ACOLIT s. v. discipol.

ACUSMATIC s. m. (fil.) nume dat discipolilor lui Pitagora. (< fr. acousmatique)

acustică (< gr. ἀϰούω „a auzi”), știință (parte a fizicii) care studiază fenomenele de producere, propagare și receptare a oscilațiilor sonore, în funcție de caracteristicile mecanice ale mediului în care au loc. Aceste oscilații (vibrații*) se numesc sunete dacă sunt capabile să producă senzații auditive, ceea ce are loc la frecvențe cuprinse între c. 16 și 16.000 Hz*, pentru un ascultător otologic normal (ascultător cu organul auditiv sănătos, având vârsta între 18 și 25 de ani). Vibrațiile mecanice de frecvență inferioară celei care produce o senzație auditivă (16 Hz) se numesc infrasunete, iar cele cu o frecvență mai mare de 16.000 Hz, ultrasunete (v. sunet). Studiind fenomenele sonore în toate laturile sale, principalele capitole ale a. generale se referă la diferite aspecte sub care poate fi considerat sunetul: mod și condiții de producere, calități obiective și subiective, propagare în aer și în alte medii elastice, percepere, efecte fiziologice și psihologice asupra omului etc. Prin specializarea continuă a conținutului său, în raport cu scopurile urmărite și cu cerințele vieții, din a. s-au dezvoltat cu timpul mai multe ramuri particularizate: a. fizică (studiul tuturor fenomenelor legate de vibrațiile mecanice), a. arhitectonică sau a. sălilor* (asigurarea calității sonore cerute clădirilor și sălilor de concert* și de spectacole), a. fiziologică și psihologică (cercetarea mecanismului de percepere a sunetului, condițiile de emisie a vocii, acțiunea sunetului asupra organismului uman și psihicului), electroacustica (producerea, reproducerea, prelucrarea și propagarea sunetului etc. prin mijloace electrice și electronice) și a. muzicală. Dacă fiecare ramură a a. interferează în măsură mai mică sau mai mare cu celelalte, nefiind posibilă o tratare independentă a nici uneia dintre ele, a. muzicală oferă panorama cea mai cuprinzătoare a fenomenelor sonore. Toate specialitățile a. intră în joc atunci când se consideră relația univocă „vibrație mecanică – receptor uman”, caz particular al relației generale „obiectiv-subiectiv”. Obiectivul a. muzicale îl constituie fenomenele sonore aflate în relație cu muzica, în măsura în care teoria și practica lor pot contribui la fundamentarea laturii obiective (și în parte subiective) a artei sunetelor, explicând-o acolo unde este posibil și contribuind la progresul unora din elementele ei. În acest cadru de principiu, a. muzicală se ocupă de producerea sunetului la instrumentele* muzicale, de caracteristicile acestora din urmă, de calitățile fizice și psihofiziologice ale sunetelor muzicale, de studiul fizico-matematic al intervalelor* muzicale, de organizarea acestora în moduri* și game, de polistructurile melodice și armonice etc. ♦ Diferite aspecte ale a. pot fi întâlnite în mitologii și în special în cea gr. Experimental și în parte teoretic, a. își are rădăcinile în antic. îndepărtată, puctul de plecare constituindu-l cercetările legate de fenomenologia* muzicală în unele din manifestările ei cele mai tangibile (intervale, moduri, instr., estetică*, dualismul consonanță*-disonanță* etc.). În decursul milen., a. generală s-a dezvoltat împreună cu cea muzicală și uneori în întârziere. Menționând doar existența unor rezultate atinse de chinezi, indieni, sumerieni, babilonieni și egiptni, cercetările a. muzicale intră într-o etapă importantă odată cu Pitagora (sec. 6 î. Hr.) și cu discipolii săi. Aristoxenos din Tarent (sec. 4 î. Hr.) acordă o importanță mai mare muzicii decât a. Din antic. gr. s-au păstrat lucrări de teorie acustico-muzicală, întregi și mai ales în fragmente, la care pot fi adăugate capitole inserate în lucrări generale ale multor filozofi. În toate acestea ocupă un loc important considerațiile mistico-metafizice (ex.: așa-numita „armonie a sferelor cerești”, legarea notelor gamei de planete etc.). Începând cu Renașterea*, a. intră într-o altă etapă, în care cercetările se bazează tot mai mult pe experimentare și pe calcule. În sec. 19 încep a se impune subdiviziunile mai sus citate ale a. Legarea strânsă a teoriei* generale a sunetelor cu psihologia perceperii lui a permis dezvoltarea puternică a a., cu deosebire datorită lucrărilor fundamentale ale lui Helmholtz. Electroacustica (definită la început) este o creație a sec. 20. V. armonice, sunete; sistem (II); sunet.

ALCIBIADE (c. 450-404 î. Hr.), general și om politic atenian. Discipol al lui Socrate. Renumit prin inteligența, ambiția și nestatornicia sa, a fost pe rînd în slujba patriei sale și a Spartei. Refugiat în Asia Mică, a fost asasinat din ordinul satrapului persan Pharnabaze.

Alexandrescu (Grigorie) m. eminent poet român, născut la Târgoviște în 1812, discipolul lui Eliad. Unul dintre marii noștri lirici și fabulist de întâiul rang. Concepțiune puternică într’o formă adesea măreață. A scris poezii lirice, satirice și fabule (1812-1885).

ALEXANDRU MACEDON (356-323 î. Hr.), rege al Macedoniei (336-323 î. Hr.). Fiu al lui Filip II și discipol al lui Aristotel. După reprimarea răscoalei orașelor grecești, inițiată de Teba (335 î. Hr.), a început lunga campanie împotriva Imp. Persan. A trecut Helespontul, a învins armata persană la Granicos (334 î. Hr.) și Issos (333 î. Hr.) și a cucerit Fenicia și Egiptul. După Bătălia decisivă de la Gaugamela (331 î. Hr.) împotriva lui Darius III, a cucerit (330-327 î. Hr.) provinciile din centrul Imp. Ahamenid: Babilonul, Susa, Ecbatana, Persepolis. După campania din N Indiei (327-326 î. Hr.) a murit la Babilon în vîrstă de 33 de ani. Întemeietor a peste 70 de orașe care-i poartă numele. Domnia lui A. marchează începutul perioadei elenistice. După moartea sa, vastul imperiu a fost împărțit între generalii săi, denumiți, diadohi.

ALUMN, -Ă s.m. și f. (Liv.) Discipol; elev. [Cf. lat. alumnus, it. alunno, germ. Alumnus].

alumn, -ă s. m. f. (livr.) Elev, discipol ◊ „[Conform principiului] comunității universitare pe profesorii pensionari și pe foștii absolvenți (alumni) îi dorim uniți în jurul Almei Mater.” ◊ Rev. 22 38/94 p. 9. ◊ „Vin apoi alumnii Minervei și ai lui Apollo.” R.lit. 22/96 p. 7 (cf. lat. alumnus, it. alumno, germ. Alumnus; DN3)

APOSTOL, (I) apostoli, s. m. I. 1. (În religia creștină) Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos care au răspîndit învățătura lui. ♦ Misionar creștin la începutul erei creștine. 2. Fig. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg. art.) Carte de ritual cuprinzînd faptele apostolilor (I 1) și scrisorile lor adresate diferitelor persoane și comunități creștine. – Slav (v. sl. apostolŭ < gr.).

apostol (-li), s. m. – 1. Nume dat fiecăruia dintre cei 12 discipoli ai lui Cristos. – 2. Carte de cult ortodox cuprinzînd faptele atribuite apostolilor. Gr. ἀπόστολος „trimis”, în parte prin intermediul sl. apostolu (Murnu 6). – Der. apostolat, s. n., din fr.; apostolesc, adj. (apostolic); apostolic, adj. (care aparține apostolilor); apostol(ic)ește, adv. (în chip apostolic; ca săracii; mergînd pe jos); apostolie, s. f. (apostolat).

apostol, apostoli s. m. 1. Nume dat fiecăruia dintre cei 12 discipoli ai lui Hristos, însărcinați să predice evanghelia: Petru, Andrei, Iacob, Ioan, Toma, Filip, Bartolomeu, Matei, Iacob al lui Afleu, Iuda al lui Iacob (Tadeul), Simon Zelotul și Iuda Iscariotul, înlocuit după moarte cu Matia. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. ♦ Fig. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. ♦ Apostolul neamurilor v. Pavel. 2. (La sg.) Carte de ritual creștin, care cuprinde texte din Faptele apostolilor și din epistolele Noului Testament citite la liturghie, precum și alte slujbe religioase. – Din sl. apostolŭ (< gr. apostolos).

APOSTOL, (I) apostoli, s. m. I. 1. (În religia creștină) Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. 2. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual creștin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) și scrisorile lor adresate diferitelor persoane și comunități. – Din sl. apostolŭ.

APOSTOL, (I) apostoli, s. m., (II) apostole, s. n. I. S. m. 1. (În religia creștină) Titlu purtat, în primul rând, de Isus Hristos. ♦ Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. 2. Fig. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. II. S. n. (Mai ales la sg.) Carte de ritual creștin, cuprinzând faptele atribuite apostolilor (I 1) și scrisorile lor adresate diferitelor persoane și comunități. – Din sl. apostolŭ.

APRIORISM s. n. (La Kant și la discipolii lui) Concepție falsă, idealistă, care consideră timpul, spațiul, cauzalitatea etc. nu ca pe niște forme ale existenței reflectate în simțuri prin experiență, ci ca forme înnăscute ale conștiinței, anterioare experienței și independente de ea. [Pr.: -pri-o-] – Germ. Apriorismus.

APRIORISM s.n. (În filozofia lui Kant și a discipolilor lui) Concepție falsă, idealistă, care consideră spațiul, timpul, cauzalitatea etc. nu ca proprietăți ale naturii obiective reflectate în conștiință, ci ca noțiuni apriorice. [Pron. -pri-o-. / cf. germ. Apriorismus, fr. apriorisme].

ARIAN (FLAVIUS ARRIANUS) (c. 95- c. 175 d. Hr.), om politic și istoric grec. Discipol al lui Epictet. Autorul unei istorii a expediției lui Alexandru cel Mare („Anabasis”).

ARISTIP din Cirene (c. 435-c. 360 î. Hr.), filozof grec. Discipol al lui Socrate și fondatorul școlii cirenaicilor.

ARISTOTEL (numit și Stagiritul după orașul natal Stagira) (384-322 î. Hr.), savant și filozof grec. Discipol al lui Platon, de care apoi s-a despărțit, fondînd Liceul. A sintetizat cunoștințele dobîndite pînă la el, punînd bazele unor discipline noi: logica formală („Organon”), psihologia („Despre suflet”), politica și economia („Politica”), etica („Etica nicomahică”), estetica („Poetica”), zoologia ș.a. Pe baza deosebirii dintre facultățile sufletești, A. a clasificat științele în: teoretice (metafizica, fizica, matematica), practice (politica, economia, etica) și poetice (poetica, retorica). Științele trebuie să explice cauzele ființării și devenirii lucrurilor individuale compuse din „materie” și „formă”, trecerea lor de la „potență” la „act”. Știința supremă este metafizica, ea ocupîndu-se cu studiul primelor „cauze” și „principii” („Metafizica”). Fizica, deopotrivă știință a naturii și filozofie (secundă) va studia ființa în măsura în care participă la „mișcare” („Fizica”). Concepînd creația artistică drept o mimesis, A. conturează în „Poetica” o doctrină devenită mai tîrziu clasică în care generalizează principii ale artei ce vor căpăta ulterior caracter normativ. Metafizica, cosmologia și fizica lui A. au dominat începînd cu sec. 13, gîndirea medievală europeană; logica lui și numeroase dintre intuițiile sale în toate domeniile își păstrează actualitatea.

