect, de agent și circumstanțial de toate categoriile, element predicativ suplimentar și apoziție și prin distribuție unidirecțională (parțial și bidirecțională: numai pronumele relativ). ◊ ~ moștenit: p. transmis în limba română din latină, ca de exemplu eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele (personal propriu-zis); (al) meu, (a) mea, (al) tău, (a) ta, (al) său, (a) sa, (al) nostru, (a) noastră, (al) vostru, (a) voastră etc. (posesiv); sie, și, sine, se (reflexiv); acesta, aceasta, aceștia, acestea, acela, aceea, aceia, acelea, ăsta, asta, ăștia, astea, ăl, a (demonstrativ); cine, care, ce, câți, câte (interogativ și relativ); unul, una, unii, unele, altul, alta, alții, altele, toți, toate, cutare, atâția, atâtea, mulți, multe, puțini, puține (nehotărât); nimeni, nimic (negativ). ◊ ~ format pe terenul limbii române prin compunere din elemente de origine latină: dânsul (< de + însu + l), dânsa (< de + însă + a), dânșii (< de + înși + i), dânsele (< de + înse + le) – pronume personal de persoana a III-a, sinonim și paralel cu el, ea, ei, ele; dumneata (< domnia + ta), dumneavoastră (< domnia + voastră), dumnealui (< domnia + lui), dumneaei (< domnia + ei), dumnealor (< domnia + lor) – pronume personal de politețe; însumi (< însu + mi), însămi (< însă + mi), însuți (< însu + ți), însăți (< însă + ți), însuși (< însu + și), însăși (< însă + și), înșine (< înși + ne), însene (< înse + ne), înșivă (< înși + vă), însevă (< înse + vă), înșiși (< înși + și), înseși (< înse + și), însele (< înse + le) – pronume de întărire; acestălalt (< acesta + ălalt), aceastălaltă (< aceasta + alaltă), aceștilalți (< aceștia + ăilalți), acestelalte (< acestea + alelalte), celălalt (< acela + ălalt), cealaltă (< aceea + alaltă), ceilalți (< aceia + ăilalți), celelalte (< acelea + alelalte), același (< acela + și), aceeași (< aceea + și), aceiași (< aceia + și), aceleași (< acelea + și) etc. – pronume demonstrative; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce – pronume relative; oricine (< ori + cine), oricare (< ori + care), orice (< ori + ce), oricâți (< ori + câți), oricâte (< ori + câte), oarecine (< oare + cine), oarecare (< oare + care), oarece (< oare + ce), fiecine (< fie + cine), fiecare (< fie + care), fiece (< fie + ce), altcineva (< alt + cine + va), altcareva (< alt + care + va), altceva (< alt + ce + va), cineva (< cine + va), careva (< care + va), ceva (< ce + va), câțiva (< câți + va), câteva (< câte + va), vreunul (< vre + unul), vreuna (< vre + una) etc. – pronume nehotărâte; nici unul, nici una – pronume negative. ◊ ~ simplu: p. alcătuit dintr-o singură unitate de expresie, ca de exemplu toate p. moștenite (v. mai sus). ◊ ~ compus: p. alcătuit din două sau mai multe unități de expresie sau dintr-un cuvânt și o particulă, ca de exemplu toate p. formate pe terenul limbii române prin compunere (v. mai sus). ◊ ~ personal: p. care se referă la persoane după cele trei aspecte ale raportului lor față de vorbire. În limba română există trei tipuri de forme ale p. personal: propriu-zis (eu, tu, el, ea, noi, voi, ei, ele), sinonime și paralele cu cele de persoana a III-a ale celui propriu-zis (dânsul, dânsa, dânșii, dânsele) și de politețe (de reverență): dumneata, dumneavoastră, dumnealui, dumneaei, dumnealor. ◊ ~ reflexiv: p. care exprimă raportul gramatical dintre subiect, acțiune și obiect în cadrul formelor verbale pronominale. Dispune de forme proprii moștenite din latină (cele de persoana a III-a): sie, sieși, își, și-, -și, -și-; pe sine, se, -se-, -se, se-, s-, -s- și de forme împrumutate de la pronumele personal (cele de persoanele I și a II-a): îmi, îți, ne, vă; mă, te, ne, vă. ◊ ~ de întărire: p. care întărește ideea de persoană, identificând această persoană cu autorul acțiunii (autor reprezentat, de obicei, printr-un p. personal propriu-zis, la orice persoană, cu care este echivalent din punct de vedere semantic, sau printr-un substantiv, simbol al persoanei a III-a). Astfel: însumi, însămi, însuți, însăți, însuși, înseși, înșine, însene, înșivă, însevă, înșiși, înseși – însele. ◊ ~ posesiv: p. care exprimă ideea de posesie sau de apartenență și care implică simultan o dublă referință pronominală (la obiectul posedat și la posesor). Dispune de forme care se grupează după cum este vorba de un posesor și un obiect posedat, de un posesor și mai multe obiecte posedate, de mai mulți posesori și un obiect posedat sau de mai mulți posesori și mai multe obiecte posedate: al meu, a mea, al tău, a ta, al său, a sa; ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai săi, ale sale; al nostru, a noastră, al vostru, a voastră; ai noștri, ale noastre, ai voștri, ale voastre. P. posesiv nu are forme moștenite din latină pentru persoana a III-a plural; deseori se folosesc cu sens posesiv (datorat cazului genitiv în care se află) și cu valoare de nominativ sau de acuzativ (marcat cu prepoziția pe) formele de persoana a III-a – singular și plural – ale p. personal în genitiv: (al, a, ai, ale) lui, ei, lor (cu care nu trebuie confundate). ◊ ~ interogativ: p. care ajută la formularea unei întrebări sau a unei propoziții interogative directe, înlocuind în întrebare sau în propoziția interogativă cuvântul (cuvintele) așteptat(e) ca răspuns, ca de exemplu care?, cine?, ce?, cât?, câtă?, câți?, câte?. ◊ ~ relativ: p. care ajută la stabilirea unei relații de subordonare între o propoziție subordonată și regenta ei din cadrul frazei. Dispune de forme simple (identice cu acelea ale p. interogativ) și de forme compuse (proprii): care, cine, ce, cât, câtă, câți, câte; cel ce, ceea ce, cei ce, cele ce. ◊ ~ demonstrativ: p. care exprimă raportul spațial sau temporal dintre vorbitor și obiecte (diferențiind obiectele, situându-le în spațiu și în timp în raport cu apropierea sau cu depărtarea acestora față de vorbitor) sau care identifică un obiect cu el însuși (în faze diferite) sau cu un alt obiect. Dispune de trei feluri de forme: de apropiere, de depărtare, de identitate (simple și compuse, literare și neliterare): a) acesta, aceasta, aceștia, acestea, cestălalt, ceastălaltă, ceștilalți, cestelalte, ăsta, asta, ăștia, astea, ăstălalt, astălaltă, ăștilalți, astelalte etc. b) acela, aceea, aceia, acelea, celălalt, cealaltă, ceilalți, celelalte, ăla, aia, ăia, alea (alea), ălălalt, ailaltă, ăilalți, alelalte etc. c) același, aceeași, aceiași, aceleași. ◊ ~ nehotărât (nedefinit): p. care ține locul unui substantiv fără să dea vreo indicație precisă asupra obiectului denumit de acesta. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din p. interogativ-relative și particule proclitice, de origine conjuncțională – ori- sau verbală – vre-, oare-, fie-, fite-, fiște-, particula medială întăritoare -și- sau particula enclitică de origine verbală -va): unul, una, unii, unele; altul, alta, alții, altele: toți, toate; atâția, atâtea; mulți, multe; puțini, puține; oricare, oricine, orice; orișicare, orișicine, orișice: vreunul, vreuna, vreunii, vreunele; oarecare, oarecine, oarece; oareșicare, oareșicine, oareșice; fiecare, fiecine, fiece; fitecare, fitecine, fitece; fiștecare, fiștecine, fiștece; careva, cineva, ceva; altcareva, altcineva, altceva etc. ◊ ~ negativ: p. care neagă substantivul și a cărui apariție într-un context presupune obligatoriu și prezența unui termen negativ. Dispune de forme simple și de forme compuse (alcătuite din adverbul nici urmat de pronumele nehotărâte unul, una): nimeni, nimic, nici unul, nici una (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

VOI¹ pron. pers. 2 pl. I. (La nominativ, ține locul numelui persoanelor cărora li se adresează vorbitorul; are funcțiune de subiect, adesea marcînd insistența asupra subiectului) Voi să vegheați! O zi va răsări Cum alta încă nimeni nu cunoaște. BENIUC, V. 46. Voi puteți a mă-nțelege, căci voi singuri ați trăit. MACEDONSKI, O. I 96. Voi brațele, jurînd, le-ați pus Pe scut! COȘBUC, P. I 258. ◊ (Întărit printr-un vocativ) Voi, tinerii, sînteți viitorul. ◊ (Accentuează o opoziție) Eu străjuiesc aici, voi pe la ferestre. GALACTION, O. I 53. Ei tot și voi nimica; ei cerul, voi dureri! EMINESCU, O. I 60. Că nu sînteți voi, Nu sînteți ca noi, Oameni de mîndrie. ALECSANDRI, P. P. 67. ◊ (Urmează după predicat, cu valoare afectivă) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul. CREANGĂ, P. 260. 2. (La dativ, în forma vouă, vă, v-, vi, rar -vă) Cîntecul ăsta, cel mai tînăr din toate, Mîinile tinere vi le întinde. DEȘLIU, G. 33. Ș-apoi, și vouă, nu știu, zeu, cum v-a mai intra cineva în voie. CREANGĂ, A. 115. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a II-a sg.) Venerabile domn... vi se va comunica un document de cea mai mare importanță pentru d-voastră. CARAGIALE, O. I 109. ◊ (Cu funcțiune de complement indirect, indicînd posesiunea) Dacă vi-i voia, să vă dea mă-ta în toate zilele numai colaci. CREANGĂ, A. 59. Aș pune mica mea parte Silința-vă lăudînd. ALEXANDRESCU, M. 235. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) V-ați găsit beleaua cu mine... nu vă pară lucru de șagă. CREANGĂ, P. 259. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Mîinile vi se vor înfrăți. DEȘLIU, G. 11. ◊ (Cu valoare de dativ etic) Acuși vi-l mătur de-aici. CREANGĂ, P. 310. 3. (La acuzativ, în forma vă, -vă, v-) Dragele mele nepoate, Nu vă pot juca pe toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ (Cu valoare de pronume de politețe, ținînd locul persoanei a II-a sg.) Domnule președinte, vă rog, cerusem și eu cuvîntul. CARAGIALE, O. I 155. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei. BENIUC, V. 13. Întorcîndu-vă, ați avut ceva, vreo încăierare? SADOVEANU, O. I 167. ◊ (Cu valoare de pronume reflexiv reciproc) Nu vă veți mai despărți niciodată. DEȘLIU, G. 11. Unde v-ați întîlnit? SADOVEANU, M. C. 149. Cu ochii să vă zăriți Dar să fiți tot despărțiți. ALECSANDRI, P. P. 29. ◊ (Precedat de prepoziții, în forma voi) Și eu vă am numai pe voi. ISPIRESCU, L. 13. Țineți cînii legați lîngă voi. GHICA, S. 283. În strunga de oi, Să fiu tot cu voi. ALECSANDRI, P. P. 2. (La vocativ, de obicei însoțind alt vocativ) Zburați, zburați în măreția zării, Voi, visuri aurii A primăverilor ce vin. BENIUC, V. 65. Voi, voinicilor, duceți-vă de mai cinstiți cîte un palici de vin cu logofătul. SADOVEANU, O. I 44. Voi, meșteri zidari, Zece meșteri mari! ALECSANDRI, P. P. 191. – Forme gramaticale: dat. vouă, vă, -vă, v-, vi, acuz. (pe) voi, vă, -vă, v-.

