ALANDALA adv. (Fam.) La întâmplare, în dezordine, fără nici o noimă; pe dos. [Var.: halandala adv.] – Din ngr. álla and’álla „unul în locul altuia”.

ALUN, aluni, s. m. Arbust cu frunze rotunde, păroase pe dos, cu flori monoice, cele mascule sub formă de amenți, și cu fructe comestibile (Corylus avellana). – Din alună.

BLANȘIRUIRE s. f. Operație de curățire a dosului pieilor tăbăcite. – Cf. fr. blanchir, germ. Blanschieren.

BULVERSA, bulversez, vb. I. Intranz. (Franțuzism) A răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zăpăci, a tulbura, a dezorienta. – Din fr. bouleverser.

CAR², care, s. n. 1. Vehicul terestru încăpător, cu patru roți, cu tracțiune animală, folosit la țară pentru transportarea poverilor. ◊ Car funebru (sau funerar, mortuar) = dric. Car blindat (sau de asalt) = tanc. (Înv. și pop.) Car de foc = tren. ◊ Expr. Nici în car, nici în căruță, se spune despre cineva nehotărât, care nu știe ce vrea. A pus carul înaintea boilor, se zice despre un om neîndemânatic, care face lucrurile pe dos. ◊ Compuse: Carul-Mare = constelație alcătuită din șapte stele așezate în formă de car² (1); ursa-mare; Carul-Mic = constelație formată din șapte stele (printre care și steaua polară) așezate în chip asemănător cu cele din carul-mare; ursa-mică. ♦ (În antichitate) Vehicul cu două roți, tras de doi sau patru cai, folosit în lupte, la jocuri și la ceremonii. 2. Cantitate de material care se poate încărca într-un car² (1). Un car de lemne. ♦ Fig. Mulțime, grămadă. Un car de ani. ◊ Loc. adv. Cu carul = din belșug. 3. (Reg.) Parte a ferăstrăului mecanic alcătuită din două bârne puse pe rotițe, pe care se așază bușteanul pentru a fi prefăcut în scânduri. – Lat. carrus (cu unele sensuri noi după fr. char).

CĂRNOSI, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcărie. [Var.: cârnosi vb. IV] – Din cărnos.

CHILER, chilere, s. n. (Reg.) 1. Încăpere mică la casele țărănești, folosită drept cămară. 2. Încăpere mică și joasă aflată în dosul casei țărănești, folosită ca locuință. – Din tc. kiler.

GUMA, gumez, vb. I. Tranz. A aplica un strat de gumă (1) sau de cauciuc pe suprafața unui obiect. ♦ A aplica un strat de clei, lipici etc. pe dosul unei etichete, unei mărci poștale etc., în vederea lipirii acestora pe ceva. – Din gumă.

INVERS, -Ă, inverși, -se, adj. (Adesea adverbial) Care este, se face într-un sens opus direcției inițiale sau firești, de la sfârșit către început; făcut pe dos, de-a-ndoaselea. ◊ (Mat.) Raport invers (proporțional) = raport între două mărimi, cantități, valori care depind în așa fel una de cealaltă încât, dacă una se mărește de un număr de ori, cealaltă scade de același număr de ori. Mărimi (sau valori etc.) invers proporționale = mărimi (sau valori etc.) care se află în raport invers proporțional. Cantități (sau mărimi, numere) inverse = cantități (sau mărimi, numere) al căror produs este egal cu unitatea. – Din fr. inverse, lat. inversus.

INVERSA, inversez, vb. I. Tranz. A schimba ordinea inițială sau normală, firească; a face (ceva) invers; a întoarce pe dos; a răsturna. – Din fr. inverser.

ÎNDĂRĂT adv. I. 1. În spate, în urmă, înapoi. ◊ Expr. (De-a) îndărătele(a) = a) cu spatele înainte; b) pe dos. 2. La locul de proveniență, în locul unde a fost înainte. 3. (În expr.) A da îndărăt = a) a regresa; b) (despre lucruri) a restitui. A da pe cineva îndărăt = a da pe cineva cu o treaptă mai jos, a retrograda. II. Mai demult, (mai) înainte de timpul actual. [Var.: îndărăpt adv.] – Lat. in-de-retro.

ÎNDĂRĂTUL prep. În dosul (cuiva), în urma (cuiva sau a ceva), după (ceva). – V. îndărăt.

ÎNTOARCE, întorc, vb. III. I. 1. Refl. și tranz. A se înapoia² sau a face să se înapoieze de unde a fost plecat; a reveni² sau a face să revină. ♦ Tranz. (Despre o stare afectivă sau maladivă) A-l cuprinde din nou pe cineva (abia vindecat). ♦ Refl. A se îndrepta spre un punct, schimbând radical direcția inițială. 2. (Pop.) A-și schimba sau a face pe cineva să-și schimbe părerea, a se răzgândi sau a face pe cineva să se răzgândească. ♦ Tranz. A retrage o vorbă, o promisiune etc., a reveni asupra... 3. (Pop.) A (se) transforma, a (se) modifica, a (se) preface. S-a întors ploaia în ninsoare. ◊ Expr. (Refl.) A i se întoarce (cuiva) mânia = a-i trece supărarea. A i se întoarce cuiva inima = a i se schimba dispoziția, a se îmblânzi, a se muia. ♦ Tranz. (Înv.) A traduce un text dintr-o limbă în alta; p. ext. a interpreta. II. 1. Tranz. A învârti, a suci, a răsuci (de pe o parte pe alta). ◊ Expr. Tranz. și refl. A (se) întoarce pe dos = a) a (se) nemulțumi profund; a (se) supăra foarte tare, a (se) tulbura; b) a(-și) strica buna dispoziție, a (se) bosumfla. ♦ Spec. A învârti, a răsuci resortul unui mecanism. A întoarce ceasul. ♦ Tranz. (Pop.) A jugăni (un animal). 2. Tranz. și refl. A(-și) mișca, a(-și) orienta corpul sau o parte a corpului, p. ext. privirea în altă direcție decât cea inițială. ◊ Expr. (Tranz.) A întoarce cuiva spatele = a pleca în mod ostentativ de lângă cineva; a părăsi pe cineva, a nu se mai interesa de soarta cuiva. (Refl.; fam.) A i se întoarce (cuiva) mațele sau stomacul pe dos = a i se face scârbă, greață; fig. a fi dezgustat, scârbit. III. Tranz. 1. A schimba poziția unui obiect, așezându-l invers față de poziția anterioară sau față de poziția firească ◊ Expr. A întoarce casa pe dos = a răscoli totul în casă. A (o) întoarce și pe o parte (sau față) și pe alta = a examina amănunțit, a discuta în detaliu. ♦ A da filele unei cărți, ale unui caiet etc. înainte sau înapoi; a răsfoi. ◊ Expr. A întoarce foaia = a-și schimba atitudinea devenind mai ferm, mai sever. ♦ A pune, a îmbrăca un obiect vestimentar pe dos; a preface un obiect vestimentar transformându-i dosul în față. ◊ Expr. A(-și) întoarce cojocul (pe partea cealaltă sau pe dos) = a-și schimba comportarea, atitudinea în rău față de cineva. ♦ A învârti paiele, fânul etc. astfel încât partea umedă de la pământ să ajungă deasupra. ♦ A ara din nou un ogor. 2. A da îndărăt, a restitui. ◊ Expr. A întoarce vizita = a răspunde printr-o vizită la o vizită primită anterior. ♦ Fig. A răsplăti pe cineva pentru o faptă bună sau rea. ♦ (Determinat prin „cuvânt”, „vorbă” etc.) A răspunde, a replica (cu ostentație, cu impertinență). – Lat. intorquere.

ÎNTORS², -OARSĂ, întorși, -oarse, adj. 1. Revenit la locul de plecare. ◊ Expr. A face (sau a apuca) cale(a) întoarsă = a se întoarce din drum. A merge până la calea întoarsă = a nu merge departe, și a reveni la locul de plecare. 2. (Despre obiecte) Răsucit, încovoiat, strâmb. 3. (Pop.) Jugănit, castrat. 4. Fig. (Rar, despre persoane sau despre firea, caracterul lor) Sucit, ciudat. ◊ (Fam.; și în loc. adj. întors pe dos) Profund nemulțumit, foarte supărat, tulburat; bosumflat. 5. Fig. (Rar, despre cuvinte sau despre vorbire) Meșteșugit. – V. întoarce.

JOS, JOASĂ, joși, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pământ, la nivelul pământului; într-un loc mai puțin ridicat (decât altul). ◊ De sus până jos = în întregime. De sus în jos = în direcție verticală coborâtoare. ◊ Cu fața în jos = (culcat) pe burtă. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = supărat, trist; umilit, rușinat. ◊ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se află într-o regiune așezată mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din mulțimea oamenilor de rând. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în direcția curgerii apei; la vale; în aval. ◊ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lăsa jos = a lăsa din mână, punând în altă parte. A lăsa ochii în jos = a privi spre pământ (rușinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. A privi (sau a măsura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreț. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă o comandă de așezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decădere morală, materială sau socială. ◊ (Ieșit din uz; azi ironic) Muncă de jos = muncă la care era trimis cineva retrogradat dintr-o funcție de răspundere. 2. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. ◊ Pe jos = a) pe pământ; b) cu piciorul. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pământ sau pe dușumele. II. Adj. 1. Care este puțin ridicat de la pământ; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Așezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apătos, mocirlos. 3. (Despre glas și despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâtă; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.

NANCHIN, nanchinuri, s. n. Țesătură de bumbac foarte deasă și rezistentă, întrebuințată la confecționarea dosului de perne. [Var.: nanghin s. n.] – Din fr. nankin.

PALATAL, -Ă, palatali, -e, adj. 1. (Anat.) Relativ la palat¹, care aparține palatului¹, din regiunea palatului¹, palatin². 2. (Fon.) Care se produce în regiunea palatului¹; spec. (despre sunete) care se articulează prin atingerea sau apropierea dosului limbii de cerul-gurii. ♦ (Substantivat, f.) Sunet articulat prin atingerea sau apropierea dosului limbii de cerul-gurii. ♦ Care conține sunete a căror articulație se face în regiunea palatului¹. ♦ (Despre timbrul sunetelor) Care este propriu sunetelor articulate în regiunea palatului¹. – Din fr. palatal.

PLAZ, plazuri, s. n. Piesă de sprijin așezată în dosul cormanei, pe care se târăște plugul în timpul aratului, asigurându-i stabilitatea; talpă. – Din bg., scr. plaz.

