ACHINGIU, achingii, s. m. (În evul mediu, în Imperiul Otoman) Călăreț turc care trăia din prada de război. – Din tc. akincı.

ALBINĂRIT s. n. 1. Apicultură. 2. (În evul mediu, în Țara Românească) Dare reprezentând a zecea parte din mierea și ceara produse. – Albină + suf. -ărit.

ALCAZAR, alcazare, s. n. Palat fortificat, foarte ornamentat, de origine maură, construit în evul mediu în principalele orașe spaniole. – Din fr., sp. alcazar.

ALCHIMIE s. f. Chimia din evul mediu, în cadrul căreia se continuă și se amplifică practicile meșteșugărești ale antichității de obținere a unor produse, ca sticlă, coloranți, metale etc., adesea cu presupuse puteri miraculoase. – Din fr. alchimie, lat. alchemia.

ALODIAL, -Ă, alodiali, -e, adj. Care aparține alodiului, care se referă la alodiu. ◊ Pământ alodial = proprietate seniorială în evul mediu. [Pr.: -di-al] – Din fr. allodial.

ALODIU s. n. (În evul mediu, în Apusul și Centrul Europei) Proprietate funciară liberă, scutită de orice sarcini de vasalitate. – Din lat. allodium.

ANGARA, angarale, s. f. 1. (În evul mediu, în Moldova și în Țara Românească) Nume generic dat obligațiilor în muncă impuse țărănimii. 2. (Mai ales la pl.) Sarcină, greutate materială, necaz, belea. [Var.: angărie s. f.] – Din ngr. angaria.

ARMAȘ, armași, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Dregător domnesc, însărcinat cu paza temnițelor, cu aplicarea pedepselor corporale și cu aducerea la îndeplinire a pedepselor capitale. 2. (În sintagma) De-a armașul = numele unui joc de copii în care un participant aplică celorlalți lovituri la palmă cu o batistă înnodată. – Armă + suf. -aș.

ARMURĂ, armuri, s. f. 1. Echipament metalic pentru protecția individuală a unui războinic din antichitate și din evul mediu. 2. Mod de împletire a firelor de urzeală cu firele de bătătură într-o țesătură. 3. Înveliș protector al unui cablu electric. 4. Totalitatea semnelor de alterație așezate la începutul unui portativ, care indică tonalitatea lucrării muzicale respective; armătură. – Din fr. armure.

ASTROLOGIE s. f. (În antichitate și în evul mediu) Prezicere a viitorului pe baza studierii poziției și mișcării aștrilor, a constelațiilor sau a unor fenomene cerești. – Din fr. astrologie, lat. astrologia.

AVAR², -Ă, avari, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație turcică așezată în Câmpia Panoniei în timpul marilor migrațiuni ale popoarelor de la începutul evului mediu. 2. Adj. Care aparține avarilor (1), privitor la avari. – Din fr. Avares, lat. Avarus.

BARBAR, -Ă, barbari, -e, s. m. și f. 1. Nume dat, în antichitate, de greci și de romani oricui nu era grec sau roman. 2. (La m. pl.) Nume generic pentru popoarele care au năvălit la începutul evului mediu în Europa; (și la sg.) persoană care făcea parte dintr-un asemenea popor. 3. Fig. (Adesea adjectival) Persoană necivilizată, cu purtări grosolane. ♦ Persoană cu atitudine și comportare inumană, crudă, sălbatică. ♦ (Adverbial) În mod crud, sălbatic, grosolan. – Din fr. barbare, lat. barbarus.

BOMBARDĂ, bombarde, s. f. Mașină de război cu care, în evul mediu, se aruncau bolovani sau alte proiectile grele asupra fortificațiilor. ♦ Tun de calibru mare; balimez. – Din fr. bombarde.

BRICOLĂ, bricole, s. f. Mașină de război asemănătoare cu balista, folosită mai ales în evul mediu. – Din fr. bricole, it. briccola.

BULĂ, bule, s. f. 1. Bășică de aer sau de gaz aflată în masa unui lichid sau a unui solid. 2. Sferă, glob (mic) de metal, de sticlă etc. 3. (În antichitate și în evul mediu) Pecete de aur, de argint sau de plumb, care se atașa unui act pentru a-l autentifica; p. ext. act care purta o astfel de pecete. ◊ Bulă papală = act oficial emis de papi. – Din fr. bulle, lat. bulla.

BURGRAV, burgravi, s. m. (În Germania, în evul mediu) Titlu dat conducătorului unui burg; persoană care purta acest titlu. – Din fr. burgrave.

CANCELAR, cancelari, s. m. 1. Șeful guvernului în unele state. ◊ Cancelar federal = șeful guvernului în Austria și în Germania. 2. Șeful cancelariei și al arhivei regale sau imperiale în evul mediu. ♦ Șeful cancelariei unei reprezentante diplomatice sau al unui consulat. – Din lat. cancellarius.

CAPITAȚIE, capitații, s. f. Impozit, sub formă de cote fixe, perceput, în evul mediu, pe fiecare cap de locuitor. – Din fr. capitation, lat. capitatio.

CARTĂ, carte, s. f. 1. Nume dat (în evul mediu) actelor destinate a consemna unele privilegii și libertăți fundamentale ale unor clase sau pături sociale și a servi drept constituție unui stat. 2. Manifest cuprinzând revendicările unei organizații politice, sociale, profesionale etc. 3. Act care stă la baza organizării și funcționării unei organizații internaționale. Carta Organizației Națiunilor Unite. – Din fr. charte, lat. charta.

CATAPULTĂ, catapulte, s. f. 1. Mașină de război, folosită mai ales la atacul cetăților, care servea, în antichitate și la începutul evului mediu, la aruncarea pietrelor sau a butoaielor cu substanțe inflamabile asupra inamicului. 2. Dispozitiv pentru lansarea unei aeronave care, la decolare, trebuie să atingă o viteză mare pe un spațiu redus. 3. Dispozitiv pentru aruncarea din avion a pilotului împreună cu scaunul sau cu cabina, în vederea parașutării lui în caz de pericol. – Din fr. catapulte, lat. catapulta.

CAVALER, cavaleri, s. m. 1. (În Roma antică) Membru al ordinului ecvestru, inferior ordinului senatorial. ♦ (În evul mediu, în apusul și în centrul Europei) Titlu nobiliar conferit, inițial pentru fapte de arme, de rege sau de un reprezentant al lui. 2. Titlu dat unei persoane dintr-un ordin cavaleresc, laic sau religios. 3. Titlu onorific conferit, în unele țări, posesorului anumitor decorații importante. 4. Persoană având titlul de cavaler (1-3). 5. Călăreț. 6. (Adesea adjectival) Om plin de abnegație, generos și nobil; om amabil, binevoitor, îndatoritor. 7. (Pop.) Tânăr necăsătorit, holtei, burlac. ◊ Cavaler de onoare = tânăr necăsătorit care însoțește pe miri la cununie. – Din rus. kavaler (< fr.).

CĂLĂRAȘ, călărași, s. m. 1. (La pl., în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Corp militar de slujitori auxiliari ai domniei; (și la sg.) membru al acestui corp militar. ♦ (Înv.) Ostaș de cavalerie. 2. Coardă de rod la vița de vie, scurtată la 4-6 muguri și plasată călare pe coarda de doi ani. – Călare + suf. -aș.

CĂMARĂ, cămări, s. f. 1. Încăpere mică în care se păstrează alimente. 2. (Înv.) Cameră, odaie. ◊ Cămară domnească = (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova): a) totalitatea veniturilor domniei, provenite din vămi, ocne și impozite indirecte, deosebite de veniturile vistieriei; b) (rar) monetărie. – Probabil lat. *camara în loc de cam(m)ara „cameră” (< gr.).

CĂMĂRAȘ, cămărași, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș care avea în grijă odăile domnului, în special cămara domnească. ♦ (Înv.) Intendent la o mănăstire. – Cămară + suf. -aș.

CĂMINAR, căminari, s. m. Slujitor însărcinat, în evul mediu, în Moldova și apoi în Țara Românească, cu perceperea unor dări (la început numai pe vânzarea cerii). – Camănă (înv. „dare anuală asupra băuturilor alcoolice” < sl.) + suf. -ar.

CEAȘNIC, ceașnici, s. m. (În evul mediu, în Moldova) Paharnic. – Din sl. ceašnikŭ.

CEATĂ, cete, s. f. 1. Grup (neorganizat) de oameni, adunați de obicei în vederea unui scop comun. ♦ (Urmat de determinări) Grămadă de animale (de același fel). 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Grup de organizare specială, militară și fiscală, alcătuit din subalternii de la sate ai dregătorilor domnești; pâlc (2), stol (2); trupă înarmată și organizată. – Din sl. četa.

CEAUȘ, ceauși, s. m. 1. Funcționar inferior la turci, care îndeplinea funcția de ușier, de curier sau de aprod (1) al curții. 2. Nume dat, în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, unor funcționari publici: a) șef al unei cete de slujitori; b) căpetenie de surugii; c) căpetenia vânătorilor domnești; d) aprod (3). 3. (Înv.) Om de serviciu la sinagogă. – Din tc. çavuș.

CLUCER, cluceri, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Dregător care se ocupa cu aprovizionarea curții domnești. – Din sl. kliučari.

CNEZAT, cnezate, s. n. Formă de organizare politică de tip statal (la români și la slavi) în evul mediu bazată pe autoritatea cneazului; teritoriu stăpânit de un cneaz. – Cneaz + suf. -at.

COLON¹, coloni, s. m. 1. (În Imperiul Roman și în evul mediu în Europa) Muncitor agricol care, inițial liber, muncea un pământ luat în arendă de la marii proprietari, mai târziu începe să fie legat de pământ, să plătească dijmă și să presteze corvezi. 2. (Înv.) Colonist. – Din fr. colon, lat. colonus.