Aristotele m. cel mai mare filozof al Greciei, născut la Stagira în Macedonia, discipolul lui Platon, maestrul lui Alexandru cel Mare și fundatorul școalei peripatetice. El introduse realismul în filozofie, crea logica și poetica și fu părintele istoriei naturale și metafizicei. Operele sale, care îmbrățișează toată știința greacă, fură în tot cursul evului-mediu oracolul filozofilor și al teologilor scolastici (384-322 a. Cr.).

ARNALDO DA BRESCIA [breșa] (c. 1100-1155), reformator religios și om politic italian. Discipol al lui Abélard. Conducător (din 1145) al republicii create la Roma în timpul răscoalei din 1143; exilat, a fost prins de împăratul Frederic I Barbarossa și predat papii Adrian IV, din ordinul căruia a fost executat.

ASHRAM s. n. ermitaj, loc de retragere colectivă unde discipolii se adună în jurul propovăduitorului. (< fr. ashram)

AUTOS EPHA (Aὑτός ἔφα) (gr.) el însuși a spus – Formulă utilizată de discipolii lui Pitagora pentru a pune capăt unei dispute. Argument fără replică. V. și Ipse (magister) dixit.

Bachus m. Mit. 1. zeul vinului, fiul Iui Joie și al Semelei; 2. fig. vinul însuș: discipolul lui Bachus.

BARNABA sau VARNAVA („fiul mîngîierii ”), unul dintre cei 70 de ucenici ai lui Hristos, discipol și însoțitor al Sf. Pavel în misiunea sa apostolică.

Baruh (sec. 5 î. Hr.), profet al Vechiului Testament, discipol al lui Ieremia, care îi dicta profețiile sale. În cartea sa, care cuprinde 5 cap. și pe care a citit-o înaintea evreilor captivi în Babilon, el prorocește despre Mesia și despre mântuire, îndemnându-i la răbdare și dându-le speranța reîntoarcerii în patrie.

Beethoveen (Ludvig van) m. cel mai mare compozitor din sec. XIX, discipol al lui Mozart și Haydn; născut la Bonn și mort la Viena, autorul unor admirabile Simfonii și Sonate (1770-1827).

BENTHAM [béntəm], Jeremy (1748-1832), filozof și jurist englez. Discipol al lui Th. Hobbes și Cl. A. Helvétius. Teoretician al liberalismului. A sesizat influența economicului asupra juridicului și a promovat o morală utilitaristă bazată pe „interesul personal”, ale cărei principii le-a aplicat și în legislație („Introducere în principiile moralei și legislației”, „Scrieri economice”).

BERNARDIN DE SAINT-PIERRE [bernardẽ de sẽ pier], Jacques-Henri (1737-1814), scriitor francez. Precursor al romantismului. Discipol al lui J.-J. Rousseau, a contribuit la dezvoltarea gustului pentru natură și exotism („Studiile naturii”). Capodopera sa este romanul idilic „Paul și Virginia”.

BOURGET [burjé], Paul (1852-1935), scriitor francez. Romane moralizatoare și psihologizante („André Cornélis”, „Discipolul”).

BUCER sau BUTZER, Martin (Kuhhorn) (1491-1551), reformator protestant german. Discipol al lui Luther. A susținut unitatea doctrinală între grupările religioase ale Reformei („De Regno Christi”).

CALVINISM s. n. 1. Teologia lui J. Calvin și a discipolilor săi. 2. Învățătura și practicile desprinse din lucrările lui J. Calvin, caracteristice Bisericii reformate și celei prezbiteriene. – Din fr. calvinisme.

CARTEZIANISM (< fr.) s. n. 1. Filozofia lui Descartes. 2. Filozofia discipolilor lui Descartes („școala carteziană”) și a celor care s-au numit ei înșiși cartezieni: Malebranche, Spinoza, Leibniz. 3. Tradiție filozofică și științifică, de la Descartes pînă în zilele noastre (G. Bachelard, Ed. Husserl, N. Chomski), pretinzînd caracteristicile gîndirii lui Descartes: metodă, origine, rigoare, recuperarea perspectivei idealiste.

CHARRON [șarõ], Pierre (1541-1603), preot și moralist francez. Prieten și discipol al lui Montagne. A propus separarea moralei religioase de morala proprie vieții civile („Despre înțelepciune”, „Cele trei adevăruri”).

CIRAC, ciraci, s. m. 1. Elev, discipol, ucenic. 2. (Depr.) Persoană care își însușește în mod mecanic vederile, părerile etc. cuiva. 3. (Înv.) Om de încredere al cuiva. – Din tc. çirak.

CIRAC, ciraci, s. m. 1. (Livr.) Elev, discipol, ucenic. 2. (Depr.) Persoană care împărtășește în mod servil și mecanic vederile, părerile etc. cuiva. 3. (Înv.) Om de încredere al cuiva. – Din tc. çirak.

CIRAC ~ci m. înv. 1) Adept și continuator al cuiva într-un anumit domeniu; discipol; elev; ucenic. 2) peior. Persoană servilă, care împărtășește fără rezerve părerile cuiva. /<turc. çirac

CIRAC s. v. discipol, elev, favorit, învățăcel, protejat, ucenic.

cirac (ciraci), s. m. – 1. Client, protejat, favorit. – 2. Rubedenie, neam. – 3. Servitor, slugă. – 4. Discipol, adept. – Mr. cirac, megl. ciărac. Tc. çirak (Cihac, II, 566; Roesler 608; Șeineanu, II, 133; Meyer 446; Lokotsch 426; Ronzevalle 76); cf. ngr. τσιράϰι, alb. čirak. – Der. ciraclîc, s. n. (înv., protecție, favoare; ucenicie), din tc. çiraklik; ciracladiseală, s. f. (înv., învățătură, instruire).

clarinet (it. clarinetto; engl. clarinet; fr. clarinette; germ. Klarinette; abrev.: cl.), instrument de suflat, din lemn cu ancie* simplă. Se mai construiește din ebonită, din metal sau din material plastic. El se compune din următoarele părți: muștiucul*, pe care se fixează ancia cu un inel special sau cu o ață specială; butoiul, care face legătura dintre muștiuc și corpul instr.; corpul superior, în care se găsesc patru orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii stângi a instrumentistului; corpul inferior, în care se găsesc trei orificii și mai multe clape care sunt acționate de degetele mâinii drepte a instrumentistului; pavilionul*, prin care se emit sunetele. ♦ Cu 3.000 de ani în urmă, la egipteni, exista un instr. asemănător c.: corp cilindric fără pavilion și cu ancie simplă. De asemenea, un astfel de instr. găsim la arabi (zummara; v. și zurnă), la indieni (magudi) și la anamiți (cai-ken-doi). În Europa, în perioada Renașterii*, se întâlnea un instr. pop. fr., denumit chalumeau*. Corno di basetto* este și el înrudit cu c. Johann C. Denner (Nürberg, 1665-1707), adăugând câteva clape, a transformat instr. pop. într-un instr. profesional. Apoi Iwan Müller (1786-1854) perfecționează instr., construind un c. cu 13 clape. Frederic Beer (1794-1838) înființează o școală de c. Hyacinthe Klosé (1808-1880), discipolul lui F. Beer, în colaborare cu M.A. Buffet, au adoptat c. sistem „Böhm” (v. flaut). Gossec introduce c. în orch. Operei din Paris (1753), iar Vivaldi îl introduce în orch. operei din Italia. În 1758 c. este introdus în orch. de către reprezentanții orch. din Mannheim*, după care apare în fanfarele (6) militare germ. și austr. Orch. Operei din Viena îl adoptă în 1787, Och. Gewandhaus din Leipzig în 1792, iar orch. din Dresda în 1794. C. se împarte în mai multe categorii și formează o familie numeroasă: a) c. mic (it. piccolo), acordat* în la bemol, construit din metal argintat, are o lungime de 25 cm, se utilizează foarte rar în orch. simf.; c. mic în mi bemol, cu o lungime de 42,9 cm, se folosește în orch. simf. pentru efecte speciale, dar se întrebuințează frecvent în fanfară; c. mic în re a ieșit complet din uz. b) C. mare, acordat în do, cu o lungime de 51,7 cm, se utilizează în orch. simf. (pentru efecte speciale); c. în si bemol, cu o lungime de 59 cm, este cel mai mult utilizat din întreaga familie, atât în orch. simf. cât și în fanfară; c. în la, cu o lungime de 62,7 cm, se folosește mai rar (partea lui se execută, de obicei, cu c. în si bemol prin transpoziție*); c. în sol, denumit clarinetto d’amore, nu se mai întrebuințează cu toate că are un timbru plăcut. c) C. alto acordat în fa are o sonoritate frumoasă, însă este utilizat foarte puțin în orch.; aceeași soartă o are și c. alto în mi bemol. d) C. bas (abrev.: cl. b.) în si bemol are pavilionul și muștiucul din metal, iar forma lui este asemănătoare cu cea a saxofonului*. Este folosit frecvent în orch. simf. datorită timbrului său deosebit. Menționăm că școala germ. notează acest instr. în cheia* fa, iar școala fr. îl notează în cheia sol; c. bas acordat în la este pe cale de a ieși total din uz. e) C. contrabas, cu o lungime de 276 cm, se aseamănă cu fagotul*. Apare foarte rar în orch. simf. din cauza tehnicii sale greoaie (Schönberg l-a folosit în Gurrelieder). ♦ La c. surdina* constă dintr-un trunchi de con confecționat din carton presat sau material plastic, de cca. 2-3 mm grosime, în care, spre deosebire de tipul obișnuit de surdină, se introduce instr. Două orificii laterale permit mâinilor să intre în interiorul conului pentru a susține și manevra instr. Când se cântă la c. introdus complet în corpul surdinei, toate sunetele își schimbă sonoritatea pe întregul ambitus*: sunetele din registrul (1) acut și supraacut devin mai puțin, penetrante, mai puțin stridente; chiar și timbrul devine mai voalat; mai catifelat, mai discret, dând impresia de depărtare.

Cleant m. filozof stoic, discipolul lui Zenon (sec. III a. Cr.).

CORIDALEU, Teofil (1570-1646), cărturar și filozof grec. Discipol al lui Cremonini. A urmat linia aristotelismului originar, fără adăugiri sau interpretări scolastice („Comentarii și întrebări asupra întregii logici a lui Aristotel”. Scrierile lui, mai ales prin discipoli, au pătruns și în Moldova și Țara Românească, influențînd învățămîntul.

CRATYLOS (sec. 5 î. Hr.), filozof grec. Discipol al lui Heraclit. A absolutizat viziunea acestuia asupra curgerii universale, negînd orice stabilitate și determinare a lucrurilor.