ULM, ulmi, s. m. Nume dat mai multor specii de arbori și de arbuști cu scoarța în general netedă, cu coroana stufoasă, cu frunze alterne și asimetrice zimțate pe margini, albicioase și cu peri moi pe dos, al căror lemn tare este folosit în rotărie (Ulmus). ◊ Ulm de câmp = arbore înalt, cu scoarță groasă, negricioasă, cu lemn rezistent, greu și elastic, folosit în industria casnică (Ulmus carpinifolia). Ulm de munte = arbore înalt, cu scoarță subțire, cultivat ca arbore ornamental (Ulmus scabra). – Lat. ulmus.

ANAPODA adv. Pe dos, de-a-ndoaselea; altfel, în altă direcție decât trebuie. [Var.: (reg.) anapăda adv.] – Din ngr. anápoda.

FUND, funduri, s. n. 1. Partea de jos a unui vas, formând baza lui; cantitate de materii, lichide etc. rămasă pe această parte a vasului. ♦ Parte (mobilă) care formează baza unui butoi sau a altui recipient. ♦ Taler de lemn pe care se răstoarnă mămăliga, se toacă zarzavaturile etc.; cârpător. 2. (Fam.) Șezut, dos. 3. Partea de jos, închisă, a unei cavități naturale; limita de jos. ◊ Expr. A se da la fund = a se lăsa în adâncul apei, a se scufunda; a dispărea din viața publică, a se retrage; a se ascunde pentru a scăpa de urmărire. ♦ Partea cea mai depărtată (considerată în linie orizontală) a unui loc. ◊ Expr. Fundul fundului = punct foarte îndepărtat; locul cel mai adânc; extremitate pe orizontală sau pe verticală. ♦ (Cu determinări indicând o regiune) Punct foarte depărtat de un centru politic sau cultural. ♦ Partea dinapoi a unui vehicul. 4. Parte a unor obiecte confecționate care se opune deschizăturii. ◊ Sac fără fund = a) om lacom, nesățios; b) loc unde se găsește întotdeauna ceva, unde nu se epuizează ceea ce se găsește acolo. ♦ Partea de deasupra a unui acoperământ de cap. – Din lat. fundus.

PIDOSNIC, -Ă, pidosnici, -ce, adj., s. m. I. Adj. (Pop.) Care este ieșit din comun, contrar așteptărilor (în sens negativ); care se comportă ciudat, sucit, care face totul pe dos. II. S. m. Numele a două specii de plante erbacee cu frunze lucioase, verzi-albăstrii și cu flori galbene (Cerinthe minor și glabra). – Pe dos + suf. -nic.

ANGHINARE s. f. Plantă erbacee medicinală cu tulpină subțire și dreaptă, cu frunze mari crestate, de culoare verde-albicioasă pe dos, cu flori roșii-violacee învelite în solzi cărnoși comestibili (Cynara scolymus). – Din ngr. ankinára.

OCHI¹, (I, II 4, 7, 11, 12, III) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 6, 8, 9, 10, 13) ochiuri, s. n. I. S. m. 1. Fiecare dintre cele două organe ale vederii, de formă globulară, sticloase, așezate simetric în partea din față a capului omului și a unor animale; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele; irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal sau al unei insecte, indiferent de structura lui. ◊ Loc. adv. Văzând cu ochii = repede. Ochi în ochi = privindu-se unul pe altul. Cu ochii închiși = a) fără discernământ; b) pe dinafară, pe de rost; foarte ușor, fără dificultăți. ◊ Expr. (A fi) numai ochi (și urechi) = (a privi) foarte atent (la ceva). A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit; a dormi iepurește. Cât vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cât cuprinzi cu privirea, până la depărtări foarte mari. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi de față la o întâmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a judeca prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii din cap = a păzi, a îngriji etc. pe cineva cu cea mai mare atenție. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcând o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. A iubi pe cineva (sau a-i fi drag cuiva) ca lumina ochilor (sau mai mult decât ochii din cap) = a iubi (sau a fi iubit) din tot sufletul. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau la ceva, a-i plăcea foarte mult cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau la ceva. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a fi mânios pe cineva, a nu putea suferi pe cineva. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a (nu) simpatiza pe cineva. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mânie. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întâlni pe cineva (pe neașteptate). A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a vedea ceva sau pe cineva care îți iese întâmplător în cale; a zări. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprâncene = e evident, e clar. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice când cineva este în agonie, când moare. A(-și) da ochii peste cap = a) a cocheta, a afecta²; a face fasoane; b) (a fi pe punctul de) a muri. A privi cu ochii mari = a privi atent, a fi uimit de ceea ce vede. A pune (o armă) la ochi sau a lua la ochi = a ținti, a ochi. A lua (pe cineva) la ochi = a avea bănuieli asupra cuiva, a suspecta. A pune ochii (pe cineva sau pe ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva; a pune sub observație, a urmări. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru foarte ușor, fără dificultate, fără ezitare. Între patru ochi = fără martori, în intimitate. Plin ochi = foarte plin. (Fam.) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care: a) se uită cruciș sau b) râvnește la două lucruri deodată. (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cât poate, din răsputeri. 2. Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere; privire, uitătură. ◊ Loc. adv. Cu ochi pierduți = cu privirea neconcentrată, privind în gol; în extaz. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră; b) acum, în prezent. În ochii cuiva = după părerea cuiva, după aprecierea cuiva, în conștiința cuiva; în fața cuiva. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, pentru a salva aparențele. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi nepăsător, rece, înmărmurit. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (sau a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia cu aproximație, cu privirea, însușirea unui obiect sau a unei ființe; a studia, a cerceta, a analiza cu privirea ceva sau pe cineva. A vinde (sau a da, a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. A mânca (sau a înghiți) cu ochii = a mânca cu mare poftă; a pofti. Încotro vede cu ochii sau unde îl duc ochii = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. ♦ Fig. Putere de pătrundere, discernământ; judecată, rațiune. 3. (La pl.) Obraz, față. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. II. P. anal. 1. S. n. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. ♦ Mică deschizătură închisă cu sticlă, făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau la iluminarea unei încăperi. ◊ Ochi de bou = nume dat ferestrelor rotunde de mici dimensiuni folosite pentru iluminarea și aerisirea podurilor, a mansardelor sau a încăperilor de serviciu ale unui edificiu. 2. S. n. Porțiune de loc, în formă circulară, acoperită cu altceva (apă, nisip, zăpadă etc.) decât mediul înconjurător. 3. S. n. Întindere de apă în formă circulară, în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură; loc unde se adună și stagnează apa. ♦ Vârtej de apă, bulboană; copcă. 4. S. n. și m. Orificiu făcut într-o pânză de navă, plasă, foaie de cort, prin care se poate petrece o sfoară, o frânghie, un cablu; ocheț. ♦ Buclă formată prin îndoirea unei sfori, a unei frânghii etc., petrecută cu un capăt prin îndoitură; laț. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) aflate între firele unei împletituri, ale unor țesături, ale unor plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. S. n. Orificiu circular situat pe partea superioară a unei mașini de gătit, pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. S. n. (Mai ales la pl.) Mâncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămână întreg (cu albușul coagulat în jurul lui). 7. S. m. Complex de muguri existent pe nod la vița de vie sau la subsuoara frunzelor unor plante. 8. S. n. Despărțitură într-o magazie, într-un hambar etc.; boxă. 9. S. n. Fiecare dintre petele colorate de pe coada păunului. 10. S. n. Particulă rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. S. m. (În sintagmele) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent, care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca să arate în ce măsură este realizat acordul pe lungimea de undă dorită; indicator de acord. 12. S. m. Fiecare dintre punctele de pe zaruri, cărți de joc etc. 13. S. n. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. III. S. m. Compuse: ochi-de-pisică = a) disc de sticlă sau de material plastic (montat într-o garnitură de metal) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și care este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele; b) varietate de minerale care, șlefuite într-un anumit mod, capătă o luminozitate neobișnuită; ochi-de-ciclop = fereastră specială care separă acustic încăperile unui studio, permițând însă o vizibilitate bună; ochiul-boului = a) (Bot.) nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, albe sau viu colorate; b) (Ornit.) pitulice; ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre și cu fructe nucule (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată și cu florile dispuse în formă de spice (Plantago indica); ochii-păsăruicii = a) plantă erbacee cu frunze lanceolate și cu flori albastre, albe sau roșii (Myosotis palustris); b) nu-mă-uita; ochiul-șarpelui = a) plantă erbacee cu frunze mici în formă de rozetă, acoperite cu peri albi mătăsoși, cu flori albastre, rar albe, plăcut mirositoare (Eritrichium nanum); b) mică plantă erbacee cu frunze păroase și cu flori mici, albastre închis (Myosotis arvensis); ochii-șoricelului = a) mică plantă erbacee cu tulpini roșietice, cu frunzele bazale dispuse în rozetă, cu flori alburii, rareori liliachii (Saxifraga adscendens); b) nu-mă-uita; ochiul-soarelui = vanilie sălbatică; ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri); Ochiul-Taurului = numele unei stele din constelația Taurului. – Lat. oc(u)lus.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere; c) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de... = mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). ♦ (În loc. adj.) Sus-pus = care este într-o situație socială înaltă. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 3. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) În cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ♦ Sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte. Sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 5. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Expr. Sus și tare = a) ferm, categoric, energic; b) în auzul tuturor, în gura mare. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. ◊ Loc. adv. De sus = de la Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

POPONEȚ³, poponețe, s. n. (Fam.) Șezut, dos (de copil). [Var.: poponeață s. f.] – Din popou.

POPOU, popouri, s. n. (Fam.) Șezut, dos. – Din germ. Popo.

ȘEZUT, (II) șezuturi, s. n. I. Faptul de a ședea; ședere. II. 1. Partea inferioară, dorsală a trunchiului omenesc, pe care se sprijină corpul în timpul șederii; dos, fund. ♦ P. restr. Anus. 2. (Înv.) Locuință, domiciliu. – V. ședea.

VERSO s. n. Fața a doua a unei pagini de hârtie sau a unei pagini scrise sau tipărite; dosul paginii; contrapagină. – Din fr. verso, lat. [folio] verso.