MULȚUMI, mulțumesc, vb. IV. (Și în forma mulțămi) 1. Intranz. (Adesea construit cu dativul; la pers. 1 ca formulă stereotipă) A exprima (cuiva) recunoștința și satisfacția pentru o manifestare de politețe, un dar sau un bine care i s-a făcut. Au mulțumit pentru masă cu o reverență distinsă. C. PETRESCU, A. 452. De n-ai gazdă-n sat Să vii să dormi la noi... - îți mulțumesc! COȘBUC, P. I 230. Pentru atîta încredere, nu am cum să-ți mulțumise. ODOBESCU, S. III 9. Pe cîte l-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374.* (Popular, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mulțămesc de compliment, am zis. NEGRUZZI, S. I 48. Noi de masă-ți mulțumim, Că n-am venit să prînzim. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ (În forma regională mulțam) Mulțam de cuvîntare. CAMILAR, N. II 296. Cînd îi dau un bănuț, el zice... mulțam. ȚICHINDEAL, F. 342. ♦ (Adesea la pers. 1 pl., cu valoare de sg.) Exprimă răspunsul la un salut sau la o urare de bine. Bună vreme, măi băiete! – Mulțămim, voinic străin! EMINESCU, O. I 84. Cale bună, mîndruliță! – Mulțămim ție, bădiță! ALECSANDRI, P. I 97. 2. Tranz. A răsplăti, a recompensa. Și noi, taică părinte, te-om mulțămi cît nu se mai poate. Iți dăm și- bucate. STĂNOIU, C. I. 25. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și exprimînd răsplata) Bunicul, fără vorbă, a mulțumit pe Irinuca cu patru galbeni. CREANGĂ, A. 32. Te-aș mulțămi cu orice mi-ai cere, zise popa, dacă m-ai scăpa de moarte. ȘEZ. IV 187. 3. Tranz. A satisface (pe cineva), a face pe placul cuiva. Toată lumea căuta să-l mulțumească, să-i ghicească, de se poate, intențiile. CAMIL PETRESCU, U. N. 27. Mă voi sili din toate puterile mele să te mulțumesc. ISPIRESCU, L. 13. M-a mulțămit întîlnirea voastră. NEGRUZZI, S. I 39. 4. Refl. A se socoti satisfăcut; a avea de ajuns; a nu pretinde mai mult. Avea cîteva pogoane și nu se mulțumea, mai lua și «vamă» pe baltă. DUMITRIU, N. 226. Sta într-un pension de băieți, ca pedagog. El se mulțumea acolo. VLAHUȚĂ, la TDRG. Bine că-i părea, Mult să mulțămea. TEODORESCU, P. P. 467. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», rar «de») Dar criticul nu se mulțumește numai cu atîta. GHEREA, ST. CR. II 58. Nu te mulțumești de simbria ce-ți dau? ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Urmat de propoziții secundare introduse prin «să») Noi ceilalți ne mulțumim să fumăm fără să spunem o vorbă, CAMIL PETRESCU, U. N. 387. Mă mulțumesc numai să te privesc cum scrii. REBREANU, R. I 244. ♦ (Popular) A se lăsa de ceva, a renunța la ceva. După un oarecare timp, fiecare împărat trebuia să se mulțămească de împărăție și în locul lui să se aleagă altul. MARIAN, O. I 12. ♦ (Rar) A se sătura (de ceva). Spuse... că el s-a mulțumit de ciobănie și să duce de acum în lume. ȘEZ. I 208. – Prez. ind. și: pers. 1 sg. (regional) mulțam. – Variantă: (regional) mulțămi vb. IV.

FORMALISM s.n. 1. Orientare în artă, estetică, literatură care rupe forma de conținut, tinzînd să supraaprecieze forma operei în dauna conținutului, să considere forma un scop în sine și nu ca expresie a conținutului. 2. Atitudine caracterizată prin respectarea birocratică, strîmtă și superficială a formalităților. ♦ Atitudine de politețe conformistă, protocolară, exagerată. ◊ Formalism etic = respectare pur formală a preceptelor și normelor morale. [Cf. fr. formalisme, it. formalismo, rus. formalizm].

MATA pron. pers. (Mai ales în Mold.) Pronume de politețe de persoana a doua singular; dumneata. Ar trebui să-l chemi mata odată și să-l aduci la realitate. C. PETRESCU, C. V. 228. Formă gramaticală: gen.-dat. matale (întrebuințată uneori și la celelalte cazuri).

VIZITĂ ~e f. Faptul de a merge în casa cuiva din politețe, obligație etc. 2) Consultație medicală, acordată (de un medic) prin prezentarea la spital sau la domiciliul unui bolnav. ◊ Carte de ~ bucată mică de carton, de formă dreptunghiulară, pe care sunt scrise numele și datele unei persoane. /<fr. visite

REVERENȚĂ, reverențe, s. f. 1. Închinăciune, plecăciune, în semn de respect; temenea. Ea se desprinde de brațul lui și face o reverență pentru care s-a chinuit acasă îndelung. CAMIL PETRESCU, O. I 349. Întrebatul făcu o reverență plină de recunoștință. ANGHEL-IOSIF, C. L. 148. Mersi... zise domnul Georges, cu o frumoasă reverență. HOGAȘ, M. N. 39. 2. Respect, considerație, stimă. (Atestat în forma învechită reverință) Acesta-i omul care arde de dorință Ca să vă înfățoșeze adînca sa reverință. NEGRUZZI, S. III 96. ◊ Pronume de reverență (sau de politețe) = pronume personal de pers. 2 și 3, întrebuințat în semn de respect față de persoana căreia ne adresăm. Dumneata și dumneavoastră sînt pronume de reverență. – Variantă: (învechit) reverință s. f.

EXTREM², -Ă, extremi, -e, adj. 1. Foarte mare, exagerat. Speră că extrema umilință a întrebării însăși îl va salva. DUMITRIU, B. F. 141. Sub masca unei extreme politețe, ascundea o aspră autoritate. BART, E. 109. ◊ Loc. adv. La extrem = pînă la ultima limită, peste măsură. ♦ (Adverbial, legat de un adj. sau adv. prin prep. «de», formează superlativul) Foarte, prea, extraordinar de. Fiind extrem de conștiincios în serviciu și disprețuitor de moarte, superiorii îl lăsau în pace. REBREANU, P. S. 55. 2. Foarte grav. La ulcer tratamentul chirurgical nu se aplică decît în cazuri extreme. ♦ (Despre mijloace terapeutice, soluții, remedii etc.) Foarte energic, întrebuințat numai în împrejurări foarte grave. Remediu extrem. Măsuri extreme. 3. Așezat în punctul cel mai depărtat, la capăt, la vîrf, la margine. ◊ Extremul Orient v. orient. 4. Care are cea mai mare sau cea mai mică dintre valorile pe care le poate avea o mărime.

PARLAMENTAR², -Ă, parlamentari, -e, adj. 1. Care ține de parlament, al parlamentului, de (sau din) parlament. Am mai identificat o persoană destul de inteligentă pentru a se lăsa convinsă. de sprijinul pe care îl poate aduce majorității parlamentare un element valoros. C. PETRESCU, A. 423. Auzim necontenit vorbindu-se de guvernul constituțional, de formele și uzanțele regimului parlamentar. KOGĂLNICEANU, S. A. 132. ◊ Dezbateri parlamentare v. dezbatere. Imunitate parlamentară v. imunitate. ♦ (Despre o formă de stat) în care puterea este deținută de parlament. În Soviete, Lenin a văzut acea formă superioară de organizare politică menită să înlocuiască republica parlamentară și să îndeplinească sarcinile dictaturii proletariatului. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 4, 2/2. 2. (Rar) Conform uzanțelor din parlament, potrivit unei politețe rigide. Îngăduiți-mi, îi spuse căminarul, cu o afectare oarecum parlamentară, să nu fiu de această părere. CAMIL PETRESCU, O. I 305.

FORMALITATE, formalități, s. f. Cerință, condiție, formă impusă de o dispoziție legală pentru îndeplinirea și valabilitatea unui act. Judecătorul alergă și, găsind toate formalitățile împlinite, dete semnalul. NEGRUZZI, S. I 40. ♦ Cerință impusă de regulile de politețe. Duțu se urcă pe genunchii necunoscutului fără prea multe formalități și îl supuse la un aspru interogator. C. PETRESCU, A. 293. După formalitățile de rigoare, am început să convorbim despre vreme. CARAGIALE, O. II 164.

*FORMULĂ (pl. -le) sf. 1 Model, formă legiuită sau convențională după care trebue să fie alcătuit un act civil sau religios, o rețetă, etc. ¶ 2 Felul de a se exprima întrebuințat de toată lumea într’o împrejurare anumită: ~ de politeță; formula cu care se încheie o scrisoare ¶ 3➕Expresiunea unei legi sau unui rezultat matematic: ~ algebrică ¶ 4 🔬 Expresiune care reprezintă în mod prescurtat elementele din care e alcătuit un corp compus: H²O e formula apei ¶ 5 Rețetă, ordonanță (medicală) [fr.].