Criton m. filozof atenian, discipolul și amicul lui Socrate.

DISCIPOL, discipoli, s. m. Persoană care primește învățătura de la un maestru; învățăcel, elev, ucenic. ♦ Persoană care adoptă, urmează și continuă doctrina, învățătura, principiile cuiva. [Var.: discipul s. m.] – Din lat. discipulus. Cf. fr. disciple.

DISCIPOL, discipoli, s. m. Persoană care trăiește în preajma unui maestru, primind învățăturile lui și adesea continuându-le și dezvoltându-le. ♦ Persoană care adoptă, urmează și continuă doctrina, învățătura, principiile cuiva. [Var.: discipul s. m.] – Din lat. discipulus. Cf. fr. disciple.

DISCIPOL s. 1. elev, învățăcel, ucenic, (livr.) cirac, (înv.) școlar. (~ al unui maestru.) 2. (livr.) acolit. (Are mulți ~.)

discipol s. m., pl. discipoli

discipol m. cel ce a urmat învățătura, care adoptă doctrinele unui maestru: Platon fu discipolul lui Socrate.

DISCIPOL s. m. elev (al unui maestru). ◊ adept și continuator al unei doctrine. (< lat. discipulus, după fr. disciple)

discipol s. m., pl. discipoli

DISCIPOL ~i m. Adept și continuator al unei persoane într-un anumit domeniu; ucenic; elev. /<lat. discipulus

DISCIPOL s.m. Învățăcel, elev (al unui maestru). ♦ Continuator al unei doctrine, al unei învățături. [Var. discipul s.m. / cf. lat. discipulus, fr. disciple].

DISCIPUL s.m. v. discipol.

DOUGLAS [dágləs] 1. Kirk D. (n. 1916), actor american de teatru și film. Repertoriu variat, dominat de personaje puternice („Campionul”, „Ultimul tren din Gun Hill”, „Discipolul diavolului”); roluri de compoziție („Ulysse”, „Spartacus”, „Van Gogh”). 2. Michael D. (n. 1944), actor și producător american de film. Fiul lui D. (1). Interpretează cu predilecție personaje de acțiune („Străzile din San Francisco”, „Alergătorul”, „Ploaie neagră”). Premiul Oscar: 1988 („Wall Street”).

DRÚZI s. m. pl. Comunitate religioasă constituită în timpul califatului fatimid al-Hakim (996-1021), considerată de unii extremiști ismaeliți o manifestare a Divinității. D. așteaptă întoarcerea lui al-Hakim și a discipolului său Hamza ibn Ali. Ei cred în transmigrarea sufletelor, nu permit convertirea religioasă și sunt monogami. În prezent numără c. 500.000 de adepți în Iordania, Liban, Siria și Israel.

ELEV elevă (elevi, eleve) m. și f. 1) Persoană care învață într-o școală; școlar. 2) Adept și continuator al unei persoane într-un anumit domeniu de activitate; discipol; ucenic. /<fr. éleve

elev m. școlar, discipol.

ELEV, -Ă, elevi, -e, s. m. și f. 1. Persoană care învață într-o școală sau care este instruită de cineva; școlar. 2. Persoană care urmează în concepții și în acțiuni pe maestrul său; discipol, învățăcel, urmaș, adept. – Din fr. élève.

ELEV s. 1. școlar, (înv.) scolastic, ucenic. (Profesorul și ~ii săi.) 2. v. discipol.

ELEV, -Ă s.m. și f. 1. Cel care învață într-o școală, care urmează o formă de învățămînt mediu sau elementar. 2. Discipol, adept, urmaș, învățăcel al unui maestru, al unei școli literare, al unei doctrine etc. [< fr. élève, cf. élever – a educa].

ELEV, -Ă s. m. f. 1. cel care învață într-o școală, care urmează o formă de învățământ mediu sau elementar. 2. discipol, adept, urmaș, învățăcel al unui maestru, al unei școli literare, doctrine etc. (< fr. élève)

ELIADE, Mircea (1907-1986, n. București), istoric al religiilor, scriitor și filozof român. M. post-mortem al Acad. (1990). Studii la Univ. din București și Calcutta. Asistent, din 1933, la Facultatea de Litere și Filozofie a Univ. București., participă la activitățile grupării „Criterion”. Atașat cultural în Marea Britanie (1940), Portugalia (1941-1944), s-a stabilit în Franța (1945-1956), apoi în S.U.A. (din 1956). Prof. univ. la Chicago (catedra de Istoria religiilor pe care a condus-o îi poartă numele său). Membru a numeroase academii și societăți științifice străine. Discipol al lui Nae Ionescu. Spirit al totalității, enciclopedist, E. a încercat să fundamenteze o disciplină integratoare, autonomă. După E., lumea modernă a pierdut sentimentul sacrului. Filozofia lui constă în încercarea de a reconstrui spiritualitatea omului și de a-i conferi dimensiunea cosmică, prin regăsirea miturilor și refacerea unității interioare. Studii de istoria religiilor („Tratat de istoria religiilor”, „Mitul eternei reîntoarceri”, „Sacrul și profanul”, „Nostalgia originilor”, „De la Zamolxis la Genghis Han”, „Istoria credințelor și ideilor religioase”), indianistică („Yoga. Nemurire; i libertate”), orientalistică („Alchimie asiatică”, „Șamanismul și tehnicile extazului”), mitologie („Imagini și simboluri”). E. consideră că renașterea literaturii este posibilă numai prin redescoperirea funcțiilor mitului. Rolul literaturii este acela de a surprinde „hierofaniile” (manifestările sacrului) în cotidian. În proza sa există mai multe niveluri: unul realist, de influență gidiană, care se circumscrie esteticii autenticității („Isabel și apele diavolului”, „Maitreyi”, „Întoarcerea din rai”, „Huliganii”), altul fantastic, mitic („La țigănci”, „Pe strada Mântuleasa”, „Noaptea de Sânziene”, „În curte la Dionis”). Proza fantastică pendulează între simbolul folcloric românesc („Domnișoara Christina”, „Șarpele”) și cel indic („Secretul doctorului Honigberger”, „Nopți la Serampore”). Fantasticul său, de tip mitic, este original prin întrepătrunderea permanentă a sacrului cu profanul. Un loc aparte în opera lui E. îl ocupă jurnalul și memoriile („Șantier”, „Romanul adolescentului miop”, „Memorii”, „Jurnal”). Eseistică („Solilocvii”, „Oceanografie”, „Fragmentarium”, „Insula lui Euthanasius”, „Comentarii la legenda Meșterului Manole”). Coordonator al „Enciclopediei religiilor” (16 vol.), apărută postum.

Eliseu m. profet evreu, discipolul și urmașul lui Ilie.

EMPEDOCLE (EMPEDOKLES) (c. 490-c. 430 î. Hr.), filozof, medic și poet grec. Discipol al lui Pitagora și Parmenide. A susținut că orice schimbare rezultă în urma acțiunii a două forțe cosmice, Iubirea și Ura, care produc amestecul și separarea celor patru elemente eterne și intransformabile: apă, aer, foc, pământ. Potrivit tradiției, s-ar fi aruncat în craterul vulcanului Etna pentru a-și convinge concetățenii că este zeu.

EPICTET (c. 50-138 d. Hr.), filozof stoic grec. Sclav eliberat. Concepțiile sale etice și religioase au fost expuse de discipolul său Arrianus în „Convorbiri” și în renumitul „Manual al lui Epictet” („Encheiridion”).

Epicur m. filozof grec, care punea fericirea în cumpătarea plăcerilor și în cultura spiritului; el zicea, că lumea e formată prin întâlnirea atomilor, cari au existat întotdeauna; discipolii săi însă au denaturat doctrina-i și s’au dedat plăcerilor materiale (337-270 a. Cr.).

EPICUREÍSM (EPICURISM) (< fr.) s. n. 1. (FILOZ.) Concepțiile reprezentanților Școlii epicureice. 2. Concepția etică a lui Epicur, a discipolilor și a continuatorilor lui. Înrudită inițial cu eudemonismul; mai târziu a apărut adesea în forme vulgarizate și nu arareori a fost interpretată în termenii hedonismului. 3. Curent de valorificare și de reconsiderare a ideilor lui Epicur, în speță a eticii și atomismului lui, în Renaștere (M. Montaigne, J. Huarte, L. Valla ș.a.), în filozofia iluministă și materialistă din sec. 17-18 (P. Gassendi ș.a.).

EPICURISM s. n. Doctrină morală a lui Epicur și a discipolilor săi bazată pe teoria etică a fericirii raționale a individului. [Var.: epicureism s. n.] – Din fr. épicurisme.

EUCLID din Megara (c. 450-c. 380 î. Hr.), filozof grec. Discipol al lui Socrate. Întemeietorul școlii megarice.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

FERENCZI [færænți], Sandor (1873-1933), neurolog și psihiatru ungur. Elev și discipol al lui S. Freud. Cercetări asupra simptomelor nevrotice, isteriei („Thalassa, psihanaliza originilor vieții sexuale”) și comportamentului infantil („Faze evolutive ale sensului realității”).

FILANTROPINÍSM (< germ.) s. n. Curent pedagogic întemeiat în doua jumătate a sec. 18 de J.B. Basedow, pe baza principiilor lui Rousseau, și continuat de discipolii săi, J.H. Campe, C.H. Wolke și C.G. Salzmann. A militat împotriva scolasticismului și formalismului didactic, preconizând o „educație liberă”.

FINȚI, Alexandru (1910-1972, n. Giurgiu), regizor și actor român. Prof. univ. la București. S-a remarcat prin claritatea transmiterii mesajului dramatic, punând în scenă piesele: „Discipolul diavolului” de G.B. Shaw, „Oameni și șoareci” de J. Steinback, „Omul cu mârțoaga” de G. Ciprian ș.a.

Fourier m. economist francez, autorul unei noui organizări sociale («fiecăruia după- nevoile sale»), pe care discipolii săi o numiră Falanster (1772-1837).