DUPĂ prep. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. Îndărătul..., în dosul..., înapoia... După casă se află livada. 2. Mai departe de..., dincolo de... După grădina publică s-a oprit. 3. (Exprimă un raport de succesiune) În urma..., pe urma... Se ridică val după val. ◊ Loc. adv. Unul după altul = pe rând, în șir, succesiv. ◊ Expr. (În formule de politețe) După dumneavoastră! = (vin și eu) în urma dumneavoastră! (Pop.) A da (o fată) după cineva = a mărita (o fată) cu cineva. 4. (Cu nuanță finală, după verbe de mișcare) În urma sau pe urma cuiva sau a ceva (spre a da de el, spre a-l ajunge, a-l prinde, a-l păzi, a-l îngriji etc.). Fuge după vânat. ◊ Expr. A se lua (sau a se ține etc.) după cineva (sau ceva) = a) a urmări pe cineva (sau ceva); b) a nu lăsa în pace pe cineva. 5. (Impr.) De pe. Ia un obiect după masă. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) În urma..., trecând de... Venea acasă după apusul soarelui. ◊ Loc. adv. (Și substantivat) După-amiază sau după-prânz, după-masă = în partea zilei care începe în jurul orei 12. După-amiaza sau după-masa = (aproape) în fiecare zi în cursul după-amiezii. După aceea (sau aceasta, asta) = apoi, pe urmă. După toate... = pe lângă toate (neajunsurile) câte s-au întâmplat. ♦ La capătul..., la sfârșitul..., o dată cu împlinirea... S-a dus după o săptămână. ♦ Ca rezultat al... După multă muncă a reușit. ◊ Expr. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi foarte sărac. ♦ (În loc. conj.) După ce, introduce o propoziție circumstanțială de timp, arătând că acțiunea din propoziția subordonată se petrece înaintea acțiunii din propoziția regentă. III. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. Potrivit cu..., în conformitate cu...; la fel cu... A plecat după propria lui dorință. ◊ Loc. conj. După cum (sau cât) = așa cum, precum. ◊ Expr. După cum se întâmplă = ca de obicei. A se da după cineva = a căuta să fie la fel cu cineva; a se acomoda cu cineva. A se lua după capul cuiva (sau după capul său) = a urma sfatul cuiva (sau propriul său îndemn). Dacă ar fi după mine = dacă ar depinde de mine. A se lua după ceva (sau cineva) = a imita, a copia ceva (sau pe cineva). 2. Ținând seama de..., având în vedere..., luând în considerație... Justețea propunerii se judecă după rezultate. ◊ Expr. După toate probabilitățile = probabil. 3. În raport cu..., pe măsura..., în proporția în care... După faptă și răsplată. 4. Având ca model sau ca exemplu... Face pictură după natură. IV. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru a găsi, a afla, a prinde, a obține etc. Fuge după glorie. V. (Introduce un complement indirect) 1. (Arată ființa sau lucrul pe care cineva le iubește, le dorește cu pasiune) Tremura după bani. 2. (Arată motivul, cauza care produce acțiunea) A-i părea rău după ceva. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cu ajutorul..., prin. A preda o limbă după o anumită metodă. VII. (Introduce un atribut) 1. (Arată originea, descendența) Din partea... Văr după mamă. 2. (După un substantiv verbal sau cu sens verbal, indică obiectul acțiunii) Adaptare după o nuvelă. VIII. (În loc. conj.) După ce (că)... = (leagă două propoziții copulative, arătând adăugarea unui fapt la alt fapt) în afară de faptul că..., pe lângă că..., nu-i destul că... [Var.: (înv. și reg.) dupre prep.] – Lat. de post.

FAȚĂ, fețe, s. f. I. 1. Partea anterioară a capului omului și a unor animale; chip, figură. ◊ Loc. adj. Din față = care se află înainte. De față = care se află prezent; care aparține prezentului. ◊ Loc. adv. În față = a) înainte; b) direct, fără înconjur, fără menajamente. Din față = dinainte. De față = în prezența cuiva. Pe față = direct, fără înconjur, fără menajamente; fără să se ferească. Față în față = unul înaintea (sau împotriva) celuilalt. ◊ Loc. prep. În fața (cuiva sau a ceva) = înaintea (cuiva sau a ceva). Din fața = dinaintea (cuiva sau a ceva). De față cu... = în prezența... Față cu... (sau de...) = a) în raport cu..., în ceea ce privește; b) pentru; c) având în vedere. ◊ Expr. A(-i) cânta (cuiva) cucul în (sau din...) față = (în superstiții) a-i merge (cuiva) bine. A fi de față = a fi prezent, a asista. A scăpa cu fața curată = a scăpa cu bine dintr-o situație dificilă. A face față (cuiva sau la ceva) = a rezista; a corespunde unei probe, unei sarcini. A pune (de) față (sau față în față) = a confrunta; a compara. A (se) da pe față = a (se) descoperi, a (se) demasca. A-și întoarce fața (de la...) = a nu mai vrea să știe de... A privi (sau a vedea, a zări pe cineva) din față = a privi (sau a vedea etc.) în întregime figura cuiva. Om (sau taler) cu două fețe = om ipocrit, fățarnic. A-i prinde (pe cineva) la față = (despre haine, culori) a-i sta bine, a i se potrivi. ♦ Expresie a feței (I 1); mină, fizionomie. ◊ Expr. A schimba (sau a face) fețe(-fețe) = a) a-și schimba subit fizionomia, culoarea obrazului (de jenă, rușine etc.); b) a se simți foarte încurcat la auzul sau la vederea unor lucruri sau situații neplăcute; a se tulbura, a se zăpăci; c) (despre mătăsuri) a-și schimba reflexele, culorile. A prinde față = a se îndrepta după o boală. ♦ Obraz. 2. Partea anterioară a corpului omenesc și a unor animale. Au căzut cu fața la pământ. 3. (Pop.; determinat prin „de om” sau „pământeană”) Om. 4. Persoană, personaj. Fețe simandicoase. ◊ Față bisericească = reprezentant al bisericii. II. 1. (Mat.) Fiecare dintre suprafețele plane care mărginesc un poliedru; fiecare dintre planele care formează un diedru. 2. Suprafață (în special a pământului, a apei). ◊ Expr. La fața locului = acolo unde s-a întâmplat (sau se va întâmpla) ceva. 3. Înfățișare, aspect. ♦ Partea de deasupra, expusă vederii și mai aleasă, a unor articole alimentare de vânzare. 4. Culoare. ◊ Expr. A-i ieși (unei pânze, unei stofe) fața (la soare, la spălat etc.) = a se decolora. 5. Partea lustruită, poleită, finisată atent etc. a unui obiect. ◊ Expr. A da față (unui lucru) = a lustrui, a polei, a netezi, a face să arate frumos (un lucru). ♦ Partea finită, expusă vederii, a unei țesături (în opoziție cu dosul ei). 6. (În sintagmele) Față de masă = material textil, plastic etc. folosit spre a acoperi o masă (când se mănâncă sau ca ornament). Față de pernă (sau de plapumă) = învelitoare de pânză în care se îmbracă perna (sau plapuma). 7. Prima pagină a fiecărei file. ♦ (Înv. și pop.) Pagină. 8. Fațadă. 9. (În sintagma) Fața dealului (sau a muntelui etc.) = partea dealului (sau a muntelui etc.) orientată spre soare sau spre miazăzi. – Lat. pop. facia (< facies).

FERIGĂ, ferigi, s. f. Nume dat mai multor specii de criptogame vasculare cu frunze mari și dințate, pe dosul cărora se găsesc sporangi cu spori. [Acc. și: ferigă. – Var.: (reg.) feregă s. f.] – Lat. filix, -icis.

CIRIP interj. (De obicei repetat) Cuvânt care imită sunetele caracteristice ale păsărelelor. ◊ (De-a) cirip-cirip = joc de copii la care jucătorii se apucă unii pe alții de dosul palmei, ciupindu-se de piele și repetând „cirip-cirip”. – Onomatopee.

DOS, dosuri, s. n. 1. Partea de dindărăt a unui obiect, a unei construcții, a unei curți, a unei ființe etc. ◊ Loc. adv. De-a-ndoasele(a) sau pe de-a-ndoasele(a) = altfel de cum trebuie, de cum e firesc, anapoda; întors invers; cu spatele înainte, de-a-ndăratele(a); Cu dosul în sus = invers de cum e normal, de cum trebuie; în mare dezordine. În dos = în lipsă, în absență, fără să fie de față. ◊ Expr. A scăpa pe (sau prin) ușa din dos = a scăpa cu mare greutate (și pe căi necinstite) dintr-o încurcătură. A intra pe (sau prin) ușa din dos = a obține o favoare (pe căi necinstite, prin protecție). A da dos (la față) sau a da dosul = a se retrage; a fugi, a o șterge. A întoarce (cuiva) dosul = a se întoarce cu spatele la cineva în semn de supărare; a rupe relațiile de prietenie (cu cineva). În dosul lucrurilor = dincolo de aparențe. ♦ Șezut, fund, fese. ◊ Expr. A se scula (sau a fi etc.) cu dosul în sus = a se trezi (sau a fi) indispus (fără motiv). 2. (În sintagmele) Dosul mâinii (sau palmei, labei) = partea din afară a mâinii (sau a palmei, a labei). Dosul limbii = partea de dedesubt a limbii. 3. Partea mai puțin arătoasă (neîmpodobită și neexpusă vederii) a unui obiect. ♦ Spec. Partea de dinăuntru a unei haine. ◊ Pe dos = a) loc. adv. (în legătură cu obiecte de îmbrăcăminte) cu partea de dinăuntru în afară; b) loc. adv. altfel de cum trebuie, de cum e firesc; c) loc. adj. (fig., despre oameni) sucit, ciudat, bizar. 4. (Pop.) Loc unde nu bate soarele; loc ferit, ascuns, adăpostit. – Lat. pop. dossum (= dorsum).

DOSI, dosesc, vb. IV. 1. Tranz. și refl. (Pop. și fam.) A (se) sustrage vederii altora; a (se) ascunde. 2. Tranz. (Pop. și fam.) A fura ceva (ascunzând). 3. Tranz. și intranz. (Înv.) A o lua la fugă; a fugi. – Din dos.

DOSNIC, -Ă, dosnici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. (Despre locuri, străzi, clădiri etc.) Care se află mai la o parte, mai ascuns vederii; retras, lăturalnic, lăturaș, izolat. 2. S. f. Compus: dosnică-galbenă = plantă erbacee cu flori galbene, dispuse în capitule (Carpesium cernuum). – Dos + suf. -nic.

DOSTOIEVSKIAN, -Ă, dostoievskieni, -e, adj. De Dostoievski, al lui Dostoievski; în maniera lui Dostoievski. [Pr.: dos-to-iev-ski-an] – Dostoievski (n. pr.) + suf. -ian.

DOTĂ, dote, s. f. Bun material dat (cu forme legale) unei fete când se mărită; zestre. – Din fr. dot, lat. dos, dotis.

TETRA² s. n. Țesătură textilă cu aspect de tricot în care două ochiuri pe față alternează cu două ochiuri pe dos; p. ext. produs confecționat din acest material. ◊ (Adjectival) Maiou tetra. – Denumire comercială.

REVERS, reversuri, s. n. 1. Dosul unei medalii, al unei monede, al unei foi scrise etc. ◊ Expr. Reversul medaliei = partea neplăcută a unei situații sau a unui lucru. 2. Fig. Partea nevăzută, ascunsă și în contrast izbitor cu aspectul cunoscut al unui lucru, al unei situații etc. [Pl. și: reverse] – Din fr. revers, lat. reversus, germ. Revers.