DATORIT, -Ă, datoriți, -te, adj. (Și în forma datorat) 1. (Despre o sumă de bani sau un bun) Care trebuie plătit, restituit, dat (cuiva), cu care ești dator (cuiva). Domnule subdirector, fii te rog bun și înmînează suma datorită. CAMIL PETRESCU, T. I 544. 2. Care se cuvine, care constituie o obligație legală sau morală. Mi-am făcut anii datorați, am ieșit subofițer; am dat un examen special și am intrat în corpul jandarmilor. SADOVEANU, P. M. 106. Fetița înaltă stătea tot cu mine – cît îi permitea stricta politețe datorită altora. IBRĂILEANU, A. 28. 3. (Construit cu dativul) Provenit din sau de la..., cauzat, pricinuit de... Febra asta, datorită pumnalului și stîngăciei tale, mi-a salvat mintea. CAMIL PETRESCU, T. II 278. ♦ (Numai în forma datorită; cu valoare de prepoziție) a) Mulțumită, grație. Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună a acestei povestiri. SADOVEANU, D. P. 6. Datorită muncii d-tale... biblioteca e azi în regulă. CAMIL PETRESCU, T. I 150. b) Din cauza, din pricina. A murit datorită unui atac de angină pectorală. CAMIL PETRESCU, T. I 222. – Variantă: datorat, -ă adj.

cuveni (-vin, -it), vb. refl. – 1. A corespunde, a aparține. – 2. A fi conform cu, a se cădea. – 3. A se potrivi, a se armoniza, a se îmbina. Lat. convenῑre (Pușcariu 478; REW 2193; DAR); cf. it. convenire, prov., fr., cat. convenir, port. convir. Este dublet al neol. conveni, din fr. – Der. necuvenit, adj. (necorespunzător, nepotrivit; reprobabil); cuvios, adj. (înv.,potrivit; înv., just, autentic; înv., politicos, respectuos; milostiv; reverend, titlu dat membrilor clerului sau călugărilor; înv., impunător, distins); der. de la o formă n (cf. vie față de vină), cu suf. -os (Pușcariu 481 îl derivă greșit de la un lat. *conveniosus, ipoteză abandonată în DAR); necuvios, adj. (indecent; reprobabil; lipsit de pietate); cuvioșie, s. f. (înv., politețe; pietate); necuvioșie, s. f. (înv., indecență; impietate); cuviință, s. f. (conveniență; decență, bună-cuviință; pudoare; justificare, drept; obligație; conformitate; înv., lux, fast), probabil conform der. ca și cuvios, cu suf. -ință (după Pușcariu 477 și DAR, direct din lat. convenientia), este dublet al neol. conveniență, s. f.; cuvenință, s. f. (conveniență), formă literară latinistă a cuvîntului anterior (sec. XIX, înv.); necuviință, s. f. (grosolănie, indecență; lipsă de respect); cuviincios, adj. (potrivit; conform, corespunzător; înv., drept, întemeiat; înv., necesar; decent; politicos, plin de reverență); necuviincios, adj. (indecent, lipsit de respect, grosolan); încuviința, vb. (a aproba; a se învoi, a permite); descuviința, vb. (a dezaproba; a condamna).

EDUCAȚIE. Subst. Educație, educațiune (înv.), educare, creștere, formare, instruire, instrucție, instrucțiune, pregătire, studii, școală, ucenicie. Îndrumare, îndreptare, dirijare, călăuzire, povățuire; dăscăleală, dăscălire, dăscălitură (rar), dădăceală (fam.), cicăleală, cicălire. Sfat, povață, povățuială (înv.), învățătură. Bună creștere, educație aleasă; bună-cuviință, cei șapte ani de acasă, politețe. Educabilitate. Pedagogie; pedagogism (rar). Educator, pedagog, îndrumător, îndrumar (rar), călăuzitor, preceptor, dascăl, mentor, magistru (livr.); povățuitor, sfătuitor, sfetnic; învățător, profesor, institutor, diriginte; meditator, guvernor; guvernantă, bonă, dădacă, doică, mancă (reg.), nemțoaică. Învățătorime, dăscălime (pop.). Adj. Educat, binecrescut, format, instruit, pregătit, cult, cultivat. Educativ, educator, educațional, pedagogic; formativ, instructiv. Educabil. Vb. A fi educat (instruit), a avea o educație, a avea cei șapte ani de acasă. A educa, a face educație (cuiva), a da (cuiva) educație, a crește, a da creștere, a forma, a instrui, a învăța, a pregăti (pentru viață). A îndruma, a îndrepta, a dirija, a călăuzi, a povățui, a da povețe, a sfătui, a dăscăli, a dădăci, a face pe dădaca. V. cultură, cunoaștere, elev, învățare, pedagog, politețe, școală.

DUMNEASA pron. pers. Pronume de politețe pentru pers. 3 sg. Puneți mîna copii, pe jupînul ista și începeți a-l blăstăma cum îți ști voi mai bine, ca să-i placă și dumisale. CREANGĂ, P. 59. (Prescurtat) A căutat să explice ce caută d-sa printre noi. GALACTION, O. I 25. – Formă gramaticală: gen.-dat. dumisale (scris prescurtat d-sale).

*onór n., pl. urĭ (it. onore. V. onoare. P. formă, cp cu amor, color, favor). În armată, saluturĭ, cîntărĭ din trompete, salve în onoarea unuĭ șef: a da onoru, a suna onoru la general. Pl. Funcțiunĭ înalte, demnitățĭ: a aspira la onorurĭ. Pompă, ceremonie: onorurĭ funebre. A face onorurile uneĭ case, a primi oaspețiĭ cu politeță.

JAPONEZĂ s. f. (cf. fr. japonais): limbă mon-khmer – a doua ca importanță, după chineză, în Extremul Orient, vorbită de japonezi, în număr de aproape o sută de milioane, în arhipelag, în insulele Ryukyu, și de cei din S.U.A., Brazilia și insulele Hawaii. Începând cu secolul al VI-lea, influența culturii chineze asupra celei japoneze s-a accentuat, fiind evidentă în folosirea de către japonezi a aceleiași scrieri și în împrumuturile de cuvinte din limba chineză într-o mare proporție. Primele texte japoneze datează din secolul al VII-lea sau al VIII-lea, când misionari budiști, chinezi și coreeni, au început să noteze cu scriere chineză ideografică limba japoneză. Adoptarea acestei scrieri străine a durat câteva secole, deoarece j. este o limbă flexionară, nu izolantă ca limba chineză. Datorită unui preot japonez care a creat un sistem fonetic silabic – kana – de notare a limbii j., s-a putut realiza apoi o variantă a acestuia – katakana – cu ideograme simplificate, care a devenit scrierea obligatorie în presă și în transcrierea cuvintelor împrumutate din limbile europene (în coloane verticale, de la dreapta la stânga). Sistemul modern de scriere japonez, alcătuit pe baza principiilor fonetic și hieroglific, folosește diverse tipuri de scriere: o scriere pur fonetică, bazată pe semnele silabice kana, în care pot fi scrise toate cuvintele limbii j.; o scriere hieroglifică, tradițională, care însă își îngustează tot mai mult sfera de întrebuințare; o transcriere latină, folosită curent în dicționare bilingve, în ziare, ghiduri etc. Vocabularul limbii j. este foarte bogat, cuprinzând în măsură aproape egală cuvinte japoneze și împrumuturi din chineză, la acestea adăugându-se împrumuturile din limbile europene (portugheză, olandeză, germană, franceză și engleză). În j. există multe expresii pitorești și formule de politețe. Cuvintele indigene japoneze se termină numai în vocală și nu încep cu o oclusivă sonoră (cu excepția lui d); ele sunt în majoritate bisilabice, nu au un accent principal. J. nu cunoaște categoria gramaticală a genului, categoria de număr este destul de vagă, cazurile sunt marcate prin elemente puse după nume, la verb predomină formele impersonale, are multe moduri și timpuri, multe numerale împrumutate din chineză, iar ordinea cuvintelor în frază este fixă. Vechea limbă literară scrisă s-a păstrat până la începutul secolului nostru, iar noua limbă literară j., modernă, fixată în ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, pe baza dialectului din Tokio – Yokohama, a devenit limbă națională la începutul secolului al XX-lea, păstrând însă și unele forme vechi. J. cuprinde trei mari grupuri de dialecte: din est, din vest și din sud (insulele Ryukyu).

MANIERĂ s. 1. (la pl.) apucătură, comportament, comportare, conduită, deprindere, moravuri (pl.), năravuri (pl.), obiceiuri pl.), purtare, (pop.) modă, (Transilv.) pont, (înv.) duh, (turcism înv.) talîm. (Ce sînt ~ele astea?) 2. cale, chip, fel, formă, metodă, mijloc, mod, modalitate, posibilitate, procedare, procedeu, procedură, putință, sistem, (reg.) cap, modru, (înv.) manoperă, marșă, mediu, mijlocire. (O altă ~ de a rezolva problema.) 3. fel, metodă, mod, stil. (~ de lucru a cuiva.) 4. fel, gen, mod, modalitate, regim, sistem, stil. (~ de viață.) 5. chip, fel, gen, mod, sens, (rar) spirit. (Se pot face și alte observații în aceeași ~.) 6. amabilitate, politețe, (livr.) civilitate. (E de-o ~ ireproșabilă.) 7. decență, jenă, pudoare, rușine, sfială, bună-cuviință, (rar) pudicitate, (latinism rar) pudiciție. (Nu are nici un pic de ~.)

Hariclea Prenume feminin puțin frecvent astăzi, Haricléa reproduce gr. Charikleia, atestat doar la scriitori, în primele secole ale erei noastre, la Lucian din Samosata (125 – 192), Heliodor (sec. 3) etc. Mult mai vechi la greci este însă corespondentul masc. Chariklés, nume personal care apare în operele istoricilor Tucidide (460 – 396 î.e.n.) și Xenofon (430 – 355), iar mai tîrziu la Plutarh, Lucian, Heliodor etc. După cum ușor se observă, forma de masculin este foarte veche și are o tradiție neîntreruptă. Ca marea majoritate a vechilor nume de aceeași origine Chariklés este un compus din două elemente foarte frecvente în onomastica greacă: cháris și kléos. In greaca clasică cháris avea diverse semnificații – toate pornind de la sensul originar „ceva care aduce bucurie”; cuvîntul putea desemna bucuria adusă de diferite calități fizice sau morale, ca frumusețea, politețea, bunăvoința etc. (vechiul sens grecesc este aproximativ păstrat și de rom. har, care înseamnă, printre altele, „calitate, însușire sau dispoziție care face pe cineva sau ceva vrednic de admirație”). Kleos „glorie, faimă, renume” este foarte frecvent în compusele Androklés (+ aner, andros, „bărbat”), → Cleopatra, Heraklés (lat. Hercules de la Hera, numele zeiței), → Pericle, Sophoklés (+ sophos „înțelept”) → Temistocle. Dacă numelui feminin i se potrivește mai bine sensul „renumită prin grație, farmec” mai apropiată de semnificația originară a elementelor componente și vechimea numelui ar fi interpretarea „bucurie adusă de glorie”. Prezența tîrzie și frecvența redusă a prenumelui fem. Hariclea ne permite să-l considerăm ca un împrumut pe cale cultă, direct din neogreacă. ☐ Numele este cunoscut la noi și datorită faimei de care s-a bucurat cîntăreața de operă Hariclea Hartulari-Darclée.

mănușă sf [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^r/27 / V: mân~ / Pl: ~și, (îrg) ~șe / E: mână + -ușă] 1 Accesoriu de îmbrăcăminte confecționat din piele, lână, cauciuc etc., care protejează mâna de frig, de căldură, de murdărie etc. 2 (Fam; îe) A umbla (sau a se purta cu cineva) cu ~și A se purta cu atenție și îngăduință, cu multă politețe. 3 (Îe) A arunca (cuiva) ~șa A provoca la duel. 4 (Pgn; îae) A provoca pe cineva. 5-6 (Îe) A ridica ~șa A primi provocarea cuiva. 7 (Îvr; determinat prin „ascuțit” sau „de fier”) Instrument de tortură care probabil strivește mâna Si: (îvr) brâncă. 8 (Pop) Toartă la oale, vase, căni. 9 (Pop) Mâner la sucală, la tocilă etc. 10 (Mol) Clanță la ușă, la poartă. 11 (Rar) Plăsea a cuțitului. 12 (Reg) Coadă, în formă de lopățică, a pieptenului folosit la pieptănarea fuioarelor de cânepă. 13 (Rar) Coadă a maiului² (1). 14 Fiecare dintre cele două lemne verticale de la războiul de țesut care sunt unite în partea de sus cu arțarul, iar în cea de jos cu vatalele Si: (reg) braț, mână. 15 (Reg) Fofează la vârtelniță. 16 (Reg) Mână a coasei Si: măsea (29). 17 (Reg) Cocârlă la plug. 18 Fiecare dintre cele două stinghii strâmbe prevăzute cu scobituri la egală distanță, în care se fixează scândurile pentru a alcătui codârla la căruță sau la car Si: cotoi, mână, stâlpușor. 19 Parte de sus a leucei, umăr de la leucă, de care se leagă loitra. 20 (Pgn) Leucă. 21 Fiecare dintre cei patm stâlpușori fixați în podul osiilor, de care se sprijină leucele. 22 Fiecare dintre lemnele înfipte vertical în oplenele saniei, pentru a sprijini loitra Si: mână, picior, țepușă. 23 (Pop) Cantitate de fire de cânepă, de in etc. legată, cât se poate cuprinde dintr-o dată cu palma deschisă. 24-26 (Pgn; reg) Mănunchi (1, 2, 4). 27 (Fam; îe) A se potrivi (ca o) ~ A se potrivi perfect.