FOURIERISM s. n. Doctrină socialistă utopică franceză creată de Ch. Fourier și de discipolii lui în prima jumătate a sec. XIX. [Pr.: fu-ri-e-] – Din fr. fouriérisme.

frază (germ. Satz; fr. phrase; engl. phrase; it. frase), unitate a discursului melodic delimitată de două cadențe (1). Trăsăturile distinctive, modalitățile de decupare din context și unitățile subordonate sau supraordonate f. sunt controversate. În situația în care motivele* componente au câte două măsuri* fiecare, f. se extinde la 16 măsuri. F. subordonează: semifraza, grupul și motivul și este subordonată de perioadă* și de dubla perioadă. F. care nu se conformează modelului structural simetric propus constituie un caz deviant. ♦ V. d’Indy preia și dezvoltă teoria riemanniană asupra f., propunând însă anumite modificări de ordin terminologic. În concepția lui d’Indy și a discipolilor săi de la Schola Cantorum*, f. (coincidență cu f. riemannniană) este alcătuită din două sau mai multe perioade (coincidențe cu semifrazele riemanniene), iar acestea din urmă din grupuri. ♦ Astăzi, majoritatea școlilor muzicale (inclusiv cea românească) denumesc f. unitatea melodică cu dimensiunea de aproximativ 4 măsuri care subordonează două motive a câte două măsuri, fiecare motiv fiind decompozabil în celule*; f. se încadrează astfel în perioade și, în continuare, în duble perioade. Este de reținut că teoriile asupra f. trebuie înțelese în relație cu teoriile asupra unităților sub- și supraordonate (motiv, perioadă etc.). În prezent f. nu mai constituie una din preocupările centrale ale muzicologiei*, întrucât în discursul melodic contemporan se construiește pe principii diferite de cele clasice. Cele mai valoroase și mai fine precizări asupra f. rămân cele ale lui H. Riemann și V. d’Indy.

frecvență (< lat. lit., frequentia; fr. fréquence; it. frequenza; germ. Frequenz; engl. frequency) (Fiz.), numărul de perioade* sau numărul de oscilații complete (dus-întors) efectuate într-o secundă de un corp care vibrează (ex.: coarda la a vl. vibrează cu f. de 440 oscilații complete pe secundă). Unitatea de f. este hertzul* (simbol Hz), de la numele marelui Fizician german H. Hertz (1857-1894): 1 Hz = 1 oscilație completă/s. În unele lucrări vechi, mai ales străine (fr. etc.), f. este dată în cicli/secundă (c/s) sau în perioade/secundă (per/s) și chiar în vibrații/secundă; de asemenea, prin oscilație (vibrație) se subînțelege acolo nu o oscilație în sensul arătat, ci numai jumătate (oscilație simplă). În acest fel, f. cu care vibrează diapazonul (5) se consideră a fi 880 c/s, în loc de 440. ♦ Factorului obiectiv „f. unui sunet” îi corespunde factorul subiectiv „senzația de înălțime” a sunetului respectiv. Astfel, sunetele scării muzicale suitoare sunt corespondentele psiho-fiziol. ale unor f. crescătoare. Unei anumite f. îi corespunde un sunet pe care urechea îl percepe totdeauna de aceeași înălțime*: „grav” dacă f. este mică, „înalt” (acut) dacă este mare. Senzația de înălțime este influențată de timbru* și de intensitatea* de emisie a sunetului (un același sunet pare urechii mai jos dacă este puternic). Numeroase date statistice au arătat că domeniul sunetelor audibile se întinde în câmpul de f. de c. 16-16.000 Hz (10 octave*), pentru un ascultător otologic normal (persoană sănătoasă, în vârstă de 18-25 de ani, cu auzul normal). Din infinitatea de sunete a acestui vast câmp sonor (considerând și f. exprimate prin numere zecimale), muzica tradițională utilizează numai 109, pe care le poate emite orga* mare modernă (v. și electronică, muzică). Sunetele acestea formează scara completă a sunetelor muzicale, de la cel mai grav (do = 16,35 Hz în scar temperată*) și până la cel mai acut (do = 8.372 Hz, id.). În acest diapazon (5) de 9 octave [v. octavă (3)] se înscriu – ocupând porțiuni mai restrânse sau mai largi în diferite zone ale scării – întinderile tuturor celorlalte instr. muzicale, inclusiv vocea (1) umană. ♦ Noțiunea de f. nu a fost cunoscută în antic. și ev. med. Vreme de aproape 3 mil., înălțimea sunetelor s-a determinat prin comparație cu sunetele date de porțiuni de lungime diferită a coardei de monocord* (sonometru), instr. a cărui invenție și largă utilizare sunt atribuite lui Pitagora. În 1638, G. Galilei scrie că numărul de vibrații este corelativul fizic al înălțimii sunetelor; el definește raportul a 2 vibrații diferite drept caracteristică (măsură) a înălțimii relative a 2 sunete și arată în ce fel depinde vibrația unei coarde de lungimea, tensiunea și masa ei. Fostul său discipol, M. Mersenne, i se datorează prima determinare absolută a unor f., publicată în 1636. După apariția în 1729 a lucrării lui Euler (v. bibliogr.), f. a devenit baza generală de determinare a înălțimii sunetelor. Astăzi există diferite aparate pentru măsurarea cu precizie a f.

GADAMER, Hans Georg (1900-2002), filozof german. Discipol al lui Heidegger; creator al hermeneuticii, ca disciplină fundamentală în sistemul cunoașterii, având drept obiect explicarea motivației ce determină orice demers științific („Adevăr și metodă”, „Rațiunea în epoca științei”, „Istoria conceptelor și a limbajului filozofic”).

Gamaliel, învățat evreu de la începutul erei creștine, care făcea parte din partidul fariseilor, reprezentând școala iudaică a lui Hilel, mai liberală. A aplicat o interpretare mai largă a Legii mozaice și a încurajat pe compatrioții săi la raporturi mai familiare cu străinii; printre discipolii săi s-a numărat și Saul din Tars, devenit mai târziu sf. apostol Pavel.

GHETSIMANI (arameic gat șemen „presă de ulei”), numele grădinii de la poalele Munților Măslinilor, unde Iisus obișnuia să se retragă pentru rugăciune împreună cu discipolii săi; locul ultimei rugăciuni a lui Iisus când, trădat de Iuda, a fost prins și dus la arhierei spre judecare.

grup, unitate a discursului melodic constituită prin juxtapunerea* a două motive*. Cu o circulație restrânsă, în prezent, termenul g. a fost intens folosit către începutul sec. 20 de către H. Riemann, V. d’Indy și discipolii acestora.

Grupul celor cinci, denumire generică sub care sunt cunoscuți compozitorii reuniți în jurul anului 1860, pentru a da un impuls nou muzicii ruse. Nucleul g. l-au constituit Balkirev și primul său discipol Cui. După scurt timp li s-au alăturat Musorgski, Rimski-Korsakov și Borodin. Înainte de a impune prin operele lor, de valoare inegală, compozitorii din g. s-au afirmat prin programul lor estetic proclamat de criticul de artă V. Stasov, principalul purtător de cuvânt al grupării, pe care el o numea „mănunchiul puternic”. „Manifestul” celor cinci poate fi rezumat în câteva idei principale: valorificarea folc. rus și al popoarelor orientale ca principală sursă de inspirație; prioritate a formelor* muzicale libere asupra marilor structuri clasice; căutarea unei fuziuni intime dintre cuvânt și sunet, considerată ca expresie a „adevărului vieții” (Musorgski: „În afară de adevăr, nimic nu este frumos; aș vrea ca personajele mele să vorbească pe scenă așa cum vorbesc oamenii vii, adevărați”); importanța precumpănitoare acordată operei* și cântecului; reflectarea artistică – prin opere și „drame muzicale populare” (Musorgski) – a unor mari momente ale istoriei naționale. După aproximativ un deceniu de activitate comună, coeziunea g. se destramă, fără însă ca membrii săi să-și schimbe crezul. Acțiunea lor devine mai mai degrabă personală. De fapt, abia de atunci înainte (după 1870) încep să apară marile creații ale lui Musorgski, Borodin și Rimski-Korsakov, relevante pentru realizarea artistică a programului ideologic al g. Meritul istoric al „celor cinci” este de a fi proclamat necesitatea unei întoarceri a muzicienilor către izvoarele creației pop. și ale istoriei naționale. Prin răsunetul ei europ., acțiunea g. a depășit zona culturii ruse, deschizând drumul pentru dezvoltarea și afirmarea altor școli muzicale naționale.

GURU (cuv. sanscrit) s. m. (În tradiția hindusă) Învățător sau maestru spiritual, în special cel care acordă inițierea (diksa) unor ucenici. În casta luptătorilor, g. stăpânea arta de a lupta și vâna, în cea a muzicienilor el iniția pe tineri în arta muzicii și dansului. În hinduismul popular contemporan, g. este persoana devotată unei anumite zeități, trăind în comuniune cu ea. În această calitate, el își inițiază discipolii în tehnicile de realizare a desăvârșirii (moksa).

HEGELIÁN, -Ă (< fr.) adj., s. m. Care se referă la filozofia lui Hegel. ♦ (Substantivat) Adept al filozofiei lui Hegel. ◊ Hegelienii de dreapta (sau bătrânii hegelieni) = adepții conservatori (ortodocși) ai lui Hegel (A.E. Bierdermann, K. Fischer, G.F. Göschel, G.A. Gabler, C.H. Weisse ș.a.). Hegelienii de stânga (sau tinerii hegelieni) = discipolii liberali, materialiști ai lui Hegel, cu tendințe ateiste (D.H. Strauss, frații Edgar și Bruno Bauer, M. Stirner, L. Feuerbach, A. Ruge, K. Marx, Fr. Engels ș.a.). Neohegelienii păstrează din filozofia lui Hegel idealismul și concepția sa despre stat (B. Croce, G. Gentile, J.H. Stirling). V. și neohegelianism.

Ieronim (din Praga) m. discipolul lui Huss, ars ca eretic la Constanta (Baden) (1416).

