BINE adv., s. n. sg. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta iți șade bine. ◊ Bărbat sau femeie bine făcut(ă) = bărbat sau femeie chipeș(ă). ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. II. S. n. sg. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. 4. (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. – Lat. bene (în sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINEFACERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).

CAL cai m. 1) Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la tracțiune și la călărie. ~ pursânge. ~ șarg. ◊ ~ de bătaie a) persoană hărțuită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A fi (sau a ajunge) ~ de poștă a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. A face (sau a ajunge) din ~ măgar a face să ajungă într-o situație mai rea de cum a fost. La paștele cailor niciodată. A spune cai verzi pe pereți a povesti lucruri nereale. O fugă (sau o alergătură) de ~ o distanță (destul de) mică. ~ul râios găsește copacul scorțos cine se aseamănă, se adună. ~ul bun se vinde din grajd lucrul bun nu are nevoie de reclamă. ~ul are patru picioare și tot se poticnește pot greși și cei deștepți. ~ul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. A cunoaște ca pe un ~ breaz a cunoaște foarte bine pe cineva. Vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi când vrei să-i faci cuiva bine. 2): ~-de-apă, ~ul-popii, ~ul-dracului libelulă. ~-de-mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 3): ~-putere unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forță-metri pe secundă. 4) Aparat de gimnastică pentru sărituri. 5) Piesă la jocul de șah ce reprezintă capul și gâtul acestui animal. /<lat. caballus

ferica vb. I (înv.) 1. a ferici (pe cineva); a socoti pe cineva fericit. 2. a face bine cuiva.

înferica, înferic, vb. I (înv.) 1. a ferici, a ferica, a slăvi, a proslăvi, a clarifica. 2. a face bine cuiva, a ferica.

BINE² s. n. sg. 1. Mulțumire, fericire, bunăstare. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod fericit. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva își riscă situația, comițînd imprudențe. A da binelui cu piciorul = a nu accepta o situație bună. A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun. 2. Ceea ce este recomandabil din punct de vedere moral. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a-l linguși pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit de cineva. ◊ Compus: om-de-bine = om care face fapte bune, care se preocupă de mulțumirea celorlalți. 3. (Concr.) Faptă bună. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun și... (sau de...). (Reg.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. ♦ Folos, avantaj. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a ajuta (pe cineva). Să-ți fie de bine! = a) (urare adresată celui care termină de mîncat sau de băut) să-ți priască!; b) (ir.) nu ai decît să suporți toate consecințele (faptelor tale)! 4. (În expr.) De-a binele(a) = bine de tot; așa cum trebuie. De bine, de rău = după posibilități, mai mult sau mai puțin; cumva. [Formă gramaticală: (în expr.) binele(a)] – Lat. bene.

pomană, pomene, s.f. – Dar, danie, ofrandă adusă/făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere; (în expr.) a-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: „Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ți pomană” (Lenghel 1962: 235-236). – Din sl. pomĕnŭ „memorie”; Cuv. rom. preluat în magh. (pomána) (Bakos 1982).

toit, -ă, adj. – Certat (cu cineva): „Faceți bine și viniți, / Să nu umblăm și noi toiți” (Bilțiu 1990: 72). – Din toi „ceartă” + -it.

BINE adv., s. n. I. Adv. 1. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util. ◊ Expr. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întâmplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A(-i) veni cuiva bine (să...) = a(-i) veni cuiva la îndemână; a fi avantajat de o situație prielnică. ◊ (În formule de salut) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! ◊ (Referitor la sănătate) A se simți bine. A(-i) face (cuiva) bine (mâncarea, băutura, plimbarea etc.). A dormi (sau a se odihni etc.) bine. (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos! te simți rău?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 2. În concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere, cuminte. Să te porți bine cu oricine. ◊ Expr. (Fam. și ir.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urâtă, condamnabilă)! ♦ În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cântă și dansează bine. Cu rochia asta îți stă bine ◊ (Adjectival; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. ♦ În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. Vezi bine că așa stau lucrurile. Să știu bine că mor, și nu mă las până nu-mi aflu dreptatea! ◊ De-a binelea = de-adevărat, cu adevărat. ♦ (Având valoarea unei afirmații) Bine, am să procedez cum vrei tu! ◊ Expr. (Că) bine zici = (că) zici așa cum trebuie. Ei bine... = după cum spuneam... ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 3. Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. ♦ (La comparativ) Mult. A fost plecat doi ani și mai bine. ♦ Mult și prielnic. A plouat bine. A mâncat și a băut bine. ◊ Compuse: bine-crescut = care a primit o bună educație, cu maniere frumoase, cuviincios; bine-cunoscut = celebru; bine-venit = care vine la momentul potrivit, agreat, oportun; a cărui sosire face plăcere. II. S. n. 1. Ceea ce este util, favorabil, prielnic, ceea ce aduce un folos cuiva. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. ◊ Expr. A face (cuiva un mare) bine sau a face (cuiva) bine (cu ceva) = a ajuta (pe cineva) la nevoie. Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (ir.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). 2. Ceea ce corespunde cu morala, ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Expr. A lua (pe cineva) cu binele = a proceda cu blândețe, cu înțelegere, cu bunăvoință față de cineva supărat, irascibil sau îndârjit. 3. (Fil.; art.) Obiectul moralei ca știință. – Lat. bene (sensul II 3, calc după gr. agathós, germ. das Gut).

BINEFACERE, binefaceri, s. f. (Adesea fig.) Faptă bună, ajutor dat cuiva. – Bine + facere (după lat. benefacere).

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.

BINEFACERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, bine făcut cuiva, ajutor dat cuiva. Nu știa unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească pentru atitea binefaceri ce primise de la dînsul. CREANGĂ, P. 179. 2. Fig. (Mai ales la pl.) Folos, avantaj. Binefacerile păcii. Binefacerile științei.

pomană, pomene, s.f. – Dar, danie, ofrandă adusă/făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor; milostenie, binefacere; (în expr.) a-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: „Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ți pomană” (Lenghel, 1962: 235-236). – Din sl. pomĕnŭ „memorie, aducere aminte” (Scriban; Miklosich, Cihac, cf. DER; DEX). Cuv. rom. > magh. pomana (Bakos, 1982).

toit, -ă, toiți, -te, adj. – (reg.) Certat (cu cineva): „Faceți bine și viniți, / Să nu umblăm și noi toiți” (Bilțiu, 1990: 72). – Din toi „a cearta” + suf. -it.

ferica¹ vt [At: COD. VOR. 133/10 / V: ~reca / Pzi: feric / E: ferice] (Înv; în literatura bisericească veche) 1 A ferici (3). 2 A numi pe cineva fericit. 3 A slăvi. 4 (Fșa) A face bine (cuiva). 5 (Reg) A binecuvânta.

îmbuna [At: VARLAAM, C. 306/2 / V: (cscj) ~ni / Pzi: ~nez, (Trs) îmbun / E: în- + bun] 1 vt A face pe cineva să devină mai bun. 2 vr A se îndrepta (din punct de vedere moral). 3-4 vtr A (se) liniști. 5-6 vtr A (se) consola. 7-8 vtr A (se) încuraja. 9-10 vtr A (se) binedispune. 11 vt (Înv) A convinge. 12 vt (Reg) A promite. 13 vt A se face plăcut cuiva printr-o atitudine lingușitoare. 14 vt (Înv) A face bine cuiva. 15 vt A face pe cineva fericit. 16-17 vtrr A (se) împăca cu cineva. 18 vt A spera să obțină ceva printr-o bună purtare. 19 vr (Reg; d. știuleții de porumb) A fi aproape copt. 20 vr (D. vreme) A se îndrepta. 21-22 vtr (Șfg) A (se) îmblânzi.

răcori [At: MINEIUL (1776), 116 ^r2/28 / S și: rec~ / Pzi: ~resc / E: răcoare] 1-2 vtr A pierde (sau a face să piardă) din căldură Si: a (se) răci (1-2). 3-4 vtr A(-și) potoli senzația de fierbințeală a corpului și setea. 5-6 vtr A (se) înviora. 7-8 vti (Îrg) A face bine cuiva. 9-10 vtr (Fig) A (se) liniști (în urma unei izbucniri nervoase). 11 vr (Rar) A se consola (2).

voire sf [At: BIBLIA (1688), 383²/8 / Pl: ~ri / E: voi²] 1-3 (Înv) Voință (1, 2, 4). 4 (Înv) Decizie (1). 5 (Înv) Intenție. 6 (Înv) Voie (25). 7 (Îvr) Dragoste manifestată prin dăruire față de cineva. 8 (Îvr; îs) Bună ~, ~ de bine sau, rar, bine ~ Bunăvoință (1). 9 (Îvr; îas) Intenție de a face bine cuiva. 10 (Îvr; îs) ~ de rău Rea-voință. 11 (Îvr; îs) Bună ~ Satisfacție. 12 (Îvr) Acord (între părți). 13 (Îvr; îlav) Prin bună ~ Cu acordul cuiva.