SCATOALCĂ, scatoalce, s. f. (Fam.) Lovitură dată cuiva cu palma sau cu dosul mâinii; p. gener. bătaie. – Din rus. șkatulka.

Dos ≠ față

AREȘCĂ s. v. dos, revers.

COȘ s. v. coșar, coșciug, coviltir, dos, pătul, porumbar, sicriu, stup.

CUR s. v. anus, dos, fund, popou, șezut.

DOS s. 1. spate. (În ~ul casei.) 2. v. fund. 3. fund. (Întoarce vasul cu ~ul în sus.) 4. v. revers. 5. v. verso. 6. (pop.) coș, (Transilv.) toc. (~ de pernă.) 7. v. șezut.

FUND s. 1. dos. (Întoarce vasul cu ~ul în sus.) 2. v. tocător. 3. (pop.) cârpător, (reg.) masă, (Transilv. și Maram.) tablă. (~ de mămăligă.) 4. v. codârlă. 5. dos, spate. (În ~ul curții.) 6. v. adânc. 7. adânc, adâncime, afund, profunzime, străfund. (Din ~ul lacului.) 8. v. șezut.

PARDON s. v. dos, fund, iertare, popou, scuză, șezut.

POPSI s. v. dos, fund, popou, șezut.

POSTERIOR s. v. dos, fund, popou, șezut.

REVERS s. dos, (astăzi rar) areșcă. (~ al unei medalii.)

SPATE s. 1. spinare, (pop.) spată, (reg.) șa, (înv. și fam.) cârcă. (A lua ceva în ~.) 2. rezemătoare, spătar, spetează, (înv. și reg.) spată. (~ la un scaun.) 3. dos. (În ~le casei.) 4. dos, fund. (În ~le curții.)

ȘEZUT s. (ANAT.) dos, fund, popou, (rar) posterior, (pop.) cur, (fam.) popsi, (eufemistic) pardon.

TOC s. v. cornet, dos, fișic, polonic, putină, șiștar, teacă, tolbă.

VERSO s. 1. v. contrapagină. 2. dos. (~ al unei file de hârtie.)

dos s. n., pl. dosuri

ALANDALA adv. În dezordine; anapoda; pe dos; fără noimă. Îmbrăcat ~. A vorbi ~. /<ngr. alla and’ alla

ALCOV ~uri n. Nișă în peretele dormitorului unde este așezat patul (de obicei în dosul unei perdele). /<fr. alcôve

ANAPODA¹ adv. 1) De-a-ndoaselea; altfel decât trebuie; pe dos. Treburile merg ~. 2) La întâmplare; orbește. /<ngr. anápoda

A SE BARICADA mă ~ez intranz. A se adăposti în dosul unei baricade. /<fr. barricader

A BULVERSA ~ez tranz. 1) A aduce în mare dezordine (printr-o acțiune violentă); a întoarce pe dos. 2) (persoane) A face să fie cuprins de emoții puternice și necontrolate; a tulbura. /<fr. bouleverser

BUZĂ ~e f. 1) Fiecare dintre cele două părți cărnoase, proeminente care mărginesc gura din exterior. * ~ de iepure buză ușor despicată (ca la iepure), constituind o anomalie congenitală. A întoarce ~a pe dos a se supăra tare, mai ales fără motiv; a se bosumfla. A-și linge ~ele după ceva a dori ceva foarte tare; a râvni ceva. A-și mușca ~ele a regreta amarnic. A rămâne cu ~ele umflate a rămâne dezamăgit; a fi decepționat de ceva. 2) Linie care mărginește suprafața unor vase, obiecte, organe etc.; margine. ~a urciorului. ~a unei răni. 3) Partea ascuțită a unui obiect de tăiat; ascuțiș; tăiș. ~a toporului. [G.-D. buzei] /Cuv. autoht.

CALCAN² ~e n. Perete fără ferestre din dosul unei case, de care se alipește o altă casă. /<turc. kalkan

COJOC ~oace n. Haină țărănească de iarnă, lungă, făcută din piele de oaie cu mițele înăuntru. ◊ A-și teme ~ocul a nu întreprinde nimic riscant; a manifesta prudență. A-și întoarce ~ocul pe dos (sau pe partea cealaltă) a) a exprima păreri contrare celor de mai înainte; b) a trata pe cineva cu asprime (nu cu bunăvoința de altădată). A avea (sau a găsi) ac de ~ocul cuiva a dispune de mijloace sau a afla calea pentru a pune la punct pe cineva. /<sl. kožuhu

DINAPOIA² f. 1) (la corpul omului) Partea din dos; latura dorsală. 2) (la corpul animalelor) Jumătatea dindărăt; jumătatea din urmă. 3) (la obiecte de îmbrăcăminte) Partea de la spate. /de + înapoi[a]

DOS ~uri n. 1) Partea de dindărăt a unui lucru sau a unei ființe care se opune feței. ◊ În ~ul... în spatele; înapoia... Din ~ul din spatele; dinapoia. Pe din ~ a) prin intrarea din spate a unei case; b) pe ascuns; în taină. Pe de-a-ndoaselea a) altfel de cum trebuie; anapoda; b) invers; în altă ordine decât cea normală. 2) Extremitate dorsală a corpului pe care se șade; fund; șezut. 3) Partea interioară a unei haine. ◊ Pe ~ a) cu fața înăuntru; b) altfel decât trebuie. 4) Loc ferit, adăpostit, unde nu plouă, nu bate soarele, vântul. 5); ~ul mâinii (sau palmei) partea de din afară a mâinii sau a palmei. /<lat. dossum

DOSELNIC ~că (~ci, ~ce) rar Care se află într-un loc puțin umblat; dosnic; retras. /dos + suf. ~elnic

A DOSI ~esc 1. tranz. 1) A face să se dosească; a ascunde. 2) (bunuri străine) A pune la dos pentru a sustrage ulterior; a tăinui; a ascunde; a acoperi. ◊ A o ~ a pleca grăbit și pe neobservate; a o șterge. /Din dos

A SE DOSI mă ~esc intranz. A se pune la dos pentru a nu fi văzut; a se ascunde. /Din dos

DOSNIC ~că (~ci, ~ce) Care se află într-un loc puțin umblat; retras. /dos + suf. ~nic

DOTĂ ~e f. Avere sau sumă de bani care se dă unei fete când se mărită; zestre. /<fr. dot, lat. dos, dotis

FUND ~uri n. 1) Partea de jos a unui vas, care constituie baza lui. ~ul căldării. 2) Fiecare din cele două părți laterale ale unui butoi. 3) Scândură mică de diferite forme, întrebuințată la bucătărie (pentru a tăia ceva, a răsturna mămăliga etc.). 4) (la om) Extremitatea dorsală a corpului, pe care se șade; dos; șezut. 5) Partea de jos a unei cavități naturale. ~ul mării. 6) Partea din spate a unui spațiu. ~ul scenei. 7) Partea unor obiecte opusă deschizăturii. ~ul sacului. /<lat. fundus

GIR ~uri n. 1) Semnătură pe dosul unei cambii prin care semnatarul garantează achitarea ei. 2) Mijloc prin care o persoană garantează pentru acțiunile, angajamentele altei persoane. /<it. giro, germ. Giro

ÎNDĂRĂTUL prep. (urmat de un substantiv în genitiv sau de un substitut al acestuia, exprimă un raport spațial, indicând locul din urma cuiva sau a ceva) Înapoia; în urma; în dosul (cuiva sau a ceva); după (ceva); în spatele. Îndărătul pădurii. /Din îndărăt

A ÎNTOARCE întorc 1. tranz. 1) A face să se întoarcă. ♦ ~ ceasul a răsuci arcul ceasului (pentru a-l face să meargă). 2) fam. (despre o boală) A lovi din nou; a înturna. Gripa l-a întors. 3) A schimba cu locul astfel încât o parte să ocupe poziția alteia. ~ fânul. ♦ ~ pe o parte și pe alta a cerceta amănunțit. ~ casa pe dos a face dezordine în casă. ~ foaia (sau cojocul) pe dos a-și schimba atitudinea față de cineva devenind mai aspru. 4) (corpul sau părți ale corpului) A mișca într-o parte. ~ capul. ~ privirea. ♦ ~ (cuiva) spatele a manifesta o atitudine de indiferență sau supărare față de cineva. 5) (bani, lucruri) A da înapoi; a înapoia; a restitui. ♦ ~ cuvântul a răspunde urât. ~ binele (sau răul) făcut a răsplăti pe cineva pentru o faptă bună (sau rea). ~ vizita a face o vizită de răspuns. 6) (mai ales tauri) A lipsi de glandele sexuale; a jugăni. 2. intranz. A se schimba revenind la o stare contrară. A întors-o în frig. /<lat. intorquere

A SE ÎNTOARCE mă întorc intranz. 1) A veni înapoi (de unde a plecat); a se înapoia; a se înturna. ~ acasă. 2) A veni din nou; a reveni. ~ la părerea inițială. 3) A-și schimba direcția inițială, luând-o în altă parte. ◊ A i se ~ cuiva mațele (sau stomacul) pe dos a i se face greață. S-a întors roata s-au schimbat vremurile, lucrurile. ~ într-un călcâi a fi sprinten la treabă; a fi foarte harnic. /<lat. intorquere

OGLINDĂ oglinzi f. 1) Obiect constând dintr-o bucată de sticlă groasă, de forme diferite, amalgamată pe dos, având proprietatea de a reflecta lumina și de a forma astfel pe partea lucioasă imaginea obiectelor. Oglindă de buzunar. ◊ A face ceva oglindă a face ceva să devină foarte curat. 2) Plan lucios și neted, format, mai ales, de o întindere de apă lină, care reflectă razele de lumină. Oglinda lacului. 3) fig. Ceea ce reflectă cu fidelitate ceva; imagine fidelă. Oglinda timpului. ◊ Ochii sunt oglinda sufletului ochii exprimă starea sufletească și calitățile spirituale ale cuiva. [G.-D. oglinzii] /v. a (se) oglindi