COLONAT s. n. (În Imperiul Roman și în evul mediu în Europa) Formă de relații sociale caracterizată prin legarea din ce în ce mai strânsă a colonilor¹ de pământul pe care îl lucrau și pentru care plăteau proprietarilor dijmă. – Din lat. colonatus, fr. colonat.

COMIS, comiși, s. m. Mare dregător în Moldova și în Țara Românească, în evul mediu, care avea în sarcina sa caii și grajdurile curții domnești, precum și aprovizionarea cu furaje. – Din ngr. kómis.

CORTES s. n. 1. (În evul mediu, în Spania și Portugalia) Organe reprezentative pe stări. 2. Denumire a parlamentului în Portugalia (până în 1911) și în Spania. – Cuv. sp.

DARDĂ, darde, s. f. (Înv.) Suliță scurtă, armată cu un vârf de oțel, pentru împuns sau pentru aruncat, folosită în evul mediu. ♦ (Rar) Săgeată. – Din pol. darda.

DARE, dări, s. f. Acțiunea de a da². ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu dare de mână = înstărit, bogat. ♦ Dare de seamă = raport, referat asupra unei activități, unei gestiuni etc. într-o anumită perioadă; prezentare critică a unei scrieri literare sau științifice, recenzie; relatare (în ziare) a unor fapte, întâmplări etc. Dare la semn = tragere la țintă. Dare în judecată = chemare a unei persoane în fața unei instanțe judecătorești în calitate de pârât. Dare la lumină = publicare, tipărire. Dare pe față (sau în vileag) = divulgare, demascare. ♦ (În evul mediu, la români) Nume generic pentru obligațiile în bani și în natură; impozit. – V. da².

DELIBAȘĂ, delibași, s. m. (În evul mediu, în epoca fanariotă) Șeful gărzii domnești, căpetenia deliilor. – Din tc. delibașa.

DELNIȚĂ, delnițe, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Parte din hotarul moșiei satului care se afla în stăpânirea ereditară a unei familii de țărani ce locuiau în satul respectiv; jirebie. 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Parte dintr-o anumită subîmpărțire structurală a pământului satului. Patru delnițe de fânaț. 3. (Înv. și reg.) Fâșie îngustă și lungă de teren situată într-o luncă sau pe un delușor; p. ext. moșie, proprietate. – Cf. ucr. dil’nyc’a.

DENAR, denari, s. m. Monedă romană, de obicei de argint, în greutate de circa patru grame. ♦ Unitate monetară în unele țări europene, în evul mediu. [Var.: dinar s. m.] – Din lat. denarius, it. denaro.

DESPOT, despoți, s. m. 1. (În antichitate și în evul mediu) Conducător cu puteri discreționare; tiran. ♦ Fig. Persoană excesiv de autoritară, care, în acțiunile sale, nu ține seama de alții, care vrea să-și impună cu orice preț voința. 2. (În Imperiul Bizantin) Guvernator autonom al unei provincii, al unui ținut. [Acc. și: despot] – Din ngr. despótis, fr. despote.

EDICT, edicte, s. n. 1. (În Roma antică) Act prin care un magistrat făcea cunoscute normele de drept și formele juridice aplicate în timpul magistraturii lui. 2. (În antichitate și în evul mediu) Decret important cu caracter normativ dat de un monarh sau de o autoritate bisericească superioară cu privire la o anumită problemă. – Din lat. edictum, germ. Edikt.

ELIXIR, elixire, s. n. 1. Băutură cu proprietăți miraculoase pe care o căutau, în evul mediu, alchimiștii pentru a obține viață veșnică; p. ext. (azi) băutură scumpă, aleasă. 2. (Fam.) Soluție alcoolică cu conținut variabil de zahăr și cu diverse esențe sau extracte de plante medicinale (servind ca medicament). [Pr.: -gzir] – Din fr. élixir.

EȘAFOD, eșafoduri, s. n. Platformă construită în evul mediu în piețe publice, pe care erau executați condamnații la moarte; p. ext. condamnare la moarte, mai ales prin tăierea capului. [Pl. și: eșafoade] – Din fr. échafaud.

EȘAFOD, eșafoduri, s.n. (În evul mediu) Platformă în piețele publice, pe care erau executați condamnații la moarte.

EV, evuri, s. n. (Livr.) Perioadă din istoria omenirii cu anumite trăsături specifice. ◊ Evul mediu = perioadă din istoria omenirii cuprinsă între antichitate și epoca modernă. – Din lat. aevum.

FEUDĂ, feude, s. f. (În evul mediu) Moșie, domeniu, provincie pe care vasalul le primea în stăpânire de la seniorul său, în schimbul anumitor obligații și pe care o lucra cu țăranii iobagi; fief. [Acc. și: feudă. – Var.: (înv.) feud s. n.] – Din it. feudo.

FIEF, fiefuri, s. n. (În evul mediu) Feudă; drept de proprietate asupra unei feude. ♦ Fig. Zonă de influență absolută sau preponderentă. Fief electoral. – Din fr. fief.

FLAGELARE, flagelări, s. f. Acțiunea de a flagela și rezultatul ei; biciuire. ♦ Pedeapsă aplicată în antichitate și în evul mediu; practică rituală ascetică în diverse religii; flagelație. – V. flagela.

FLEȘĂ, fleșe, s. f. 1. Acoperiș foarte înalt, în formă de piramidă sau de con, folosit, mai ales în evul mediu, la construcțiile monumentale ale bisericilor. 2. Partea din spate a afetului unui tun. 3. Procedeu ofensiv la scrimă, constând din deplasarea energică și rapidă a corpului înainte. – Din fr. flèche.

FRAMEE, framei, s. f. (În evul mediu, la popoarele germanice) Lance de luptă de înălțimea unui om, cu vârful în forma unei frunze de laur, ascuțit și tăios. – Din fr. framée.

GĂITAN, găitane, s. n. 1. Fir de metal sau șiret (împletit ori răsucit) de lână, mătase etc., cusut ca ornament la unele obiecte de îmbrăcăminte. ◊ Expr. (Fam.; adverbial) A merge găitan = (despre acțiuni, activități) a merge, a decurge, a evolua bine. 2. (înv.) împletitură făcută din găitane (1), care înlocuia platoșa în oastea Moldovei din evul mediu. [Pr.: gă-i-. – Var.: găietan s. n.] – Din tc. gaytan.

GĂLEATĂ, găleți, s. f. 1. Vas de lemn, de metal etc. de forma unui trunchi de con cu baza mare în partea superioară, cu toartă, folosit pentru transportul (și păstrarea) unor lichide, unor materiale granulare sau pulverulente etc.; conținutul acestui vas; căldare. ◊ Expr. A ploua (sau a turna) cu găleata = a ploua foarte tare, torențial. 2. Veche măsură de capacitate pentru lapte, cereale etc., a cărei valoare a variat în timp, pe regiuni și pe substanțe; conținutul acestei măsuri. 3. Dijmă în grâne care se percepea în evul mediu, în țările române. – Lat. galleta.

GELEP, gelepi, s. m. Negustor oriental din evul mediu care cumpăra vite din Țările Române spre a le vinde la Constantinopol. – Din tc. celep.

GHILDĂ, ghilde, s. f. 1. Asociație economică, politică și religioasă, constituită în apusul Europei, la începutul evului mediu. 2. Asociație de negustori (pe bresle), constituită în Europa, în evul mediu. – Din fr. guilde.^[1] corectat(ă)

GONFALON, gonfaloane, s. n. Steag de război în evul mediu, cu partea liberă despicată în trei sau patru cozi. – Din fr. gonfalon.

GOȘTINĂ, goștini, s. f. (În evul mediu în Țara Românească și în Moldova) Dare care se percepea în oi, porci sau vaci. – Et. nec.

GOTIC, -Ă, gotici, -ce, adj. Al goților, privitor la goți. ◊ Scriere gotică sau litere gotice, alfabet gotic = scriere, litere sau alfabet cu caractere colțuroase, întrebuințate, în evul mediu, în apusul Europei, astăzi mai ales în Germania. Stil gotic = stil arhitectural apărut în sec. XII în Europa occidentală, caracterizat prin predominarea formelor arhitectonice înalte și zvelte, prin arcuri și bolți ogivale, prin contraforturi, prin vitralii și prin numărul mare de sculpturi în piatră. Artă gotică = formă de artă răspândită în Europa începând din sec. XII. ♦ (Construit) în stil gotic. – Din fr. gothique, lat. gothicus.

HAIDUCIE, haiducii, s. f. 1. Luptă armată a unor cete de haiduci (1) împotriva asupritorilor, frecventă la sfârșitul Evului Mediu în țările românești și în Peninsula Balcanică. 2. Viață sau îndeletnicire de haiduc (1). 3. Purtare, deprindere de haiduc (1). – Haiduc + suf. -ie.

HAN¹, hani, s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de conducătorii mongoli și preluat de suveranii multor țări din Orient; persoană care avea acest titlu; han-tătar. – Din tc. hān.

HANAP s. n. Cupă din lemn, metal etc. bogat ornamentată, folosită în evul mediu pentru băut. – Din fr. hanap.

HANSĂ, hanse, s. f. Asociație, companie comercială occidentală în evul mediu. – Din germ. Hansa, fr. hanse.

HATMAN, hatmani, s. m. (În evul mediu) 1. Boier de divan în Moldova, care era însărcinat de domn cu comanda întregii oștiri, având în același timp și funcția de pârcălab și portar al Sucevei; mare spătar; titlu purtat de acest boier. 2. Titlu purtat de marii comandanți ai oștilor polone și ai celor căzăcești; persoană având acest titlu. [Acc. și: hatman] – Din pol. hetman.

HÂNSAR, hânsari, s. m. Ostaș călare fără leafă (în evul mediu, în Moldova) care era răsplătit din prada luată de la dușmani. – Et. nec.

HERALD, heralzi, s. m. Dregător la curțile suveranilor din evul mediu, care avea sarcina de a purta insignele monarhilor sau ale principilor, de a anunța începutul turnirelor și numele învingătorilor, de a transmite declarațiile de război etc. – Din lat. heraldus. Cf. fr. héraut.