bine adv., s.n. (în opoz. cu „rău”) I 1 adv. În mod prielnic, în mod favorabil, avantajos, util; după cum își dorește cineva, spre mulțumirea cuiva; în concordanță cu regulile eticii sociale, în mod cuviincios, cum se cere. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare (POP.). ◊ expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, lipsită de griji. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine (POP.). A(-i) merge (treburile) bine = a prospera, a avea succes, noroc. Nu i-a mers bine în acea zi (CR.). A sta bine = a fi bogat, avut. A(-i) fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. A(-i) prinde (cuiva) bine (un lucru, o învățătură, o întimplare) = a-i fi de folos, a-i fi prielnic. A-i veni (cuiva) bine (să..., ca să..., de..., de a..., a...) = a-i fi bine (să...); a-i fi pe plac, comod, convenabil (să...); a-i fi (cuiva) la îndemînă (să...), a găsi momentul prielnic (să...); a fi avantajat de o situație prielnică. A fi (sau a trăi) bine cu cineva = a fi în relații de bună înțelegere, apropiate cu cineva; a se înțelege, a o duce bine cu cineva. A primi bine pe cineva = a primi prietenește, cu dragoste, (fam., iron.) Bine ți-a făcut! = așa trebuia, așa se cuvenea să-ți facă (pentru purtarea ta urîtă, condamnabilă)! A ajunge bine v. ajunge. Cu atît mai bine v. atît. A se avea bine cu cineva v. avea. A-i cădea bine v. cădea. A fi bine de cineva sau a-i fi cuiva bine v. fi. A o începe bine v. începe. Bine născut v. născut. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A-i pica (cuiva) bine (ceva) v. pica. A fi bine situat v. situat. (A fi) bine văzut v. vedea. A-i veni (cuiva) bine cu... (sau că...) v. veni. ◊ (în formule de salut, de întîmpinare, de urare) Bine ai (sau ați) venit (sănătos, sănătoși)! Fii (sau fiți) bine venit (veniți)! Bine te-am (sau v-am) găsit (sănătos, sănătoși)! △ expr. Mai rămîneți cu bine v. mai. Îmi pare bine (de cunoștință) v. părea. Rămîi cu bine! v. rămîne. Umblă cu bine! v. umbla. (A fi) bine venit v. venit. 2 Mult și prielnic. A mîncat bine. ◊ Bine hrănit v. hrănit. ◊ expr. Hăt și bine v. hăt. Mult și bine v. mult. 3 expr. A se face bine = a se însănătoși. A se simți bine = a fi sănătos. A(-i) face (cuiva) bine (mîncarea, băutura, plimbarea etc.). (Ce), nu ți-e bine? = a) (ce), nu ești sănătos? ai o slăbiciune fizică?; b) (ce), ești nebun? nu ești în toate mințile? 4 În concordanță cu regulile sau canoanele esteticii; agreabil, frumos, minunat. Cîntă și dansează bine. ◊ expr. A o aduce (bine) din condei v. aduce. A (se) îmbrăca bine v. îmbrăca. A(-i) sta (cuiva) bine v. sta. A (nu)-i suna bine la (sau în) urechi (sau ureche) v. suna. ♦ (fam.; adj.; despre oameni) Armonios dezvoltat, plăcut la vedere. Un bărbat bine. ◊ expr. A arăta bine v. arăta. A-și purta (sau duce) bine anii v. an. A se ține bine v. ține. 5 În concordanță cu adevărul, cu corectitudinea; clar, precis, exact. ◊ expr. A vedea bine = a-și da seama. Văd eu bine că nu vrei să mă ajuți. Să știu bine că mor, și nu mă las pînă nu-mi aflu dreptatea! Ba bine că nu! v. ba. A fi bine inspirat v. inspirat. Bine intenționat v. intenționat. A judeca bine despre sine v. judeca. Nu-l vede bine de drag v. vedea. 6 (avînd val. unei afirm.) Da, desigur. Bine, am să procedez cum vrei tu! ♦ De acord cu ceva. Bine, Maria, poți să pleci. ◊ expr. Ei bine... = după cum spuneam... Ba că bine zici! v. ba. (Că) bine zici v. zice. ♦ Cu grijă, cu atenție. Uită-te bine și învață. 7 Deplin, în întregime, complet. E cherchelit bine. Cămașă bine călcată. ♦ (la compar.) Mult A fost plecat doi ani și mai bine. II s.n. sg. 1 Ceea ce este util, favorabil, prielnic; ceea ce aduce mulțumire sau folos cuiva; ceea ce este conform unui ideal, moralei; ceea ce este recomandabil din punct de vedere etic. ◊ Om de bine = om care acționează în folosul, în sprijinul celor din jurul său, care ajută pe cei din jurul său. Facere de bine v. facere. ◊ Loc.adv. De bine de rău v. rău. ◊ expr. A face (cuiva) (un mare) bine = a ajuta (pe cineva) la nevoie. A face cuiva bine cu ceva = a împrumuta pe cineva cu ceva. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva). Să-ți (sau să vă) fie de bine! = a) să-ți (sau să vă) fie de (sau cu) folos!; b) (iron.) se spune cuiva care a procedat (greșit) împotriva sfaturilor primite. A i se urî cu binele sau a da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună. A nu face a bine = a nu fi semn bun. Parcă nu faceți a bine! (CR.). A lua (pe cineva) cu binele v. lua. A se lua pe lîngă cineva cu binele v. lua. A nu fi a bine v. fi. A-i gîndi cuiva bine v. gîndi. A grăi (de) bine (de cineva) v. grăi. A-i ieși cuiva de bine v. ieși. A învăța de bine pe cineva v. învăța. A lua (ceva) în nume de bine v. lua. A meni a bine v. meni. A nu(-i) mirosi (a) bine v. mirosi. A lua în nume de bine (pe cineva) v. nume. A vrea (cuiva) binele (sau bine) v. vrea. A zburda de bine v. zburda. ♦ Faptă bună. Binele ades vine pe urmele mîhnirii (ALEX.). ◊ Loc.adv. De-a binele(a) = așa cum trebuie; bine de tot. Afară se întunecase de-a binelea (SADOV.). Cu binele = cu blîndețe. ◊ expr. A întoarce binele făcut v. întoarce. 2 (filos.; art.; calc după gr. „άγαθός”, germ. „das Gut”) Obiectul moralei ca știință. • /lat. bĕne.

pománă, pomene, s.f. 1. Dar, danie, ofrandă adusă / făcută cuiva și servind, potrivit moralei creștine, la iertarea păcatelor; milostenie, binefacere. 2. (în expr.) A-și face pomană = a ajuta pe cineva, a face bine cuiva, a ierta pe cineva: „Bucălaie, năzdrăvană / Tu de mine fă-ți pomană” (Lenghel, 1962: 235-236). 3. (în expr.) De pomană = ieftin, aproape gratis: „O vândut vaca de pomană” (Faiciuc, 2008: 245). – Din sl. pomĕnŭ „memorie, aducere aminte” (Scriban, DEX). ■ Cuv. rom. > magh. pomána (Bakos, 1982).

toít, -ă, toiți, -te, adj. (reg.) Certat (cu cineva): „Faceți bine și viniți, / Să nu umblăm și noi toiți” (Bilțiu, 1990: 72). – Din toi² „a cearta” + suf. -it.

PĂSAT, s. n. Porumb sau mei măcinat mare. ♦ Mămăligă din mei (pisat). ◊ Expr. A-i curge (sau a-i cădea, a i se vărsa cuiva) lapte (sau miere) în păsat = a-i merge cuiva bine; a izbuti în toate. A vărsa (sau a turna) cuiva laptele în păsat = a-i face cuiva un bine. A-i cădea cuiva păsat în gură = a cîștiga ceva de-a gata, fără muncă, pe neașteptate. – Lat. pisatum.

POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ◊ Loc. adj. și adv. De pomană = a) (în mod) gratuit sau la un preț foarte scăzut; b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva. ♦ (Fam.) Ocazie binevenită, rară, extrem de avantajoasă (sub raport material); chilipir. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după avantaje materiale nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Praznic care se face după o înmormântare sau după un parastas și la care de obicei se dăruiesc (săracilor) diverse obiecte (ale mortului); (concr.) ceea ce se dăruiește cu acest prilej. ◊ Expr. Ca la pomană = în mare număr. 3. Parastas. – Din sl. pomĕnŭ.

BINEFĂCĂTOR² ~i m. Persoană care a făcut un bine (cuiva); om care a acordat cu generozitate un ajutor (cuiva). ~ul meu. /bine + făcător

POMANĂ ~eni f. rel. 1) Dar oferit pentru iertarea păcatelor, de sufletul celor morți sau de sănătatea cuiva; binefacere; milostenie. A lua de ~. ◊ De ~ a) în mod gratuit sau la un preț foarte mic; b) în zadar; degeaba. A cere de ~ a cerși. A face ~ cu cineva a-i face un bine cuiva; a ajuta pe cineva. A umbla după ~ a căuta să obțină avantaje nemeritate. De-a cui ~? pentru ce? la ce bun? Ca la ~ în număr mare. 2) Bun (aparținând unui decedat) ce se dăruiește la/după înmormântare. 3) Masă care se face după înmormântare sau după parastas. /<sl. pomĕnu

farmec, farmece, s.n. – (mag.) Vrajă: „Operația, acțiunea sau ceremonia săvârșită în scop de a face cuiva un bine sau un rău, cu ajutorul unor forță supranaturale, de care dispune o anumită persoană, în relațiuni cu spiritele necurate” (Gorovei 1931: 128). – Lat. pharmecum.

POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar, danie, ofrandă făcută cuiva și servind, potrivit credinței creștine, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului; milostenie, binefacere. ◊ Loc. adj. și adv. De pomană = a) (în mod) gratuit sau la un preț foarte scăzut; b) (în mod) inutil, zadarnic sau neîntemeiat. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva. ♦ (Fam.) Ocazie bine-venită, rară, extrem de avantajoasă (sub raport material); chilipir. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după avantaje materiale nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Masă care se dă după înmormântare sau după parastas și la care se dăruiesc diverse obiecte care au aparținut decedatului; praznic; (concr.) ceea ce se dăruiește cu acest prilej. ◊ Expr. Ca la pomană = în mare număr. 3. Parastas. – Din sl. pomĕnŭ.

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

ÎNDATORA, îndatorez, vb. I. 1. Tranz. A face (cuiva) un bine, a ajuta (pe cineva); a obliga la recunoștință. Îți mulțumesc încă o dată că m-ai îndatorat la nevoie. CARAGIALE, O. VII 167. Fie, cum vrei, eu cătam să te îndatorez. ALECSANDRI, T. I 449. Asta vorbă prea mult îl îndatora. PANN, P. V. II 56. 2. Tranz. A constrînge pe cineva la ceva; a impune ca o datorie, a obliga. Vezi că atîta cît ai înfăptuit, te îndatorează să-nfăptuiești mai mult? PAS, Z. I 11. Lucrările... la care mă îndatora sarcina mea de deputat. NEGRUZZI, S. I 220. Îl îndatoră să-i spuie tot adevărul. GORJAN, H. I 6. 3. Refl. A face datorii, a se încurca în datorii; a se împrumuta. Nu-i place să se îndatoreze. ♦ Tranz. (Cu privire la bunuri materiale) A pune în gaj sau ca amanet pentru o sumă de bani. V. ipoteca. A îndatorat casele. – Variantă: îndatori, îndatoresc (CREANGĂ, O. A. 182, ALECSANDRI, T. I 225, NEGRUZZI, S. II 156), vb. IV.

PĂSAT s. n. Porumb sau mei măcinat mare. Așază tingirea, cu păsat Pe-o pirostrie șchioapă. CARAGIALE, O. III 125. Se suie iute în pod și scoboară de acolo... vreo două dimerlii de păsat. CREANGĂ, P. 5. ♦ Mămăligă din mei (pisat) care se mănincă cu lapte sau cu brînză. Mîncau dintr-o oală lapte cu păsat. SBIERA, P. 35. ◊ Expr. A-i curge (sau a-i cădea, a i se vărsa cuiva) lapte (sau miere) în păsat = a-i merge bine, din plin, a izbuti în toate. (Cu pronunțare regională) Lui Barbu-i curgea și laptele-n pasat și galbenii în cobză. ALECSANDRI, T. 83. A vărsa (sau a turna (cuiva)) laptele în păsat = a-i face cuiva un bine. l-ai turnat laptele-n păsat. PĂSCULESCU, L. P. 107. – Variantă: pîsat (STANCU, D. 46) s. n.