IERUSALIM (JERUSALEM; ebraică: YERUSHALAYIM; arabă: AL-QUDS), oraș în partea central-estică a statului Israel, capitala țării, situată într-o zonă de podiș deșertic, la 25 km V de țărmul Mării Moarte; 578,8 mii loc. (1995). Important centru industrial, comercial, de transport, cultural și turistic al țării. Nod de comunicații. Ind. de prelucr. a metalelor și diamantelor, electrotehnică, textilă, chimico-farmaceutică, sticlăriei, pielăriei și încălțămintei, poligrafică, alim. Produse meșteșugărești. Universitate ebraică (1925). Muzee. Oraș sfânt pentru creștini, evrei și musulmani. Monumente: vestigiile arheologice ale Templului lui Solomon (sec. 10 î. Hr.); Biserica Sf. Mormânt (sec. 4, cu adăugiri din sec. 12); Mormântul lui David, deasupra căruia a fost construită o moschee în 1452 (refăcută în sec. 16); centura de ziduri, cu opt porți (Poarta Damascului, 1537, Poarta Nouă, Poarta Jaffei, Poarta Sionului, Poarta Gunoaielor, Poarta Aurită, Poarta Leilor, Poarta lui Irod), care înconjură orașul vechi, refăcută de turcii otomani în 1542, cu renumitul Zid al plângerii (sau Zidul de Vest); Grădina Ghetsimani, locul unde, potrivit tradiției, Iisus Hristos obișnuia să se retragă pentru rugăciune împreună cu discipolii săi; Via Dolorosa – drumul pe care Iisus Hristos la străbătut până la locul crucificării (pe colina Golgota), purtându-și crucea; Moscheea lui Omar/Qubbat al-Sakhra (sec. 7); Moscheea al-Aqsā (709-705); Mormântul sfintei Ana, deasupra căreia a fost construită (sec. 12) Catedrala armeană Sf. Iacob ș.a. Vechi oraș canaanean, menționat documentar pentru prima oară în sec. 19 î. Hr. I. a devenit, în timpul domniei regelui David, capitala statului iudeo-israelian (c. 1000 î. Hr.) și apoi (din 931 î. Hr.) a statului Iudeea. Cucerit și distrus de Nabucodonosor II în 587 î. Hr., I. a fost reconstruit în perioada dominației persane și seleucide, iar în 63 î. Hr. a intrat sub stăpânire romană. În jurul anului 30 (sau 33), Iisus Hristos intră în I. cu ucenicii săi, fiind întâmpinat ca Mesia de locuitorii acestuia. Tot la I., Iisus Hristos a fost prins de romani, judecat și crucificat. Centru al răscoalei antiromane a iudeilor (66-70), I. a fost distrus de Titus în anul 70 (în timpul represaliilor) și de Adrian în 135, o dată cu înăbușirea răscoalei antiromane (132-135), după care orașul a fost botezat Aelia Capitolina, stabilirea iudeilor fiind interzisă de autoritățile romane. Refăcut și dezvoltat ulterior, îndeosebi în sec. 4-5, de autoritățile bizantine, aici s-au construit numeroase lăcașuri de cult, I. devenind un important loc de pelerinaj pentru creștini. Cucerit și stăpânit de persani (614-629), iar din 638 de către arabi. Aceștia din urmă și-au menținut stăpânirea în I. până în 1099, când orașul a fost cucerit de participanții la prima Cruciadă, comandați de Godefroi de Bouillon, ce au întemeiat în această regiune o formație statală cruciată – Regatul Latin de Ierusalim. În anul 1187, după un susținut asediu, forțele musulmane comandate de sultanul Saladin au cucerit I. Reluat pentru o scurtă vreme (1229-1244) de către împăratul german cruciat Frederic II de Hohenstaufen, a căzut din nou, prin luptă, în mâna forțelor musulmane (23 aug. 1244), iar apoi în stăpânirea mamelucilor din Egipt. O dată cu marea campanie de cucerire a sultanului turc Selim I, I. a fost cucerit (30 dec. 1516) și inclus în Imp. Otoman, rămânând în componența acestuia până la Primul Război Mondial. Ocupat de trupele engleze (1917), I. a devenit centrul ad-tiv al Palestinei sub mandat britanic (1920-1948). Conform planurilor de împărțire a orașului, stabilite de O.N.U., I. urma să fie internaționalizat pentru credincioșii celor trei religii. În urma războiului arabo-israelian (1948-1949) și a acordurilor de armistițiu dintre Israel și Iordania, orașul I. a fost împărțit în două sectoare: israelian în V (Orașul Nou) și iordanian în E (Orașul vechi sau arab). La 23 ian. 1950, guvernul israelian, fără să țină seama de rezoluțiile O.N.U. privind internaționalizarea I., a hotărât mutarea capitalei Israelului de la Tel Aviv la I. (partea israeliană – Orașul Nou). În iun. 1967, trupele israeliene au ocupat sectorul iordanian (Orașul Vechi) al I., iar în iul. 1980, Parlamentul israelian a votat anexarea acestuia, întregind orașul, proclamându-l „capitală veșnică și inseparabilă” a statului Israel. Ulterior, guvernul israelian a construit noi cartiere pentru evrei în vechiul sector iordanian pe care-l cuceriseră. Statutul orașului I. constituie încă obiect de dispută între israelieni și palestinieni.

IONESCU, Nae (1890-1940, n. Brăila), logician, filozof și publicist român. Prof. univ. la București. Elev al lui N. Iorga și al lui V. Pârvan. Creator de școală (forma mentis a generației interbelice). Redactor-șef (1926-1929) și director (1929-1934, ian.-apr. 1938) al ziarului „Cuvântul”. Adept al unei guvernări autoritare, a susținut restaurația lui Carol II. Antiliberal ireductibil, I. s-a alăturat mișcării legionare, devenind, în 1933, mentorul politic al acesteia, iar cu timpul și exponentul ei ideologic. Arestat (dec. 1933) ca unul dintre autorii morali ai asasinării lui I.G. Duca; internat în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938). Din 1939, a avut domiciliul forțat în București. A respins ideea de sistem filozofic, definitivând, filozofia ca filozofare, ca act de viață și de trăire (trăirismul), cultivând și încurajând în rândurile tineretului universitar „paradoxul”, „aventura”, „autenticitatea”, „experiența”, „ortodoxia”, „sinceritatea”, „dragostea”. Ca filozof al religiei și reprezentant principal al trăirismului, I. a considerat creștinismul ca parte integrantă a poporului român, „ortodoxismul” și „românismul” completându-se reciproc, până la identificare. De asemenea, I. este creatorul unei gândiri politice, bazate pe respingerea sistemului pluralist și a democrației parlamentare și pe crearea unui stat național autohton, întemeiat pe valori etnice și pe ortodoxie. Spirit socratic, n-a publicat decât o culegere de articole, „Roza vânturilor”, îngrijită și editată, în 1937, de Mircea Eliade, astfel încât se poate spune că opera lui cea mai importantă rămâne strălucita generație a anilor ’30 (elevii și discipolii săi: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ș.a.). Cursurile sale universitate („Logica”, „Istoria logicii”, „Metafizica”, „Teoria cunoștinței”, „Faust și problemele mântuirii”, „Fenomenul legionar”, „Îndreptar ortodox”) au fost publicate postum.

IONESCU-RION, Raicu (1872-1895, n. Bălășești, jud. Galați), critic literar român. Discipol al lui Gherea, adversar al junimismului și al „literaturii decadente”, I.-R. își înscrie activitatea critică în sfera direcției de la „Contemporanul”. Studii de literatură comparată („Eminescu și Lenau”).

IRINEU DIN LYON (Sfântul) (c. 135-c. 200), teolog creștin originar din Asia Mică. Discipol al lui Policarp. Episcop de Lugdunum (Lyon) din 177. Autor al tratatului Adversus haereses, păstrat fragmentar în grecește și integral în traducere latină, care descrie și respinge „falsa cunoaștere” a gnosticilor Valentin, Marcion și Basilide; sunt prezentate atât doctrinele vehiculate în sec. 2, cât și poziția Bisericii.

învăța (învăț, învățat), vb. – 1. A deprinde, a obișnui. – 2. A instrui, a transmite cunoștințe. – 3. A se instrui, a studia. – 4. A Învăța pe de rost, a ști pe dinafară. – 5. A catehiza, a îndoctrina. – 6. A disciplina, a cuminți. – 7. (Înv.) A porunci, a ordona. – 8. A sfătui. – Mr. (a)nveț, (a)nvețare, megl. anveț, anvițari, istr. (an)mețu. Lat. *invĭtiāre, de la vĭtium (Lexiconul de la Buda, Pușcariu 898; Candrea-Dens., 895; REW 4536; Densusianu, GS, II, 10; DAR), cf. it. invezzare, avvezare „a deprinde” (calabr. ambizzari „a învăța”), prov. envezar, v. fr. envoisier, v. cat. avesar (sp. anviso „înțelept, prudent”, cf. Berceo, Milagros, 14); pentru lat. *vĭtiāre, cf. port. vezar și Gamillscheg, s. v. apprivoiser. Der. învățat, adj. (instruit; s. m., savant, erudit, om cult); învățăcel, s. m. (discipol, elev; ucenic), dim. de la cuvîntul anterior (ipoteza unui model germ. Lehrling › Lehrer, sugerată de DAR, nu pare necesară); învățămînt, s. n. (învățătură; domeniul și activitatea de instruire și educare) format ca fr. enseignement de la enseigner; învățător, adj. (instructiv, care instruiește); învățător, s. m. (instructor, pedagog, institutor; astăzi, persoană care predă în primele clase școlare; înv., sfetnic); învățătoare, s. f. (femeie care predă în primele clase școlare); învățătoresc, adj. (de învățător, didactic); învățătorie, s. f. (rar. învățătură); învăț, s. n. (nărav, viciu; instrucție, învățătură; rar, sfat), deverbal de la învăța; învățătură, s. f. (instrucțiune; studiu, cultură, știință, înțelepciune; lecție, povață; morală (de fabulă), concluzie moralizatoare; sfat; înv., poruncă); desvăța, vb. (a dezobișnui); desvăț, s. n. (acțiunea de a dezvăța de un obicei prost).

ÎNVĂȚĂCEL ~i m. fam. 1) Tânăr care învață într-o școală; elev; școlar. 2) Persoană care urmează un maestru; discipol. 3) Tânăr care învață o meserie; ucenic. /învățat + suf. ~el

ÎNVĂȚĂCEL s. v. discipol.

ÎNVĂȚĂCEL, învățăcei, s. m. (Fam.) Școlar, elev, discipol; ucenic. – Învățat + suf. -el.

JUNG [juŋ], Carl Gustav (1875-1961), psihiatru și psiholog din Elveția. Prof. univ. la Zürich și Basel. Unul dintre întemeietorii psihologiei abisale. Inițial, adept al psihanalizei lui Freud, căruia i-a devenit discipol și colaborator; dezamăgit de aspectul instinctual al ideilor acestuia, a înființat o nouă școală de psihologie analitică. A fundat (1948) la Zürich institutul care-i poartă numele. Cea mai importantă contribuție a sa este teoria despre inconștientul colectiv generator de arhetipuri („Psihologia inconștientului”, „Teoria psihanalitică”), care l-a condus la explorarea universului viselor, miturilor, a basmelor, doctrinelor ezoterice, alchimiei, a unor fenomene precum farfuriile zburătoare etc., în care produsele inconștientului colectiv: arhetipurile, imaginile, simbolurile se regăsesc ca teme („Metamorfoza sufletului și simbolurile”). A propus o descriere a tipurilor psihologice pornind de la perechea introversie/extroversie („Tipuri psihologice”, „Psihologie și religie”, „Psihologie și alchimie”).

KABIR (c. 1440-1518), mistic și poet indian de limbă hindi. Discipol al lui Ramananda. Adeptul novator al unui sincretism indo-musulman, profesând credința într-o divinitate unică (sinteză a lui Vișnu, Rama și Allah), doctrină pe care și-o expune în poeme, predici și cântece. A exercitat o influență asupra filozofilor indieni Tulsidas, Santaram și Nanak – ultimul fiind fondatorul sikhismului.

KAVERIN, Veniamin Aleksandrovici (pe numele adevărat V.A. Zilberg) (1902-1972), scriitor rus. Nuvele fantastice („Maeștri și discipoli”); romane de observație socială și psihologică („Artistul necunoscut”, „Doi căpitani”, trilogia „Carte deschisă”).

KHAMENEI [kameneí], Mohammed Seyed Ali (n. 1940), ayatollah (lider religios) și om politic iranian. Îndrumător spiritual. Secretar general al Partidului Revoluției Islamice (1980-1987). Președinte al Republicii Islamice Iran (1981-1989). După moartea ayatollahului Khomeini, al cărui discipol al fost, a preluat atribuțiile sale religioase.

LAMAÍSM (< fr.) s. n. Variantă a budismului mahayana, răspândită printre tibetani, mongoli, kalmîci și tuvini, conform căreia scopul suprem al existenței este mântuirea pe calea desăvârșirii spirituale. Fundată în forma actuală de bTsong-Ka pa (1357-1419), care a creat secta gelugspa sau „tichiile galbene”, simplificând cultul și introducând în Tibet o teocrație monahală. Kaganul mongol Altan Sutu (1507-1583) acordă, în 1578, lui b-Sod-nams rgya-mtsho, al treilea conducător al sectei dGe-lugs-pa, titlul de Dalai Lama, făcând din l. religia oficială. L. tibetan posedă și o „carte a morților”, care, conform tradiției, a fost dictată, succesiv, de diverși lama propriilor discipoli.