ALDE 1 Particulă ce se pune pe lîngă nume proprii, termeni de înrudire, titluri de politeță, pronume, etc. cînd este vorba de cineva cunoscut, intim, voind prin aceasta să precizăm oare cum că ne gîndim anume la acea persoană: aceasta s’a văzut și cu ~ părintele Trandafir (SLV.); pricepu unde vrea s’o aducă ~ nașu-său (O.-ZAMF.) ¶ 2 ‼ Cu înțeles nehotărît, ca un adaus pe lîngă substantiv: cum îl văzură ~ gloatele venind teafăr, îl primiră cu mare bucurie (ISP.) ¶ 3 De ~, cu același înțeles ca forma simplă: între acești din urmă erau de ~ bătrînul Alecu Forescu, Grigore Cuza șl alți cîțiva de ~ aceștia (CRG.) ¶ 4 Cu înțeles mai vag, pentru a arăta o asemănare, identic cu expresiunile „de felul lui...”, „unul ca...”: De ~ tine, fătul meu, Mulți viteji ucis-am eu (ALECS.).

îns (însă), pron. – Însuși. – Var. (înv.) nus. Mr. nis, năs, megl. ons, istr. ăns. Lat. ipse, f. ipsa (Diez, I, 163; Pușcariu 870; Candrea-Dens., 869; REW 4541; DAR), cf. it. esso, prov. eis, v. pg. eiso. Fonetismul indică prezența unui infix nazal din lat., cf. forma atestată inpsuius (după Densusianu, Hlr., 144, prin fonetică sintactică, în cazuri ca in ipso, cum ipso). Pron. de identitate, folosit ca adj. (îns împăratul la Coresi; înv., astăzi înlocuit de însumi), ca s. (înv.) sau ca pron. pers. de I.-a persoană (la cazuri prepoziționale, înv.; astăzi se păstrează acest uz numai în construcția printr’însul, cf. înv. într’îns, cătr’îns, spr’îns = spre îns, cunus = cu îns). Cf. adins. În general ieșit din uz cu forma sa primitivă, îns se folosește astăzi mai ales cu una din cele patru forme următoare: Ins, s. m. (individ, persoană, tip), suna îns pînă la jumătatea sec. XIX; fonetismul modern pare a se explica prin legături sintactice. Cf. însă, s. f. (persoană, tip). Dînsul (f. dînsa, pl. dînșii, dînsele), pron. (el însuși), cu prep. de (după Diez, II, 24), din lat. idem ipse), cf. it. desso „el însuși”, comel denso „omonim”, friul. zenso „omonim” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 107). Folosit fără restricție în Mold., în Munt. se aplică exclusiv persoanelor, și s-a ajuns chiar să se diferențieze de „el”, ca formulă de politețe proprie persoanei a treia: mă duc cu el față de mă duc cu dînsul „merg cu domnia sa”. Cf. dînsele, s. f. pl. (duhuri rele, iele), cf. iele. Însă, conj. (la fel; adică, și anume; totuși, dar), pentru a cărui der. de la pron. cf. it. medesimamente de la medesimo, fr. de la même, memêment, ca și explicația lui Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 551 și DAR. Însumi, pron. (eu singur), pron. de identitate, folosit cu forma pron. personal pe care îl însoțește (f. însămi, II, însuți, însăți; III, însuți, însăți; pl. I, înșine; II, înșivă; III, înșiși, însele; formele f. I însene II, însevă sînt înv.; III însele pare să piardă progresiv teren). Cf. adins. – Der. însuși, vb. (a-și lua, a-și atribui), formație artificială de la începutul sec. XIX, pentru a traduce fr. approprier (DAR), se formează cu pron. dativ; însușire, s. f. (acțiunea de a-și însuși; calitate, caracteristică).

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Ieșit din uz) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

ONOARE, (5, 6) onoruri, s. f. 1. Integritate morală, probitate, corectitudine; demnitate, cinste. ◊ Câmp de onoare = câmp de luptă pe care și-au dat viața cei care au luptat pentru apărarea patriei. ◊ Loc. adj. De onoare = a) demn de încredere, cinstit, onest; b) care angajează cinstea, demnitatea cuiva; c) onorific. ◊ Expr. Pe cuvântul meu (sau tău etc.) de onoare sau pe onoarea mea, a ta etc. = formulă folosită pentru a întări o afirmație sau pentru a garanta respectarea unei promisiuni. 2. Reputație, prestigiu, faimă, vază. ◊ Expr. A face (cuiva) onoare = a servi (cuiva) spre laudă, spre fală; a onora. ♦ Mândrie, demnitate. 3. Prețuire deosebită, considerație, respect, stimă. ◊ Gardă de onoare = gardă simbolică instituită în semn de respect cu ocazia unei anumite solemnități. (Înv.) Panou (sau tablou, tabel etc.) de onoare = panou cu numele (și fotografiile) salariaților unei întreprinderi sau ai unei instituții evidențiați în muncă. Cavaler (sau domnișoară) de onoare = persoană care însoțește mirii la ceremonia cununiei. Doamnă (sau damă) de onoare = doamnă atașată unei regine, unei prințese. ◊ Loc. adj. De onoare = de frunte, de cinste. ◊ Loc. adj. și adv. În onoarea cuiva (sau a ceva) = (care se face) pentru a cinsti pe cineva (sau ceva). 4. Favoare, cinste. ◊ Expr. (În formule de politețe) A avea onoarea să... (sau a...) = a avea cinstea să... A face (cuiva) onoarea să... (sau a...) = a face (cuiva) favoarea de a..., a face cinstea de a..., a socoti demn de... (Fam.) Am onoarea (să vă salut), formulă respectuoasă de salut. Nu am onoarea = nu cunosc, nu știu. 5. Manifestare a stimei, a considerației pentru cineva, exprimată prin semne de cinstire, de respect; p. ext. (la pl.) ranguri, demnități. ♦ (Mil.; de obicei cu verbele „a da”, „a prezenta”; în forma onor) Prezentarea armei în semn de salut la întâmpinarea unei autorități militare sau civile superioare, la paradă, la înmormântare etc.; semnal de goarnă care însoțește de obicei această prezentare. ◊ Expr. Pentru onor! = comandă pentru darea onorului. A face onorurile casei = a-și îndeplini îndatoririle de gazdă la o recepție, la un bal etc. 6. (Înv.; în forma onor) Poziție socială, rang. ♦ (La pl.) Figură mare (damă, valet, rigă, as) la unele jocuri de cărți. [Var.: onor s. n.] – Din lat. honor, -oris, fr. honneur, it. onore.

DUMNEATA pron. pers. Pronume de politețe pentru pers. 2 sg. V. domnia-ta, mata. Nu te-ai întrebat de ce dimineața stai în piatră seacă, iar altul unde pămîntu-i gras ca untul? CAMILAR, TEM. 30. Cum m-am făcut apoi cuminte Cu vremea ce înainta, Și m-am trezit pe nesimțite Că-mi zice satul: dumneata. GOGA, P. 21. Carul dumitale parcă merge singur. CREANGĂ, P. 40. (Prescurtat) Se întorcea acasă, cînd, ce să vezi d-ta? deodată îl apucă un dor de tată-său și de muma sa. ISPIRESCU, L. 8. – Formă gramaticală: gen.-dat. dumitale. – Gen.-dat. și: dumneata, dumnitale (SADOVEANU, B. 50) și (regional) domitale (KOGĂLNICEANU, S. 54). – Variante: (învechit și popular) dumneta (CREANGĂ, P. 82, KOGĂLNICEANU, S. 11), dumneatale (PAS, L. I 176, CARAGIALE, O. I 200) pron. pers.