POMANĂ, pomeni, s. f. 1. Dar (făcut mai ales unui sărac și servind, potrivit concepției creștine, la mîntuirea sufletului); milostenie, binefacere. Am făcut eu destule pomeni, acum nu mai am de unde. GALACTION, O. I 279. Eu vînd moșia, ca să iau bani în schimb, nu ca să fac pomană altora. REBREANU, R. I 268. ◊ (În construcție cu verbul «a da») Are să ne deie amîndouă carboavele de pomană, bietul om! CREANGĂ, O. A. 204. Călătorul spăimîntat, Șoptește rugăciuni sînte, juruind a da pomană, De va trece-n bună pace prin acea neagră poiană Ș-a scăpa nevătămat. NEGRUZZI, S. II 84. ◊ Expr. A cere de pomană = a cerși. Eu sînt om onorabil, trăiesc din munca mea, n-am cerut nimănui niciodată de pomană. SADOVEANU, O. VIII 56. Nu las, că-i dreptul nostru și nu cerem de pomană. REBREANU, R. I 205. Atunci, sfîntul Petre se pune jos, la un capăt de pod, iară dumnezeu la celalalt și încep a cere de pomană. CREANGĂ, O. A. 204. A-și face (milă și) pomană cu cineva = a ajuta pe cineva, a face un bine cuiva, a se îndura de cineva. Mare pomană și-a mai făcut Alecu Baloș cu școala ceea a lui. CREANGĂ, A. 18. Faceți-vă milă și pomană... și primiți-ne să găzduim în astă noapte aici. ȘEZ. I 263. Aoleo! mamă Ileană! Cată-mi vreo buruiană Și cu mine-ți fă pomană. Mergi în cîmp, de-alege-un smoc, Tot de mac și busuioc, Să-mi stingi inima de foc. ALECSANDRI, P. P. 270. (Rar) Nici pomană = nici urmă, nici amintire; nici pomeneală. [Cioara] văzînd că cuibul e gol și puii nicăiri, dă-ncolo, dă-ncoace... despre pui nici pomană! MARIAN, O. II 43. ♦ (Popular) Pomana porcului = masă care se face după tăierea porcului și la care se invită rude și prieteni. ♦ (Familiar) Ocazie binevenită, rară sau neașteptată; chilipir, pleașcă. S-a supărat împăratul, nevoie-mare, și porunci ca paznicii să se puie să prinză pe hoți. Dară aș! unde e pomana aia! ISPIRESCU, L. 72. ◊ Expr. A umbla după (sau a căuta) pomană = a umbla după chilipir, după avantaje nemeritate. 2. (În ritualul creștin) Praznic, după înmormîntare sau după parastas, la care se dăruiesc (mai ales săracilor) diverse obiecte (v. comîndare); (concretizat) ceea ce se dăruiește în amintirea morților. N-am nici cum și nici cu ce să-i fac slujba morților, să-i cumpăr pomenile și să-l pun cu cinste în pămînt. SADOVEANU, O. VIII 250. Nevasta-l băgă-n pămînt și-l cinsti cu toate pomenile și toate rînduielile, cum e sorocul morților. ȘEZ. IX 70. ◊ Expr. A-i da cuiva de pomană = a dărui lucruri în amintirea unui mort cu speranța că astfel i se va mîntui sufletul. Ori mi-or da feciorii după moarte de pomană ori ba, mai bine să-mi dau eu cu mîna mea. CREANGĂ, A. 11. 3. (În expr.) De pomană = a) fără plată, pe degeaba; p. ext. foarte ieftin. Pămînt de pomană nu se află nicăieri. REBREANU, R. II 232. El le răspunde că sînt bune [merele], pentru plată, dar de pomană nu se dau. RETEGANUL, P. IV 70. Toate se vînd cu porția și porțiile-s mici de tot, ca de pomană. ALECSANDRI, T. I 313; b) fără temei, fără rost, fără scop, fără avantaj; zadarnic, nemotivat. Ei, la naiba, ia nu te mai mînia de pomană, cumnate. GALAN, Z. R. 201. Vapoarele care au stat, unele mai stau și azi, la Brăila, de pomană. REBREANU, R. I 47; c) dăruit pentru mîntuirea sufletului sau în amintirea morților. Să-l fi lăsat să se ducă în plata domnului cu struguri cu tot. Să le fie de pomană lor, neamului lui Eftimie. DUMITRIU, N. 223. – Pl. și: pomene (ȘEZ. VI 159, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 470). – Variantă: (regional) pomeană (TEODORESCU, P. P. 168) s. f.

BUNĂTATE. Subst. Bunătate, omenie, omenire (înv.), cumsecădenie, blîndețe, blajinătate (rar), mansuetudine (livr.), bonomie (livr.). Mărinimie, magnanimitate (livr.), generozitate, galantonie (fam., rar), larghețe, dărnicie; binefacere, filantropie; altruism. Indulgență, îngăduință, îndurare, milă, milostenie, milostivire, miluire, compătimire, compasiune (livr.), toleranță, tolerantism, clemență (livr.), caritate, iertare, iertăciune (înv. și pop.), umanitarism, umanitate. Dragoste, prietenie, iubire, afecțiune. Cordialitate, bunăvoință, proeresis (grecism înv.), voie vegheată (înv.), afabilitate, solicitudine, amabilitate. Om de bine, bonom (livr.); binefăcător, binevoitor, filantrop, altruist. Adj. Bun, binevoitor, uman, omenos, omenesc (înv. și pop.), inimos, de inimă, cu inimă, de omenie, cumsecade, generos, galanton (fam.), galant, larg (fig.), culant, amabil, inimos, omenit (înv.), blînd, mansuet (rar), blajin, bun la suflet (inimă), bun ca pîinea caldă, de miere, de zahăr, bun ca sînul mamei, bun de pus la rană. Mărinimos, magnanim (livr.), generos, darnic, miluitor (înv.), binefăcător, benefic, filantropic; altruist, cu inima largă. Indulgent, înțelegător, îndurător, îngăduitor, milos, milostiv, tolerant, clement (livr.), caritabil, iertător. Cordial, afabil, amical, prietenos, prietenesc. Vb. A fi bun, a fi om de inimă, a fi bun la inimă, a avea inimă bună (largă), a fi plin de omenie, a fi omul (pîinea) lui Dumnezeu. A face un bine (cuiva), a dărui, a dona, a face pomană, a milui (înv.), a da (ceva) cu mîneci largi. A se îndura, a ierta, a cruța, a se milostivi. A iubi, a simpatiza, a privi pe cineva cu ochi buni, a dori (cuiva) binele. Adv. Cu bunătate, cu bunăvoință, cu duhul blîndeții, cu buna, cu omenie, cu generozitate; cu dragă inimă, cu toată inima, din inimă, ca de la om la om, omenește. V. dărnicie, dragoste, iertare, milă, moralitate, omenie, prietenie.

ÎNSĂNĂTOȘIRE. Subst. Însănătoșire, vindecare, vindec (pop.), lecuire, tămăduială (pop.), tămăduire (pop.), înzdrăvenire; convalescență, întremare, refacere (fig.), restabilire; fortificare, tonificare, întărire (fig.), călire (fig.), oțelire (fig.). Convalescent. Adj. Însănătoșit, vindecat, lecuit, înzdrăvenit; întremat, refăcut (fig.); fortificat, întărit (fig.), călit (fig.), oțelit (fig.). Vindecabil, curabil. Vindecător, lecuitor, tămăduitor (pop.), curativ; fortifiant, întăritor, întremător, tonifiant, tonic. Vb. A se însănătoși, a se vindeca, a se lecui, a se tămădui (pop.), a se face sănătos, a se face bine, a se înzdrăveni, a se pune pe picioare, a scăpa de o boală, a-și recăpăta sănătatea; a se întrema, a se reface (fig.); a se învoinici (rar); a se restabili; a se fortifica, a se întări (fig.), a se căli (fig.), a se oțeli (fig.). A însănătoși, a vindeca, a lecui, a tămădui (pop.), a face pe cineva sănătos, a face pe cineva bine, a lua cu căușul de la inimă, a pune pe cineva pe picioare, a reda cuiva sănătatea, a reface (fig.), a înzdrăveni; a fortifica, a tonifica (livr.), a întări (fig.), a căli (fig.), a oțeli (fig.). V. doctor, instituții sanitare, medicament, plante medicinale, sănătate, tratament medical.

bucura [At: BIBLIA (1688), 143/92 / Pzi: bucur / E: cf alb bukuron] 1 vt A face cuiva o bucurie Si: a înveseli. 2 vt A ferici pe cineva. 3 vt (Copț „cu”) A face cuiva un bine. 4 vt (Copț „cu”) A recompensa pe cineva. 5 vt (Copț „cu”) A face cuiva un dar. 6 vt A încuraja pe cineva Cf a liniști. 7 vr (Copț „de”) A încerca sentimentul de bucurie. 8 vr (Copț „de” și „din”) A avea parte de cineva (sau de ceva) drag. 9 vr A găsi plăcere în ceva. 10 vr (Copț „la”) A râvni ceva. 11 vr A fi foarte căutat, provocând interes.