PALMĂ¹ ~e f. 1) (la om și la maimuțe) Partea interioară a mâinii, cuprinsă între încheietura cu antebrațul și vârful degetelor. ◊ Lat de ~ unitate de măsură populară egală cu lățimea unei palme cu degetele lipite. Podul ~ei partea interioară a mâinii cuprinsă între încheietura cu antebrațul și degete. Dosul ~ei v. DOS. A bate din ~e a aplauda. Cât ai bate din ~e foarte repede. A ține (sau a duce, a purta) pe cineva ca pe (sau ca în) ~ (sau ~e) a manifesta o grijă deosebită față de cineva. A-l mânca pe cineva ~a (sau ~ele) a avea chef de a bate pe cineva. A bate ~a a încheia un târg; a cădea de acord. Când va crește păr în ~ nicicând. Cât păr în ~ nimic; nimeni. Ca-n ~ a) fără asperități; drept; plan; b) foarte amănunțit; detaliat. 2) Lovitură dată de cineva cu această parte a mâinii. * A lua pe cineva la ~e a pălmui pe cineva. A trage (sau a da, a șterge) cuiva o ~ a lovi pe cineva cu palma (mai ales peste obraz). A mânca o ~ a primi o lovitură de palmă (mai ales peste față). 3) (în trecut) Unitate de măsură a lungimii egală cu distanța dintre vârful degetului mare și al celui mic depărtate la maximum unul de altul (aproximativ 25-28 centimetri). ◊ De o ~ de mărime foarte mică sau foarte mare (în funcție de dimensiunile obiectului comparat cu palma). O ~ de pământ (sau de loc) o suprafață de pământ (sau o distanță) foarte mică. 4) Obiect cu care se bat covoarele; bătător. [G.-D. palmei] /<lat. palma

PE prep. I. 1) (exprimă un raport locativ, indicând suprafața unui obiect) Floarea e pe fereastră. 2) (exprimă un raport temporal) A venit pe trei zile. Programa pe trimestru. 3) (exprimă un raport modal) A ieșit pe furiș. 4) (exprimă un raport instrumental) Cu; cu ajutorul. Merge pe cal. 5) (exprimă un raport completiv) L-am chemat pe Vasile la mine. 6) (exprimă un raport de echivalență) Pentru. A dat multe mii de lei pe casă. 7) (exprimă un raport de referință) Poarta pică pe el. II. (în locuțiuni) 1) Pe deasupra a) (exprimă un raport spațial, indicând situarea mai sus de ceva sau de cineva) Pe deasupra caselor treceau în zbor stoluri de păsărele; b) în plus; mai mult. s-a acordat și un premiu pe deasupra. 2) Pe din (exprimă un raport spațial sau modal, indicând direcția, modul realizării acțiunii) Pe din lături. Pe din dos. 3) Pe după a) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul posterior) Ședința se amână pe după sărbători; b) (exprimă un raport spațial, indicând cu aproximație situarea de dincolo de ceva sau de cineva) Drumul trece pe după școală. 4) Pe la a) (exprimă un raport locativ, indicând cu aproximație locul) Pe la sud seceta a fost mai mare; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) A sosit pe la amiază. 5) Pe lângă a) (exprimă un raport spațial) Prin apropiere. A trecut pe lângă casa noastră; b) (exprimă un raport comparativ) În comparație cu; față de. Părea un copil pe lângă acest om zdravăn; c) (exprimă un raport cumulativ) În afară de. Pe lângă necazul ce-l avea și grindina îi strivise via. 6) Pe sub a) (exprimă un raport spațial, indicând locul situării mai jos de ceva) Mergeam pe la umbră, pe sub copaci; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) Spre; înspre. Au ajuns pe sub amiază. 7) Pe când v. CÂND. III. (în componența formelor de jurământ) Pe cinstea (sau onoarea) mea. Pe cuvânt de cinste. /<lat. super, per

PELIN m. Plantă erbacee amară la gust, cu tulpina erectă, ramificată, cu frunze verzi-cenușii pe față și argintii-surii pe dos și cu flori galbene aromate, folosită în medicină și în industria băuturilor alcoolice. /<bulg. pelin

PELINARIȚĂ ~e f. Varietate de pelin, având frunze adânc crestate și păroase pe partea din dos, care crește pe marginile drumurilor și a ogoarelor și este folosită în medicină. /pelin + suf. ~ăriță

PIDOSNIC¹ ~că (~ci, ~ce) pop. 1) (despre persoane) Care face totul pe dos; cu purtări ieșite din comun. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care este contrar așteptărilor. /pe dos + suf. ~nic

PIDOSNIC² ~ci m. Plantă erbacee cu tulpină erectă, cu frunze sesile lucioase, de culoare verde-albăstrie dispuse pe tot lungul tulpinii și cu flori mărunte galbene, care crește pe marginea drumurilor; somnoroasă; cerițică. /pe dos + suf. ~nic

PLOP ~i m. Arbore cu tulpina înaltă și dreaptă, cu ramuri subțiri verticale, cu frunze late, lungi, pețiolate și cu flori dispuse în amenți plecați, folosit în scopuri industriale. ◊ ~ alb varietate de plop având scoarță albicioasă și frunze argintii pe dos. ~ negru varietate de plop având coroană largă și scoarță negricioasă, adânc brăzdată. ~ piramidal v. PLUTĂ II. ~ tremurător varietate de plop a cărei frunză tremură la cea mai ușoară adiere de vânt. Când va face ~ul pere și răchita micșunele niciodată. Văr (sau mătușă, unchi) de ~ rudă îndepărtată. /<lat. ploppus

REVERS ~uri n. 1) (în opoziție cu avers) Partea din dos a unui lucru (monedă, medalie, foaie etc.). 2) fig. Aspect ascuns, diametral opus celui obișnuit. /<fr. revers, lat. reversus, germ. Revers

SCATOALCĂ ~ce f. fam. Lovitură dată cuiva cu palma sau cu dosul mâinii. /Orig. nec.

SPATE ~ n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului situată de-a lungul coloanei vertebrale (de la baza gâtului până la șale); spinare. * În ~ pe partea dindărăt a corpului. Pe ~ culcat cu fața în sus. Din (sau la, pe la, de la, în) ~ din (sau în) urmă; din dos. Adus de ~ încovoiat, îndoit. A-i întoarce cuiva ~le a se supăra pe cineva. Pe la ~ (sau pe la ~le cuiva) fără știrea cuiva. A nu ști nici cu ~le a nu avea nici o idee despre ceva; a nu bănui nimic. A fi (sau a sta) cu grija (sau cu frica) în ~ a fi tot timpul neliniștit. A arunca ceva pe (sau în) ~le cuiva a) a da vina pe cineva; b) a lăsa în seama altuia anumite obligații. A avea ~ (tare) a fi protejat, susținut (de cineva). 2) Probă sportivă de înot (cu fața în sus). 3) Partea dindărăt a unui obiect; dos. În ~le casei. 4) Teritoriu aflat în urma frontului. În ~le dușmanului. /<lat. spatha

ȘEZUT ~uri n. 1) v. A ȘEDEA 2) Extremitatea dorsală a corpului pe care se șade; dos; fund. /v. a ședea

VERSO versouri n. Parte din dos a unei foi (tipărite sau scrise); contrapagină. [Art. versoul] /<fr. verso

ANDOSAMENT s.n. Mențiune scrisă pe dosul unui cec, al unei polițe etc. prin care se transferă proprietatea actului respectiv unei alte persoane. [< fr. endossement].

EXTRAVERSIUNE s.f. 1. Înclinație psihologică deosebită către lucrurile din afara eului propriu, către ambianța fizică socială. ♦ Îndreptare a libidoului în afara propriei persoane. 2. Întoarcere pe dos a unui organ cavitar. [Var. extroversie, extroversiune s.f. / < fr. extraversion].

REVERS s.n. 1. (op. avers) Dosul unei medalii, al unei hîrtii scrise, al unei monede. ◊ Reversul medaliei = partea cealaltă, neplăcută a unei situații, a unui lucru. 2. (Fig.) Aspect, față ascunsă și în contrast izbitor cu aspect cunoscut al unei probleme etc. 3. (Mil.) Partea dinspre inamic a șanțului sau a tranșeelor. 4. (Geol.) Suprafață structurală slab înclinată. [Pl. -se, -suri. / cf. fr. revers, lat. reversus, germ. Revers].

VERSO s.n. (op. recto) Fața a doua a unei foi (scrise sau tipărite); contrapagină, dosul paginii. [< fr. verso, cf. lat. folio verso].

ANDOSA vb. I. tr. A arăta în scris pe dosul unui cec, al unei polițe etc. numele împuternicitului care poate să-i încaseze contravaloarea. [< fr. endosser].

BULVERSA vb. I. intr. (Franțuzism) A răsturna cu totul, a întoarce pe dos, a pune în dezordine; a zăpăci, a dezorienta, a tulbura. [< fr. bouleverser].

chimnicar, chimnicare, s.n. (reg.) dosul șurii, dosul grajdului.

alandala, adv. – Pe dos, în dezordine, împotriva sensului comun. Ngr. ἄλλ’ἀντ’ἄλλον „unul în locul celuilalt” (Philippide, Principii, 146; DAR; Gáldi 142); cf. alb. dalë ng’dali.

anapoda adv. – Invers, pe dos. – Mr. anapod, anapudz. Ngr. ἀνάποδα (Roesler 564; Gáldi 146).

anocato adv. – Cu burta în sus; pe dos, invers. Ngr. ἄνω ϰάτω sau ἀνάϰατο (Gáldi 148). Sec. XVIII, astăzi ieșit din uz.

indosa, indosez, vb. I (înv.) a-și pune iscălitura pe dosul unui bilet, poliță.

izvrătit, -ă, adj. (înv.) întors pe dos, răsturnat, răstălmăcit; răzvrătit.

îndărăpt adj. (înv.) 1. întors, pe dos. 2. nedrept.

jevruică s.f. (reg.) fereastră de formă rotundă în peretele din dosul casei.

astragaci (-ce), s. n. – Unealtă de cizmărie folosită la întors cizmele pe față, după ce au fost cusute pe dos. Mag. esztergázni „a întoarce” (Scriban); finalul, prin analogie cu trăgaci. Nu este probabilă ipoteza lui Philippide, ZRPh., 1907 p. 294 și Pascu, Suf., 198, bazată pe lat. extrahere.

GIR s.n. Semnătură pe dosul unei cambii, prin care semnatarul garantează achitarea ei sau prin care proprietarul cambiei o transmite altcuiva. [< it. giro].

INVERS, -Ă adj. (adesea adv.) Contrar direcției inițiale sau firești; pe dos. ◊ Raport invers (proporțional) = raport între două mărimi care variază astfel încît produsul lor să rămînă constant. [< fr. inverse, cf. lat. inversus].

bitușă (-șe), s. f. – Blană, haină din piele de oaie cusută pe dos (cu blana în interior). – Var. bitușcă; botoașe, botoșană, s. f. (oaie bătrînă). Mag. bojtos, buitus (Drăganu, Dacor., V, 333). Pentru Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene.^[1]

NANCHIN s.n. Țesătură deasă de bumbac, din care se fac dosuri de perne. [Var. nanghin s.n. / < fr. nankin, cf. Nankin – centru industrial în China].