STIL s. n. (< fr. style, it. stile, cf. lat. stylus „condei”, „compoziție”, gr. stylos „stilet”, „bățul cu care se scria pe tăblițele de ceară”): 1. totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, topice și fonetice precum și a procedeelor caracteristice modului de exprimare – orală și scrisă – a unui individ, a unei categorii sau a unei colectivități de vorbitori. De aici și denumirile de s. individual (mod propriu unui individ, unei singure persoane – de obicei scriitor – de a folosi limba, de a-și exprima cât mai personal, mai îngrijit și mai sugestiv ideile și sentimentele) și de s. funcțional (mod de a folosi limba, propriu unor grupuri de oameni care au o formație culturală comună și activează în același mediu; s. folosit într-un anumit domeniu de activitate). S. individual se îndepărtează de normă și se prezintă, de cele mai multe ori, ca o variantă a s. funcțional artistic, având drept caracteristică esențială diferențierea. El se constituie pe axa orizontală a limbii. S. funcțional se apropie de normă, se conformează ei și o reprezintă, prezentându-se ca o varietate a limbii literare și având drept caracteristică esențială unitatea (trăsături comune cu celelalte varietăți ale limbii literare). El se constituie pe axa verticală a limbii. ◊ ~ oral: s. cu elemente de limbă vorbită, de grai viu. ◊ ~ direct: s. care redă direct cuvintele cuiva, așa cum au fost spuse (v. vorbire directă). ◊ ~ direct legat: s. care redă direct cuvintele cuiva, legându-le prin conjuncția subordonatoare că de cele ale autorului povestirii. Este caracteristic vorbirii populare (v. vorbire directă legată). ◊ ~ indirect: s. care redă spusele sau gândurile cuiva prin subordonarea comunicării față de un verb sau de un alt cuvânt de declarație din propoziția regentă, legând această reproducere de regentă cu ajutorul unor conjuncții subordonatoare, al unor pronume, adjective și adverbe relative (v. vorbire indirectă). ◊ ~ indirect liber: s. care redă spusele sau gândurile cuiva indirect, fără legarea acestora de regentă cu conjuncții sau pronume, adjective și adverbe relative, folosind numai pronume, adjective și adverbe interogative, caracteristice vorbirii directe (v. vorbire indirectă liberă). ◊ ~ concis (laconic, lapidar): s. concentrat, scurt, succint realizat cu puține cuvinte. ◊ ~ prolix: s. confuz și complicat, lipsit de concizie, neclar. ◊ ~ incoerent: s. lipsit de legătură logică între cuvinte și între propoziții; s. fără șir. ◊ ~ propriu: s. prin care se urmărește numai realizarea funcției de comunicare a limbajului, de informare exactă, obiectivă. Este folosit cu precădere în știință, în viața politică și administrativă. ◊ ~ figurat: s. prin care se urmărește realizarea funcției expresive a limbajului, de transmitere a reacției personale a vorbitorului față de realitatea respectivă. Întrucât recurge la figuri de s., este folosit în arta literară. ◊ ~ alegoric: s. care conține multe alegorii, căruia îi sunt specifice alegoriile. ◊ ~ hiperbolic: s. care conține multe hiperbole, căruia îi sunt specifice hiperbolele. ◊ ~ metaforic: s. care conține multe metafore, căruia îi sunt specifice metaforele. ◊ ~ oratoric: s. specific oratoriei, oratorului, celui ce compune și rostește discursuri; s. ales, elocvent. ◊ ~ retoric (emfatic): s. afectat, plin de emfază, pretențios, prețios, umflat, grandilocvent, pompos. ◊ ~ epistolar: s. specific scrisorilor literare. ◊ ~ redundant: s. încărcat cu termeni, expresii și imagini inutile, pline de emfază, sforăitoare. ◊ ~ arhaizant: s. cu aspect arhaic prin cuvintele, expresiile și topica folosită. ◊ ~ neologizant: s. cu aspect voit neologic, impregnat de neologisme. ◊ ~ pitoresc: s. plastic, bogat în imagini artistice, colorat, viu, variat, expresiv. ◊ ~ căutat: s. căruia îi sunt proprii cuvintele, expresiile și imaginile alese cu multă grijă, cu meticulozitate; s. pretențios, pedant. ◊ ~ neaoșist: s. care abundă în neaoșisme (v.). ◊ ~ discursiv: s. cu întindere exagerată, dispersat. ◊ ~ gongoric: s. excesiv metaforic, plin de neologisme, de cuvinte pompoase, de inversiuni și expresii eliptice, de prețiozitate exagerată. ◊ ~ solemn: s. impus de situația socială a vorbitorilor și de împrejurările în care aceștia se găsesc, caracterizat prin politețe pronunțată. ◊ ~ familiar: s. care exprimă un anumit grad de intimitate; s. bazat pe o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții, caracterizat prin cuvinte familiare (uneori de argou), prin fraze scurte, simple, realizate mai ales prin parataxă, în concordanță cu felul obișnuit de a vorbi al cuiva. ◊ ~ artistic (beletristic, literar, poetic): s. funcțional, propriu creațiilor literare (beletristice, poetice, artistice), specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. Este caracterizat prin ambiguitate, prin folosirea constantă a figurilor de stil, prin selecția vocabularului, prin diferențierea și expresivitatea cuvintelor, a formelor și a sintagmelor; prin îmbinări îndrăznețe și neobișnuite de cuvinte, prin emoționalitate, prin subordonarea comunicării emoției spontane a scriitorului, printr-o exprimare cât mai sugestivă a ideilor și a sentimentelor etc. ◊ ~ științific: s. funcțional propriu creațiilor științifice. Elemente de s. științific găsim în limba română înainte de 1830, dar constituirea sa a avut loc după această dată. Între 1830-1860 terminologia științifică românească s-a îmbogățit și s-a modernizat datorită influențelor franceză (mai ales), italiană, latină și germană; a început procesul de unificare a limbii române literare, de precizare a normelor, de adaptare fonetică și morfologică a neologismelor. În această perioadă, se remarcă: proprietatea termenilor, frecvența ridicată a formelor verbale de prezent indicativ, spontaneitatea exprimării (datorată imixtiunii limbii vorbite), corectitudinea logico-gramaticală a frazei, inversiunile, structurile comparative și asocierile de cuvinte diferite etc. Între 1860-1880, s-au împrumutat noi termeni științifici, s-a intensificat procesul de unificare a normelor în adaptarea neologismelor după un model latino-romanic; au rămas însă unele forme regionale muntenești și iotacizate, unele forme arhaice și populare, unele forme fluctuante. Ceea ce caracterizează s. științific în această perioadă este: sobrietatea, restricțiile de expresie, delimitarea față de vorbirea familiară, față de s. retoric și cel publicistic. În limba română actuală, s. științific este caracterizat prin claritate, sobrietate, simplitate, uniformitate, precizie; prin asocieri de idei neașteptate, prin conținut de gândire special, prin substituirea părților de exprimare verbală cu semne grafice, prin impersonalitate, prin eliminarea constantă a figurilor de stil, a emoției spontane; prin derivate neobișnuite în alte stiluri, prin compuse speciale, prin respectarea strictă a normelor limbii literare etc. ◊ ~ publicistic (gazetăresc): s. funcțional, propriu publicisticii (tuturor publicațiilor periodice, considerate ca mijloc de informare a publicului, în care apar articole cu caracter politic, social și cultural). Nu dispune de trăsături proprii suficiente, care să justifice existența sa independentă, bazată pe o individualitate precisă (un articol din presă poate ține în același timp de s. științific într-o formă popularizată; ordonanțele, comunicatele, dispozițiile oficiale folosesc mijloacele s. administrativ; foiletoanele și reportajele folosesc mijloacele s. artistic etc.). S. publicistic nu are o terminologie proprie (o ia de la celelalte, adăugând unele elemente ale s. familiar sau ale s. popular). Este caracterizat prin frază simplă, telegrafică sau prin frază amplă; prin diversitate lexicală, prin cuvinte și expresii mai puțin specifice decât în celelalte s. funcționale; prin construcții eliptice și discontinuitate; prin repetiții căutate, enumerări și construcții antitetice; prin forme retorice și abundență de neologisme; prin procedee care incită curiozitatea (epitete, superlative etc.), printr-un amestec de elemente beletristice, științifice și administrative. ◊ ~ juridico-administrativ (oficial): s. funcțional propriu justiției și administrației de stat, dispozițiilor, ordonanțelor și decretelor unui organ juridic sau administrativ de stat. Până în 1830, el a purtat pecetea influenței turcești și grecești (în Muntenia și Moldova) și a influenței latino-germano-maghiare (în Transilvania); după aceea, a influenței rusești (în perioada Regulamentului Organic). S. oficial a devenit apoi tot mai neutru, mai impersonal, constituindu-se în formele actuale după Marea Unire din 1918. Este caracterizat prin simplitate, claritate și precizie; prin formule speciale, consacrate, stereotipe; prin cuvinte și sintagme specifice, prin coexistența termenilor vechi cu cei noi, prin abundență de gerunzii, prin uniformitate etc. ◊ ~ particular: s. în speță, precis determinat în timp și în spațiu, bazat pe reguli lingvistice care asigură modalitatea de structurare a mesajului. 2. expresie a unei individualități (întocmai ca și limba sau limbajul, în concepția lui Ferdinand de Saussure și Karl Vossler). 3. abatere de la întrebuințarea normală a limbii, care reflectă o abatere de la starea psihică normală, în concepția lui Leo Spitzer, E. Auerbach, D. Alonso și T. Vianu.

întrebare sf [At: COD. VOR. 72/13 / Pl: ~bări / E: întreba] 1 (Îoc răspuns) Cerere de informații despre ceva sub forma unui enunț interogativ Si: întrebat¹ (1), interogare, chestionare, (îvp) întrebăciune (1), întrebătură (1). 2 (Îe) A pune sau a face (rar a spune) o ~ (sau ~bări) A întreba (1). 3 (Îs) Semn de ~ (sau al ~bării) Semn care se pune la sfârșitul unui enunț interogativ. 4 (Înv) Sfatuire cu cineva Si: întrebat¹ (2), (îvp) întrebăciune (2), întrebătură (2). 5 Cerere a permisiunii de a face ceva Si: întrebat¹ (3), (îvp) întrebăciune (3), întrebătură (3). 6 Cerere de informații despre starea în care se află cineva Si: întrebat¹ (4), (îvp) întrebăciune (3), întrebătură (4). 7 Intrare în vorbă cu cineva Si: întrebat¹ (5), (îvp) întrebăciune (5), întrebătură (5). 8 Formulă de politețe prin care se cer informații despre sănătate Si: întrebat¹ (6), (îvp) întrebăciune (6), întrebătură (6). 9 Subiect de cercetare științifică. 10 Examinare a unui elev pentru a afla nivelul său de cunoștințe Si: întrebat¹ (7), (îvp) întrebăciune (7), întrebătură (7). 11 Cerere de informații despre existența unei mărfi pentru a o cumpăra Si: întrebat¹ (8), (îvp) întrebăciune (8), întrebătură (8). 12 Enigmă. 13 (Înv) Consfătuire. 14 (Înv) Discuție. 15 (Înv) Explicație. 16 (Înv) Dare de seamă. 17 (Înv) Răfuială. 18 (Înv) Judecată. 19 (Înv) Cercetare. 20 (Jur) Interogatoriu. 21 (Înv) Prigoană. 22 (Înv) Permisiune. 23 Problemă. 24 Dubiu.