HIDALGO s. m. Titlu purtat, în evul mediu, de unii nobili spanioli; persoană care purta acest titlu. – Din fr., sp. hidalgo.

HONVED, honvezi, s. m. Nume purtat de soldații din infanteria maghiară în evul mediu și de soldații din armata pedestră austro-ungară. – Din magh. honvéd „militar teritorial”.

HRISOV, hrisoave, s. n. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Act domnesc care servea ca titlu de proprietate, de privilegiu etc.; ispisoc. – Din ngr. hrisóvuilon „bulă de aur”.

HUZMET, huzmeturi, s. n. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) 1. Dar omagial, plocon; p. gener. dar. 2. Slujbă, funcție; p. ext. rang. 3. Venitul unor dări, ca vinăriciul, oieritul¹ etc., sau venitul ocnelor și al vămilor. – Din tc. hizmet.

ILIȘ, ilișuri, s. n. Impozit care se percepea în Moldova, în evul mediu, asupra cerealelor. – Din magh. élés „gustare”.

INTERDICT, interdicte, s. n. Pedeapsă dată în evul mediu de autoritatea bisericii catolice, prin care se interzicea temporar unui preot, unei biserici, unei regiuni sau unei țări să oficieze cultul divin sau să participe la el. – Din lat. interdictum.

ÎMPĂMÂNTENI, împământenesc, vb. IV. 1. Tranz. (În evul mediu, în țările românești) A acorda cuiva (printr-un act domnesc) calitatea și drepturile de pământean. V. naturaliza. 2. Refl. A se stabili într-un loc, a se integra în viața localnicilor. 3. Tranz. și refl. Fig. (Despre obiceiuri, idei etc.) A face să prindă sau a prinde rădăcini; a (se) introduce, a (se) generaliza. – În + pământean.

ÎNVESTI, învestesc, vb. IV. Tranz. A acorda cuiva în mod oficial un drept, o autoritate, o demnitate, o atribuție: (în evul mediu) a da cuiva învestitura. – Din fr. investir, lat. investire.

JELER, jeleri, s. m. Nume dat în evul mediu țăranilor fără pământ sau cu pământ puțin din Transilvania, care munceau pe moșiile nobililor, dar care nu aveau regimul juridic al iobagilor. – Din magh. zsellér.

JITNICER, jitniceri, s. m. (În evul mediu, în Moldova) Dregător care avea grijă de magaziile cu grâne ale curții domnești. [Var.: jicnicer, jignicer s. m.] – Jitniță + suf. -ar.

JUDECI, judecesc, vb. IV. Tranz. și refl. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) A (se) elibera din rumânie, a (se) transforma în țăran liber. – Din judec.

JUDECIRE s. f. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Acțiunea de a (se) judeci. – V. judeci.

JUPAN, jupani, s. m. Titlu dat în evul mediu, în țările române, celor mai de seamă boieri și dregători; persoană care avea acest titlu. – Din sl. županŭ.

LANDGRAF, landgrafi, s. m. Titlu dat unui principe german în evul mediu. – Din fr. landgrave.

LECTICĂ, lectici, s. f. Un fel de pat sau de scaun, purtat de cai sau de oameni, întrebuințat ca mijloc de locomoție în antichitatea romană, în evul mediu și (astăzi) în unele țări orientale; litieră. [Acc. și: lectică] – Lat. lectica.

LEFEGIU, lefegii, s. m. 1. Nume dat mercenarilor din țările române în evul mediu. 2. (Pop. și fam.) Salariat; funcționar. – Din tc. ulûfeci.

LOGOFĂT, logofeți, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu de mare dregător în ierarhia boierilor români, membru al sfatului domnesc; persoană care deținea acest titlu. ◊ Mare logofăt = (în Moldova) întâiul boier de divan, care conducea cancelaria domnească și, în lipsa domnului sau a mitropolitului, prezida divanul; (în Muntenia) unul dintre cei mai de seamă boieri de divan, urmând după ban. Logofăt al doilea = locțiitorul marelui logofăt. Logofăt al treilea = secretarul marelui logofăt. Logofăt de obiceiuri = dregător având atribuții de maestru de ceremonii. Logofăt de taină (sau domnesc) = secretar particular al domnului. Logofăt de vistierie = secretar al vistieriei domnești. ♦ Șeful cancelariei domnești. 2. (Înv.) Secretar, scriitor într-o cancelarie; grămătic, diac, pisar, copist. 3. Vătaf (la o moșie boierească). – Din ngr. logothétis.

LORD, lorzi, s. m. (În Anglia) 1. (În evul mediu) Mare proprietar funciar; (în prezent) titlu nobiliar ereditar sau conferit de monarh; persoană care poartă acest titlu. 2. Membru al camerei superioare a parlamentului. Camera Lorzilor. 3. Termen care intră în componența titlului oficial purtat de unii înalți demnitari. – Din engl., fr. lord.

LUCRU, lucruri, s. n. I. Tot ceea ce există (în afară de ființe) și care este conceput ca o unitate de sine stătătoare; obiect. ◊ Lucru în sine = noțiune a filozofiei lui Kant desemnând realitatea obiectivă, existentă independent de cunoașterea noastră, care, deși percepută sub formă de reprezentare, nu poate fi cunoscută în esența ei. (Jur.) Lucru imobil (sau nemișcător) = lucru care, în mod natural sau prin voința omului, nu poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. Lucru mobil (sau mișcător) = lucru care poate fi strămutat dintr-un loc într-altul. ◊ Expr. Lucru rău (sau prost), se spune, familiar, unei persoane (sau despre o persoană) de care suntem nemulțumiți sau care nu e bună de nimic. ♦ Bun care aparține unei persoane sau unei colectivități; p. gener. obiect, bun. II. 1. Activitate (fizică sau intelectuală) întreprinsă pentru realizarea unui scop; muncă, treabă; acțiune, faptă. ◊ Front de lucru = porțiune dintr-o construcție la care lucrează concomitent mai multe formații de lucru, echipate cu materialele și utilajele necesare. ◊ Loc. adj. De lucru = a) în care se lucrează. Zile de lucru; b) cu care se lucrează, folosit la treabă. Haine de lucru; c) întrebuințat la lucru, folosit într-o activitate. Metodă de lucru. ◊ Expr. A avea de lucru = a) a avea treabă, a fi (foarte) ocupat; b) A avea o ocupație, a fi în slujbă; c) (reg.) a avea de luptat, a avea dificultăți (cu cineva). A nu avea de lucru = a) a nu avea, a nu găsi ce sau unde să muncească; b) se spune când cineva nu-și vede de treabă sau face un lucru nelalocul lui, nepotrivit. A pune (pe cineva) la lucru = a sili (pe cineva) să muncească. A-și face de lucru (cu cineva sau cu ceva) = a) a-și pierde vremea cu o treabă lipsită de importanță sau cu o persoană care creează dificultăți; a părea că lucrează; b) a-și crea singur încurcături. A fi în lucru = a fi în curs de fabricare, de executare, de elaborare. Lucru în (sau pe) bandă = organizare a producției în care obiectele de realizat se deplasează (continuu sau cu intermitență) cu ajutorul unei benzi rulante. Lucru în lanț = mod de organizare a producției în care obiectul care se lucrează se deplasează ritmic în raport cu echipele specializate de muncitori. (Ist.) Lucru domnesc = obligație pe care o aveau în evul mediu țăranii dependenți din țările române și care consta în prestații de muncă în folosul domnitorului. (Fiz.) Lucru mecanic = energie dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări. 2. Ceea ce se efectuează, rezultatul muncii. III. 1. Chestiune, problemă. 2. Situație, fapt, fenomen; (la pl.) întâmplare, eveniment. ◊ Expr. Lucru de nimic = fapt lipsit de importanță, ceva fără însemnătate. Lucru mare = a) ceva rar, deosebit, realizare de valoare; b) (adverbial; cu valoare intensivă) S-a necăjit lucru mare; c) (determinând un adjectiv, îi dă valoare de superlativ) Frumos, lucru mare. – Din lucra (derivat regresiv).

MAJORDOM, majordomi, s. m. (În Franța, în evul mediu) Intendent al domeniilor regale și al palatului; p. gener. persoană însărcinată cu administrarea unui palat (regal sau princiar); p. ext. șeful personalului de serviciu din casele nobililor sau ale marilor bogătași. – Din fr. majordome.

MARGRAF, margrafi, s. m. Titlu purtat în evul mediu de unii principi germani, ale căror principate erau (sau fuseseră cândva) mărci³; persoană care avea acest titlu. [Var.: marcgraf s. m.] – Din germ. Markgraf, fr. margrave.

MAUR, -Ă, mauri, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte din populația băștinașă care locuia în antichitate în nord-vestul Africii; persoană făcând parte din populația arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii și o parte a Spaniei. 2. Adj. Care aparține maurilor, privitor la mauri; mauresc, moresc. [Pr.: ma-ur] – Din lat. Maurus, germ. Maure, fr. maure.

MĂSCĂRICI, măscărici, s. m. 1. Actor de comedie în teatrul popular (de circ, de bâlci etc.) care execută și numere de acrobație, muzicale, de dresură etc.; saltimbanc, paiață, clovn. ♦ Epitet depreciativ pentru un om neserios, ridicol. 2. (În evul mediu) Persoană angajată la curțile regale sau senioriale pentru a amuza asistența; bufon. – Măscări + suf. -ici.

MEDELNICER, medelniceri, s. m. Titlu dat în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova, boierului care turna domnului apă ca să se spele pe mâini, punea sarea și servea bucatele; boier care avea acest titlu. – Medelniță + suf. -ar.

MEDIEVAL, -Ă, medievali, -e, adj., s. f. pl. 1. Adj. Care aparține evului mediu, privitor la evul mediu, al evului mediu. ♦ (Substantivat) Om din evul mediu. 2. S. f. pl. (Tipogr.) Litere care imită scrierea din evul mediu. [Pr.: -di-e-] – Din fr. médiéval.