PARDON interj. (În formule de adresare) Iartă-mă; vă rog să mă iertați. ♦ Ba nu, nu este așa; nu. // s.n. 1. Iertare, scuză. 2. (Fam.) Șezut, dos. [< fr. pardon].

tinghilă, tinghile, s.f. (reg.) 1. lamă de cuțit. 2. lovitură cu dosul palmei.

SCARABEU s.m. Insectă din familia coleopterelor, cu corpul turtit, acoperit cu o carapace cornoasă de culoare neagră și cu antenele dințate. ♦ Amuletă de forma acestei insecte avînd pe dos o inscripție hieroglifică. [< fr. scarabée, cf. lat. scarabeus].

SOR s.m. (Bot.) Grup de sporangi situați pe dosul frunzei de ferigă. [< fr. sore, cf. gr. soros – grămadă].

ciumări (-resc, -it), vb. refl. 1. A se înăcri, a deveni acru. – 2. A se supăra. – Var. ciumărî, ciumăra. Sl. čemerĭ „otravă” (DAR). Puțin probabilă explicația lui Philippide, Bausteine, 51, pe baza gr. χυμοῦ ῥοή. – Der. ciumărit (var. ciumărat, ciumăros), adj. (astringent); ciumărică (var. ciumurică), s. f. (cimbru, Satureja hortensis), din bg. čemerika, cf. mag. csomorika (Conev 46; DAR). Din aceeași rădăcină sl. provine, prin intermediul mag. csömöröl, vb. ciumurlui (a provoca indigestie, a se întoarce stomacul pe dos, a tulbura), cf. Drăganu, Dacor., I, 317; DAR; Gáldi, Dict., 117, cu var. cermălui.

clăti (clătesc, clătit), vb. 1. A mișca, a clătina, a deplasa. – 2. A pune în mișcare. – 3. A scutura, a agita. – 4. A tulbura, a întoarce pe dos, a perturba. – 5. A mișca, a agita. – 6. A face să șovăie, a amenința. – 7. (Refl.) A decădea, a se ruina. – 8. A se impresiona, a se înduioșa, a se emoționa. – 9. A curăța rufe, vase, spălîndu-le ușor cu apă, a le limpezi. Sl. klatiti „a scutura” (Miklosich, Slaw. Elem., 24; Cihac, II, 60; Miklosich, Lexicon, 288); cf. bg. klatjă, ceh. klátiti, pol. klócić. Sec. XV. Cu toate aceste sensuri, în afară de ultimul, este puțin înv., și în general este înlocuit prin a clătina. – Der. clăteală, s. f. (limpezire, clătit); clătită, s. f. (un fel de plăcintă subțire, umplută și rulată); clătitură, s. f. (înv., scuturătură, zgîlțîială; limpezire, clătit); clătitor, adj. (care scutură); clătări, vb. cu aceleași sensuri ca clăti, cu o nuanță iterativă sau durativă; clătina, vb. cu aceleași sensuri (în ciuda diferenței stabilite de DAR între aceste vb., se poate afirma doar că clătări apare mai curînd a fi propriu rom. occidentale, și clătina rom. orientale, acesta din urmă tinzînd să-l elimine pe primul; la clătina lipsește sensul de „a limpezi rufele”, pentru care se conservă în aria sa forma primitivă clăti); clătinător, adj. (care se clatină, care se răscolește); clătinătură, s. f. (scuturătură); clătinătoare, s. f. (scrînciob).

TETRA s.n. (Text.) Țesătură de tricot dintr-un fir în care alternează cîte două șiruri de ochiuri pe față cu două pe dos; (p. ext.) produs confecționat din acest tricot. [Nume comercial].

aldosteron (-dos-te- / -do-ste-) s. m.

doi (-ouă), num. – Număr între unu și trei. – Mr. doi, dao, megl. doi, două, istr. doi, do. Lat. dui, f. duae (Pușcariu 540; Candrea-Dens., 503; REW 2798); cf. it. due (v. it. dui, piem. doui, duoe), prov. dui, duas, fr. deux, cat., sp. dos, port. dous, duas. – Der. al doilea, num.; douăzeci, num.; doime, s. f. (jumătate); îndoi, vb. (a duplica; a dubla; a îndoi; a se îndoi; a oscila); îndoială, s. f. (nesiguranță; oscilație); îndoielnic, adj. (nesigur; incert); îndoință, s. f. (înv., îndoială); îndoios, adj. (nesigur); neîndoios, adj. (sigur, cert); îndoit, adj. (de două ori mai mult; dublu; îndoit; oscilant, nesigur); îndoiciune, s. f. (înv., îndoială); îndoitură, s. f. (încovoiere; cotitură); desdoi, vb. (a desfășura, a întinde); adăurat, adj. (Banat, nou, recent), de la adăoară < a doua oară.

dos (dosuri), s. n. – 1. Spate, spinare. – 2. Verso, spate, partea opusă. – 3. Cotor de carte. – 4. Partea de dinapoi. – Istr. dos. Lat. popular dossum, în loc de dorsum (Cihac, I, 81; Pușcariu 546; Candrea-Dens., 507; REW 2755); cf. it. dosso, prov., fr. dos, sp., port. dorso. – Der. dosi, vb. (a pune la o parte; a ascunde; a fura; a fugi, a scăpa); dositor, adj. (care dosește); dosnic, adj. (retras, izolat, îndepărtat); îndosi, vb. (Mold., a ascunde); doștină, s. f. (pantă, versant), poate prin încrucișare cu sb. dolina „căldare”; pidosnic, adj. (Mold., încăpățînat; s. n., plantă, Cerinthe minor). – Der. neol. dosar, s. n., din fr. dossier; andosa, vb., din fr. endosser.

ANDOSA vb. tr. a indica în scris pe dosul unui cec, al unei polițe etc. numele împuternicitului care poate încasa contravaloarea. (< fr. endosser)

ANDOSAMENT s. n. mențiune scrisă pe dosul unui cec, al unei polițe; gir. (< fr. endossement)

BULVERSA vb. intr. 1. a întoarce pe dos, a pune în dezordine. 2. a modifica total. 3. (fig.) a zăpăci, a dezorienta. (< fr. bouleverser)

GUMA vb. tr. 1. a aplica un strat de gumă sau de cauciuc pe suprafața unui obiect. 2. a aplica un strat de clei, de lipici, pe dosul unei etichete, mărci poștale etc. (după fr. gommer)

INVERS, -Ă adj. (și adv.) contrar direcției inițiale sau firești; pe dos. ♦ (mat.) mărime ~ă = mărime egală cu raportul dintre 1 și mărimea dată; raport ~ (proporțional) = raport între două mărimi care variază astfel încât produsul lor să rămână constant. (< fr. inverse, lat. inversus)

LABIOPALATAL, -Ă adj., s. f. (consoană) care se articulează cu ajutorul buzelor și prin atingerea dosului părții anterioare a limbii de vălul palatului. (< fr. labiopalatal)

MEDIODORSAL, -Ă adj. 1. (anat.) la mijlocul spatelui. 2. consoană ~ă (și s. f.) = consoană pentru articularea căreia dosul limbii se ridică la nivelul părții mediane a vălului palatului. (< fr. médiodorsal)

NANCHIN s. n. țesătură de bumbac, deasă și rezistentă, pentru dosuri de perne. (< fr. nankin)

PARDON I. interj. (ca formulă de politețe) iertați-mă! scuzați! ♦ ba nu, nu este așa. II. s. n. 1. iertare, scuză. 2. (fam.) șezut, dos. (< fr. pardon, germ. Pardon)

PED³(O)-, -PED, -PEDIE/PEDI(O)- elem. „copil”; „creștere, educație”. (< fr. péd/o/-, -pède, – pédie, -pédi/o/-, cf. gr. pais, -dos, paideia)

REVERS s. n. 1. dos al unei medalii, monede, hârtii scrise etc. ♦ ŭl medaliei = partea cealaltă, neplăcută a unei situații, a unui lucru. 2. (fig.) aspect, față ascunsă și în contrast izbitor cu aspectul cunoscut al unei situații etc. 3. (mil.) partea dinspre inamic a șanțului sau a tranșeelor. 4. (geol.) suprafață structurală slab înclinată. (< fr. revers, lat. reversus, germ. Revers)

RIVALTĂ s. f. șir de lumini de deasupra scenei, fixate în dosul cortinei. (< it. ribalta)

SOR s. m. grup de sporangi pe dosul frunzelor, la ferigi. (< fr. sore)

TETRA¹ s. n. țesătură de tricot dintr-un fir în care alternează câte două șiruri de ochiuri pe față cu două pe dos; produs confecționat din acest tricot. (n. com.)

năvîrlie (-ii), s. f. – (Munt.) Nebunie, sminteală, capriciu, glumă. Bg. vărlŭ „turbat”, vărluvam „a turba”, cf. ngr. βούρλια „glumă”; nă- poate fi sl., cf. rut. naverle „pe dos”, sb. navrlje „răsucit” (Tiktin), sau expresiv, ca în nătă- sau năvleg. – Der. năvîrlios, adj. (capricios).

opacă (opăci), s. f. – 1. (Pl. Trans.) Detenție, arestare. – 2. Furchet, cuzinet. – 3. Vîslă, lopată. Sl. opako „înapoi”, slov. opak „pe dos, invers” (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 228), cf. sl. opačica „legătură”. – Der. opăci, vb. (a împiedica; a tulbura; a molesta, a deranja), din sb., slov. opaciti; opăceală, s. f. (molestare, supărare); opacină, s. f. (vîslă), din sl. opačina „legătură”, cf. ceh. opačina „vîslă”, rut. opačyna „vîslă”.

rouă s. f. – Apă provenită din condensarea vaporilor din atmosferă, care se depune pe pămînt, pe plante etc. – Var. înv. ro(a)o, ro(a)ă. Mr. aroauă, arao, megl. rauă. Lat. rōs, rōrem (Pușcariu 1477; REW 7374), cf. prov., cat. ros; dar mecanismul de transmitere este discutabil. S-a sugerat o var. *rōlla (Candrea, Éléments, 75), care nu pare justificată. Un *rōs, n., cu rezultatul rom. *ro › rouă ca zi › ziuă (Philippide, Principii, 66; Pușcariu 1477; Iordan, Dift., 189) este dubios, dacă se ia în considerație paralelismul cu nos › noi, dos › doi, post(i) › poi etc. S-a crezut într-o modificare de decl. rōs, *rǒvem ca bōs, bǒvem (Meyer, Alb. St., IV, 45); sau într-un rezultat *rore (cf. logud. rore, Wagner 112), cu disimilarea celui de-al doilea r (Tiktin; Skok, Arch. Rom., VIII, 158; Graur, BL, III, 51). Nici una dintre explicații nu este suficient de clară. Dacă „la brisure” între cei doi r ar fi o certitudine (cf. prooroc), s-ar putea porni de la *rore › *roore › *rouri, care, desigur, s-ar fi simțit ca un pl., de unde sing. regresiv rouă. În realitate nici „la brisure” nu ne pare sigură, nici sing. n-ar trebui să fie f.; cf. totuși toate der. acestui cuvînt, care nu pleacă de la rouă, ci postulează un rouri. Der. roura (var. înroura, înroua), vb. (a acoperi cu rouă; a umezi; a burnița), din lat. rōrāre (Pușcariu 1478; Tiktin; Candrea) dacă se admite o „brisure” ror- › roor- (Graur, BL, III, 50), sau mai probabil de la un pl. *rouri, ca haină › înhăinura, corn › încornora, fașe › înfășura etc.; rourică, s. f. (firuță, Glyceria fluitans); rouros, adj. (plin de rouă; umed). Cf. rourușcă.