masă¹ sf [At: PSALT. HUR. 58^v/16 / G-D: mesei, mesii, (reg) unei măsi / Pl: mese, (reg) măși, meși / E: ml mensa] 1 Mobilă, de obicei de lemn, alcătuită dintr-o suprafață plană sprijinită pe unul sau pe mai multe picioare și având diverse utilizări, mai ales pe aceea de obiect pe care se servește mâncarea. 2 (Pop; îe) Tu îl chemi (sau îl poftești) la ~ și el se bagă (sau se trage) sub ~ Se spune despre cel care nu prețuiește cinstea sau binele care i se face. 3 (Pop; îe) Unde-s șepte fete-n casă, Nici câlți în casă, Nici mălai pe ~ Unde poruncesc mulți, nu iese treaba cum trebuie. 4 (Pop; îe) Mireasa nimerește ~sa Omul împins de nevoie devine îndrăzneț. 5 (Îs) ~ verde Masă (1) acoperită cu postav verde, la care se joacă jocuri de noroc. 6 (Pex; îas) Joc de noroc. 7 (Îas) Masă (1) în jurul căreia se duc tratative diplomatice. 8 (Bis) Sfânta ~ Pristol. 9 (Îs) Sală de mese Încăpere în care se servește mâncarea într-o școală, într-o cazarmă, la o cantină etc. 10 (Îs) Capul mesei sau (rar) cap de ~ Loc de cinste la o masă (1), la un ospăț. 11 (Îe) A aduce sau a duce (ceva) Ia (sau pe, reg în) ~ A servi mesenilor o mâncare sau o băutură. 12 (Îe) A pune (sau a întinde) ~sa A pune, a pregăti pe masă (1) toate cele necesare pentm servirea mâncării. 13 (Îe) A strânge ~sa A aduna de pe masă (1) mâncările rămase, vasele din care s-a mâncat, tacâmurile etc. 14 (Fam; îe) Pune-te (sau întinde-te) ~, scoală-te (sau ridică-te) ~ Se spune despre cei care duc o viață plină de desfătări, care trăiesc fără griji, care așteaptă totul de-a gata. 15 (Fam; îae) Se spune când ești obligat să servești mereu de mâncare. 16 (Îe) A pune ~sa cu toții A se împrieteni cu toată lumea. 17 (Îe) A întinde cuiva ~ A da cuiva de mâncare. 18 (Îe) A întinde ~ mare sau a ține ~ sa întinsă A oferi ospețe, banchete. 19 (Pex; îae) A se ține de petreceri. 20 (Fam; îe) A lăsa pe cineva sub ~ A nu da cuiva nici o atenție. 21 (Îe) A-i fi (cuiva) casa casă și ~sa A fi chibzuit. 22 (Îae) A trăi tihnit, liniștit. 23 (Îe) A avea casă și ~ A avea cele necesare pentru existență. 24 (îae) A duce o viață tihnită. 25 (Îe) A avea ce pune pe ~ A avea existența asigurată. 26 (Îae; îcn) A fi foarte sărac. 27 (Îe) N-are casă, n-are ~ Se spune despre un om fără căpătâi. 28 (Reg; îe) A fi Ia ~sa cuiva A se afla, ca soție ori ca rudă apropiată, în dependență materială față de capul familiei. 29 (Reg; îe) A pune pe cineva Ia ~ cu tine A trata pe cineva ca pe un prieten apropiat. 30 (Îs) Umplutul meselor Datină constând din umplerea cu alimente a diferite vase care se dau de pomană, la Moși sau la Rusalii. 31 (Pex; csc) Persoane care mănâncă la aceeași masă (1) Si: meseni. 32 Prânz. 33 Cină. 34 (Bis; înv, îs) ~sa cea tainică Cina cea de taină Vz cină. 35 (Îlav) Înainte de ~ În partea zilei care precedă prânzul. 36 (Îas) În fiecare dimineață. 37 (Îlav) După ~ În partea zilei care urmează după prânz Si: după-amiază, după-prânz. 38 (Îal) În fiecare după-amiază. 39 (Îlv) A ședea (sau a sta) la ~ sau a lua ~sa A mânca de prânz sau de cină. 40 (Îe) Poftim (sau poftiți) Ia ~ Formulă de politețe cu care inviți pe cineva să se așeze la masă pentru a mânca. 41 Ospăț. 42 (Pop; îs) ~sa mare sau ~sa de dar, a doua ~ Ospăț dat de părinții mirelui după cununie pentru perechea căsătorită. 43 (Pex) Ceea ce se mănâncă la amiază și seara Si: mâncare, (pop) bucate. 44 Mâncare de pe masă (1) Si: mâncare, (pop) bucate. 45 (Pgn) Hrană. 46 (Îrg) Față de masă. 47 (Trs; îs) ~ de gumi (sau de piele) Mușama. 48 (Pan) Obiect sau parte de obiect care seamănă cu o masă (1) ori cu o parte a ei ca formă, ca funcțiune etc. 49 (Șîs ~ lungă) Tarabă. 50 (Șîs ~sa dulgherului) Tejghea a dulgherului. 51 (Prc) Placă de sus, dreptunghiulară, a tejghelei și a scaunului de dulgherie, pe care dulgherul fasonează materialul Si: blană, față. 52 (Șîs ~sa olarului) Disc de lemn prin care trece fusul roții și pe care olarul își ține bucățile de lut. 53 (De obicei cu determinarea „de tras doage”) Placă dreptunghiulară de lemn, sprijinită pe două picioare mai lungi și două mai scurte și în care este fixată custura sau dalta pe care se trage doagele Si: câme. 54 (Reg) Față a gealăului. 55 (Îs) ~ de operație Obiect de metal asemănător cu o masă (1) pe care este întins un pacient în timpul intervenției chirurgicale. 56 (Reg) Fund de mămăligă sau pentru tăiței. 57 (Reg; îs) ~sa ferestrei Pervaz la fereastră. 58 (Reg) Perinoc de dinainte al carului. 59 Parte componentă la dricul carului. 60 (Reg) Pod al osiei. 61 (Reg; îs) ~ de pus proțapul Cruce la sanie. 62 (Ban; Mol) Piesă a plugului cu cotigă, care servește la ridicarea grindeiului pentru a potrivi adâncimea brazdei. 63 (Reg) Car al joagărului. 64 Placă dreptunghiulară la teasc, pe care se reazemă coșul Si: strat. 65 (Îs) ~sa pietrelor Parte a morii pe care stau pietrele Si: (reg) corună, fruntar. 66 (Îs) ~sa tigăii Punte a morii de vânt Si: (reg) talpa tigăii, puntea prâsnelului, copăița morii. 67 (Pes; îs) ~sa cârligelor Coș sau tavă specială de lemn, de marginea căreia se atârnă cârligele de pescuit. 68 (Pes; îs) ~sa năvodului Scândură lungă de la fundul bărcii, pe care se așază năvodul când se scoate din apă. 69 (Pes; îs) ~sa carmacelor Scândură cu marginea de tablă care se fixează în muchia de dinapoi a lotcii, cu tabla în afară, și care servește la pescuitul sturionilor. 70 (Înv) Mică unitate administrativă într-o instituție Vz birou, serviciu. 71 (Ggf; rar) Podiș. 72 (Trs; pbl) Loc plan. 73 (Înv; Olt; îe) A face ~ A face corp unitar format din mai multe întinderi de teren cultivabil Si: comasa. 74 (Mtp; reg; îs) ~sa milostâncilor (sau a sfintelor, a ielelor) Loc unde joacă ielele, vântoasele. 75 (Ban) Joc constând din aruncarea unor bețe, astfel încât să înainteze sărind în capete spre o limită fixată. 76 Una dintre figurile geometrice rezultate din încrucișarea într-un anumit fel a unei sfori legate la capete și petrecute pe după degetul mare și arătătorul de la fiecare mână. 77 (Trs) Figură obținută prin îndoirea într-un anumit mod a unui pătrat de hârtie. 78 (Bot; reg; îc) ~sa-raiului Plantă erbacee cu flori roz-purpurii Si: dragoste (Sedum carpaticum)

Ilie Unul dintre cele mai frecvente și populare prenume românești, Ilíe continuă la noi un vechi nume ebr. Elijáh(u), purtat de un cunoscut profet biblic, personaj al Cărții regilor din V.T. Explicația numelui apare chiar în textul biblic: strîngînd întreg poporul la muntele Carmel, Ilie cere fiilor lui Israel să hotărască cărei divinități i se vor închina în viitor. În urma unei probe a focului (în zadar proorocii lui Baal au invocat numele zeului pentru a le aprinde lemnele pregătite pentru foc), cîștigată de Ilie (la rugămintea acestuia „a căzut foc de la Domnul”), poporul s-a convins că „Domnul este adevăratul Dumnezeu” (în termeni ebraici, Jahve este singurul și adevăratul El). Numele în discuție face deci parte din categoria teoforicelor (de această dată chiar cu caracter dublu, întrucît ambele elemente, El și Jahve sînt nume ale divinității) din punct de vedere formal fiind constituit dintr-o întreagă frază cu valoare nominală (acest tip de antroponime, formate prin simpla alăturare a două substantive, aparțin primei perioade israelite, fiind cele mai vechi). Întrucît elementul El- apare în foarte multe nume de origine semitică folosite și la noi (de exemplu → Daniel; Gabriel; Mihael; Rafael; Samuel etc.) vom încerca să oferim cititorului cîteva informații. Foarte veche desemnare semitică a divinității, răspîndită mai ales în regiunile de limbă acadiană și cana- neană, El (cu diferite variante: ebr. El, ugaritică l, acadiană, ilu, arab. ilăh) nu are o semnificație certă (majoritatea specialiștilor îl derivă din wl „a fi înainte, a fi tare”). În funcție de diferitele limbi și perioade în care apare, El este nume generic (cu pluralul Elim, Elohim, Ilam etc.) sau desemnează numai o anumită divinitate. La asiro-babiloneni, în nume personale teoforice, ilu apare de obicei cu valoare de generic; la arameeni, în sec. 8 î.e.n., cuvîntul denumea o divinitate specială, aceeași semnificație avînd-o și în inscripțiile feniciene (în textele ugaritice, era desemnat astfel zeul suprem Moth, la origine probabil o divinitate astrală); la vechii arabi, care foloseau multe nume compuse cu El-, cuvîntul indica tot un zeu unic. Israeliții au adoptat și ei pe El, mai mult în limba solemnă, cu dublă valoare: fie numai ca un nume generic pentru divinitate (ca în El-jah(u) „zeul este Jahve”), fie ca nume al unei singure divinități. Elohim, la origine un fel de plural de politețe (ca în română, noi pentru eu, dumneavoastră pentru tu etc.) sau o ridicare la nivel de concept (Elohim este cel care are toate calitățile lui El), este folosit mai ales pentru a numi pe unicul și adevăratul Dumnezeu. Mai trebuie adăugat că, nu cu mult înaintea nașterii lui Iisus, evreii nu mai pronunțau cuvintele Jahve și Elohim, înlocuindu-le prin Adonây (pentru semnificația acestuia → Chiriac; Dominic). Avînd un corespondent perfect în mai vechiul nume asirian Ilyan, ebr. Elijah(u) este redat în Septuaginta prin gr. Eliú, iar în N.T. prin Elias, formă identică cu cea latină, păstrată în limbile apusene moderne. Răspîndirea numelui în Europa este legată de victoria creștinismului, care a impus o mare parte din vechile nume ebraice și a popularizat cultul martirilor, iar mai tîrziu, al sfinților. Cum dintre numeroșii Ilie din calendare de cea mai mare favoare se bucură personajul biblic, vom încerca să punem în lumină și alte elemente care au concurat la creșterea faimei și frecvenței numelui în discuție. După cum se știe, sărbătorile creștine au înlocuit vechile sărbători păgîne, la origine legate de ciclurile vegetației, mai exact, de importanța pe care o aveau diferitele momente ale anului în viața economică și spirituală a colectivității. Noua religie nu a putut însă să înlăture multitudinea de credințe și obiceiuri vechi de milenii, ci în cea mai mare parte le-a modificat aspectul și mai ales numele. Așa se face că un foarte mare număr de sărbători dedicate unor martiri și sfinți sînt în fond vechi rituri păgîne amestecate cu elemente creștine. Data hotărîtă de biserică pentru sărbătorirea profetului llie este de o mare importanță în viața colectivităților agricole; coacerea și strîngerea cerealelor. Dintotdeauna și de pretutindeni, cei care au cultivat pămîntul și-au dorit în acest moment vreme frumoasă, ploile, cu piatră mai ales, putînd distruge recoltele; la fel de periculos pentru lanurile coapte este și focul, care în miezul verii poate aduce mari pagube. Legate de aceste elemente importante ale vieții țăranului au existat o serie întreagă de vechi credințe și obiceiuri, care mai tîrziu, în perioada creștină, au fost preluate în cultul sfîntului llie. Chiar în legenda biblică există o serie de fapte ce și-au găsit ecou în vechile credințe. Activitatea profetului este plasată într-o perioadă de secetă și se încheie cu ridicarea lui la ceruri, într-un car de foc, cu cai de foc. Iată așadar cum se explică faptul că Ilie sau llie Pălie (de la a păli „a arde”) este „rău de foc, trăsnet și piatră”. Deosebit de interesante sînt obiceiurile și credințele noastre populare (bine reprezentate în creația folclorică) care, neavînd nici o legătură cu profetul biblic, ne fac să ne gîndim la vechile culturi păgîne închinate lui Helios sau Iupiter (chiar pasajul biblic amintit indică reminiscențe ale unui cult al soarelui). De o mare popularitate și importanță în zona balcanică, cultul sfîntului Ilie a determinat ca, în anumite limbi, luna iulie să se numească și iliniskiat (în bg.), iliinski sau ilinstak (în scr.), Jlywyi (la huțuli, dar pentru august). Dacă pentru apusul Europei, existența unor vechi izvoare scrise ne permite să afirmăm continuitatea și frecvența formelor Elias sau Helias, la popoarele slave din răsărit atestările sînt mai tîrzii, motivul principal fiind creștinarea mai tîrzie a acestora. În mod logic, numele Ilie trebuie să fie mai vechi la populația romanizată (și, în mare parte, creștinată) a vechii Dacii, decît la slavi, lipsa izvoarelor scrise și apoi influența onomasticii slave care va fi înlocuit sau modificat formele vechi ale numelor, nu permit să se aducă dovezi concrete în sprijinul acestei afirmații. Preluat din greacă, unde este Elias, apoi Ilias, numele apare în vechea slavă sub formele Ilija, Iliji etc. Ca nume personal, Ilija este atestat în sîrbo-croată din anul 1222, iar la ucraineni din 1438. În documentele moldovenești din epoca lui Ștefan cel Mare este atestat Ilíe și mult mai des Iliáș. Frecvența ridicată a numelui la românii din toate regiunile (statisticile făcute la noi îl plasează pe Ilie pe locul 5, după Ion, Vasile, Dumitru, Gheorghe; deși aceste cercetări au în vedere zone geografice foarte restrînse, rezultatele lor pot fi considerate reprezentative) explică în parte numărul relativ mare al variantelor și derivatelor. Iată o parte dintre acestea, folosite și astăzi ca prenume sau nume de familie: Ilie, Lie, Ilia, Liia, Iliaș, Liaș(u), Iliașcu, Ilieș, Iliică, Liică, Ilicel, Ilioiu, Ilioaie, Iliuț(ă), Ilă, Ilașcu, Ile(a), Iluț, Elie, Elieș, Elișor, Eliade, Elias, Eliana sînt forme mai noi, savante sau împrumuturi din apus. ☐ Engl. Ellis, fr. Elie, Eliane, germ. Elias, it. Elía, sp. Eliás, magh. Eliás, Illes, fem. Ilja, Eliana, bg. Iliia, Iljo, rus., ucr. Iliiá, ser. Ilya, Ilijaș, etc. ☐ Dintre personalitățile care au purtat acest nume îi amintim pe Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, Iliaș, fiul lui Petru Rareș. Pictorul Ilia Efimovici Repin, scriitorul Ilya Ehrenburg ș.a. ☐ Din literatura română contemporană binecunoscutul erou al lui Marin Preda, Ilie Moromete.