MEDIEVISM s. n. (Rar) 1. Medievistică. 2. Interes, înclinare pentru evul mediu. [Pr.: -di-e-] – Din fr. médiévisme.

MEDIEVIST, medieviști, s. m. Istoric care se ocupă cu studiul evului mediu. [Pr.: -di-e-] – Din fr. médiéviste.

MEDIEVISTICĂ s. f. Ramură a istoriei care se ocupă cu studiul evului mediu. [Pr.: -di-e-] – Medievist + suf. -ică.

MEGIEȘ, -Ă, megieși, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (În evul mediu, în Moldova și în Țara Românească) Țăran liber, stăpân de pământ. ◊ (Adjectival) Țăran megieș. 2. S. m. și f., adj. (Pop.) Vecin. [Pr.: -gi-eș] – Din scr. medjaš, magh. megyés.

MEHMENDAR, mehmendari, s. m. (Turcism; în evul mediu, în Moldova și în Țara Românească). 1. Boier (sau funcționar) care însoțea în călătorie pe domn sau o persoană oficială de rang înalt, îngrijindu-se de găzduirea lor. 2. Comisar special însărcinat cu aprovizionarea. – Din tc. mihmandar.

MENESTREL, menestreli, s. m. Poet și muzicant din Franța evului mediu, adesea ambulant, care cânta și recita versuri acompaniindu-se cu un instrument; p. gener. cântăreț popular. – Din fr. ménestrel.

MIJLOC, (I 2) mijlocuri, (II) mijloace, s. n. I. 1. Punct care se găsește la egală depărtare de două extreme; centru; loc aflat în interiorul unui spațiu, la oarecare distanță de margine. ◊ Loc. adj. De mijloc = situat între limita superioară și cea inferioară; mijlociu. ◊ Loc. adv. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. ◊ Loc. prep. Prin mijlocul... = printre. Din mijlocul... = dintre. În mijlocul... = între². ◊ Expr. A fi la mijloc = a fi în cauză, în joc. A fi ceva la mijloc = a fi ceva nelămurit, necunoscut la baza unui lucru. A se pune (sau a sta) la mijloc = a interveni între două persoane care se ceartă, pentru a le împiedica să se încaiere; a media într-un conflict. A-și pune capul (sau gâtul) la mijloc = a fi sigur de cele ce afirmă; a garanta. 2. Nume dat anumitor părți ale unor obiecte situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv. 3. Parte a corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brâu. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). 4. (Înv.) Mediu¹, ambianță. 5. Moment situat la aceeași depărtare de începutul și sfârșitul unei acțiuni, al unei perioade de timp; jumătate. ◊ Loc. adv. La mijloc = între două momente; între un moment trecut și cel prezent. ◊ Loc. prep. În mijlocul... = în cursul..., în toiul..., în puterea... ♦ (Înv.) Veacul (sau vârsta) de mijloc = evul mediu. ♦ Parte a unei acțiuni, a unei narațiuni etc. situată între începutul și sfârșitul ei. 6. (Înv. și pop.) Ceea ce are calitatea, valoarea situată între o limită superioară și alta inferioară. ◊ Loc. adj. De mijloc = mijlociu, potrivit, mediocru. (Expr.) Cale (sau drum) de mijloc = poziție intermediară între două extreme, soluție moderată sau de compromis; atitudine ponderată. II. 1. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva pentru un anumit scop; p. ext. cale, metodă, procedeu. ♦ Chip, fel. ♦ Posibilitate, putință. 2. (Concr.; la pl.) Unelte, utilaj. ◊ Mijloace de muncă = totalitatea mijloacelor materiale cu ajutorul cărora oamenii acționează asupra obiectelor muncii, modificându-le potrivit scopului urmărit de ei. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă pe care oamenii le folosesc în procesul de producere a bunurilor materiale. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 3. (Concr.) Avere, bani, resurse, fonduri. [Acc. și: mijloc] – Lat. medius locus.

MISTER¹, mistere, s. n. 1. Ceea ce este (încă) necunoscut, neînțeles sau nedescoperit; taină; secret. 2. Dogmă creștină pe care biserica o consideră inaccesibilă rațiunii omenești. 3. (La pl.) Ritualuri religioase în Grecia și Roma antică la care participau doar cei inițiați. 4. (La pl.) Lucrare dramatică specifică evului mediu, cu caracter religios sau laic, reprezentată cu prilejul unor sărbători (religioase). [Var.: (înv.) misteriu s. n.] – Din fr. mystère, lat. mysterium.

MODERN, -Ă, moderni, -e, adj. Care aparține timpurilor apropiate de vorbitor; recent, actual; care este în pas cu progresul actual; care aparține unei epoci posterioare antichității. ◊ Istoria modernă = a) (în trecut) epoca de la sfârșitul evului mediu, cuprinsă între 1453 (căderea Constantinopolului) și Revoluția Franceză din 1789; b) (curent) epocă cuprinsă între Revoluția Franceză din 1789 și Unirea din 1918. Limbă modernă = limbă vie, vorbită efectiv de o populație actuală. ♦ (Despre învățământ) Care acordă importanță, preferință disciplinelor umaniste. ♦ Conform cu moda zilei. – Din fr. moderne, it. moderno.

MOȘNEAN, moșneni, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Țăran liber, posesor în devălmășie al unei proprietăți de pământ moștenite de la un străbun comun; moștean, răzeș. 2. (Înv.) Moștenitor, succesor. 3. (Înv. și reg.) Băștinaș. – Cf. moștean.

MUCARER, mucareruri, s. n. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) 1. Firman de confirmare a domnilor români de către Poarta Otomană. 2. Sumă de bani plătită Porții Otomane de către domnii țărilor românești, începând din sec. XVII, pentru a obține la fiecare trei ani reînnoirea domniei. – Din tc. mukarrer.

MUMBAȘIR, mumbașiri, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujbaș însărcinat cu încasări și cu execuții fiscale. [Var.: bumbașir s. m.] – Din tc. mübașir.

MUSCHETAR, muschetari, s. m. Soldat infanterist înarmat cu muschetă în timpul evului mediu; nobil care făcea parte din corpul de cavalerie în serviciu la curtea regilor Franței. – Din fr. mousquetaire.^[1]

MUSCHETĂ, muschete, s. f. Armă de foc portativă din evul mediu, cu fitil, asemănătoare cu archebuza. [Var.: muschet s. n.] – Din fr. mousquet.

NEAM, neamuri, s. n., adv. I. S. n. 1. Popor, națiune. ◊ Loc. adv. De neam (sau de neamul lui) sau neam de... = de origine, de naționalitate. ◊ Expr. De tot neamul sau de toate neamurile = de toate naționalitățile; p. ext. de toate felurile, de toate speciile. A-și trage neamul din... = a proveni de la..., a se trage din... ♦ Seminție; trib; populație. 2. Totalitatea persoanelor înrudite între ele prin sânge sau prin alianță; persoană care face parte din aceeași familie cu cineva (în raport cu acesta); rudă. ◊ Expr. De neam (bun, mare etc) = dintr-o familie nobilă sau dintr-o familie de oameni corecți, cumsecade. Neam prost = om bădăran, mitocan. A fi neam după Adam sau a fi neam (de) a cincea (sau a șasea, a noua) spiță = a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă de loc cu cineva. 3. (Înv. și pop.) Rând de oameni din aceeași generație; generație. ◊ Expr. Neam de neamul meu (sau tău etc.) sau neam de neam = a) (în propoziții afirmative) din tată în fiu, din moși-strămoși, din generație în generație; b) (în propoziții negative) nimeni din familia mea (sau ta etc.). ♦ (Înv. și reg.) Partea de țarină pe care o lucrează o familie. 4. (La pl.; în evul mediu) Mulțime de boieri; clasă boierească; familie boierească; descendenți ai unor boieri mari. 5. Categorie de oameni care au aceeași profesiune sau anumite însușiri ori interese comune. 6. Specie, gen, varietate, fel, soi. ◊ Neamul omenesc = genul uman, omenirea. II. Adv. (Reg. și fam.) Deloc, câtuși de puțin, nimic. – Din magh. nem.

NEMEȘ, -Ă, nemeși, -e, s. m. și f. (Adesea adjectival) 1. Denumire dată în Moldova, în evul mediu, stăpânilor de pământ fără titluri nobiliare. 2. Denumire dată în Transilvania, în evul mediu, nobililor mici și mijlocii; p. ext. denumire dată membrilor clasei stăpânitoare. – Din magh. nemes.

NEUMĂ, neume, s. f. Semn de notație muzicală fără portativ, folosit în Evul Mediu în cântarea liturgică. ♦ Parte dintr-o frază muzicală religioasă care constă în prelungirea melodiei pe ultima silabă a unui cuvânt sau care se executa fără cuvinte, prin vocalizare. – Din fr. neume.

NIZAM, (I) nizamuri, s. n., (II) nizami, s. m. I. S. n. (în evul mediu, în țările române). 1. Denumire dată statutului unei bresle în care se specificau drepturile și îndatoririle membrilor acesteia. 2. Normă de lucru fixată printr-un regulament. II. S. m. Soldat turc în termen. – Din tc. nizam.

OBADĂ, obezi, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn încovoiat care, împreunate, alcătuiesc partea circulară a unei roți de lemn (la car, la căruță, la moară etc.); p. gener. partea circulară a unei roți de lemn (peste care se montează șina). ♦ Partea periferică a roții unui autovehicul, peste care se montează cauciucul. 2. (La pl.) Instrument de tortură în evul mediu, alcătuit din două bucăți de lemn având fiecare câte o scobitură în formă de semicerc și care, închizându-se, imobilizau picioarele sau mâinile osândiților sau ale robilor; p. ext. cătușe, fiare. ◊ Expr. A pune (în) obezi = a subjuga. [Var.: (înv. și reg.) obeadă s. f.] – Din sl. obedŭ.