șarf (-furi), s. n. – Eșarfă, fular; lovitură cu dosul palmei. Fr. écharfe, prin intermediul pol. szarfa, rus. šarf (Cihac, II, 386; Sanzewitsch 210).

ședea (-d, șezut), vb. – 1. A fi așezat, a ocupa un loc, a sta. – 2. A se așeza, a lua loc, a se pune. – 3. A se instala, a trăi, a locui. – 4. A sta, a rămîne, a se stabili pentru un timp. – 5. A sta liniștit, a se odihni, a se reface. – 6. A fi inactiv, a sta cu mîinile încrucișate. – 7. A conveni, a se potrivi. – 8. A se așeza bine sau rău, a se adapta. – Mr. șed, șidzui, șideare; megl. șǒd, șădzui, șăderi, istr. șed, șezut. Lat. sēdēre (Pușcariu 1576; REW 7780), cf. it. sedere, prov. sezer, fr. seoir, cat. seure, sp., port. seer. Deși este clar diferit de a sta, se confundă vulgar cu el, cf. stai jos (corect șezi), ostenită de lunga ședere în picioare (I. Teodoreanu). Se conjugă șed › (șez), șezi, șade (Mold. șede), să șadă (› să șază). Cf. așeza, șes. Der. cuședea, vb. (a conveni, a sta), cu cu- expresiv (Philippide, ZRPh., XXXI, 308; DAR); ședere, s. f. (oprire, rămînere, rezidență); ședință, s. f., din fr. séance adaptat la ședea; șezător, adj. (locuitor, rezident); șezătoare, s. f. (petrecere, serată, adunare); șezut, s. n. (rezidență, domiciliu; sediu; dos, fund), mr. șidzut. Der. neol. sedentar, adj., din fr. sédentaire; sediment, s. n.; sedimenta, vb., din fr. sédimenter; sediu, s. n., din it. sede, cf. asediu; sesiune, s. f., din lat. sessionem (sec. XIX).

spată (-te), s. f. – 1. Scapulă, omoplat. – 2. Labă la patrupede. – 3. Spătarul scaunului. – 4. Pieptene la războiul de țesut. – 5. Spadă. – 6. Spinare. – 7. Partea din spate, dos, revers. – Var. spate, pl. spete. Mr., megl. spată, istr. spǫte. Lat. spatha (Diez, Gramm., I, 21; Pușcariu 1616; REW 8128), cf. alb. špathë (Philippide, II, 655), it. spada, spadola, sp. espada, espadilla, ca și lat. spatula (REW 8130). Pentru sensurile 6-7 se folosește numai sing. spate. Der. directă din gr. σπάθη (Diculescu, Elementele, 464) nu pare preferabilă. Sensul 4 apare și în gr. Der. spăcel, s. n. (bluză; vestă; corset), în Trans. și Banat, în loc de *spătcel (Tiktin); spătar, s. m. (fabricant și vînzător de spade); spătar, s. n. (spetează; curea de ham); spătos, adj. (lat în spate, robust); spetează, s. f. (rezemătoare; scîndură de legătură între părți de obiecte; tijă; obligeană, Acorus calamus; stuf, Typha angustifolia; pipirig, Juncus effusus; specie de papură, Gladiolus imbricatus; Arg., îmbrăcăminte), cu suf. -ză (Densusianu, Bausteine, 477; după Diculescu, Elementele, 465, din gr. σπαδίδιον); speti, vb. (a se deșela; a se dăula; a se obosi, a se istovi muncind); speteală, s. f. (oboseală, osteneală, epuizare). Este dubletul lui spadă, s. f., din it. spada, der. spadasin, s. m., din fr. spadassin; și al lui spatiu (var. spatie), s. m. (treflă, la cărți de joc), din ngr. σπαθί. – Cf. spătar. – Din rom. provine bg. spetează (Capidan, Raporturile, 224).

spinare (-ări), s. f. – 1. Spate. – 2. Dos, șale. – Mr. schinare. Lat. spῑnalis (Densusianu, Hlr., 158; Pușcariu 1619; REW 8151).

a da dos la față expr. 1. a pleca pe furiș. 2. a da înapoi în fața unor dificultăți.

a da dosul expr. v. a da dos la față.

ARÍN (lat. *alninus) s. m. Nume dat speciilor de arbori sau arbuști din genul Alnus, familia betulaceelor, cu flori în amenți; anin. ♦ A. alb = arbore înalt pînă la 20 m, cu frunze ovate, dințate, pe dos cenușiu-păroase (Alnus incana) A. negru = arbore înalt pînă la 28 m, cu frunze aproape rotunde, lipicioase (Alnus glutinosa) A. de munte = arbust înalt pînă la 4 m, cu frunze mici, ovate sau eliptice, dințate (Alnus viridis).

a intra prin dos / prin spate expr. (d. bărbați) a practica sexul anal.

a-i întoarce (cuiva) stomacul pe dos expr. a scârbi (pe cineva), a-i face greață (cuiva).

întors pe dos expr. indispus, deprimat, mohorât, trist.

A AVEA UN CONTACT SEXUAL (d. homosexuali) a se arde în bulan / creț / semering, a se buli, a face bragă / contorul, a intra prin dos / prin spate, a se pune capră, a rupe fundul (cuiva), a o trage la cercul maro.

FESE ataș, atelaj, baterie, buci, capital, cur, dealuri, denivelări tectonice, diferențial, dos, dosolin, fonfi, forme de relief, fund, gazometru, poponeață, poponeț, popou, pupineață, raft, șezut, tender, tuhăs, turcaleț, voleuri.

A PLECA PRECIPITAT a se alivăni, a se căra, a se cărăbăni, a da cu pasul, a da dos la față, a da pedală, a-i da sas, a se duce duluță, a se eclipsa, a face lampa mică, a face pași, a fugi ca tăunul cu paiul, a-și lua avrigu’, a-și lua călcâiele la spinare, a-și lua câmpii / lumea în cap, a o lua la papuc / la picior / la sănătoasa, a-și lua traista în băț, a-și lua valea / zborul, a mătura locul, a pedala, a-și plimba anatomia, a o rade, a saluta din mers, a se scurge, a-i sfârâi (cuiva) călcâiele, a se smulge, a spăla putina, a o șparli, a o șterge la papuc, a șterge putina, a o tăia, a o tuli, a o tunde, a usca leșia, a se ușchi, a vira.

ALUN, aluni, s. m. Arbust cu frunze rotunde, păroase pe dos și cu fructe comestibile (Corylus avellana). – Din alună.

ANAPODA adv. Pe dos, de-a-ndoaselea; în altă direcție decît trebuie. Îi merg treburile anapoda (ISPIRESCU). ♦ Zăpăcit, dezorientat. Coboram anapoda treptele tocite (CAMIL PETRESCU). [Var.: (reg.) anapăda adv.] – Ngr. anapoda.

ANDOSA, andosez, vb. I. Tranz. A indica pe dosul unui cec numele persoanei împuternicite să încaseze contravaloarea cecului. ♦ (În economia capitalistă) A indica, sub iscălitură proprie, pe dosul unei polițe vîndute, numele persoanei împuternicite să încaseze contravaloarea poliței. – Fr. endosser.

al rovescio (loc. it., „în răsturnare, pe dos”) v. recurență.

ASTRĂGACI, astrăgace, s. n. Instrument de cizmărie folosit la întins talpa sau la întors cizmele pe față, după ce au fost cusute pe dos. – Comp. bg. străgači „răzuitor”.

BARICADA, baricadez, vb. I. Tranz. A închide printr-o baricadă o ieșire, un drum etc. ♦ Refl. A se pune la adăpost în dosul unei baricade. – Fr. barricader.

BLANȘIRUIRE s. f. Operație de îndepărtare a părților neomogene de pe dosul pieilor tăbăcite. – Din blanșir.

raft, rafturi s. n. 1. (glum.) șezut, dos. 2. (intl.) arest, celulă. 3. stomac. 4. pat.

zvast, zvasturi s. n. (intl.) lovitură cu pumnul sau cu dosul palmei.

DOSELNIC, -Ă, doselnici, -ce, adj. (Rar) Ascuns, dosnic; p. ext. nepermis, incorect. – Din dos + suf. -elnic.

prozodie (< gr. προσῳδία). 1. Accentuarea naturală a cuvintelor în vorbire. Respectarea p. este una din preocupările de bază ale compozitorilor de muzică vocală*, neconcordanța dintre accentele (III, 9) melodiei și cele ale versului* fiind resimțită ca o stângăcie. Există și cazuri când o accentuare „pe dos” e menită să creeze efecte speciale (ex. Honegger, Ioana pe rug, scena a IV-a; cóchon în loc de cochón). 2. Disciplină a teoriei literare care studiază structura versurilor (nr. silabelor, distribuirea lor în unități conform cantității sau accentelor etc.). Sin.: metrică (2). V. greacă. muzică.

CATIFEA, catifele, s. f. Țesătură de mătase, de lînă sau de bumbac, cu dosul neted și cu fața păroasă, ca o blană. – Tc. katifa.