păsat s [At: N. COSTIN, ap. LET. I, A 83/18 / V: (reg) pisat, pâsat, pusat / E: ml pinsatum] 1-2 Semințe de mei (1-2), decorticate și pisate. 3 (Pex) Boabe de porumb, mai rar și de alte cereale, pisate sau măcinate mare Si: (reg) bulgur, crupe, urluială. 4 (Îe) A face (pe cineva) ~ A nimici, a zdrobi pe cineva. 5 (Bot; Trs; șîc ~-mărunțel, ~ul-vrăbiei) Mei (Panicum miliaceum). 6 Mâncare preparată din păsat fiert, care se mănâncă, de obicei, amestecat cu lapte, cu unt și brânză, cu untură etc. Si: (reg) meșniță. 7 Terci de mălai sau de făină Si: (reg) cir. 8 (Îe) A-i curge (sau a-i cădea, a-i pica etc.) (cuiva) lapte (sau miere) în ~ Se zice despre cineva care are un noroc neașteptat sau când cuiva îi merge foarte bine. 9 (Îe) A vărsa laptele în ~ul cuiva A face un bine cuiva, a-l ajuta. 10 (Îe) A-i cădea ~ în gușă A-i veni cuiva ceva de-a gata, fară muncă și cam pe neașteptate. 11 (Îe) A fi lapte cu ~ sau a fi ~ dulce A fi lucru bun și plăcut, de mare folos pentru cineva. 12 (Reg) Colivă. 13 (Pan; reg) Măzăriche Si: mielușei. 14 (Pan; reg) Alice. 15 (Pan; reg) Puroi care se scoate dintr-un coș Si: (pop) viermuș, grăuncior. corectat(ă)

pomană sf [At: PSALT. HUR. 84^v/1 / V: (îrg) ~meană / Pl: ~meni, (îvp) ~mene / E: pvb pomeni] 1 (Îrg) Pomenire (1). 2 (Îrg) Comemorare Vz prăznuire. 3 (Reg; îlav) Nici ~ Nici urmă de... Si: deloc. 4 (Îvr; ccr) Lucru făcut spre aducere-aminte. 5 (Înv; ccr) Mențiune (1). 6 (Îrg) Obicei moștenit din moși-strămoși Si: datină, tradiție. 7 (Îlav) Din ~ De demult. 8 (Pop) Slujbă religioasă făcută pentru pomenirea celor morți Si: parastas (1), (înv) panahidă. 9 Masă care se face după o înmormântare sau, mai rar, după un parastas (1) când se dăruiesc săracilor diverse obiecte care au aparținut celui decedat Si: praznic, (îrg) prinos, (reg) comând, comândare, prânz. 10 (Pex; ccr) Ceea ce se dăruiește săracilor la o pomană (9). 11 (Reg; îs) ~na porcului Masă care se face la țară după tăierea porcului pentru sărbătorile de iarnă, când se mănâncă preparate din carnea lui. 12 (Reg; îe) A ridica o ~ A organiza masa și ceremonialul împărțirii bucatelor și a obiectelor pentru sufletul unui mort. 13 (Reg; îe) Mânca-ți-aș la ~ Se spune când dorești moartea cuiva. 14-15 (Reg, îla) Lung (sau mare) cât ~a (sau o ~) țigănească Foarte lung (în timp sau) spațiu. 16 (Reg; îe) Nu mai e (sau s-a dus) ~na aia sau ~na lui Buică Se spune când s-a schimbat o situație favorabilă cu una nefavorabilă. 17 (Reg: îlav) Ca la ~ În număr foarte mare. 18 (Reg; îe) A da (pe cineva) dracului de ~ A renunța la cineva. 19 (Reg; îs) ~ fără lumânare (sau ~na lui Buică) Chilipir. 20 (Reg; îe) Unde e (sau unde dă Dumnezeu) ~na aia Se zice când este vorba de o afacere rentabilă, un câștig, un chilipir, un noroc. 21 (Reg; îe) Nu te mai întâlnești cu ~na asta Se zice când cineva a scăpat sau este pe punctul de a scăpa o ocazie favorabilă. 22 (Îrg) Colac care se împarte celor săraci la înmormântări, parastase etc. 23 Dar făcut cuiva și servind, după credința creștină, la iertarea păcatelor, la mântuirea sufletului etc. Vz cadou. 24-25 (Îljv) De ~ (În mod) gratuit. 26-27 (Îal) (Care este) la un preț foarte scăzut. 28-29 (Îal) (În mod) inutil. 30-31 (Îal) (Care este) pe nedrept. 32 (Îe) A da (cuiva) (de) ~ A face cuiva o milostenie pentru iertarea păcatelor, mântuirea sufletului, ca act caritabil etc. Si: (rar) a pomănui. 33 (Reg; irn; îe) A dat prea mult de ~ Se zice când unui om bătrân sau zgârcit îi tremură mâinile. 34 (Pfm; îe) A trăi din ~na (cuiva) A trăi din mila cuiva. 35 (Pfm; îe) A-și face (milă și) ~ sau a-și face o ~ (cu cineva) A face cuiva un bine. 36 (Îe) A cere de ~ A solicita cu umilință ajutorul material sau mila cuiva. 37 (Îae) A cerși. 38 (Reg; îe) A mânca cuiva pomeana A omorî pe cineva. 39 (Îe) A umbla după ~ A umbla după avantaje materiale nemeritate. 40 (Fam) Ocazie binevenită, rară, foarte avantajoasă sub aspect material Si: chilipir. corectat(ă)

BINEFĂCĂTOR, -TOARE adj. și sm. f. Care face cuiva un bine [bine + făcător].

PARA³, parale, s. f. 1. Monedă divizionară egală cu a suta parte dintr-un leu vechi; mică monedă turcească de argint care a circulat și în țările românești; (astăzi) ban de valoare mică. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para (chioară) = a nu avea (nici) un ban. Până într-o para sau până la (o) para = până la ultimul ban; exact (din punct de vedere bănesc). Nu face nici o para (chioară sau nici două parale) sau nu face parale = nu are (nici o) valoare, nu e bun (de nimic). A face (pe cineva) de două parale = a certa (aspru) (pe cineva). A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut. ♦ P. gener. Monedă (metalică). 2. (Fam.; la pl.) Bani; p. ext. avere. ◊ Expr. Parale bune = bani mulți. (Fam.) A face parale = a fi valoros, de preț. A ști câte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința caracterului, a meritelor sau a capacității cuiva. – Din tc. para.

PUNE, pun, vb. III. 1. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi sigur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac! ◊ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavilă = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

A FACE fac 1. tranz. I. 1) (bunuri materiale sau valori spirituale) A realiza prin efort fizic sau intelectual. ~o casă. ~ poezii. 2) (obiecte care necesită îngrijire) A aranja în ordinea cuvenită. ~ patul. 3) (avere, bani etc.) A aduna, sporind mereu. ◊ ~ banul cu ciocanul a câștiga ușor bani mulți. 4) (urmat de o propoziție complementară cu verbul la conjuctiv) A determina acționând într-un anumit fel. ~ să plece. 5) (persoane) A desemna printr-un calificativ (de obicei depreciativ); a numi; a califica; a eticheta; a considera; a taxa. ◊ A-l ~ (pe cineva) cum îi vine la gură a ocărî (pe cineva), folosind cuvinte la întâmplare. 6) (mai ales abstracte) A efectua, procedând într-un anumit fel. ~ un bine. ◊ Tace și face se spune despre cineva care înfăptuiește pe tăcute un lucru surprinzător. Una zice și alta face spune într-un fel și procedează altfel. Ușor de zis, greu de făcut (sau ușor a zice, greu ~) nu e ușor să rezolvi o problemă complicată. ~ pomană a) a dărui cuiva ceva; b) a face cuiva un mare bine. ~ abstracție a nu lua în considerare; a ignora. ~ uz de forță a folosi puterea în scopuri nepermise. A nu avea ce face (sau ce să facă) a) a nu fi ocupat cu ceva; b) a nu avea posibilitatea de a se împotrivi; a nu avea încotro. Ce are ~ ? a) ce importanță, ce legătură este? N-are ~ n-are importanță. 7) (supărări, necazuri, plăceri, bucurii etc.) A avea drept efect; a pricinui; a cauza; a provoca; a produce. ◊ A-i ~ cuiva de lucru a complica cuiva rezolvarea unei chestiuni. A i-o ~ bună (sau lată) a pricinui un mare rău. 8) (pictură, știință, politică etc.) A practica în mod sistematic. 9) (în îmbinări cu substantivul ce indică o instituție sau o formă de învățământ) A frecventa, studiind. ~ Universitatea. 10) (drumuri, distanțe) A străbate de la un capăt la altul; a parcurge. ◊ A-și ~ drum (la cineva) a căuta pretext pentru a vizita pe cineva. 11) (intervale de timp, perioade) A consuma, efectuând un lucru. ◊ ~ chindia a se odihni la chindii. II. (în îmbinări stabile) 1) (sugerează ideea de semnalizare) ~ (cuiva) cu degetul. ~ (cuiva) cu ochiul (sau din ochi). 2) (sugerează ideea de transformare) ~ om (pe cineva). ◊ ~ de ocară (sau de rușine) a compromite, atrăgând oprobriul public. ~ (pe cineva) din cal măgar a-și bate joc de cineva, înjosindu-l. ~ (pe cineva) cuc (sau tun) a-l îmbăta tare (pe cineva). ~ (cuiva) coastele pântece a bate tare pe cineva. ~ praf (pe cineva) a nimici, a distruge pe cineva. ~ ochii mari a se mira. ~ fălci (burtă sau pântece) a se îngrășa. ~ genunchi a se evidenția urmele genunchilor la pantalonii purtați mult. 3) (sugerează ideea de îmbolnăvire) ~ gâlci. 4) (sugerează ideea de perpetuare a speciei) ~ copii. ~ fructe. ~ floare. 5) (sugerează ideea de relație) ~ prietenie. ◊ ~ gură a face gălăgie. III. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se imbină): ~ chef a chefui. ~ glume a glumi. A-și ~ griji a se îngrijora. ~ dragoste (sau sex) a săvârși actul sexual; a se împerechea. 2. intranz. I. 1) A acționa după cum dictează împrejurările sau conștiința; a proceda. 2) (mai ales în superstiții) A vesti apariția (unui fenomen sau a unui eveniment). ~ a ploaie. 3) (în povești și în superstiții) A lega prin vrăji; a vrăji; a fermeca. ~ de dragoste. 4) A prezenta o anumită valoare (bănească); a valora; a prețui; a costa. Cât face un palton? 5) A fi egal. Trei ori trei fac nouă. 6) A prezenta interes. Face să vezi acest oraș. 7) A fi convenabil. Face să zbori cu avionul. 8) (în vorbirea dialogată ca remarcă a autorului) A exprima prin grai; a reda prin cuvinte; a zice; a spune. 9) (urmat de un complement circumstanțial ce indică o direcție) A lua direcția; a se îndrepta; a apuca. ~ la stânga. ~ spre sat. 10) A căuta să apară altfel decât este. ~ pe deșteptul. II. (împreună cu onomatopeele formează locuțiuni verbale intranzitive) ~ hârști! ~ zdup. /<lat. facere

GRATITUDINE ~i f. Sentiment durabil de afecțiune, nutrit de o persoană față de cineva, pentru un bine făcut; obligație morală pentru o binefacere; recunoștință. /<lat. gratitudo, ~inis, fr. gratitude

REVANȘA vb. refl. a întoarce cuiva binele (sau răul) făcut; a-și lua revanșa. (< fr. revancher)

binefacere f. 1. binele sau serviciul făcut cuiva; 2. deprinderea de a face bine: binefacerea trebue să fie virtutea bogatului; societate de binefacere, menită a veni într’ajutor săracilor; 3. fig. foloase: binefacerile păcii.

face v. (activ) 1. a crea: Dumnezeu a făcut lumea; 2. a produce: via face struguri; 3. a naște: a făcut un băiat; 4. a fabrica: fierarul face cuie; 5. a construi: a face o casă; 6. a forma: a face un unghiu; 7. fig. a compune: a face versuri; 8. a institui: a face spitale, școale; 9. a alege: l’a făcut Domn; 10. fig. a numi, a porecli: l’a făcut prost; 11. a lucra, a executa: a face bine, rău; a face cuiva, a-1 vrăji, a-l fermeca (expresiune eufemistică, poporul evitând a numi vraja): doară tu mi-ai făcut ceva, că nu te mai pot uita POP.; 12. a practica o carieră: a face pe medic; 13. a juca un rol pretențios: face pe marele; 14. a aduna, a câștiga: a făcut stare; 15. a găti, a pregăti: a face bucate, patul; 16. a cauza: a face bucurie, rușine; 17. a îndupleca: l’am făcut să plece; 18. a încheia: a face pace. ║ (neutru) 1. a trăi, a petrece: ce mai faci? 2. a prețui: cât face? 3. fig. a merita, a se cuveni: nu face să... ║ (reciproc) 1. a deveni: mi s’a făcut dușman; 2. a căpăta: i s’a făcut foame, sete; 3. a se preface: se face că nu știe; 4. a-i se arăta (în vis): Țugulea visa un vis..., se făcea că el era într’o grădină frumoasă ISP. [Lat. FACERE].