OBOROC, oboroace, s. n. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Danie. 2. Măsură de capacitate de 44 sau de 22 de ocale, folosită în trecut. ♦ Vas mare de formă cilindrică, larg la gură, făcut de obicei din scoarță de tei, care servește ca unitate de măsură pentru cereale sau pentru păstrarea și transportul acestora; conținutul acestui vas. ◊ Expr. A pune (sau a ascunde, a ține etc.) ceva sub obroc = a feri ceva de văzul lumii, a ține ascuns, a ascunde bine ceva. 3. Coș de nuiele fără fund cu care se prind peștii. [Var.: obroc s. n.] – Din ucr. uborok.

OHABĂ, ohabe, s. f. (Înv.) 1. Moșie (ereditară) inalienabilă, scutită de impozite și de prestații. 2. Denumire a imunității boierești și mănăstirești în evul mediu, în Țara Românească. – Din sl. ohaba.

OIERIT¹ s. n. Dare în natură sau în bani percepută în evul mediu, în Țara Românească asupra oilor; impozit plătit pentru pășunatul oilor. [Pr.: o-ie-] – Oaie + suf. -ărit.

OMAGIU, omagii, s. n. 1. (În evul mediu) Ceremonie care cuprindea jurământul de credință și de supunere al unui vasal față de suzeranul său. 2. Manifestare (prin cuvinte, gesturi etc.) a credinței, respectului, admirației sau recunoștinței față de cineva; ofrandă, prinos. ◊ Expr. Omagiile mele = formulă de salut respectuos. – Din it. omaggio.

ORDALIE, ordalii, s. f. Mod de stabilire a dreptății sau a vinovăției părților în litigiu, caracteristic evului mediu, prin diferite probe (a focului, a apei clocotite și a fierului încins) sau prin duelul judiciar. [Acc. și: ordalie] – Din fr. ordalie, lat. ordalium.

PAHARNIC, paharnici, s. m. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu dat boierului de la curtea domnilor români care avea grijă de băutura domnului, iar în împrejurări deosebite sau la sărbători îl servea personal pe domn, gustând băutura înaintea acestuia pentru a se convinge că nu este otrăvită; boier care avea acest titlu; ceașnic. ♦ (Înv. și reg.) Cel care toarnă băutura în pahare la diferite ocazii. – Pahar + suf. -nic.

PAIR, pairi, s. m. Titlu purtat de marii vasali ai regelui în Franța și în Anglia în evul mediu. ♦ Membru (pe viață) al uneia dintre cele două camere legislative din Franța între 1815 și 1848. ♦ Titlu de noblețe în Marea Britanie, care conferă dreptul de membru al Camerei Lorzilor. ♦ Persoană care are (sau avea) unul dintre aceste titluri. [Pr.: per] – Din fr. pair.

PAJ, (1) paji, s. m. 1. (În evul mediu, mai ales în Europa apuseană) Tânăr nobil care se afla în serviciul unui senior, al unui rege, al unui principe etc. pentru a învăța meșteșugul armelor și pentru a se deprinde cu manierele de la curte; p. ext. copil de casă. 2. Pieptănătură feminină în care părul, lăsat lung pe umeri, este rulat la capete spre partea dinăuntru, imitând pieptănătura pajilor (1). [Var.: (înv.) pag s. m.] – Din fr. page, germ. Page.

PALADIN, paladini, s. m. (În evul mediu, în Europa apuseană) Nobil slujitor la palatul unor regi; p. ext. cavaler rătăcitor din evul mediu, în continuă căutare de aventuri eroice. ♦ Fig. Bărbat voinic, îndrăzneț, însuflețit de sentimente cavalerești. – Din fr. paladin, it. paladino.

PALATIN¹, palatini, s. m. Titlu dat, în evul mediu, în Europa, unui mare demnitar care îndeplinea anumite funcții la curte sau la palatul unui rege sau al unui mare senior; principe posesor al unui palatinat; guvernator al unei provincii în Germania sau în Polonia medievală; vicerege în Ungaria medievală; persoană care avea unul dintre aceste titluri. ♦ (Adjectival) Care aparține unui palatin¹ sau unui palatinat, privitor la un palatin¹ sau la un palatinat. – Din lat. palatinus, it. palatino, fr. palatin.

PAN², pani, s. m. Denumire dată (în evul mediu) nobililor polonezi sau, p. gener., marilor boieri români; persoană care purta acest titlu. – Din pol. pan.

PÂLC, pâlcuri, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul, componența) Grup mic și neorganizat de oameni; p. ext. grup de păsări, de animale, (rar) de plante sau de lucruri. ◊ Loc. adv. În pâlcuri sau pâlcuri-pâlcuri = în grup. ♦ Grămadă mică, adunătură de lucruri. 2. (Înv.) Unitate militară la sfârșitul evului mediu, în Moldova și în Țara Românească, corespunzătoare unui regiment, formată dintr-un anumit număr de ostași; stol, ceată. – Din sl. plŭkŭ.

PÂRCĂLAB, pârcălabi, s. m. 1. Titlu dat în evul mediu, în țările românești, persoanelor însărcinate cu conducerea unui județ, a unui ținut, a unei cetăți, având atribuții militare, administrative și judecătorești; persoană care purta acest titlu. 2. Administrator al satelor boierești și mănăstirești, în evul mediu; (mai târziu) primar (rural). ♦ Strângător de biruri, perceptor rural. 3. (Reg.) Comandant al unei închisori; temnicer. – Din magh. porkoláb.

PÂRGAR, pârgari, s. m. 1. (În evul mediu, în organizarea administrativă a țărilor românești) Membru în sfatul administrativ al unui oraș sau al unui târg (compus din 6 până la 12 persoane). 2. (Reg.; în vechea organizare administrativă) Vătășel la primărie. – Din magh. polgár.

PITAR, pitari, s. m. (În evul mediu în țările românești) Titlu dat boierului care se ocupa cu aprovizionarea cu pâine a curții domnești (și a oștirii) și cu supravegherea brutarilor domnești; boier care avea acest titlu. ◊ Mare (sau vel) pitar = boier de divan însărcinat cu supravegherea brutăriei domnești și care avea sub ordinile lui mai mulți pitari. – Pită + suf. -ar.

PIVNICER, pivniceri, s. m. 1. Persoană care are sub supravegherea sa o pivniță de vinuri; chelar. 2. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu dat boierului care avea în grijă viile și pivnițele domnești; persoană care purta acest titlu. – Pivniță + suf. -ar.

PIVNICERIT s. n. 1. Dare care se plătea în țările românești, în evul mediu, de către producătorii de vinuri. 2. Dreptul de a încasa pivniceritul (1). – Pivnicer + suf. -it.

PLAI, plaiuri, s. n. 1. Versant al unui munte sau al unui deal; creastă, culme, vârf al unui munte sau al unui deal; p. gener. munte, deal mare. 2. Regiune de munte sau de deal aproape plană, acoperită în general cu pășuni. 3. Drum (sau cărare) care face legătura între poala și creasta unui munte; potecă. 4. Regiune, ținut; (la pl.) meleaguri. 5. Subîmpărțire administrativă a județelor și a ținuturilor (mai ales a celor de munte) în evul mediu, în Țara Românească; plasă. – Et. nec.

PLASĂ¹, plase, s. f. I. 1. Împletitură cu ochiuri mari din fire textile, sintetice ori metalice, din care se fac diferite obiecte; obiect confecționat dintr-o astfel de împletitură; fileu. ◊ Plasă pescărească = unealtă de pescuit formată dintr-o rețea de fibre textile sau din material plastic. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) în plasă = a înșela, a amăgi, a seduce (pe cineva). 2. Împletitură cu ochiuri (din sfoară, sârmă etc.) care se așează în spatele porților de joc (la fotbal, handbal, polo, hochei etc.) pentru a opri obiectul de joc (mingea, pucul etc.) și pentru a pune în evidență cu ușurință marcarea punctului. II. 1. Parte dintr-o moșie în evul mediu, în Țara Românească, cuvenită unui proprietar. 2. Subdiviziune a unui județ, în vechea împărțire administrativă a țării; ocol. III. (Rar) Limbă de cuțit; tăiș. – Din sl. plasa.

PLATOȘĂ, platoșe, s. f. Armură de zale, de fier, de piele etc. de forma unui pieptar, cu care se îmbrăcau oștenii în antichitate și în evul mediu spre a se apăra de loviturile dușmanilor; cuirasă. – Et. nec.

PLĂIEȘ, plăieși, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească) Locuitor de la graniță însărcinat cu paza frontierei țării în părțile de munte; grănicer, străjer. 2. Locuitor de la munte; muntean. [Pr.: plă-ieș] – Plai + suf. -aș.

PLĂIEȘIE, plăieșii, s. f. (În evul mediu) Corpul, organizația plăieșilor. [Pr.: plă-ie-] – Plăieș + suf. -ie.

PLEBE s. f. 1. (În Roma antică) Categorie socială de oameni liberi fără o activitate permanentă, care trăiau din câștiguri întâmplătoare și din distribuții făcute de stat. 2. (În evul mediu) Pătura cea mai săracă a populației orășenești din apusul Europei, aflată în afara ierarhiei feudale și care, alături de țărănime, a avut un rol important în revoluțiile din sec. XVI-XVII. 3. (Livr.) Pătură socială fără drepturi, asuprită și exploatată; p. ext. mulțime, gloată. ♦ Fig. Categorie socială declasată; drojdia societății. – Din fr. plèbe, lat. plebs, -bis.