LANDOWSKI, Marcel (1915-1999), compozitor francez. Discipol al lui Honegger. Muzician independent, neînscriindu-se în curentele avangardei; Opere pe subiecte reflectând problemele contemporane, cu un limbaj relativ modern și cu largă adresabilitate („Ventrilocul”, „Nebunul”).

LANFRANCO di Pavia (c. 1005-1089), călugăr benedictin italian. A învățat la abația din Bec, al cărei prior a devenit (1046) și unde a avut ca discipoli o serie de personalități ale epocii (Anselm de Canterbury). Consilier al lui William Cuceritorul, a devenit episcop de Canterbury (din 1070), contribuind la refacerea catedralei și la reorganizarea Bisericii anglicane. Autor al unui tratat despre euharistie, devenit clasic în Evul Mediu („Liber de corpore et sanguine Domini”).

LAO ZI [lau-dzî], (LI-ER, LIDAN) („Bătrânul maestru”) (sec. 6 î. Hr.), filozof chinez. Contemporan cu Confucius; legenda consemnează o întâlnire dintre cei doi, în urma căreia Confucius, transfigurat, mărturisește discipolilor că acela pe care l-a întâlnit este „dragonul însuși”. Lucrarea sa, numită „Lao Zi”, marchează începutul tradiției filozofice taoiste. În taoismul religios cartea este intitulată „Dao de jing” („Scriptura despre Tao și lucrarea sa”), L.Z. fiind venerat ca încarnare divină. Exegeza plasează tradiția taoistă în contrast fie cu cea confucianistă, fie cu cea budistă; alteori este privită ca formând un trunchi comun împreună cu gândirea confucianistă. Există și tendințe unificatoare ale celor trei mari tradiții – taoismul, confucianismul și budismul.

LAWRENCE [lórəns], Sir Thomas (1769-1830), pictor englez. Discipol al lui Reynolds, căruia i-a succedat ca pictor al Curții regale (1792). Portrete realizate cu virtuozitate, în culori vii și într-un cadru adeseori romantic („Ducele de York”, „Regele George II”, „Papa Pius VII”, „Kemble în rolul lui Hamlet”).

LIAPUNOV 1. Aleksandr Mohailovici L. (1857-1918), matematician și mecanician rus. Prof. univ. la Harkov. Cercetări fundamentale în problema stabilității soluțiilor ecuațiilor diferențiale (cu aplicații în statică și dinamică), în teoria potențialului newtonian și în teoria probabilităților („Problema generală a stabilității mișcării”). 2. Serghei Mihailovici L. (1859-1924), pianist și compozitor rus. Frate cu L. (1). Discipol al lui Blakirev. Prof. la Conservatorul din Sankt-Petersburg. Aparține generației epigonilor „Grupului celor cinci”. Atras de folclor și orientalism. Lucrări pentru pian și orchestrale, influențate de Listz și Balakirev.

Linus 1. Fiul lui Apollo și al Psamathei, fiica lui Crotopus, regele Argosului. Abandonat imediat după naștere de către mama sa, Linus e crescut de niște păstori. Aflînd însă de existența copilului, regele Crotopus își ucide fiica și asmute totodată niște cîini, care-l devorează pe Linus. În felul acesta mama și fiul își găsesc moartea în același timp. În amintirea acestei triste întîmplări s-a instituit o sărbătoare, în care se sacrificau cîini și se cîntau melodii triste. După o altă versiune, Linus ar fi fost un cîntăreț vestit, care l-ar fi provocat la întrecere pe însuși Apollo. Se spunea că ar fi fost ucis, din gelozie, de către zeu. 2. Dascălul lui Heracles, care l-a învățat în copilărie arta muzicii. A fost ucis de către discipolul său cu o piatră.

LOHAN s. m. discipol al lui Buddha. (< germ. Lohan)

LOLLÁRZI (< engl., germ.) s. m. pl. 1. Termen folosit pentru desemnarea membrilor unei confrerii, apărută la începutul sec. 14 la Antwerpen și care se ocupa cu îngrijirea bolnavilor. 2. (În Germania Inferioară și în Olanda) Termen folosit pentru credincioșii laici sau religioși care practicau ca formă de opoziție față de Biserică asceza cu penitență. 3. (În Anglia) Discipoli ai lui J. Wycliffe responsabili de revolta țărănească, condusă de W. Tyler, din 1381. Reprimați cu duritate de Henric IV.

LORENZO, Veneziano (sec. 14), pictor italian. Și-a desfășurat activitatea între 1356 și 1372. Discipol al lui Paolo Veneziano. Operă cu influențe ale goticului timpuriu („Sfântul Ioan”, „Madona îndurerată”, polipticul din Santa Maria della Celestina, la Veneția).

MACARIE EGIPTEANUL (c. 301-c. 394), eremit care a trăit în deșertul egiptean. Îndrumător spiritual al creștinismului, a avut numeroși discipoli. Sanctificat. Sărbătorit la 2 ian.

MANFREDI, Bartolomeo (1580-c. 1620), pictor italian. Discipol și urmaș al lui Caravaggio, a contribuit la răspândirea stilului acestuia. A cultivat genul anecdotic („Jucătorii de cărți”).

Marcu m. unul din cei patru evangeliști, discipolul sfântului Petru, martirizat în 68: serbat la 27 Aprilie. Patronul Veneției, ce are în marca ei un leu, simbolul evangelistului.

MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MADONNA) (reprezintă forma gr.-lat. a ebr. Miriam „doamna/stăpâna”), mama lui Iisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui Ioachim și a Anei, originară din Galileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu și lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul Iosif, care i-a respectat legământul de a rămâne veșnic fecioară. Primește apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naște un fiu, „Fiul Celui Preaînalt”, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiției, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populației, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baștină. Aici îl va naște pe Iisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul la nașterea lui Mesia) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, M. și Iosif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde Iisus a trăit până la vârsta de 30 ani, când și-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreiești, când Iisus a împlinit 12 ani, M. și Iosif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor este Mântuitorul. M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei și cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când Iisus a încredințat-o discipolului său, Ioan, spre a-i purta de grijă). Potrivit „Noului Testament”, după Răstignirea și Învierea lui Iisus, M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt. Conciliul de la Efes (431) i-a conferit M. calitatea de „Maică a Domnului”, atribuindu-i o contribuție proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulțesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepțiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Ineffabilis Deus (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862-1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii”. Biserica ortodoxă o prăznuiește în patru zile din an: Nașterea Maicii Domnului (8 sept.), Întrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Buna Vestire (25 mart.) și Adormirea Maicii Domnului (15 aug.).

MÄSTLIN, Michael (1550-1631), erudit german. Prof. de matematică la Heidelberg și Tübingen. Elev și discipol al lui Copernic și profesor al lui Kepler. A explicat, pentru prima oară, lumina voalată a părții de Lună care nu este luminată de Soare.

MAUSS [mos], Marcel (1872-1950), etnolog, sociolog și istoric francez al religiilor. Prof. univ. la Paris. Discipol și colaborator al lui E. Durkheim. Director al Institutului de etnologie al Universității din Paris. A cercetat modul în care simbolicul se inserează în viața socială, fenomenele acesteia neputând fi reduse la utilitar și rațional („Teoria generală a a magiei”, „Eseu despre dar. Formă și motiv al schimbului în societățile arhaice”, „Sociologie și antropologie”).

MEINONG [máinoŋ], Alexius (1853-1920), filozof austriac. Prof. univ. la Graz, unde a înființat un laborator de psihologie experimentală. Discipol al lui Fr. Brentano, M. s-a consacrat îndeosebi problemelor cunoașterii, elaborând așa-numita „teorie a obiectelor” („Cercetări asupra teoriei obiectului și asupra psihologiei”, „Poziția teoriei obiectului în sistemul științelor”, „Despre asumpții”, „Despre posibilitate și probabilitate”). Gândirea lui M. a influențat deopotrivă filozofia analitică și fenomenologia.

MELOZZO DA FORLI (Melozzo degli Ambrosi, zis ~) [melótso] (1438-1494), pictor italian. Probabil discipol al lui Piero della Francesca. A folosit perspectiva și racursiul (frescele „Sixtus IV inaugurând Biblioteca Vaticanului”, „Înălțarea” pentru biserica Sfinții Apostoli, la Roma).

Menandru m. poet comic grec, discipolul lui Theophrast, creatorul comediei de caracter (342-290 a. Cr.).

metafizică f. 1. partea filozofiei ce tratează despre primele principii ale cunoștințelor noastre și despre ideile universale; 2. fig. abuz de abstracțiune; 3. analiză prea subtilă a sentimentelor; 4. părțile cele mai înalte ale unei științe sau arte. [Lit. ceea ce vine după fizică: nume dat de discipolii lui Aristotele unei opere a maestrului lor care venia după tractatele sale de fizică și în care acest filozof studia realitățile supreme ale cugetării].

MILAREPA sau MI-LA-RAS-PA (1040-1123), poet și călugăr tibetan. Discipol al lui Mar-pa („Interpretul”), a fondat o școală mistică lamaistă. Lirică ocazională de mare circulație în lumea tibetană („O sută de mii de cântece”, adunate de discipolii săi), considerată tezaur al eposului național. O autobiografie („Viața lui Mi-la-ras-pa”).

MILL, James M. (1773-1836), economist, istoric și filozof englez. Discipol al lui J. Bentham și unul dintre liderii grupului liberal-utilitarist „Radicalii filozofici”. Cele mai multe dintre lucrările sale sunt aplicații ale principiilor utilitariste la subiecte practice, precum educația, guvernarea, libertatea presei. Este un continuator al psihologiei asociaționiste a lui Hume și Hartley („O analiză a fenomenelor minții omenești”). Alte lucrări: „Elemente de economie politică”. 2. John Stuart M. (1806-1873), filozof; i economist englez. Fiul lui M. (1). Unul dintre cei mai mari economiști ai sec. 19, cu contribuții importante în dezvoltarea teoriei cererii și ofertei, a mecanismului prin care, în economia de piață, acestea influențează asupra nivelului prețului și a cantității de produse vândute („Principii de economie politică”). Autorul a două lucrări clasice de etică: „Utilitarismul”, în care sunt reformulate principiile utilitarismului lui J. Bentham, respingând interesul personal ca fiind un criteriu al binelui și făcând compatibile obligațiile împărtășite de oameni cu principiul maximei fericiri și „Despre libertate”, o pledoarie pentru cele trei libertăți fundamentale ale individului (libertatea opiniei, a gesturilor și a îndeletnicirilor și asocierilor cu alții), puse în legătură cu puterile autorității și cu exigențele sociale. Opera sa „Sistemul logicii”, cuprinde o analiză a fundamentelor cunoașterii și inferenței; distincțiile sale între termeni generali și singulari, termeni abstracți și concreți, conotație și denotație, au influențat semanticile ulterioare (G. Frege), iar studiul asupra inducției complete constituie încă baza metodologiei descoperirii legilor cauzale.