PARA³, parale, s. f. 1. Monedă divizionară egală cu a suta parte dintr-un leu vechi; mică monedă turcească de argint care a circulat și în Țările Române în sec. XVIII-XIX; (astăzi) ban de valoare mică. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para (chioară) = a nu avea (nici) un ban. Până într-o para sau până la (o) para = până la ultimul ban; exact (din punct de vedere bănesc). Nu face nici o para (chioară sau nici două parale) sau nu face parale = nu are (nicio) valoare, nu e bun (de nimic). A face (pe cineva) de două parale = a certa (aspru) (pe cineva). A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut. ♦ P. gener. Monedă (metalică). 2. (Fam.; la pl.) Bani; p. ext. avere. ◊ Expr. Parale bune = bani mulți. (Fam.) A face parale = a fi valoros, de preț. A ști câte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința caracterului, a meritelor sau a capacității cuiva. – Din tc. para.

PUNE, pun, vb. III. 1. Tranz. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi sigur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; a strânge; b) a rezerva pentru cineva. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac! ◊ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavilă = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

PARA², parale, s. f. 1. Veche monedă divizionară, a cărei valoare a variat după epoci; (astăzi la pl. sau în expresii) ban de valoare neînsemnată (v. gologan). Avea în chimir puține parale mărunte de argint și a băut vin de acele parale. SADOVEANU, P. J. 522. Nu căpătase niciodată o para mai mult decît îi trebuia. CARAGIALE, O. III 60. Supt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii care fac 13 parale. BĂLCESCU, O. I 15. ◊ Expr. A nu avea (nici o) para sau a fi, a se afla fără (nici o) para (chioară sau frîntă) = a nu avea nici un ban. Se afla omul la bătrînețe împovărat de două copile destul de coapte, care trebuiau numaidecît măritate și el n-avea para frîntă, nemite cu ce să le înzestreze. CARAGIALE, O. III 199. Prin scrisoarea din 5 aprilie... îmi dai comisioane pe cari cu părere de rău nu le pot face pînă a nu primi bani de la tine sau de-acasă, căci acum mă aflu fără para. BĂLCESCU, la GHICA, A. 503. A lega paraua cu zece noduri v. lega (I 3). (În legătură cu «a da socoteală», «a achita», «a plăti») Pînă într-o para sau pînă la (o) para = pînă la ultimul ban; fără să lipsească nimic, exact. Nu mai datora nimănui nimic; achitase pe Lambrino pînă într-o para. VLAHUȚĂ, O. AL. II 81. Se dă dator să plătească pînă la para. CARAGIALE, S. N. 84. (În legătură cu evaluări bănești) Ca o para = fără discuție, sigur, clar, neîndoielnic. O moșie, care face 250 de mii de lei ca o para. CARAGIALE, O. II 23. (Familiar) A ști cîte parale face cineva = a fi bine lămurit în privința cuiva, a ști că nu prețuiește mult, că nu-i mare lucru de capul lui. A face (pe cineva) de două parale = a spune cuiva vorbe grele, a-l ocărî strașnic, a-l batjocori, a-l face de rîs. A lua (pe cineva) la trei parale = a-i cere cuiva socoteală pentru ceea ce a făcut, a-i face mustrări, a-l lua din scurt. ◊ Cinci parale = monedă, astăzi ieșită din uz, care valora a douăzecea parte dintr-un leu. Întinzînd în întuneric pumnul în care strîngea gologanul, ea suspină: «numai... cinci parale!». VLAHUȚĂ, N. 112. 2. (Familiar, mai ales la pl.) Bani; avere în bani. Nu vreau să se simtă ce am cu mine, ca să nu ispitesc pe nimeni. Dac-ar fi paralele mele, n-aș zice nimica. Mi le ia și pace bună! Dar îs paralele lui. SADOVEANU, B. 128. Tu totdeauna ai fost băiat cu parale. Ai avut bani de cînd te știu. CAMIL PETRESCU, N. 43. Țara geme-n angarale, Vodă numără parale. LIT. ANTIMONARHICĂ 110. ◊ Expr. (Familiar) Face parale = merită să fie apreciat, are valoare, e bun, frumos. Acuma-i vremea să ne grăbim. Acuma face parale calul bun și prietinul statornic. SADOVEANU, O. I 512. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale = este lipsit de valoare.

REVANȘA, revanșez, vb. I. Refl. A întoarce cuiva binele sau răul făcut; a-și lua revanșa.

față sf [At: COD. VOR. 154/6 / Pl: fețe, (înv) feațe, (înv) feți / E: ml facia (< facies)] 1 Partea anterioară a capului Si: chip (30), figură (18). 2 (Îla) De ~ Care este prezent. 3 (Îal) Care aparține prezentului. 4-5 (Înv; îljv) De ~ (Care este făcut) în prezența tuturor. 6-7 (Înv; îal) (În mod) evident. 8 (Înv; în legătură cu verbe care exprimă o confruntare; îlav) De ~ Unul în prezența celuilalt. 9 (Îal) Piept la piept. 10 (Înv; îlpp) De ~ța Dinaintea. 11-12 (Îljv) Din ~ (De) dinainte. 13 (Îlav) În ~ (Drept) înainte. 14 (Îal) Direct. 15 (Îal) Fără menajamente. 16 (Îlav) ~ în (rar la, înv către) ~ Unul înaintea celuilalt. 17 (Îal) Unul împotriva celuilalt. 18 (Îlpp) În ~ța (cuiva sau a ceva) Înaintea (cuiva sau a ceva). 19 (Îal) Luând în considerare... 20 (Îlav) Pe ~ Direct. 21 (Îal) Sincer. 22 (Îal) Fără teamă. 23 (îlpp) ~ cu... (sau de...) În raport cu... 24 (Îal) În ceea ce privește... 25 (Îal) Pentru. 26 (Îal) Având în vedere. 27 (Îlpp) De ~ cu... În prezența... 28 (Îe) A pune (de) ~ (sau ~în ~) A confrunta. 29 (Îae) A compara. 30 (Îe) A fi (sau a se întâmpla) (de) ~ A fi prezent (sau martor din întâmplare) la ceva. 31 (Jur; înv; îe) A se găsi vina ~ A se constata evidența unui delict. 32 (Înv; îe) A bate războiul ~ A duce o luptă deschisă. 33 (Îe) A (se) da (ceva) pe ~ A (se) dezvălui. 34 A (se) demasca. 35 (Îe) A juca (cu) cărțile) pe ~ A-și arăta deschis gândurile și intențiile. 36 (Pop; în superstiții; îe) A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din) ~ A-i merge (cuiva) bine. 37 (Îe) A face ~ (cuiva sau la ceva) A rezista. 38 (Îae) A corespunde cerințelor unei sarcini, ale unei probe. 39 (Îe) A privi (sau a vedea, a zări) pe cineva din ~ A privi (sau a vedea etc.) În întregime figura cuiva. 40 (D. haine, culori; îe) A-l prinde (pe cineva) la ~ A i se potrivi. 41 (Îe) A(-i) lua (cuiva) ~ța A apărea brusc înaintea cuiva. 42 (Fam; îe) A(-i) da (sau a trage) la ~ A lovi peste figură. 43 (Fam; îe) A(-și) sparge ~ța A (se) lovi (grav) la față (1). 44 (Înv; îe) A pieri (sau a scădea, a trece, a se ofili) la ~ A îmbătrâni. 45 (Îe) A-și întoarce ~ța (de la cineva) A nu mai vrea să știe de cineva. 46 (Înv; îla) Cu ~ curată Integru. 47 (Îe) A scăpa cu ~ (sau ~ța) curată A scăpa fără neplăceri dintr-o situație dificilă. 48 (Îe) A da ~ (cu cineva) A se întâlni (cu cineva). 49 (Rar; îae) A înfrunta (pe cineva). 50 (Îvp; îe) A avea (sau a-și face) ~ la cineva A merita recunoștința cuiva. 51 (Îae) A căuta favoarea cuiva 52 (Pop; rar; îe) A scoate în ~ A face cunoscut. 53 Obraz. 54 Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. 55 (Îlav) Cu ~ța în sus Pe spate. 56 (În imprecații; îal) Mort. 57 (Pop; îe) Nici în dos, nici în ~ În nici un fel. 58 (Pop; îe) A da dos la ~ A fugi. 59 (Adesea complinit prin „de om”, „pământeană” sau „muritoare”) Om. 60 (Îvp) Persoană. 61 (Înv; îlav) Pre (pe) ~ De persoană. 62 (Adesea complinit de „cinstită”, înv „crăiască” sau, irn, „simandicoasă”) Persoană cu rang înalt. 63 (Îs) ~ bisericească Cleric (1). 64 (Tlg; înv) Ipostază. 65 (Grm; înv) Persoană. 66 Fizionomie (1). 67 (Trs; îe) A face fețe A se strâmba. 68 (Îe) A schimba (sau a face) fețe(-fețe) A-și schimba fizionomia sau culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.). 69 (Îae) A se tulbura. 70 (Îs) Om (sau taler) cu două fețe Ipocrit. 71 (Înv) Formă (1). 72 (Înv) Aparență (1). 73 (Înv; îe) A nu cunoaște ~ța A nu fi părtinitor. 74 Culoare (1). 75 (Nob; îs) Fețe sperioase Culori vii. 76 (Înv; îs) Hârtie fețe Hârtie colorată. 77 (Înv; d. obiecte, mai ales mătăsuri; îe) A juca (în) fețe (sau a schimba ori a face fețe) A-și schimba reflexele, culorile. 78 (D. obiecte; îe) A da ~ A colora. 79 (D. obiecte; îe) A da (sau a scoate) ~ A face în așa fel încât să arate bine. 80 (D. o țesătură) A-i ieși ~ (la soare, la spălat etc.) A se decolora. 81 (Îvp; îe) A-i veni (iarăși) ~ța (sau a prinde ~) A se însănătoși. 82 (Îvp; îcs) De-a fețele Joc de copii, în care doi dintre participanți, „dracul” și „îngerul”, trebuie să ghicească „fețele” (nume de flori) pe care și le-au dat ceilalți. 83 (Bot; îc) ~ța-mâței Tapoșnic (Galeopsis ladanum). 84 (Bot; reg; îae) Cânepiță (Galeopsis speciosa). 85 (Bot; reg; îae) Lungurică (Galeopsis tetrahit). 86 (Bot; reg; îae) Urzică-moartă (Lamium album). 87 (Bot; reg; îc) ~n~ Clocoței (Clematis integrifolia). 88 (Bot; reg; îae) Pufuliță (Epilobium hirsutum). 89 Partea de dinainte a unui obiect. 90 Partea de deasupra a unui obiect. 91 (Mat) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru. 92 (Mat) Fiecare dintre planele care formează un diedru. 93 Suprafață (a apei, a pământului etc.). 94-95 (Îlav; îls) (Pe) ~ța pământului (În) lume. 96 (Rar; îlav) Din ~ța pământului La nivelul solului. 97 (Îe) A pieri (sau a se prăpădi, a se stinge, a se șterge, a se duce) de pe ~ța pământului A muri. 98 (Îae) A dispărea (fară urmă). 99 (Pop; îs) ~ de arie Suprafața netedă a ariei¹ (1) Cf fățare (1). 100 (Trs; îs) ~ța casei Podea (din lut) la casele țărănești. 101 (Îlav) La ~ța locului Acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 102 (Pop) Scândură lată și groasă a calului dulgheresc. 103 Aspect (1). 104 Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 105 Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. 106 (Îoc „dos”) Partea finită, expusă vederii, a unei țesături. 107 Obiect care se pune peste alt obiect, spre a-l acoperi. 108 (Îs) ~ de masă Bucată de material textil, plastic etc. cu care se acoperă o masă (când se mănâncă sau ca ornament) Si: (reg) măsărița, (reg) măsai, (îrg) pănzătură, (înv) pomeselnic. 109 (Îs) ~ de pat Cuvertură. 110 (Îs) ~ de pernă Învelitoare de pânză în care se îmbracă perna. 111 (Îs) ~ de plapumă Învelitoare de pânză în care se îmbracă plapuma. 112 (Îae) Partea ornamentată, de deasupra, a plapumei. 113 (Îs) ~ța unei monede Avers. 114 Prima pagină a fiecărei file. 115 (Îvp) Pagină. 116 Fațadă (2). 117 (Îs) ~ța dealului (sau a muntelui etc.) Parte a dealului (a muntelui etc.) orientată spre Soare sau spre sud. 118-119 (Înv; îs) ~ța Soarelui (sau a lunii) Razele Soarelui (sau ale lunii). 120 (Înv; îs) ~ța vântului Suflul vântului.