plácă, interj. (înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim”, „vă rog”: „Preot român? Mă bucur. Placă a ședea” (Koman, 1937: 11); „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi, 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi, 1925: 322). ■ „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu sil vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorească pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi, 1925: 131). ■ Semnalat, la începutul sec. XXI, în Maram. din dreapta Tisei. – Formă prescurtată din placă-vă! (Frățilă).

placă, interj. – (reg.; înv.) Formulă de politețe cu sensul de „poftim”, „vă rog”: „Gata-i cina, sărac mare? / Gata, gata pă puțân, / Placă-vă că o-mpărțâm” (Papahagi, 1925: 237); „Placă, domnișorule, de mai scrie alta” (Papahagi, 1925: 322). „Maramureșeanul întrebuințează foarte curent imperativul placă, drept termen de politețe, care este echivalent cu poftim, cu s’il vous plaît; soldaților, ca și ofițerilor români, originari din vechiul regat, părându-le exotic acest placă, au început să batjocorească pe locuitori, pe care, la orice întrebare, îi întâmpinau cu placă, spus ca un fel de «bună ziua»: «ce mai faci, măi placă?». Maramureșenii, socotind că armata eliberatoare are și un grai mai curat, mai nobil, și de vreme ce acest sarcasm era întărit și de autoritatea galoanelor ofițerești, a început să renunțe la acest latinism așa de expresiv, întrebuințând pe alocuri prozaicul poftim” (Papahagi, 1925: 131). Atestat, la începutul sec. XXI, în Maramureșul din dreapta Tisei (DRT). – Formă prescurtată din placă-vă! (Frățilă).

DRĂGUȚ¹, -Ă, drăguți, -e, adj. Drăgălaș, atrăgător, grațios, plăcut; (cu notă afectivă) iubit, scump, drag. Toți făceau haz de drăguța negresă... privită ca o minune, o ciudățenie a naturii. BART, E. 383. Drăguții miei frățiori! De nu s-ar fi înduplecat, lupul nu i-ar fi mîncat! CREANGĂ, P. 25. Dar mi-i jele... Că drăguții ochișori, Frumușei și negrișori, Or fi de lacrimi izvor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 311. ◊ A fi, a se arăta sau (adverbial) a se purta drăguț (cu sau față de cineva) = a fi gentil, amabil, curtenitor, prevenitor, serviabil. Și chiar frumoasa trebuie să se arate drăguță, În tot ceea ce el dorește, bineînțeles cuviincios. CAMIL PETRESCU, T. III 383. (Formulă de politețe) Fii (atît de) drăguț și... = ai bunătatea și..., te rog. ◊ Expr. Drăguț doamne = dragă doamne, v. drag². Ferește-mă, drăguț-doamne, De grădina cu frăgari. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 432. ◊ (Adverbial) Nicăieri ca acolo nu se petrecea mai drăguț. M. I. CARAGIALE, C. 118. ◊ (Substantivat, urmat de determinări introduse prin prep. «de») Drăguțul de el! ▭ Stîmpărîndu-și setea, se puse la o drăguță de umbră, la care ai fi șezut săptămîni întregi. BOTA, P. 30. Să aducă porumbul și meiul cu banița ca să-și îndestuleze... drăguțele lui de pasări. MACEDONSKI, O. III 50. Vine și drăguța de noapte. RETEGANUL, P. I 11. (Ironic) Cînd mă lăsa de capul mieu, făceam cîte-o drăguță de trebușoară, ca aceea. CREANGĂ, A. 70. Îi trase o drăguță de palmă. RETEGANUL, P. IV 11. (Neobișnuit; forma masculină întrebuințată și la feminin) Te-oi face eu să iei un drăguț de femeie care nu se mai află! CREANGĂ, P. 161.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

ACT I. În analiza conversațională, unitate minimală a structurii interacționale*. Actele intră în componența mișcărilor* interacționale, actul principal, definitoriu pentru tipul de mișcare performat, putând fi asociat cu actele opționale, deschise spre interlocutor*. Actele opționale au rolul de a valida mișcarea precedentă a interlocutorului ca o contribuție la conversația* în curs sau de a semnala crearea unei posibilități de intervenție a partenerului. De ex.: A. Trebuie să o luăm și pe Ioana cu noi la munte; B. Da (act de validare a intervenției lui A), dar ar trebui s-o întrebăm dacă poate merge (act principal), nu-i așa? (act de solicitare a unei noi intervenții a lui A). Actele de validare a mișcării interacționale precedente îndeplinesc o funcție rituală – determinată de respectarea cerințelor principiului politeții -, fatică* sau strategică (de umplere a golurilor în conversație), II. Act de vorbire /verbal/ de limbaj Act complex, realizat prin utilizarea limbii în situații* de comunicare concrete. • Produs al unei direcții noi conturate în filosofia limbajului, teoria actelor de vorbire a fost formulată de J.L. Austin și difuzată mai ales prin intermediul sintezei critice realizate de J.R. Searle, a cărui contribuție la dezvoltarea ideilor de bază ale predecesorului său nu poate fi neglijată. Punctul de plecare al acestei teorii l-a constituit identificarea de către Austin a clasei verbelor performative și a distincției între enunțuri* caracterizate prin valoare de adevăr (constatative): Ion citește o carte, și enunțuri caracterizate prin reușită sau nereușită (performative): Promit să-ți aduc cartea (vezi CONSTATATIV, PERFORMATIV) • După Austin, în structura oricărui act de vorbire se pot distinge trei tipuri de acte componente: acte locuționare*, ilocuționare* și perlocuționare*. Rostind un anumit enunț, vorbitorul emite anumite combinații de sunete, organizate sub forma unor secvențe de structuri morfo-sintactice, care transmit anumite semnificații lexicale și gramaticale (act locuționar), dar, în același timp, exprimă o anumită intenție comunicativă (act ilocuționar) și urmărește realizarea unui anumit efect asupra interlocutorului (act perlocuționar). De ex., rostind secvența lingvistică Deschide fereastra!, un vorbitor solicită interlocutorului să efectueze o anumită acțiune, urmărind să-l determine pe acesta să-i îndeplinească solicitarea. Este aproape curentă înțelegerea teoriei actelor de vorbire drept teorie a actelor ilocuționare, întrucât componenta locuționară constituie obiectul de studiu al gramaticii, iar cea perlocuționară este exterioară enunțului propriu-zis. Conceptul de act de vorbire este astfel identificat cu acela de act ilocuționar. Vezi ILOCUȚIONAR. L.I.R.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