MOLTKE [móltkə], familie nobiliară germană. Mai importanți: 1. Helmuth Karl Berhard M., conte von (1800-1891), feldmareșal. Discipol al lui Clausewitz. Autor al unor lucrări de istorie și teorie militară („Instrucțiuni pentru Înaltul comandament”). Ca șef al statului major al armatei prusiene (1857-1888), a reorganizat această armată pe baze moderne, reușind să obțină victoria în războaiele contra Danemarcii (1864), Austriei (1866) și Franței (1870-1871). 2. Helmuth Johannes Ludwig M. conte von (1848-1916), general. Nepotul lui M. (1). Șef al Statului-Major German (1906-1915), a pregătit armata germană pentru primul război mondial. După înfrângerea de la Marna (1914), a fost înlocuit.

MO ȚZÎ (MO ZI, MO-DI) [mo-tsi] (c. 479-c. 381 î. Hr.), filozof chinez. Concepțiile sale și ale discipolilor săi sunt expuse în cartea „Mo-zî” în care propovăduiește „iubirea reciprocă”, cerând realizarea valorii de „venerație pentru cei aleși” și propunând metode pentru judecățile corect-incorect, autentic-fals. Introduce în logică noțiunile de categorie și cauză. Adepții săi se numeau moiști existând și un canon numit mojing.

MURDOCH [mə:dok], Dame Iris (1919-1999), scriitoare engleză. Prof. univ, de filozofie la Oxford. Influențată de existențialismul lui Sartre. Romane psihologice și alegorice într-o tehnică narativă polițistă („Castelul de nisip”, „Clopotul”, „Timpul îngerilor”, „Oapete neașteptat”, „O înfrângere de-a dreptul onorabilă”, „Marea”, „Discipolul”). În scrierile filosofice explorează în principal locul ocupat de gândirea și morala religioasă („Suveranitatea binelui”, „Metafizică și moralitate”).

NATHANAEL, discipol al lui Iisus. Mai târziu, identificat cu Bartolomeu.

Nestorie (Nestorius) (c. 380-451), patriarh al Constantinopolului (428-431), discipol al lui Teodor de Mopsuestia, monah și prezbiter în Antiohia, cultivat la școala teologică de aici. Ca patriarh, a dezvoltat doctrina eretică ce-i poartă numele. A fost condamnat de Sinodul ecumenic de la Efes din anul 431.

NESῙMῙ, Seyid (pseud. lui Imād ed-Din) (?-1418), mistic și poet turc. Discipol al lui Fadl Allāh, fondatorul sectei eretice a Hurūfizilor; misionar. Autor al unor divane în lb. persană și turcă și de poeme în arabă. A scris peste 250 de gazeluri. Executat pentru erezie.

NEUTRA [nóitra], Richard Joseph (1892-1970), arhitect și urbanist american de origine austriacă. Elev și discipol al lui Fr. L. Wright. Unul dintre exponenții mișcării moderne și a stilului internațional preconizând armonia între formele pure ale arhitecturii și peisaj. Specializat în construirea de centre comerciale (Haifa, în colab. cu E. Mendelsohn), sanatorii și vile particulare (Casa numită „a deșertului”, Palm Springs, California), școli. Ca urbanist a proiectat un oraș de un milion de locuitori și planurile de expansiune ale orașului Los Angeles.

NOVALIS (pseud. lui Friedrich Leopold von Hardenberg) (1772-1801), scriitor și filozof german. Unul dintre cei mai de seamă romantici. Elev al lui Fichte, a cultivat „idealismul magic” și extazul mistic. Poeme exaltând nocturnul ca moment al marilor revelații („Imnuri către noapte”), remarcabile prin muzicalitatea și farmecul evocator al limbii; proză exprimând prin simbolul florii albastre setea umană de originar și infinit (romanul „Heinrich von Ofterdingen”); eseuri în formă de fragmente („Creștinătatea sau Europa”), nuvele alegorice („Discipolii la Sais”).

OMAR I (’Umar al-Farūk ibn al-Hattāb), al doilea calif arab (634-644). Succesor al lui Abu Bakr. Unul dintre discipolii profetului Mahomed. Învingător al persanilor la Kadisiya (637) și Nehavend (642), a cucerit Siria și Palestina (635-640), punând bazele politice și instituționale ale noului stat arab. A stabilit data Hegirei (16 iul. 622) ca început a calendarului musulman. Asasinat de un sclav în moscheea de la Medina.

OMAR KHAYYAM (Gheyās od-Dĭn Abū ol-Fath ’Omar ebn Ebrahĭm ol-Khayyāmĭ) (c. 1048-c. 1131), savant și poet persan. Catrene (rubaiate) de o mare simplitate a expresiei, alternând motive elegiace și epicureice. Multe din poemele sale pesimiste, sceptice și blasfematorii nu au fost cunoscute pentru a se evita represiunea autorităților. În scrierile sale științifice și filozofice se dovedește un remarcabil discipol al lui Avicenna. Ca matematician, a elaborat un celebru tratat de algebră, în care a clasificat sistematic ecuațiile de gradul doi și trei. Astronom reputat, a fost, alături de alți învățați, unul dintre reformatorii calendarului persan (a stabilit la 15 mart. 1079 începutul noii ere) și autorul unor importante tabele astronomice.

Onisim (†95 d. Hr.), sfânt, apostol din cei 70, discipol al apostolului Pavel. A fost sclav al lui Filimon din Colose, pe care l-a părăsit, fugind la Roma. Apostolul Pavel l-a creștinat și l-a convins să se înapoieze la stăpânul său, trimițându-i o scrisoare (Epistola către Filimon). El a dus și Epistola către coloseni și a fost hirotonit episcop. A suferit martiriul sub Domițian, biserica sărbătorindu-l la 15 februarie.

ORBIGNY [orbiñí] 1. Alcide Dessalines d’ (1802-1857), naturalist, paleontolog și etnolog francez. În expediția din America de Sud (1826-1834), a studiat flora și fauna, dar și caractere fizice civilizația și limba unor triburi ale guaranilor, patagonezilor, araucanilor („Călătorie în America de Sud”). Discipol al lui Cuvier, este considerat unul dintre fondatorii paleontologiei stratigrafice („Paleontologie franceză”). 2. Charles Dessalines d’ (1806-1876), geolog francez. Frate cu O. (1). Autorul unui „Dicționar universal de istorie naturală”.

OROSIUS, Paulus (c. 375-c. 418), istoric latin. Cleric din Bracara (Hispania), se stabilește (416) în Africa. Discipol al Sf. Augustin. Autor al primei istorii universale de mari proporții („Istoria împotriva păgânilor”), consacrată istoriei antice, de la începuturi până în anul 417, scrisă de pe poziții creștine și concepută ca o completare a cărții lui Augustin „Cetatea lui Dumnezeu”. Lucrarea, scrisă într-un stil viu, pitoresc, având un evident caracter polemic la adresa cultelor păgâne, a cunoscut o largă circulație în Evul Mediu; cuprinde și informații despre geto-daci, Dacia și Dobrogea romană.

ORSI, Lelio (zis Lelio da Novellara) (1511-1587), pictor și arhitect italian. Discipol al lui Correggio și G. Romano. Exponent al manierismului roman („Răpirea lui Ganimede”, „Sfântul Gheorghe”, „Martiriul Sfintei Ecaterina”, „Christ mort”).

OSTADE [ostá:də], Adriaen van (1610-1685), pictor și gravor olandez. Discipol al lui F. Hals. Scene pitorești inspirate din viața de la țară, într-un colorit transparent și vaporos („Coliba țăranilor”, „Lăutarul satului”, „În cârciuma satului”, „Dans țărănesc”, „Școala”). Peisaje.

PAPIAS (60/70-c. 130), scriitor ecleziastic grec. Episcop de Hierapolis (Frigia). Scrierea sa patristică, „Explicații asupra spuselor Domnului”, este bazată pe informații orale culese de la discipolii apostolilor.

PARMENIDE din Eleea (c. 515-c. 445 î. Hr.), filozof grec. Discipol al lui Xenofan și dascăl al lui Zenon din Eleea, Cel mai important dintre filozofii presocratici. A scris un poem („Despre natură”) din care nu se cunosc decât fragmente. În prima parte sunt aduse argumente a priori privitoare la natura ființei (omogenă, neschimbătoare) și sunt negate realitatea timpului, pluralitatea și mișcarea; în partea a doua este prezentată o cosmologie tradițională care exprimă „opiniile muritorilor”, respinse, de altfel, ca incoerente, în prima parte a poemului. Sistemul său filozofic a exercitat o puternică influență asupra lui Platon, Anaxagoras, Plotin ș.a.

PATOČKA, Jan (1907-1977), filozof și eseist ceh. Unul dintre ultimii discipoli ai lui Husserl. Preocupat inițial de filozofia „lumii-vieții”, după 1945 a abordat și probleme ale libertății și esteticii, precum și de filozofie (studii despre Comenius). A elaborat conceptul său de istorie în „Eseuri eretice asupra filozofiei istoriei”. Semnatar și lider ideologic al Chartei ’77. Arestat, a murit în urma anchetelor, numele său devenind simbol al rezistenței morale împotriva puterii totalitare. Publicistică (vol. postum „Libertate și sacrificiu. Scrieri politice”).

PATRAS 1. Golf al M. Ionice, în NV pen. Pelopones; lungime: 50 km; lățime: 10-20 km; ad. max.: 130 m. În E se leagă de G. Corint prin str. Návpaktos (Lepanto). 2. Oraș în SV Greciei, în N pen. Pelopones, port la golful cu același nume al M. Ionice; 163,4 mii loc. (2001). Aeroport. Centru comercial. Ind. cauciucului, chimică, textilă, alim. și a hârtiei. Export de vinuri, fructe, piei și uleiuri vegetale. Universitate (1966). Biserica Aghios Andreas (1836). Fortăreață bizantină. O federație legendară a trei localități: Aroë, Antheia și Mesatis a luat numele unui conducător aheu, Patreus, și a devenit unul dintre cele 12 orașe aheene (280 î. Hr.). După bătălia de la Actium (31 î. Hr.), împăratul roman Augustus a înființat o colonie, Augusta Aroe Patrensis (14 î. Hr.). În sec. 1, primul discipol al lui Iisus Hristos, Andrei, a fost crucificat aici devenind patronul orașului. Din sec. 13 au urmat un șir de confruntări sângeroase venețiano-otomane pentru stăpânirea P. Capitală a principatului Ahaia (1205-1408). Aici a început (1821) războiul de eliberare a Greciei. Din 1899, sediul unui episcopat al bisericii ortodoxe.