grijă sf [At: VARLAAM, C. 228 / V: ~je / Pl: ~ji și, rar, ~je / E: bg грижа] 1 Neliniște simțită de cineva la gândul unei eventuale primejdii sau al unor întâmplări neplăcute care ar putea avea loc Si: îngrijorare. 2 (Îlav) Cu (mare) ~ Cu mare băgare de seamă. 3 (Pop ; îla) Cu (mare) ~ Care inspiră grijă (1). 4 (Îlav) Fără ~ Fără nici un gând neliniștitor. 5 Atenție (încordată) ca lucrurile să se desfășoare în bune condiții și să nu se întâmple ceva rău. 6 (Îe) A avea (de) ~ A băga de seamă. 7 (Îe) A avea ~ A se îngriji. 8 (Îe) A da (sau a lăsa) în ~ja cuiva ori de (sau în) ~ (să...) A recomanda atenției, îngrijirii cuiva. 9 (Îlav) Cu (mare) ~ Cu mare băgare de seamă. 10 Preocupare să nu i se întâmple ceva rău cuiva. 11 Supraveghere a cuiva sau a ceva. 12 Interes viu pentru ocrotirea cuiva sau a ceva. 13-14 Străduință (cu măsuri luate din vreme) ca ceva să se facă bine sau ca cineva să aibă toate cele necesare. 15 (Îlav) Despre ~ja ... În ceea ce privește... 16 (Îlv) A purta de ~ A se îngriji. 17 (Mol; mpl) Pomenire făcută pentru morți. 18 (Pfm; îe) A intra la ~ji A începe să fie îngrijorat.

revanșa vr [At: BARCIANU / Pzi: ~șez / E: fr revancher] A întoarce cuiva binele sau răul făcut Si: a-și lua revanșa, a plăti.

VÂRÎ, vâr, vb. IV. 1. Tranz. A băga, a introduce. ◊ Expr. A-i vârî cuiva (ceva) pe gât = a sili pe cineva să accepte un lucru împotriva voinței, interesului sau plăcerii sale. A-i vârî cuiva (ceva) în cap = a) a face pe cineva să priceapă bine un lucru; b) a face pe cineva să creadă ceea ce nu este adevărat; c) a sugera cuiva ceva. A-și vârî nasul în ceva (sau undeva, în toate) sau a-și vârî nasul unde nu-i fierbe oala = a se amesteca, a interveni (inoportun) în ceva (sau undeva, în toate) sau în lucruri care nu-l privesc. A-și vârî (sau a-i vârî cuiva) mințile în cap = a-și da bine seama (sau a face să-și dea seama) de urmările faptelor sale; a se cuminți sau a se face să se cumințească. A vârî vrajbă (sau zâzanie, intrigă etc.) = a provoca (cu intenție) neințelegeri, ură, intrigi; a învrăjbi. ♦ A înfige, a împlânta. ♦ A investi bani, capital. 2. Tranz. A face (pe cineva) să intre undeva (de bunăvoie sau forțat). ◊ Expr. A vârî pe cineva (de viu) în groapă (sau în mormânt, în pământ) = a) a pricinui moartea cuiva, a omorî pe cineva cu zile; b) a cauza cuiva supărări foarte mari. A vârî (pe cineva) în boală (sau în toate bolile, în sperieți, în toți sperieții, în groază, în răcori) = a speria tare (pe cineva); a îngrozi, a înspăimânta, a înfricoșa. A vârî (pe cineva) la închisoare (sau la pușcărie) = a face să fie închis, întemnițat. 3. Refl. A intra, a se băga în... ◊ Expr. A se vârî sub pielea cuiva = a câștiga (prin mijloace nepermise) încrederea, protecția sau dragostea cuiva. ♦ Tranz. A face ca cineva să fie angajat sau a angaja într-un serviciu. ♦ A se înghesui. ◊ Expr. A se vârî în sufletul cuiva = a plictisi pe cineva, manifestând un interes sau o simpatie prea stăruitoare, prea insistentă, agasantă. ♦ A se amesteca între alții (intervenind într-un sens oarecare). – Din sl. vreti.

A VÂRÎ vâr tranz. 1) (obiecte) A face să intre înăuntru; a băga; a introduce. ◊ A-i ~ cuiva (ceva) pe gât a forța pe cineva să facă ceva contra voinței sale. A-i ~ cuiva (ceva) în cap a) a face pe cineva să înțeleagă bine ceva; b) a-i insufla cuiva ceva. A-și ~ (sau ~ cuiva) mințile în cap a se cuminți sau a cuminți pe cineva. 2) (persoane) A face pe cineva să intre undeva benevol sau forțat. 3) (animale) A mâna, a băga înăuntru. ~ vacile în ocol. ◊ ~ pe cineva (de viu) în groapă (în mormânt sau în pământ) a-i amărî viața cuiva; a omorî. /<sl. virĕti

REVANȘA vb. I. refl. A-și lua revanșa. ♦ A întoarce cuiva binele sau (ironic) răul făcut. [P.i. 3,6 -șează, ger. -șînd. / < fr. revancher].

BĂGA, bag, vb. I. I. 1. Tranz. A introduce, a vîrî un lucru sau o ființă în..., la... sau sub... ◊ Expr. A băga (ceva) în gură = a mînca. A-și băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva). A-și băga mințile în cap = a-și da bine seama de urmările faptelor sale; a se cuminți. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva); b) a face (pe cineva) să creadă (ceva). A-și băga nasul în ceva (sau undeva, în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva, în toate). A-și băga mîna în foc pentru cineva = a garanta pentru cinstea cuiva. ♦ A face să intre (izbind); a înfige, a împlînta. 2. Refl. și tranz. A intra sau a face să intre într-un loc; a (se) duce în... (sau sub...). L-a băgat într-o odaie foarte curată (CARAGIALE). ◊ Expr. (Refl.) A se băga în cineva (sau în sufletul cuiva, în ochii cuiva) = a se apropia prea tare de cineva; a plictisi pe cineva cu prezența, cu insistențele. A se băga (sau a intra) sub pielea cuiva = a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. (Tranz.) A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în pămînt) = a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. A băga oile în lapte = a separa oile de miei, pentru a le mulge. A băga în lanțuri (sau în fiare) = a lega; a încătușa. II. 1. Tranz. A investi o sumă de bani (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. A introduce, a înainta o cerere sau o plîngere. 3. Tranz. (În expr.) A băga zîzanie (sau vrajbă, intrigă etc.) = a provoca discordie; a învrăjbi. 4. Refl. A se angaja într-un serviciu. Du-te și te bagă undeva slugă (RETEGANUL). ♦ Tranz. A pune pe cineva într-o slujbă, a da pe cineva la o meserie. 5. Refl. A se prinde, a se angaja să facă ceva. ♦ A se amesteca într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere. 6. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație neplăcută, dificilă. La grea nevoie m-a băgat iar spînul (CREANGĂ). ◊ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă (de ceva). A băga (pe cineva) în boală sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase = a tulbura (pe cineva); a înspăimînta, a îngrozi. A băga rufele în boală = a spăla rufele prost, de mîntuială. A băga (pe cineva) în răcori (sau în sperieți) ori a-i băga cuiva frica (sau fiori) în oase sau a băga spaima în cineva = a umple pe cineva de spaimă, de groază. (Reg.) A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui pe cineva. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) = a observa, a da atenție (cuiva sau la ceva). A băga de seamă = a avea grijă (de ceva); a fi atent (la ceva); a remarca, a observa (ceva). Bag seamă = observ; mi se pare.

BINEFACERE, binefaceri, s. f. 1. Faptă bună, ajutor dat cuiva. 2. Folos, avantaj. – Din bine¹ + facere (după lat. benefacere).