PLOCON, plocoane, s. n. 1. Dar omagial intrând în obligațiile vasalilor către Poartă sau ale supușilor către curtea domnească sau către stăpânul moșiei; (astăzi, fam.) dar, cadou (făcut adesea pentru un serviciu, o favoare). ◊ Expr. A duce (sau a aduce, a trimite etc. pe cineva) plocon (cuiva) = a prezenta pe cineva cuiva, a pune pe cineva în fața cuiva. ♦ Spec. Dar care se dă nașilor (la nuntă, la botez sau în anumite ocazii). 2. (Înv.) Jertfă, ofrandă. 3. (Și în sintagma plocon de nume) Denumire dată, în evul mediu, în țările române, unor dări sau daruri, devenite apoi obligații ale birnicilor. [Var.: poclon s. n.] – Din sl. poklonŭ.

PLOSCAR, ploscari, s. m. 1. Persoană care lucrează sau vinde ploști. 2. (În evul mediu, în țările românești) Ajutor de paharnic; cupar. 3. (Reg.) Vornicel. 4. Fig. Palavragiu, flecar; ploscaș. – Ploscă + suf. -ar.

PODINĂ, podini, s. f. 1. Pardoseală de scânduri la casă, la pod etc.; (înv. și reg.) fiecare dintre scândurile care alcătuiesc un tavan, un pavaj etc. ♦ (La pl.) Obligație, în evul mediu, a negustorilor (brașoveni) din Țara Românească de a întreține străzile din București pavate cu scânduri. ♦ (La pl.) Taxă percepută în trecut, la Iași, pe carele cu produse care intrau în oraș, în scopul întreținerii străzilor. 2. (Pop.) Suport pe care se clădește claia sau stogul pentru a le feri de umezeală; partea de jos a stogului. 3. (Reg.) Platformă de scânduri înălțată deasupra terenului, pentru a folosi ca loc de observație. 4. (Reg.) Podiș. – Din rus., scr. podina, ucr. podyna.

PODVADĂ, podvezi, s. f. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Obligație la care erau supuși țăranii dependenți în folosul domniei (mai ales în timp de război), care consta în prestații (transport, cărăușie) sau rechiziții ale animalelor de tracțiune; p. ext. cărăușie (cu plată). 2. Încărcătură. [Var.: podvoadă s. f.] – Din sl. podŭvoda.

POLC, polcuri, s. n. Unitate militară în țările române, la sfârșitul evului mediu, corespunzătoare regimentului. – Din ucr., rus. polk.

PORTULAN, portulane, s. n. 1. Publicație-ghid despre o regiune sau despre un port³, destinată navigatorilor. 2. Hartă de navigație folosită în evul mediu. – Din fr. portulan.

POSLUȘNIC, poslușnici, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Slujitor boieresc sau mănăstiresc care era scutit de dări. ♦ P. gener. (Înv.) Slujitor, servitor. 2. (Înv.) Infirmier. [Var.: (înv.) poslujnic s. m.] – Din sl. poslušĩnikŭ.

POSTELNIC, postelnici, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Titlu dat unui mare boier, membru al sfatului domnesc, care avea în grijă camera de dormit a domnului și organiza audiențele la domn; boier care avea acest titlu. ◊ Postelnicul al doilea (sau al treilea etc.) = subordonat (de grade diverse) al postelnicului (1). ♦ (Mai târziu) Ministru al Afacerilor Externe. 2. Titlu onorific dat boierilor care aveau unele atribuții administrative; boier care avea acest titlu. – Din sl. postelĭnikŭ.

PRĂDALICĂ, prădalice, s. f. (În evul mediu, în Țara Românească) Bun funciar trecut în stăpânirea domniei la stingerea descendenței masculine a proprietarului. – Din sl. prădalica.

PRECARIA s. f. (În antichitate și în evul mediu, în apusul Europei) Drept de posesiune asupra unui lot de pământ, primit în schimbul prestării unor obligații față de proprietarul funciar. [Pr.: -ri-a] – Din lat. precaria.

PRETORIU, pretorii, s. n. 1. (La romani) Reședința pretorului, sala în care pretorul își exercita funcțiile judecătorești. ♦ Loc dintr-o tabără romană unde era așezat cortul comandantului. 2. (Înv.) Sală de judecată (în incinta unui tribunal); p. gener. tribunal. 3. (În evul mediu, în Țara Românească) Sfat domnesc format din sfetnicii apropiați ai domnului. – Din lat. praetorium, fr. prétoire.

PRIMITIVISM s. n. 1. Faptul de a fi primitiv, starea a ceea ce este primitiv; perioadă primitivă; primitivitate. 2. Tendință în creația spirituală de a conserva sau resuscita calitățile operelor create în primele faze ale dezvoltării societății, manifestată în evul mediu și în epoca modernă. – Din fr. primitivisme.

PRISTAV, (1, 2) pristavi, s. m., (3) pristavuri, s. n. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Persoană care anunța populației știrile oficiale; crainic. ♦ Funcționar administrativ; ispravnic. 2. S. m. Vătaf pe moșia unui boier. 3. S. n. (Înv.) Comunicare oficială, ordonanță, poruncă. – Din sl. pristavŭ.

PROCURATOR, procuratori, s. m. 1. Magistrat roman, ales de obicei dintre liberți, însărcinat cu strângerea dărilor și cu conducerea provinciilor imperiale. 2. Înalt demnitar în republicile Veneției și Genovei, în evul mediu. 3. Persoană care acționează în numele cuiva, pe baza unei procuri; mandatar. – Din fr. procurateur, lat. procurator, -oris.

PROTIPENDADĂ s. f. Marea boierime, care se bucura, în evul mediu, de privilegii speciale; p. ext. elită socială. [Var.: (înv.) protipenda s. f.] – Din ngr. próti pendádha.

PSALTERION, psalterioane, s. n. Vechi instrument muzical cu coarde, de formă triunghiulară, întrebuințat până în evul mediu. [Pr.: -ri-on] – Din fr. psaltérion.

RĂZEȘ, răzeși, s. m. (În evul mediu, în Moldova) Țăran liber, organizat în obști, care stăpânea în comun pământul satului de care aparținea, dar lucra independent (împreună cu familia) lotul agricol repartizat; moșnean; p. gener. țăran liber, posesor de pământ. – Din magh. részes.

RĂZEȘIȚĂ, răzeșițe, s. f. (În evul mediu, în Moldova) Țărancă liberă, proprietară de pământ; soție de răzeș. – Răzeș + suf. -iță.

REDAN, redane, s. n. 1. Lucrare simplă de fortificație, alcătuită dintr-un zid în formă de unghi ieșit în afară, folosită în trecut pentru apărarea unei treceri. 2. Motiv decorativ sculptat în formă de dinți alăturați, folosit în arhitectura evului mediu. 3. Fiecare dintre treptele amenajate în partea superioară a unui zid construit pe un teren înclinat. 4. Aliniere a clădirilor de-a lungul unei străzi, astfel încât un colț al lor să fie ieșit mai mult în stradă. 5. Suprafață proeminentă, în formă de treaptă, pe fundul cocei unei ambarcații sau al unui hidroavion (ori al flotoarelor acestuia), care asigură alunecarea acestora pe apă cu o rezistență redusă la înaintare. – Din fr. redan.

ROATĂ¹, roți, s. f. 1. Cerc de metal sau de lemn, cu spițe sau plin, care, învârtindu-se în jurul unei osii, pune în mișcare un vehicul. ◊ Caii (sau boii) de la roată = caii (sau boii) rotași. ◊ Expr. A fi cu trei roate la car = a fi zăpăcit, nebun. A pune (ceva) pe roate sau a merge (ceva) (ca) pe roate = a face să se desfășoare sau a se desfășura în condiții foarte favorabile, a organiza sau a fi bine organizat, astfel încât să funcționeze perfect. 2. (Tehn.) Organ de mașină sau ansamblu unitar de piese în formă de cerc, care se poate roti în jurul unei axe proprii. 3. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. asemănătoare cu roata (1), având diverse întrebuințări. ◊ Roata olarului = mașină de lucru rudimentară a olarului, construită dintr-un disc orizontal fixat pe un arbore rotitor vertical, pe care olarul rotunjește lutul, dând diferite forme oalelor. Roata norocului = cerc mare, numerotat cu numere câștigătoare, care este învârtit cu mâna de jucătorul care își încearcă norocul. ◊ Expr. Roata lumii (sau a vremii) = mersul, succesiunea evenimentelor. S-a întors roata = s-a schimbat situația (în defavoarea cuiva); s-a întors norocul (de partea altcuiva). 4. Obiect fabricat, aranjat sau legat în formă de roată (1), de cerc, de disc. Roată de cașcaval. Roată de frânghie. ♦ Desen sau contur rotund ca un cerc; disc. 5. Figură pe care o formează mai multe ființe sau lucruri așezate în formă de cerc. ◊ (Adverbial) Ședeau roată în jurul focului. 6. Mișcare circulară; învârtitură, răsucire, rotocol. ◊ Expr. A da roată = a merge de jur împrejur, a înconjura, a da ocol; a descrie unul sau mai multe cercuri (în mers sau în zbor), a face ocoluri. ♦ Figură de acrobație care constă în rotirea corpului prin sprijinirea succesivă pe mâini și pe picioare. ◊ Roata morții = acrobație care constă în alergarea în cerc, cu un vehicul, pe pereții (aproape verticali ai) unei construcții special amenajate. ◊ Loc. vb. A (se) duce de-a roata = a (se) rostogoli. 7. Instrument de tortură și execuție de formă circulară, folosit în evul mediu. [Pl. și: roate] – Lat. rota.

ROB, ROABĂ, robi, roabe, s. m. și f. 1. (În evul mediu, în țările române) Om aflat în dependență totală față de stăpânul feudal, fără ca acesta să aibă dreptul de a-l omorî. ♦ Om care muncește din greu. ♦ Persoană luată în captivitate (și folosită la munci grele); captiv. ♦ (Pop.) Deținut, întemnițat. ♦ Fig. Persoană foarte supusă, foarte devotată cuiva. ♦ (În limbajul bisericesc) Persoană credincioasă; creștin. 2. Om aflat în relații social-politice de subjugare, de aservire. 3. Fig. Persoană subjugată de o pasiune, de o preocupare copleșitoare, de o obligație. – Din sl. robŭ.