CĂRNOSI, cărnosesc, vb. IV. Tranz. A îndepărta resturile de carne de pe dosul unei piei, înainte de tăbăcărie. – Din carne.

caleidoscop (-lei-dos-cop / -do-scop) s. n., pl. caleidoscoape

CHILER, chilere, s. n. (Reg.) Încăpere mică la casele țărănești, folosită drept cămară. 2. Încăpere mică și joasă aflată în dosul casei, folosită ca locuință. – Tc. kiler.

turcaleț s. n. sg. fese, dos

mănușă-răzătoare s. f. (gosp.) Tip de mănușă cu dosul aspru, care funcționează ca o răzătoare ◊ „Lista noutăților e atât de lungă: mănuși-răzătoare, care curăță cartofi noi.” Cont 28 X 60 p. 10 (din mănușă + răzătoare)

superman s. m. (cuv. engl.) Om cu calități ieșite din comun, supraom ◊ „E foarte clar că autorii acestui Sherlock Holmes [Columbo] vor să construiască un detectiv care să întoarcă pe dos mitul [...] detectivului superman: memorie electronică, țintaș-computer, polițistul gadget etc.” Fl. 19 VIII 76 p. 18. ◊ „[...] pantofii din pânză [...] vor lua locul Adidașilor care acum se vând [...] prin mai toate magazinele: practici, aspectuoși, amintind de supermeni [...]” Săpt. 2 III 84 p. 8; v. și I.B. 26 III 81 p. 4; v. și supermarket [pron. supermen] (cf. fr. superman; PR 1950; DEX-S)

DOS MOI PU STO KAI KINO TEN GHEN (Δόζ μοι πού στῶ χαί χινῶ τήυ γῆυ) (gr.) dați-mi un punct de sprijin și voi urni Pământul din loc – Cuvinte atribuite lui Arhimede și devenite celebre ca simbol al inventivității și al puterii creatoare nelimitate a omului, atunci când există temeiuri obiective sau raționale.

rînză¹ s.f. 1 (pop.) Stomac. ◊ (med.; reg.) Răsturnatul rînzei v. răsturnat. ◊ expr. A se împăca cu rînza = a se sătura. A i se întoarce (sau a i se răsturna) rînza pe dos = a i se face greață. A avea rînză fierbinte = a se înfuria ușor. A fi cu rînza mare sau a avea rînza prea mare = a) a fi necăjit; b) a fi furios. A nu mai încăpea rînza în cineva = a fi nervos. A crăpa (sau plesni) (în cineva) rînza (de ciudă, de necaz etc.) = a) a fi foarte supărat; b) a fi foarte nervos, foarte furios. A fi tare în rînză v. tare. 2 (pop.) Pipotă. L-am doftorit... cu rînza de dropie arsă (ALECS.). 3 (reg.) Abdomen, burtă. ◊ expr. A avea (sau a face) rînză = a se îmbogăți. A-i slăbi cuiva rînza = a sărăci. ♦ Osînză. 4 (reg.) Nume dat unor boli digestive, caracterizate prin dureri abdominale și grețuri. • pl. -e. / cuv.autoh.; cf. alb. rrëndës „cheag”.

acós, -oásă adj. Dos. Plin de ace, ghimpos.

adeverésc v. tr. (din adevăr saŭ din maĭ vechĭu adeverez, din care a rămas azĭ numaĭ adj. adevărat). Dovedesc ca adevărat: a adeverit că e așa, știrea s’a adeverit. Vechĭ. Asigur, promit: le adeverea că se va face catolic, numaĭ să-l primească să le fie craĭ (Nec.). V. refl. Mă încredințez, mă asigur: m’am adeverit că nu spunea cu direptate (Dos.). Mă oblig: se adeveri cu jurămînt că nu se va mărita (Moxa).

jidănéște și jidovéște adv. Iron. Ca Jidaniĭ, ovreĭește. Fig. Pe dos, în mod invers (aluziune la modu Jidanilor de a scrie): a lucra jidănește.

alsăŭ n., (cuv. lit. format din al și săŭ 2 după vsl. svoĭstvo și vgr. idiótes). L. V. (Dos. Antim). Însușire.

1) améstec n., pl. urĭ (d. a amesteca). Rezultatu amestecăriĭ: amestec de aur și argint, de vin și apă, de bucurie și întristare. Fig. Ingerență, intervenire: fără amestecu nimănuĭ. – La Dos. și méstec.

anápoda adv. (ngr. anápoda, d. aná, contra, înapoĭ, și póda, picior. V. a- și cala-pod). Pe dos, invers: toate mĭ-aŭ ĭeșit anapoda! Adj. fix. Sucit: ce om anapoda!.

bătălăŭ n., pl. ăĭe (d. bat). Rar. Unealtă de lemn de bătut ceva, precum: lopățica (filca) de bătut mingea saŭ rufele la spălat, bățu putineĭului, maĭu, chilugu de lemn de strivit usturoiu ș.a. Pl. Cĭocîrtiĭ (Acad.). – La Dos. pl. urĭ.

*andosamént n., pl. e (fr. endos și endossement, d. dos, dos) și andosare f., pl. ărĭ. Com. Gir, ordin.

aposcorachínță f., pl. e (d. ngr. aposkorakízo, arunc, disprețuĭesc). Dos. Îndepărtare, respingere (cuv. fabricat ca să rimeze cu socotință)

arcá f. (turc. arka, dos, spate, sprijin, protecțiune, protector). L. V. Protector: dedese știre și la arcalele sale (Cost. I,306).

aréșcă f., pl. ște, ștĭ, șce, șcĭ (cp. cu rus. arešokŭ, gen. -ška, dim. d. arĭeh, scris orĭeh, nucă). Mold. Dosu uneĭ monete (scrisă) în opoz. cu arol. – În Munt. reșcă, în vest rișcă (cp. cu rut. orišk, nucușoară).

arhierățésc v. intr. (ngr. arhieratévo, ajung arhiereŭ). Dos. Funcționez ca prelat.

aromeálă f., pl. elĭ. Vest. Stare de ațipire, somnolență. Dos. (aur-). Înșelăciune.

arvonésc (est) și -unésc (vest) v. tr. (ngr. arravonizo, aor. ónisa). Daŭ arvonă ca să fiŭ sigur de un lucru: a arvoni o casă (pe care apoĭ o voĭ lua cu chirie orĭ o voĭ cumpăra), a arvoni niște lucrătorĭ (dîndu-le un acont), a arvoni o birjă (primind tu ceva de la birjar ca asigurare că se va prezenta la timp). V. refl. Mă angajez, promit altuĭa și el mie. – Și aravonesc, arăvonesc, arăvonisesc (Dos.) și arvunez (Pan).

arzós, -oásă adj. Vechĭ. Rar. (Dos. Pan). Arzător, înflăcărat.

asămănăcĭúne f. (lat. assimilátio, -ónis. V. asimilațiune). Dos. Asemănare.

*ascét m. (vgr. asketés, exercitat: fr. ascète). Sihastru, pustnic. Fig. Om retras și cumpătat. – La Dos. aschitàc, (d. ngr. askitikós, ascetic, saŭ d. ngr. askítis cu sufixu -ac. V. schit).

ascultător, -oáre adj. Care ascultă, supus, plecat: copil ascultător. – La Dos. ascultoĭ, numaĭ sing., pl. tot așa.

aselghicésc, -eáscă adj. Dos. De desfrînat.

asélghie f. (ngr. asélgia, vgr. -geia, id.). Dos. Desfrînare. – Și -ghicĭune.

astáŭ, astătút, a astá v. intr. (lat. astare. V. staŭ). L. V. (numaĭ la Dos.). Staŭ, apar, mă prezent. Asist. V. tr. Aduc la înfățișare – Astătînd, maĭ rar astînd.

aurát, -ă adj. (lat. auratus). Vechĭ (Dos.). Aurit. Azĭ (Munt.?) s. f. Mărgărită.

cámaĭ adv. (lat. quam magis = quantum magis, cît maĭ. V. cam). Vechĭ. Rar azĭ. Mold. Cît maĭ, foarte: camaĭ mic, se chirchilise camaĭ bine. Maĭ: nu voĭ camaĭ da-vă (Dos.), nu vă voĭ maĭ da. Azĭ. Mold. nord. Trans. Tot: s’a camaĭ dus (s’a tot dus).

bîc interj. care arată zgomotu unuĭa care bate cu dosu degetuluĭ în ușă: am auzit „bîc-bîc” la ușă. V. boc.

căcĭ, vechĭ căce. ĭar azĭ, în vorbă, că conj. (lat. quod quĭd). Arată: 1) cauza: Nu te amesteca în tărîță, că te mănîncă porciĭ (Prov.). 2) L. V. = „fiind-că, pentru că”: nu căcĭ nu vrea, ci căcĭ nu poate. Și pentru căcĭ, cum se aude și azĭ. 3) L. V. = că (relativ): fură pîrîțĭ căce sînt creștinĭ (Dos.). Numaĭ căcĭ, numaĭ că, afară de faptu că. 4) Adv. „De ce”: Căce (saŭ că ce?) ațĭ îngropat? (Dos.). Pentru căcĭ, de ce? – Azĭ (exclamativ) = „ah, cum”: Of, căcĭ nu maĭ tace, căcĭ n’am banĭ! (Munt.).

cămín n., pl. urĭ și e (vsl. kámina, sobă, vatră, d. vgr. káminos, cuptor; bg. kamin, horn, rus. kamin, cuptor; lat. caminus, cuptor. Bern. 1, 553). Vechĭ. Cuptor (Bibl. 1688, Dos.). Vatră. Atelier de ferărie. Azĭ (după fr. cheminée, vatră, horn, d. mlat. caminata, cameră cu sobă). Domiciliŭ (casă, vatră, locuință, pămînt părintesc). Azil, ospiciŭ (casă de dormit și de mîncat): cămin studențesc. Sobă ca în Francia, un fel de vatră (care încălzește foarte puțin).

blîdnic, -ă adj. (vsl. blondĭnikŭ). Dos. Depravat. – Fem. și -niță (vsl. -nica).

KRUGER, parc național în extremitatea de NE a Republicii Africa de Sud, la granița cu Mozambic, pe cursul superior al râului Olifants/Rios dos Elefantes (afl. stg. al fl. Limpopo) și pe afl. acestuia. Supr.: 19,5 mii km² (322 km lungime și 64 km lățime). În perimetrul parcului trăiesc elefanți, lei, zebre, girafe, bivoli, antilope, maimuțe ș.a. Rezervație de vânătoare. Parcul K., fundat în 1898 de Paul Kruger, a fost recunoscut oficial în 1926 de Parlament.

ceaír n., pl. urĭ (turc. čair). Cîmp de pășune îngrădit. Meh. Pomet în dosu caseĭ. – În Mold. nord cier, maĭ vechĭ și ceir.

celár n., pl. e (lat. cellarium, d. cella, cămară: fr. cellier, sp. cillero, pg. celleiro. V. celulă, chiler). Cămara din dosu caseĭ țărăneștĭ în care se țin diferite lucrurĭ de lemn orĭ oale (cĭuveĭe), numită pe alocurĭ și prelipcă și polată. Munt. Dun. (și cealar). Zemnic. Trans. Vest. Cămara stîniĭ (unde se păstrează brînzeturile).

cercătéz v. tr. (din cercetez și cat=caut). Dos. Cercetez.