VÂRÎ, vâr, vb. IV. 1. Tranz. A băga, a introduce. ◊ Expr. A-i vârî cuiva (ceva) pe gât = a sili pe cineva să accepte un lucru împotriva voinței, interesului sau plăcerii sale. A-i vârî cuiva (ceva) în cap = a) a face pe cineva să priceapă bine un lucru; b) a face pe cineva să creadă ceea ce nu este adevărat; c) a sugera cuiva ceva. A-și vârî nasul în ceva (sau undeva, în toate) sau a-și vârî nasul unde nu-i fierbe oala = a se amesteca, a interveni (inoportun) în ceva (sau undeva, în toate) sau în lucruri care nu-1 privesc. A-și vârî (sau a-i vârî cuiva) mințile în cap = a-și da bine seama (sau a face să-și dea seama) de urmările faptelor sale; a se cuminți sau a face să se cumințească. A vârî vrajbă (sau zâzanie, intrigă etc.) = a provoca (cu intenție) neînțelegeri, ură, intrigi; a învrăjbi. ♦ A înfige, a împlânta. ♦ A investi bani, capital. 2. Tranz. A face (pe cineva) să intre undeva (de bunăvoie sau forțat). ◊ Expr. A vârî pe cineva (de viu) în groapă (sau în mormânt, în pământ) = a) a pricinui moartea cuiva, a omorî pe cineva cu zile; b) a cauza cuiva supărări foarte mari. A vârî (pe cineva) în boală (sau în toate bolile, în sperieți, în toți sperieții, în groază, în răcori) = a speria tare (pe cineva); a îngrozi, a înspăimânta, a înfricoșa. A vârî (pe cineva) la închisoare (sau la pușcărie) = a face să fie închis, întemnițat. 3. Refl. A intra, a se băga în... ◊ Expr. A se vârî sub pielea cuiva = a câștiga (prin mijloace nepermise) încrederea, protecția sau dragostea cuiva. ♦ Tranz. A face ca cineva să fie angajat sau a angaja într-un serviciu. ♦ A se înghesui. ◊ Expr. A se vârî în sufletul cuiva = a plictisi pe cineva, manifestând un interes sau o simpatie prea stăruitoare, prea insistentă, agasantă. ♦ A se amesteca între alții (intervenind într-un sens oarecare). – Din sl. vreti.

BĂGA, bag, vb. I. (În opoziție cu scoate, uneori în concurență cu pune, adesea sinonim cu vîrî, de care totuși se deosebește prin faptul că acesta din urmă exprimă de obicei o introducere forțată în ceva) I. (Avem a face cu imaginea concretă a introducerii unui lucru sau a intrării cuiva într-un spațiu mărginit) 1. Tranz. (Cu privire la un lucru, mai rar la o ființă; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «la» sau «sub») A pune, a introduce, a vîrî (într-un spațiu închis sau acoperit). Băgau în forjă o bucată... de oțel și apoi o scoteau cu cleștele, roșie. PAS, L. I 72. Plin de bucurie luă Petru pușculița, o băgă sub șerpar și plecă. RETEGANUL, P. II 62. Moșneagul degrabă îl prinde [purcelul], îl bagă în traistă așa plin de glod... cum era. CREANGĂ, P. 75. ◊ Absol. Omul care-i urît Nici la moară n-are rînd, Dar omul care-i frumos, Cînd ajunge, bagă-n coș. HODOȘ, P. P. 58. ◊ Expr. A băga (ceva) în gură (mai ales în construcții negative) = a îmbuca, a mînca. Șez la masă să mănînc, Bag în gură cu suspin, Pun la inimă venin. ȘEZ. I 107. A(-și) băga (ceva) în cap = a pricepe bine (ceva), a se-pătrunde (de ceva). Iară Mihai adună toate sfaturile lor și le băgă în cap; apoi se puse pe lucru. ISPIRESCU, M. V. 10. Băgat-ai în cap vorbele mele? – Da, stăpîne! CREANGĂ, P. 208. (Absol.) Bagă-n cap și înțelege. TOMA, C. V. 470. A-și băga mințile în cap = a se cuminți, a-și da bine seama de urmările faptelor sale. A băga (cuiva ceva) în cap = a) a face (pe cineva) să priceapă bine (ceva), să se convingă (de ceva). Arendașul se arătă zorit să-i bage... în cap ce trebuia să facă. PAS, L. I 22; b) a face (pe cineva) să creadă (ceva neadevărat). Cine ți-a mai băgat în cap și asta? ▭ Lui Euristeu... îi băgase în cap Iunona că Ercule... are să-l dea jos de pe scaunul împărăției. ISPIRESCU, U. 33. A-și băga nasul în ceva (sau undeva sau în toate) = a se amesteca în ceva (sau undeva sau în toate). A băga (pe cineva) în (sau la) buzunar = a înfunda (pe cineva), a-i închide gura, a-l pune în imposibilitate de a mai replica ceva. A băga (pe cineva) în sîn = a arăta (cuiva) dragoste mare. Nu-ncetezi de a-l ocări... – Ei, ba nu cumva ai vrea să-l bag în sîn și să-l cocolesc. ALECSANDRI, T. 600. Măi bădiță Gherasim, Eu de drag te-aș băga-n sîn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ (Determinarea locală e focul, apa sau alt lichid) Mîna-n valuri că băga, Mreana-n mînă-o apuca. ALECSANDRI, P. P. 29. (Expr.) A(-și) băga mîna-n foc pentru cineva = a garanta (cu toată convingerea) pentru cinstea cuiva. (Rar) A-și băga mîna în sînge = a face moarte de om. [Altădată] omul... nu-și băga mîna în sînge pentru vreo apărare. CONACHI, P. 296. A-și băga capul în foc = a-și pune viața în primejdie. Dar singur el a tot zorit Să-și bage capu-n foc; S-omoare p-un flăcău la joc. Și-i dus de-atunci fugit. COȘBUC, P. I 229. A băga (pe cineva) la apă v. apă. ◊ (Urmat de determinări locale introduse prin prep. «prin», «printre», «pe (sub)» și arătînd spațiul (îngust sau acoperit) prin care se bagă ceva sau cineva) Bag mîna printre gratii. ♦ (Determinarea locală indică un corp solid) A face să intre (izbind), a vîrî, a împlînta. Îl izbi de pămînt și-l băgă în țărînă pînă-n glezne. EMINESCU, N. ♦ (Cu intervertirea determinărilor) A înfige. A băgat puiul în frigare. 2. Tranz. (Cu privire la oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în» sau «la», «înlăuntrul», «sub» sau de adverbe de loc) A face să intre într-un spațiu închis sau acoperit (uneori înșelînd sau amăgind), a duce, a mîna în... (sau sub... ). Bagă vitele sub (sau în) șură! ▭ L-a băgat într-o odaie foarte curată. CARAGIALE, O. III 63. Nu putea să bage înlăuntrul ogrăzii și dobitoacele. DRĂGHICI, R. 101. Nu ți-e milă și păcat! De la.părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. ◊ Expr. A băga pe cineva (de viu) în mormînt (sau în groapă sau în pămînt) = a omorî pe cineva cu zile, a pricinui moartea cuiva; fig. a cauza cuiva supărări mari. David al meu are de gînd să mă bage de vie în mormînt cu apucăturile lui. CREANGĂ, A. 32. (Refl.) Că nimic nu ți-am greșit, Mîndruță, nici c-un cuvînt; Că dacă ți-aș fi greșit, De viu m-aș băga-n pămînt. HODOȘ, P. P. 97. A băga (subînțeles «boii» sau «vitele») la (sau în) plug sau în cîrd cu cineva = a se întovărăși (cu cineva) spre a-și face arătura sau a paște vitele în comun; fig. a se asocia, a-și face de lucru cu cineva. Vei ști că vultureștenii nu s-au mai învoit anu ăsta la arendașul de-aici, din pricină că le-a pus învoieli prea grele și s-au dus la Căldărușa. Tattău i-acum acolo, ară. A băgat la plug cu Petrea Mazîlu. SANDU-ALDEA, D. N. 229. Ține minte, în tot vacul, Și nu-ți băga-n cîrd cu dracul. PANN, P. V. III 25. Pînă nu bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul (= pînă nu lucrezi sau nu stai (mai multă vreme) împreună cu cineva, nu-i poți cunoaște firea). A băga oile în lapte = a despărți oile de miei, primăvara, și a începe a le mulge, spre a face brînză. (Refl. pas.) Bărbații ies la cîmp, la stînă. Astăzi se înțarcă mieii și oile se bagă în lapte. EMINESCU, N. 142. (Familiar) A băga (pe cineva) sub covată v. covată. (Determinat prin «în (sau la) temniță sau închisoare», «la ocnă», «la răcoare», «la umbră») A închide, a întemnița. În temniți vrut-au să mă bage. BENIUC, V. 103. Haide, nene, că ne bagă în pușcărie! PAS, L. I 42. Mă băgară frumușel la umbră. RETEGANUL, P. V 83. ♦ (Determinat prin «în lanțuri», «în fiare») A lega. A ieșit Bujor în țară, Bate, pradă, nu omoară, Pe ciocoi îi bagă-n fiară. ALECSANDRI, P. P. 156. 3. Refl. (Despre oameni sau animale; urmat de determinări locale introduse prin prep. «în», «sub», «între», «printre», «după» sau de adverbe de loc) A intra, a se vîrî într-un loc (îngust sau acoperit sau într-o mulțime, uneori cu intenția de a se ascunde sau de a dispărea). Plecară pe cale, vrînd să se bage undeva, să doarmă pe noapte. RETEGANUL, P. II 34. Are nărav că, cum intră în casă, mai întîi se bagă după cuptor. RETEGANUL, P. V 41. Fiul craiului... se potrivește spinului și se bagă în fîntînă. CREANGĂ, P. 205. Craiul însă, vrînd să-l ispitească... se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs... iese înaintea fecioru-său pe altă cale și se bagă sub un pod. CREANGĂ, P. 185. Rămîi, brazdă, după plug, Că eu de astăzi mă duc Și mă bag în codrii verzi, De astăzi nu mă mai vezi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. Printre lume se băga, De mă-sa s-apropia. TEODORESCU, P. P. 525. ◊ Expr. A se băga în ochii cuiva = a se vîrî în cineva cu multă insistență (mai ales spre a-i dovedi ceva, spre a-l convinge despre ceva). Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului?... Nu-ți paie lucru de șagă! Și mă băgăm în ochii moșneagului și făceam un tărăboi, de se strînsese lumea ca la comedie împrejurul nostru. CREANGĂ, A. 57. A Se băga în (sau, mai rar, la) cineva sau în sufletul cuiva = a se vîrî, a se îndesa în cineva; a nu mai slăbi pe cineva. Cînd s-au arătat acea măguiață (= mogîldeață) neagră pe la miezul nopții și se tot băga la dînsul, s-au înfricoșat foarte și au fugit. SBIERA, P. 148. Iaca dulcețile, cucoană!-... Da nu te băga așa în sufletu meu, că doar n-ai să mă-nghiți... stăi colo. ALECSANDRI, T. 923. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva = a se insinua, a căuta să cîștige încrederea sau dragostea cuiva. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «prin» și arătînd spațiul deschis prin care intră sau trece cineva) Cînd pe ușă se băga, El ișlicul dezbrăca. BIBICESCU, P. P. 333. ♦ (Regional, urmat de determinări introduse prin prep. «la», «pe la», «pînă la») A se abate. După ce se-nseră, porni cătră casă, dar, fiind întunerec și fiindu-i frică să meargă acasă, se băgă pînă la nașul. RETEGANUL, P. I 70. Și la crîșmă se băga Și vin cerea o oca. BIBICESCU, P. P. 286. II. (Avem a face cu imagini abstracte și cu sensuri figurate) 1. Tranz. (Cu privire la o sumă de bani, un capital) A angaja, a investi (într-o marfă, într-o întreprindere). 2. Tranz. (Mai ales popular, cu privire la o plîngere sau la o cerere) A introduce, a înainta (autorităților competente). Am băgat plîngere la tribunal. Am băgat actele. 3. Tranz. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «între» sau «printre», în expr.) A băga zîzanie (sau zîzanii), intrigă (sau intrigi), vrajbă etc.= a provoca discordie, a semăna vrajbă, a face intrigi (între două sau mai multe persoane), a învrăjbi. Iuga [moșierul] a cerut revizorului școlar să-i caute un om cu care să se poată înțelege și care să nu-i mai bage zîzanie între țărani. REBREANU, R. I 96. Celelalte zeițe băgară zîzanie printre toți craii elenilor. ISPIRESCU, U. 10. 4. Refl. (Cu diverse determinări care indică o ocupație, o meserie) A se angaja într-un serviciu. Micluț... se băgase cioban la părinții lui But. DUMITRIU, N. 204. O femeie săracă veni la curtea împărătească să se bage slujnică. ISPIRESCU, L. 184. ◊ Expr. A se băga la stăpîn = a) a se tocmi ca om de serviciu la cineva. (Eliptic) Bine, zise baba,¹ eu am lipsă de slugă, să umble la capre; bagă-te la mine. RETEGANUL, P. III 36. Cine se bagă fără tocmeală iese fără socoteală (= cine nu stabilește de la început condițiile unui angajament nu capătă, la sfîrșit, ceea ce i se cuvine). ◊ Tranz. L-a băgat argat. ▭ Alții fuseseră băgați la fierărie, la tîmplărie. PAS, Z. I 254; b) fig. a-și lua angajamente care-l pun (pe cineva) la discreția altuia (fără să-și fi dat seama despre aceasta de la început). Pentru bani luai bătrîn Și mă băgai la stăpîn. PANN, P. V. II 126. ◊ (Expr.) A băga (pe cineva) în pîine v. pîine. ◊ Tranz. (Popular, determinat prin «la oaste» sau «cătană», «în cătănie», «în cătane») A lua (pe cineva) la armată, a înrola. (Refl.) Frunză verde nucă sacă, Nu găsesc bade să-mi placă; Că badea de mi-a fost drag In cătane s-a băgat. HODOȘ, P. P. 215. 5. Refl. (Determinat printr-un conjunctiv) A se prinde, a se angaja (să facă ceva). ♦ (Mai ales în Munt. uneori eliptic) A se amesteca (într-o discuție, într-o chestiune, într-o afacere). Amu, primam zice că el nu se bagă, că să-mi iau hîrtia înapoi. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A se băga în vorbă = a intra în vorbă. Se băga iar în vorbă Știulete Constandin. PAS, L. I 125. 6. Tranz. (Cu privire la persoane; urmat de determinări abstracte introduse prin prep. «în» sau «la») A aduce (pe cineva) într-o situație neplăcută, dificilă. A băga pe cineva în bucluc. A băga în încurcătură. A băga în datorii. ▭ Acuma căuta iară, în tot feliul, să-l bage în alt necaz și mai mare, că nu putea privi cu ochi buni starea cea fericită a băiatului. SBIERA, P. 77. Ea vrea să-l bage în ispită. ISPIRESCU, U. 97. Dragul meu tovarăș, la grea nevoie m-a băgat iar spînul. CREANGĂ, P. 234. ♦ Expr. A băga (pe cineva) la (o) idee = a face (pe cineva) să se teamă de ceva, a-i strecura în suflet teama și îngrijorarea de ceva. A băga (pe cineva) în boală (sau în boale sau în toate boalele) sau a(-i) băga (cuiva) boala în oase= a) a tulbura (pe cineva) sufletește, a-l face să-și piardă cumpătul, a-l impresiona puternic. Cînd [zîna] se uita la cineva, cu ochii ei ceia mari și negri ca murele, îl băga în boale. ISPIRESCU, L. 78. Mîndră, mîndruleana mea... Ochii tăi mă bagă-n boală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23; b) a umple (pe cineva) de spaimă, a îngrozi. (Refl., rar) Cum l-au zărit popa, s-au băgat în toate boalele și s-a temut să-i deschidă poarta. SBIERA, P. 11. A băga rufele în boală v. boală. A băga (pe cineva) în răcori (sau în toate răcorile), în sperieți (sau în toți sperieții) în groază (sau în toate grozile morții), în spaimă sau a-i băga (cuiva) frica sau fiori în oase sau a băga spaima în cineva = a umple (pe cineva) de spaimă, de groază, de frică; a speria, a îngrozi, a înfricoșa (pe cineva). Spaimă-n domni băga Chivără Roșie. BENIUC, V. 153. Pe copii îi bagă-n sperieți. PAS, L. I 18. De ce a băgat el în răcori, gîndești, pe toți împărații și pe papa de la Roma? CARAGIALE, O. I 91. Se năpusti asupra ei un lup, cu niște ochi turbați și zgîiți, de băga fiori în oase. ISPIRESCU, L. 17. A băga cuiva (de) vină = a acuza, a învinui, a învinovăți pe cineva. Nimănui vină nu-i bag, Fără prostului de cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. ◊ Refl. Du-te, Alisandre, nu mai sta, că de ce stați de-aia vă băgați în primejdie. DUMITRIU, B. F. 135. 7. Tranz. (În expr.) A băga în seamă (pe cineva sau ceva) sau (învechit și popular) a băga seamă cuiva (sau de ori la ceva sau cineva) = a observa, a da atenție (cuiva sau unui lucru); a lua în seamă (ceva sau pe cineva); p. ext. a cinsti, a stima. [Zgripsorul] a trecut fîlfîind spre cuibul său fără a mă băga în samă. SADOVEANU, N. F. 47. O învăță tot ce trebuia să știe... ca să nu fie urîtă și nebăgată în seamă de ceilalți fii de împărați. ISPIRESCU, L. 13. Și mai fost-au chemați încă: crai, crăiese și-mpărați, oameni în samă băgați. CREANGĂ, P. 279. De mă-sa s-apropia, Nimeni seamă nu-i băga. TEODORESCU, P. P. 525. De lacrămi n-aș băga seamă, Că le șterg cu-a mea năframă, Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. A băga de seamă sau (rar) a băga seamă că... = a lua seama, a avea grijă (de ceva), a fi atent (la ceva), a remarca, a observa (ceva). Abia tîrziu am băgat de seamă neclintirea plutelor mele. SADOVEANU, N. F. 66. El, supărat, plecă înainte, fără a băga de seamă că barba și părul îi albise. ISPIRESCU, L. 9. Cît pentru străinul brunet, el părea că nu bagă seamă că e lîngă o frumuseță și nu se uita. NEGRUZZI, S. I 37. (Absol.) Bagă de seamă, nu-l scăpa pe jos. DUMITRIU, B. F. 132. Trebuie să băgăm bine de seamă, căci dușmanul are o mie de mijloace... CAMILAR, TEM. 57. (Cum) bag seamă (sau seama) = după cît mi se pare, pare-mi-se, pasămite. Bag seamă, căpitanul a isprăvit repertorul. VLAHUȚĂ, la TDRG. Frunză verde și iar verde, Ce mi-i dor nu se mai vede, Nu se vede, nu s-aude, – Bag seamă n-are de unde; Că s-au tare depărtat Și de mine ș-a uitat. HODOȘ, P. P. 85.