ROBOTĂ s. f. 1. (În evul mediu) Obligație în muncă a iobagilor și jelerilor din Transilvania către stăpânul feudal; (mai târziu) muncă pe care o prestau (de câteva ori pe săptămână) țăranii săraci din țările române în folosul boierilor; clacă, boieresc. 2. Muncă, activitate neîntreruptă (și grea). [Acc. și: robotă. – Var.: (înv.) robot s. n.] – Din sl. robota.

ROMAN¹, romane, s. n. Specie a genului epic, de întindere mare, cu conținut complex, care se desfășoară de-a lungul unei anumite perioade și angajează mai multe personaje, presupunând un anumit grad de adâncime a observației sociale și analizei psihologice. ◊ Operă narativă în proză sau în versuri scrisă, în evul mediu, într-o limbă romanică. ♦ Fig. Împletire de întâmplări cu multe episoade care par neverosimile. [Var.: (înv.) romanț s. n.] – Din fr. roman.

ROMÂN, -Ă, români, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f.^[1] 1. Persoană care aparține populației de bază a României sau este originară din România. 2. (Pop.) Țăran. ♦ Bărbat, soț. ♦ Om (în general), bărbat. 3. (În forma rumân) Denumire dată, în evul mediu, în Țara Românească, țăranilor dependenți de stăpânii feudali; iobag, vecin. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limba vorbită de români. Româna comună (sau primitivă) = stadiu în evoluția limbii române anterior diferențierii dialectale; străromână. [Var.: rumân s. m.] – Lat. romanus.

RUG², ruguri, s. n. Grămadă de lemne pe care se ardeau, în antichitate, jertfele sau morții și, în evul mediu, condamnații la moarte. – Lat. rogus (după rug¹).

RUPT², -Ă, rupți, -te, adj., s. f. I. Adj. 1. Făcut bucăți, ciopârțit; (despre obiecte de îmbrăcăminte) ros, uzat, găurit. ♦ Fig. Zdrobit, copleșit, sleit. 2. Lipsit de continuitate, despărțit în două (sau în mai multe) părți. ♦ Fig. (Despre relații prietenești, diplomatice etc.) Desfăcut, curmat, întrerupt; anulat, stricat. ♦ (Despre părți ale corpului) Sfărâmat; fracturat. 3. Desprins (cu forța) din loc; smuls. 4. Înstrăinat de..., izolat, îndepărtat. II. S. f. Înțelegere între contribuabili și visterie, în evul mediu, în țările române, prin care, în locul dărilor existente, se stabilea o sumă fixă, globală, plătibilă anual; p. ext. dare plătită pe baza acestei înțelegeri; ruptoare (1). – V. rupe.

RUȘALĂ s. f. Bir plătit în Țara Românească, în evul mediu, de curteni. – Din roșu.

SABAT, sabaturi, s. n. 1. Ziua de sâmbătă la mozaici și la unii sectanți creștini, reprezentând ultima zi a săptămânii, considerată zi de sărbătoare. 2. Adunare de vrăjitoare care, după credințele evului mediu, avea loc sâmbăta, la miezul nopții, într-un loc singuratic. ♦ Fig. Gălăgie mare produsă de o mulțime zgomotoasă. – Din fr. sabbat, lat. sabbatum.

SECOL, secole, s. n. 1. Interval de timp de o sută de ani (socotit de la unitate până la completarea sutei inclusiv); răstimp de o sută de ani (socotit de la orice dată); veac. ♦ Fig. Veșnicie. ♦ (La pl.) Timpul considerat în desfășurarea lui; p. ext. generațiile contemporane acestor etape de desfășurare. 2. Epocă istorică dominată de un eveniment sau de o personalitate excepțională. Secolul lui Pericle. 3. (Înv.; în sintagma) Secolul de mijloc = evul mediu. [Pl. și: (înv., m.) secoli. – Var.: (înv.) secul s. m.] – Din lat. saeculum, it. secolo.

SOL², soli, s. m. Persoană trimisă (oficial) undeva pentru o misiune; spec. emisar însărcinat să ducă tratative oficiale în numele unei țări sau al unui suveran (din evul mediu). ♦ Vestitor. ♦ (La nunțile țărănești) Flăcău trimis de mire în satul sau la casa miresei spre a-i vesti sosirea. – Din sl. solŭ.

STAT¹, state, s. n. 1. (Jur.) Instituție suprastructurală, instrument principal de organizare politică și administrativă prin intermediul căruia se exercită funcționalitatea sistemului social și sunt reglementate relațiile dintre oameni; teritoriul și populația asupra cărora își exercită autoritatea această organizație^[1]; țară. ◊ Loc. adj. De stat = a) care emană de la stat¹; b) care e condus și controlat de stat¹, care aparține statului¹; c) care angajează statul¹, care se referă la stat¹. ♦ Om (sau bărbat) de stat = persoană care are un rol important în conducerea treburilor țării. 2. (La pl., în evul mediu). Denumire a organelor reprezentative din anumite țări. 3. (Mil.; în sintagma) Stat major = organ de conducere a trupelor format din ofițeri, care funcționează pe lângă comandamentele marilor unități militare sau la nivelul întregii armate; sediul, localul acestui organ de conducere. – Din it. Stato, lat. status (cu unele sensuri după fr. état).

SULIȚĂ, sulițe, s. f. 1. Armă de atac formată dintr-o prăjină de lemn terminată cu un vârf de fier ascuțit, folosită mai ales în antichitate și în evul mediu; lance. ♦ Fig. Înțepătură, ironie îndreptată împotriva cuiva. ♦ (Sport) Instrument folosit în probele de aruncări la atletism, de forma unei prăjini lungi din lemn sau din metal, cu un vârf metalic ascuțit și cu un manșon situat în jurul centrului de greutate; p. ext. probă sportivă practicată cu acest instrument. 2. Fig. (Pop.) Unitate de măsură a timpului, egală cu circa o oră și jumătate, calculată după spațiul străbătut de un astru pe cer, începând de la răsăritul lui. [Pl. și: suliți] – Din sl. sulica.

ȘANȚ, șanțuri, s. n. 1. Săpătură lungă și îngustă făcută pe ambele părți ale unui drum, pentru scurgerea apei; p. gener. orice săpătură în forma de mai sus, făcută pentru scurgerea apei, pentru îngroparea unei conducte, pentru marcarea hotarului între două suprafețe de pământ etc. ◊ Expr. (Rar) A se duce la șanț = a se risipi, a se prăpădi. 2. Tranșee. ♦ (În evul mediu) Fortificație de forma unui canal adânc și lat (uneori plin cu apă), care împrejmuia un castel sau o cetate. 3. Crestătură sau scobitură în formă de șanț (1), la diferite organe sau piese de mașini, în scoarța unor arbori, în pielea unor animale etc. – Din pol. szaniec, germ. Schanze.

ȘOLTUZ, șoltuzi, s. m. Titlu dat în evul mediu în Moldova cârmuitorului unui oraș, care era ajutat în activitatea sa de un sfat format din 6-12 pârgari; persoană care avea acest titlu. – Din pol. szoltys.

ȘUGUBINĂ, șugubine, s. f. 1. (Înv.) Păcat grav; nelegiuire, crimă. 2. Amendă percepută în timpul evului mediu, în țările românești, pentru omucidere, tâlhărie sau adulter. 3. (Reg.) Necaz, nenorocire. ◊ Expr. A da (sau a fi) de șugubină = a da (sau a se face) de rușine, a (se) face de râs, de ocară. – Din sl. dušegubina.

TABAR, tabare, s. n. Haină largă care se purta în evul mediu, deasupra armurii. – Din fr. tabar.

TARAPANA, tarapanale, s. f. (În evul mediu, în Moldova și în Țara Românească) Monetărie. – Din tc. tarabhāne.

TARAPANGIU, tarapangii, s. m. (În evul mediu, în Moldova și în Țara Românească) Meșter care lucra într-o tarapana. – Tarapana + suf. -giu.

TEMPLIER, templieri, s. m. (La pl.) Ordin de călugări militari din evul mediu (care au participat la cruciade); (și la sg.) călugăr care făcea parte din acest ordin. [Pr.: -pli-er] – Din fr. templier.

TESLAR, teslari, s. m. 1. (Reg.) Dulgher. 2. (La pl.) Subalterni ai căpitanului de poduri care, în evul mediu, în țările române, aveau obligația de a le repara. – Teslă + suf. -ar.

TIMAR², timaruri, s. n. (Mai ales la pl.) Denumire dată, în evul mediu, în Imperiul Otoman, loturilor de pământ conferite, temporar, oștenilor, în schimbul obligației de a presta serviciul militar. – Din fr. timares.

TREAPĂD s. n. 1. Trap (1). ♦ Alergătură multă încoace și încolo. 2. Zgomot produs de mersul unui cal în trap sau de o persoană care calcă apăsat; tropăit, tropăitură. 3. (În evul mediu, în Țara Românească) Taxă sau amendă percepută de la cei care nu-și plăteau datoriile sau de la cei care nu se înfățișau la procesele în care erau implicați. [Var.: (reg.) treapăt s. n.] – Din trepăda (derivat regresiv).

TRETINĂ, tretine, s. f. Amendă pe care o plătea în evul mediu, în Moldova, hoțul prins asupra faptului, egală cu a treia parte din valoarea lucrurilor furate. [Acc. și: tretină] – Cf. sl. tretiĩ.

TRUBADUR, trubaduri, s. m. Poet-cântăreț provensal din evul mediu; p. gener. poet-cântăreț care călătorea din loc în loc. – Din fr. troubadour.

TRUVER, truveri, s. m. Poet-cântăreț francez din evul mediu, în nordul Franței. – Din fr. trouvère.

TURNIR, turnire, s. n. Competiție din evul mediu occidental, în cadrul unei serbări, în cursul căreia cavalerii se întreceau în lupte cu armele. [Pl. și: turniruri] – Din germ. Turnier.