RUGA, rog, vb. I. 1. Tranz. A se adresa cuiva cerîndu-i stăruitor îndeplinirea unei dorințe, un serviciu. V. implora. Te rog să-mi dai bani de cheltuială. CREANGĂ, P. 184. Te-am ruga, mări, ruga, Să-mi trimiți prin cineva Ce-i mai mîndru-n valea ta. EMINESCU, O. I 149. Eu am venit cu d-ta, precum m-ai rugat. ALECSANDRI, T. I 90. Da te rog să nu porți flori, Nici să mi te-mpodobești, Nici la joc să nu pornești. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 149. ◊ Expr. (Rar) A ruga (pe cineva) de toți dumnezeii (sau cu dumnezeu) = a cere foarte insistent (ceva de la cineva). Harap-Alb începe a-i spune toate cu de-amănuntul și o roagă de toți dumnezeii ca să-i deie ajutor. CREANGĂ, P. 271. Hei, Aniță crîșmăriță, Eu te rog cu dumnezeu, Nu-i spune unde șed eu. ȘEZ. IV 8. Te rog sau rogu-te, formulă de politețe cu care te adresezi cuiva cînd îi ceri un serviciu; fii bun, fii amabil. Spune-mi, te rog, cît este ceasul. ▭ Lasă-mă, rogu-te, să mă duc. ISPIRESCU, L. 14. A-și ruga moartea = a-și dori moartea. A-i ruga (cuiva) moartea = a dori moartea (cuiva). Cîte flori de pe departe, Toate-mi roagă mie moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ (Învechit și regional; obiectul rugăminții e introdus prin prep. «de») A rugat-o de conac preste noapte. RETEGANUL, P. IV 40. ◊ Refl. Pe la porți domnești n-am fost milog. N-am știut și nu pot să mă rog. BENIUC, V. 10. De două zile tot vreau să mă rog la mata și mă ținea așa, un fel de rușine. C. PETRESCU, R. DR. 80. Și-n genunchi îngenuncheai Și de maica mă rugai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 187. ◊ (Învechit și regional; obiectul rugăminții e introdus prin prep. «de») Încearcă să se roage de iertare. RETEGANUL, P. III 30. ♦ A adresa o invitație, a pofti. Socrul roagă-n capul mesei să poftească să se pună Nunul mare, mîndrul soare, și pe nună, mîndra lună. EMINESCU, O. I 85. Ne roagă să nu bem îndată, fiind încă prea înfierbîntați. ALECSANDRI, O. P. 350. 2. Refl. (În practicile religioase; numele persoanei invocate este în dativ sau, mai rar, introdus prin prep. «de» sau «la») A face o rugăciune, a invoca divinitatea. Din cînd în cînd mă gîndeam și la dumnezeu, mă rugam, așa cum fac soldații pe front. SAHIA, N. 79. Se ruga lui dumnezeu cu credință. ISPIRESCU, L. 28. M-oi ruga la Precista. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 60. ◊ (Scopul rugăciunii este introdus prin prep. «pentru») Puneam cărțile în ghiozdan, ne rugam pentru «minte, învățătură și sănătate, părinți și profesori», ș-o tuleam la poarcă, la arșice și la zmeu. DELAVRANCEA, H. TUD. 43. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana invocată) În suflet ei rugau pe dumnezeu. ISPIRESCU, L. 25. 3. Refl. A cere voie, îngăduință cuiva (să facă ceva). Din zări un tînăr călător, Sosind pe-acolo, s-a rugat să bea din cana lor. COȘBUC, P. I 281. ◊ Expr. Mă rog, formulă întrebuințată mai mult sub forma unei propoziții incidentale, fără legătură directă cu restul frazei. Mă rog, vorbește din carte, n-ai ce-i face! CARAGIALE, S. 8. Alții cărau, alții durau cirezi, – mă rog, claca dracului era. CREANGĂ, P. 158. Da cine-i, mă rog, turcul ist călare? ALECSANDRI, T. 342.

MÁNUȘĂ s. f. I. 1. Accesoriu de îmbrăcăminte confecționat din piele, lînă, cauciuc etc., care protejează mîna (de frig, de căldură, de murdărie etc.). Moscalii mai lupta cu mănușele. N. COSTIN, LET. II, 66/16. Mănuș cusute cu aur (a. 1 754). IORGA, S. D. XII, 67. Mănuși fămeești albe (a. 1778). id. ib. VIII, 3. Doao părechi mănuși de piiale (a. 1 782). id. ib. 8. Mănuși de piele de bivol care agiungea până la coate. IST. CAROL XII, 36^r/24. Mânuși albe de mătasă (a. 1 796). IORGA, S. D. VIII, 33. Copilul. . . rodea o bucată de mănușă de piele. DRĂGHICI, R. 26/21. Tîlharii poartă mănuși Și se jură pe dreptate Că le-s mînile curate. ALECSANDRI, T. I, 96. Mănușile de lînă cu cinci degete sau numai cu unul. PAMFILE, I. C. 317. Sudorul are nevoie de următoarele accesorii: mască . . . , mînuși de azbest sau de piele, costum protector. IOANOVICI, TEHN. 170. Își scoase mănușile și își apropie palmele să le dezmorțească. C. PETRESCU, A. 280, cf. id. C. V. 90. Poartă In mîini mănuși de ață cenușie. I. BOTEZ, ȘC. 124, cf. CAMIL PETRESCU, N. 45. Mă spăl pe mîini cu benzină și-mi pun imediat mînușile. STANCU, R. A. I, 261. Dă-mi, Marițo, un fulg de lînă Să-mi fac o mănușă-n mînă. BIBICESCU, P. P. 365, cf. ȘEZ. II, 4. Despuiatului mănuși îi lipsesc, se spune, în ironie, despre cineva care, lipsit de lucruri de primă necesitate, aleargă după altele inutile. Cf. ZANNE, P. III, 223. Parcă-i cu mănuși în mînă, se spune despre un om leneș. Cf. id. ib. 224. ◊ Sportul cu mănuși = boxul. În cadrul finalelor campionatelor republicane de box. . . amatorii sportului cu mănuși vor avea prilejul să urmărească o serie de întîlniri deosebit de interesante. SCÎNTEIA, 1 960, nr. 4 836. ◊ E x p r. A umbla (sau a se purta cu cineva) cu mănuși = a se purta cu atenție și îngăduință, cu multă politețe (față de cineva). DICȚ. A arunca (cuiva) mănușa = a provoca (pe cineva) la duel ; p. gener. a provoca (pe cineva). Cf. LM, ZANNE, P. III, 224. A ridica mănușa = a primi provocarea (cuiva) la duel; p. g e n e r. a primi provocarea (cuiva). Cf. COSTINESCU, ZANNE, P. III, 224. 2. (Învechit, rar, determinat prin „ascuțit” sau „de fier”) Numele unui instrument de tortură (care prindea probabil mîna) ; (învechit, rar) brîncă. Cu mînuși ascuțite, brînci de her îi strujiră coastele. DOSOFTEI, V. S. octombrie 73^r/27. Strujind pe sv[î]nt[u]l cu aceale brînci au mănuș de her. id. ib. 97^r/11. II. 1. Parte a unui obiect, a unei unelte sau a unui instrument de care se apucă pentru a putea mînui obiectul, unealta sau instrumentul respectiv: a) (popular ; și ca termen tehnic, în arheologie) toartă (la oale, vase, căni). Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Se dau. . . de pomană și olcuțe nouă cu apă ori vin, și la mănușa oalei se leagă flori. MARIAN, Î. 383. Găleata este frumos împodobită cu flori și la mănușe-s legate buruienile. LIUBA-IANA, M. 109. Donițele (cofele) cu sau fără capac (clapă sau ploapă) au o coadă ce se cheamă mănușă sau toartă. DAMÉ, T. 85, cf. DDRF, TDRG. Chitele de oglicie, puse la mănușa oalei. I. CR. III, 176. Oala mare, cu două torți sau mănuși se mai numește și lăscăiță. PAMFILE, I. C. 389. Oale, cofe (donițe) împodobite la mănuși cu diferite flori. H II 40. Gălețile au două mănuși în părți opuse, cari sînt două doage ridicate mai mult (mai lungi) și cari sînt găurite. CHEST. V 61/29, cf. ALR I 696/720, 803, 898, 960, 706/744, ALRM II/I H 400, ALR II 3833/848, 3 923/29, 928. Olarul, unde voiește, acolo pune mînușa. ZANNE, P. V, 458. Urcior fără mănușă, se spune despre un om deștept și abil. Cf. id. ib. IV, 166 ; b) (popular) mîner la sucală, la tocilă etc. Cf. DAMÉ, T. 140. Tocilă n-au toți gospodarii. Cea mai simplă. . . se compune dintr-o piatră de ascuțit pusă pe un ax de fier, cu un mîner sau mănușă. PAMFILE, I. C. 158 ; c) (prin Mold.) clanță (la o ușă sau la o poartă). Cf. TDRG, ALR II 3808/414 ; d) (rar) plăseaua cuțitului. COSTINESCU; e) (regional) coadă, în formă de lopățică, a pieptenilor de pieptănat fuioarele de cînepă. Pieptenii se întrebuințează și la pieptănatul fuioarelor de cînepă. Ei au o coadă sau o mănușă de lemn în formă de lopățică. PAMFILE, I. C. 7 ; f) (rar) coada maiului². LM. 2. Parte a unui obiect care servește pentru a prinde, a strînge, a apuca ceva: a) fiecare dintre cele două lemne verticale de la războiul de țesut care sînt unite în partea de sus cu arțarul iar în cea de jos cu vatalele ; (regional) braț, mînă. Cf. DAMÉ, T. 135, VICIU, GL. ; b) (regional) fofează (la vîrtelniță). În capătul răscrucilor sînt cele patru fofeze numite și fuse, ciocane, cui, mâni, mănușe, raze. PAMFILE, I. C. 259 ; (regional) mîna coasei. Cf. I. CR. III, 226. La coasă deosebim. . . coada, măseaua, mănușa sau mîna, care se îndreaptă de-a curmezișul pe pînză. PAMFILE, A. R. 125 ; d) (regional) cocîrlă (la plug). Cf. H VI 8, VIII 120, 206, 215, 261, ALR II 5 004/27 ; e) fiecare dintre cele două stinghii strîmbe prevăzute cu scobituri (la egală distanță) în care se fixează scîndurile pentru a alcătui codîrla (la căruță sau la car) ; cotoi, stîlpușor, mînă. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mănușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135, H XI 178, XIV 152, 157, VICIU, GL ; f) partea de sus a leucei, umărul de la leucă, de care se leagă loitra (A I 13, 20, 23, 35, III 19) ; p. g e n e r. leucă (ALR I 820/512, 526, 528, 530, 592, 600, 610, 614, 675, 677, 684, 690, 704, 708, 748, 988) ; g) fiecare dintre cei patru stîlpușori fixați în podul osiilor (de care se sprijină leucele). Ghiociurile n-au loitre, au numai două mănuși înfipte în podul de dinainte și două în cel de dinapoi. Unele au leuce, altele nu au. DAMÉ, T. 7, cf. PAMFILE, I. C. 131, PRIBEAGUL, P. R. 85 ; h) fiecare dintre lemnele înfipte vertical în oplenele săniei, pentru a sprijini loitra ; țepușă, picior, mînă. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au câte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lem.. PAMFILE, I. C. 153. III. (Popular) Cantitate de fire de cînepă, de in etc. legată, cît se poate cuprinde dintr-o dată cu palma deschisă ; p. g e n e r. (regional) mănunchi (I 1). Claia de fîn, cîte 3 lei. Mănușa de cînepă, cîte 2 bani (a. 1 736). IORGA, S. D. XIV, 55. Cînd s-a copt inul. . . se smulge și se leagă mănuși. ECONOMIA, 46/2. Mănușa de cînepă, cu un diametru de 10-12 cm pentru cînepă de vară și mai mică pentru cea de toamnă. ȘEZ. IX, 140. Firele de cînepă scuturată de sămânță. . . se leagă mănuși cu legături sucite. BREBENEL, GR. P. Mănușa de cînepă de vară . . . se leagă în trei locuri. PAMFILE, I. C. 203. 12 mănuși compun o chită; unele chite au 13 mănuși. id. ib. 204. Cînepă smulsă și legată în snopi numiți mănuși. PRIBRAGUL, P. R. 93. Mînușe [este] o mînă de grîu secerat. GR. S. VI, 240. Zece mănuși (mănunchiuri) de cînepă se numesc, cu un singur cuvînt, sarcină. CV 1 949, nr. 7, 34. Mănușa de cînepă e un snop de cînepă, dar nu se face așa gros ca snopii de grîu, ci numai cît cuprinde mîna. Com. din ZAGRA-NĂSĂUD, cf. ALR I 1302, A I 12, 21, 22, 23, 24, 31, 35, 36, II 3, 8, 12, III 1, 2, 3, 4, 12, 18. – Pl.: mănuși și (învechit și regional) mănușe. – Și: mînúșă s. f. – Mănă (mînă) + suf. -ușă.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).