INTERES, interese, s. n. 1. Preocuparea de a obține un succes, un avantaj; rîvna de a satisface anumite nevoi, acțiunea de a acoperi unele trebuințe. Romanii trec Dunărea și atacă pe daci și din interese economice. IST. R.P.R. 36. Avea treburi și interese și peste Dunăre. GALACTION, O. I 111. Oracole viclene, de interes dictate. ALEXANDRESCU, M. 32. ♦ Avantaj, folos, profit. El urmărește un interes cu dumneavoastră. SADOVEANU, P. M. 33. Pentru celelalte interese nu-ți prea bați capul. NEGRUZZI, S. I 63. (Expr.) Interesul poartă fesul v. fes. ◊ (Uneori în construcție cu verbul «a avea») N-avea nici un interes să-și sporească vîrsta cu doi ani. SADOVEANU, E. 92. ◊ Loc. prep. În interesul cuiva = spre folosul, spre binele cuiva. Reforma bănească se face în interesul întăririi alianței clasei muncitoare cu țărănimea muncitoare. HOT. R. B. 19. A venit în București în interesul unui... client. C. PETRESCU, Î. II 214. ◊ Loc. adj. De interes general (sau public) = de importanță socială, util colectivității. Societatea este de interes public, este în serviciul populației, și mersul ei nu trebuie să fie perturbat. PAS, Z. IV 175. A-și face interesele = a-și vedea de treburile proprii, a fi preocupat numai de foloasele lui personale. Ce interes am? = pentru ce să... ◊ (Jur.; în expr.) Daune interese = sumă de bani cuvenită pentru repararea unui prejudiciu. 2. Dorință de a cunoaște și a înțelege pe cineva sau ceva; înțelegere și simpatie față de cineva sau de ceva. Interesul și dragostea pentru țările de democrație populară sînt comune tuturor oamenilor sovietici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2121. Totdeauna în atenția și interesul pe care ni-l arată un nou cunoscut, sufletul nostru găsește o plăcere, o sete irezistibilă de a se dezvălui. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Se uita... cu interes ori așa numai la un portret. EMINESCU, N. 37. ◊ Expr. A purta cuiva interes = a avea grijă, a se interesa de cineva. 3. Calitatea de a deștepta atenția prin importanța, frumusețea, varietatea lucrului, a problemei, a acțiunii etc.; atracție. Povestire plină de interes. – Pl. și: (învechit) interesuri (RUSSO, O. 57).

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.