ȚIMIR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimară s. f.] – Din magh. cimer.^[1]

URIC², urice, s. n. 1. (În evul mediu, în Moldova și în Maramureș) Moșie boierească sau mănăstirească care se bucura de privilegiu ereditar de imunitate. 2. Act de privilegiu acordat unui uric² (1); act de proprietate veșnică sau de donație acordat cuiva în trecut; p. gener. document, act; hrisov, zapis. [Acc. și: uric] – Din magh. örök.

UȘER, ușeri, s. m. (În evul mediu) Dregător de curte în Moldova, care avea sarcina de a primi solii și de a-i introduce la domn; funcție ocupată de acest dregător. [Var.: ușar s. m.] – Ușă + suf. -er.

VALAH, -Ă, valahi, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Nume dat în evul mediu românilor din stânga și din dreapta Dunării de către alte popoare. 2. Adj. Care aparține Valahiei sau valahilor (1), privitor la Valahia sau la valahi. [Var.: vlah, -ă s. m. și f., adj.] – Cf. sl. vlahŭ.

VASAL, -Ă, vasali, -e, s. m. și f. (În evul mediu, în apusul Europei) Persoană, stat care se afla în raporturi de vasalitate față de un senior sau de un alt stat; p. gener. supus. ◊ (Adjectival) Persoană vasală. Stat vasal. – Din fr. vassal.

VASALITATE s. f. 1. (În evul mediu, în apusul Europei) Ansamblul raporturilor sociale stabilite între membrii societății, pe baza acordării de către seniori vasalilor a unor feude, din care decurgeau obligații reciproce; calitatea de vasal. 2. Situație de dependență politică a unei țări față de alta, cu păstrarea autonomiei. – Din fr. vassalite.

VĂCĂRIT s. n. Dare care se plătea în evul mediu în Țara Românească pentru fiecare cap de vită. – Vacă + suf. -ărit.

VĂTAF, vătafi, s. m. 1. (În evul mediu, în Țara Românească și Moldova) Supraveghetor al slugilor de la curtea unui boier sau de la o mănăstire; logofăt. 2. Conducător al unui anumit grup de curteni, de slujbași sau de oșteni ai domniei. ◊ Vătaful divanului = boier însărcinat cu convocarea divanului. Vătaf de agie = șeful poliției. Vătaf de plai = șef al plăieșilor care păzeau un plai sau o trecătoare. Vătaf de hotar = șef de străjeri, de grăniceri. Vătaf de plasă = funcționar administrativ care conducea o plasă. 3. P. gener. Persoană având sub ordinele sale un anumit număr de oameni; conducător, șef. ♦ Spec. Conducător al unei bresle, al unui grup de meșteșugari. ♦ Spec. Căpetenie a călușarilor, a colindătorilor etc.; persoană care conduce alaiul unei nunți. [Var.: (reg.) vătaș, vătav s. m.] – Cf. ucr. vataha, pol. wataha, bg. vatah.

VĂTĂMAN, vătămani, s. m. (În evul mediu, în Moldova) 1. Conducător al obștii dintr-un sat liber. 2. Reprezentant al stăpânului de pământ dintr-un sat aservit, însărcinat cu îndeplinirea obligațiilor locuitorilor satului față de stăpân. – Din rus., ucr. ataman.

VÂRSTĂ¹, vârste, s. f. 1. Timpul scurs de la nașterea unei ființe până la un anumit moment din viața ei; numărul de ani (și de luni, de zile) prin care se exprimă acest timp; etate. ◊ Președinte de vârstă = președinte al unei adunări ales în persoana celui mai în etate dintre membri. ◊ Loc. adj. În vârstă = bătrân. De-o vârstă cu... = care are același număr de ani cu... Fără vârstă = a cărui vârstă nu se poate preciza, de vârstă incertă. Între două vârste = care nu este nici prea bătrân, nici prea tânăr. 2. Etapă din viața unei ființe caracterizată printr-o anumită fază de dezvoltare. ◊ Vârsta a treia = perioada de după pensionare. 3. Număr de ani împliniți care se cer pentru ca cineva să se bucure de anumite drepturi (civile, politice etc.) 4. (Înv.; în sintagma) Vârsta de mijloc = evul mediu. 5. Cea mai mică subdiviziune a timpului geologic în decursul căreia s-a format un complex de straturi grupate într-un etaj geologic. [Var.: (reg.) vrâstă s. f.] – Din sl. vrusta.

VEAC, veacuri, s. n. 1. Interval de timp de o sută de ani (socotit de obicei de la unitate până la completarea unei sute); secol. 2.Interval lung de timp; interval de timp socotit, în mod subiectiv, drept mare. ♦ Veacul de mijloc = evul mediu. Veac de aur = perioadă istorică de înflorire a vieții materiale și culturale. ♦ Loc. adj. și adv. Din veac sau de veacuri = (care există, s-a întâmplat etc.) de foarte multă vreme, din moși-strămoși. ◊ (Reg.) Mers al vremii, stare meteorologică. 3. (La pl.; în forma veci) Veșnicie, eternitate. ♦ Loc. adj. De veci = etern, veșnic. ♦ Loc. adv. În veci sau (în) veac de veac etc. = pururea, întotdeauna, mereu; (în construcții negative) niciodată, nicicând. Pe veci = pentru totdeauna. 4. (Pop. și fam.) Viață, existență, trai. ♦ Expr. A-și face (sau a-și duce, a-și trece, a-și petrece) veacul = a trăi (într-un anumit fel). [Pl. și (3, m) veci] – Din sl. věkŭ.

VEL adj. invar. (Preceda un titlu sau un rang boieresc în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Mare. Vel logofăt. – Din sl. veliĩ.

VELIT, veliți, adj. (În evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Care ocupa primul loc în ierarhia boierilor; de rangul întâi; mare. – Vel + suf. -it.

VICECOMITE, vicecomiți, s. m. Denumire dată în evul mediu, în Transilvania, dregătorului subordonat comitelui și numit de acesta; persoană care purta acest titlu. – Vice- + comite.

VILĂ, vile, s. f. 1. Denumire dată, în Imperiul Roman, unor reședințe rurale de pe domeniul agricol și pastoral exploatat de marii proprietari de sclavi. 2. Locuință cu înfățișare voit rustică, elegantă și spațioasă, situată într-o grădină. 3. (În evul mediu) Denumire care desemna diferite forme de așezări (obștea țărănească, satul liber, satul dependent de domeniul stăpânului feudal și, uneori, centrul urban). – Din lat., fr., it. villa.

VINĂRICI, vinăriciuri, s. n. (În evul mediu, în Țara Românească) Dijmă în vin, reprezentând a zecea parte din recoltă, care se plătea în trecut domniei; vinărit. – Vin + suf. -ărici.

VISTIER, vistieri, s. m. (În evul mediu, în țările românești) Titlu dat marelui dregător care avea în sarcina sa administrarea financiară a țării și a vistieriei statului; persoană care purta acest titlu; vistiernic. [Pr.: -ti-er] – Din lat. vestiarius.

VITEAZ, -Ă, viteji, -ze, adj., s. m. 1. Adj. (Adesea substantivat) Care dă dovadă de curaj în luptă; p. gener. îndrăzneț, dârz, curajos. 2. S. m. (La pl.; în evul mediu, în Țara Românească și în Moldova) Stăpân de pământ care primea din partea domnului unele sarcini militare speciale. – Din sl. vitenzĩ.

VOIEVOD, voievozi, s. m. 1. (În evul mediu) Titlu dat domnilor Moldovei și Țării Românești, precum și guvernatorului Transilvaniei (până în 1571), domn, vodă; p. ext. principe; persoană care avea acest titlu. 2. (Înv.) Comandant de oaste; căpitan. ♦ (În credința ortodoxă, creștină) Căpetenie a cetelor de îngeri. 3. Mai-marele unei cetăți, al unui ținut; guvernator; p. ext. boier de rang mare. 4. Căpetenie a unei cete sau a unui sălaș de țigani. [Var.: voivod s. m.] – Din sl. vojevoda.

VORNIC, vornici, s. m. 1. (În evul mediu, în țările românești) Mare dregător la curtea domnească, însărcinat cu supravegherea curții, cu conducerea treburilor interne ale țării, având și atribuții judecătorești. ◊ Mare vornic (sau vornic mare) = cel dintâi boier din divan, având sarcina de cârmuitor și de înalt judecător al curții domnești și al întregii țări. Vornic de Țara de Jos (sau de Sus) = dregător cu rang de vornic (1) a cărui autoritate se întindea asupra unei jumătăți din țara Moldovei. ♦ Reprezentant al domniei în orașe, cu atribuții judecătorești. 2. (Înv.) Primar al unui sat sau al unui târg. ♦ Funcționar în administrarea comunelor rurale, însărcinat cu distribuirea corespondenței, convocarea sătenilor la adunări, anunțarea știrilor etc.; crainic, pristav, vornicel (2). 3. Vornicel (3) – Din sl. dvorĩnikŭ.

ZA², zale, s. f. 1. Fiecare dintre ochiurile unui lanț; p. gener. (la pl.) lanț. ♦ Lănțișor de metal întrebuințat uneori ca podoabă. ♦ Cusătură în formă de lănțișor, executată de obicei la broderii. 2. (La pl.) Împletitură executată din inele mici de fier legate unul de altul; p. ext. armură făcută din această împletitură, cu care se îmbrăcau oștenii în antichitate și în evul mediu, spre a se apăra de loviturile dușmanilor. [Var.: (reg.) zală, zea s. f.] – Cf. ngr. záva.

ZAMCĂ, zămci, s. f. (În evul mediu, în Moldova) Întăritură, construcție întărită, fortăreață, cetate. – Din rus. zamka.

ZAVESCĂ s. f. (Înv.) Taxă specială plătită vistieriei în evul mediu, în Moldova, pentru redeschiderea unui proces. – Et. nec.