PATRIARH ~i m. 1) (folosit și ca titlu pe lângă numele respectiv) Slujitor al cultului având cel mai înalt grad în ierarhia bisericii ortodoxe autocefale. 2) Cap al bisericii ortodoxe într-o țară. 3) Bărbatul cel mai în vârstă al unei familii din societatea gentilică. 4) Căpetenie a unei ginți. 5) fig. Persoană în etate cu multe merite și cu mulți discipoli într-un domeniu de activitate. [Sil. -tri-arh] /<sl. patrijarhu, ngr. patriárhis

părinte, părinți s. m. 1. (La pl.) Tama și mama. ♦ Strămoși, străbuni. 2. Bărbat considerat în raport cu copiii săi; tată. ♦ (Fig.) (Adesea determinat de „sufletesc”, „spiritual”) Îndrumător, călăuzitor. ♦ Titlu onorific purtat de episcopii din Orient în primele secole ale creștinismului. ◊ Părinte apostolic = autor de opere teologice scrise la sfârșitul sec. I și în prima jumătate a sec. 2 d. Hr., care a cunoscut pe apostoli sau a fost discipol apropiat al acestora. ◊ Părinte bisericesc = autor de opere teologice a cărui învățătură reflectă fidel doctrina Bisericii, a dus o viață sfântă, este recunoscut de întreaga Biserică și a trăit până în anul 750 d. Hr., când moare sf. Ioan Damaschin, ultimul părinte bisericesc. Romano-catolicii acordă acest nume și unor scriitori din sec. 9 și 10. Ceilalți autori care au trăit în aceeași perioadă de timp, dar nu îndeplinesc aceste condiții sau îndeplinesc o parte a lor se numesc scriitori bisericești sau scriitori creștini. ◊ „Părintele părinților” v. Grigorie de Nissa. ◊ (Reg.) Părinte sufletesc = naș. 3. Fig. Fondator inițiator, întemeietor (al unei mișcări culturale, al unei științe etc.). 4. Fig. (Determinat prin „milostiv”, „ceresc”, „atotțiitor”, „veșnic” etc.) Dumnezeu. ♦ (Determinat prin „sfânt” sau „nostru”, urmat de numele propriu) Întemeietor sau conducător al religiei creștine. 5. Fig. Preot, călugăr. – Din lat. parens, -ntis.

PEARSON [píəsn], Karl (1857-1937), matematician și statistician britanic. Discipol al lui F. Galton, a editat cu acesta (1901) revista „Biometrika”. Unul dintre fondatorii statisticii; a aplicat metodele acesteia unor probleme de biologie și genetică, în special evoluției și eredității („Etica gândirii libere”, „Posibilitățile morții și alte studii despre evoluție”, „Gramatica științei”, „Viața, scrierile și activitatea lui Francis Galton”).

PÉGUY [pegí], Charles (1873-1914), scriitor și publicist francez. Discipol al lui H. Bergson. A fondat (1900) periodicul Cahiers de la Quinzaine. Inițial adept al socialismului („Despre cetatea socialistă”). Ulterior, profund marcat de catolicism, a evoluat spre teatrul poetic (trilogia „Ioana d’Arc”), creând numeroase poeme epice și dramatice de inspirație mistică, care ilustrează renașterea spirituală franceză de la începutul sec. 20 („Misterul dăruirii de sine a Ioanei d’Arc”, „Misterul sfinților inocenți”, „Eva”). Reprezentant al simbolismului mistic creștin, a utilizat tiparele versetului și a litaniei. Eseuri polemice. Mort pe front.

PERIPATÉTIC, -Ă (< fr., lat.; {s} gr. peripatètikos < peripatein „a se plimba”) adj. Care se referă la doctrina lui Aristotel și a școlii lui. ◊ Școala p. = școală filozofică din Grecia antică (se.c 4 î. Hr. – sec. 3 d. Hr.), întemeiată de Aristotel și denumită astfel pentru că acesta purta convorbiri cu discipolii plimbându-se. A acordat o mare importanță cercetărilor științifice concrete în domeniul botanicii, matematicii, astronomiei, medicinei etc. Printre reprezentanții săi s-au numărat Theofrast, Eudem și Andronic din Rodos, Straton din Lampsakos, Alexandru din Aphrodisias ș.a. V. Lyceum.

PERIPATETISM s. n. școală filozofică întemeiată de Aristotel (care obișnuia să poarte convorbiri cu discipolii, plimbându-se). (< fr. péripatétisme)

PERIPATETISM s. n. Doctrina filozofică a lui Aristotel și a discipolilor săi. – Din fr. péripatétisme.

PERIPATETISM s.n. Școală filozofică întemeiată de Aristotel (care obișnuia să poarte convorbiri cu discipolii plimbîndu-se); peripateticism; aristotelism. [< fr. péripatétisme].

PIERSIC, Florin (n. 1936, Cluj), actor român. Dezinvolt, exuberant, dar și cu mari disponibilități pentru jocul interiorizat, a creat numeroase roluri de june-prim, apoi roluri de compoziție atât în comedii cât și în drame (în teatru: „Tragedia optimistă”, „Discipolul diavolului”, „Orfeu în Infern”, „Oameni și șoareci”, „Un fluture pe lampă”, „Năpasta”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”; în film: „Haiducii lui Șaptecai”, „De-aș fi... Harap Alb”, „Rug și flacără”, „Drumul oaselor”, „Trandafirul galben”, „Racolarea”, „Mihai Viteazul”, „Pintea”,„Columna”). Foarte popular datorită rolurilor din filme de aventuri și aparițiilor în show-uri de televiziune.

PIRU, Alexandru (1917-1993, n. Mărgineni, jud. Bacău), critic și istoric literar român. Prof. univ. la București și Craiova. Discipol al lui G. Călinescu. A abordat, în egală măsură, toate perioadele literaturii, cu precizie analitică, erudiție și cult pentru amănunt. Monografii („G. Ibrăileanu”, „C. Negruzzi”), sinteze („Literatura română veche”, „Literatura română premodernă”, „Panorama deceniului literar românesc 1940-1950”, „Poezie românească contemporană”, „Istoria literaturii române de la origini până la 1830”, „Istoria literaturii române de la început până azi”). Culegeri de articole („Varia”). Romanul „Cearta”.

PISSARRO, Camille (pe numele adevărat Jacob Abraham) (1830-1903), pictor și grafician francez. Reprezentant al impresionismului. Discipol al lui Corot și Courbet. Peisaje în care a evocat poezia peisajului rustic („Acoperișuri roșii”, „Primăvara”), animația marilor artere ale Parisului („Efect de noapte, bulevardul Montmartre”) sau din provincie („Pod din Bruges”). Atras de neoimpresionism („Piața Teatrului Național”), expune cu Seurat și Signac. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

PLATON (numele original: Aristocles) (427-347 î. Hr.), filozof grec. Aristocrat atenian, având ambiții politice și fiind un apropiat al lui Socrate, a vizitat de mai multe ori Sicilia și pe tiranul Dinoysos II. Unul dintre cei mai mari gânditori ai Antichității. A întemeiat la Atena (c. 387 î. Hr.) școala filozofică numită Academia. Discipol al lui Socrate, care apare ca purtătorul lui de cuvânt în cele peste 20 de dialoguri ale sale („Banchetul”, „Fedon”, „Statul”, „Parmenide” ș.a.); deși nu există certitudine în privința scrierii lor, sunt repartizate, de regulă, în trei grupuri: timpurii, de mijloc și târzii. Adevărata realitate o constituie, după P., Ideile sau Formele (eidos, de ex. Ideea de frumos sau „frumosul în sine”, Ideea de om etc.), esențe inteligibile, constituind o existență în sine în afara spațiului și timpului; copiile sau umbrele degradate ale Ideilor ar fi lucrurile din realitatea sensibilă. Acestea din urmă, fiind într-o continuă curgere, devenire, nu au deplină realitate, nu pot fi obiect al științei, ci numai al „opiniei” (doxa); adevărata știință se întemeiază pe „reamintirea” (anamnesis) Ideilor, pe care sufletul nemuritor al omului le-a contemplat într-o existență anterioară. P. a pregătit terenul pentru constituirea logicii ca știință de către Aristotel. Concepția filozofică a lui P. constituie fundamentul unei utopii sociale aristocratice. Statul ideal, imaginat de el, trebuie să fie împărțit în trei caste: 1) „filozofii”, conducători, 2) „gardienii”, apărători ai statului, 3) agricultorii și meseriașii; sclavii nu făceau parte din stat. P. este întemeietorul unor teorii etice și estetice originale, bazate și ele pe teoria Ideilor. Filozofia sa a influențat întreaga evoluție ulterioară a idealismului, rămânând până astăzi un model clasic. Maestru al dialogului și unul dintre marii stiliști ai prozei din Grecia antică.

Platon m. cel mai ilustru dintre filozofii antichității, născut la Atena; discipolul lui Socrate și maestrul lui Aristotele: el fundă școala numită Academia și expuse doctrina sa idealistă în dialoguri, dintre cari cele mai importante sunt Phedru, Phedon și Republica (427-347 a. Cr.).

PLOTIN (204-270), filozof grec. Întemeietorul neoplatonismului. Născut în Egipt, după ce a studiat la Alexandria cu Ammonius Sakkas, P. a călătorit în Persia, iar apoi a predat filozofia la Roma. Scrierile sale s-au păstrat ca un întreg, în forma în care au fost editate postum de discipolul său Porphyrios, distribuite în șase grupuri de câte nouă (gr. ennea), de unde și titlul „Enneade”. Sistemul său filozofic a rezultat din combinația doctrinelor platoniciene cu cele pitagoreice, aristotelice și stoice, fiind în consonanță cu preocupările religioase din vremea sa. Fundamentală este metafizica despre cauzele inteligibile ale lumii sensibile și despre sufletul uman. Cauza ultimă, absolut simplă, este Unul; actul exterior al Unului este Intelectul ca gândire a formelor, acesta având drept act exterior, la rândul său, Sufletul, cauza inteligibilă care produce domeniul sensibil și dă viață organismelor. Ființa umană se află între cele două domenii: inteligibil și sensibil. Pentru sufletul uman, în opinia lui P., filozofia este mijlocul prin care se poate reîntoarce în domeniul inteligibil.

POENARU, Petrache (1799-1875, n. sat Benești, jud. Vâlcea), iluminist român. Acad. (1871). Discipol al lui Gheorghe Lazăr. Ca profesor la Colegiul „Sf. Sava” și director la Eforiei Școlilor Naționale (1832-1848), a avut merite deosebite în organizarea învățământului național; a redactat un nou regulament al școlilor, bazat pe metoda lancasteriană. A publicat mai multe manuale de geometrie și algebră, contribuind la formarea terminologiei matematice în limba română. Activitate culturală deosebită: unul dintre întemeietorii Societății Filarmonice, ai Muzeului Național de Antichități, ai Grădinii Botanice din București. A cules date despre Tezaurul de la Pietroasa, pe care le-a donat Muzeului Colegiului „Sf. Sava”. Participant la evenimentele revoluționare din 1821 și 1848. În 1827 a brevetat, la Paris, invenția tocului rezervor (cu piston), care a precedat stiloul.

poet-actor s. m. Poet care este în același timp și actor ◊ „Întâlniri – la granița dintre arte – cu poetul-actor Emil Botta, cu scriitorul-sculptor și poet Ion Vlasiu, cu pianistul-poet Virgil Gheorghiu.” Săpt. 19 IX 69 p. 3. ◊ „Și i-am recunoscut, erau, fără îndoială, discipolii poetului-actor care, la începutul secolului trecut, colinda orașele și satele cântând patria, dragostea, natura.” R.lit. 11 VII 74 p. 24 (din poet + actor)

POLICARP (c. 70-156 sau 168 ori 177), părinte grec apostolic. Discipol al Sf. Ioan, care l-a instalat episcop de Smirna. Martirizat în timpul lui Marc Aureliu. Păstrător fidel al tradiției; este autorul unei Epistole către filipeni (a cărei autenticitate este discutabilă), conținând elemente de hristologie, soteriologie și ecleziologie. Biserică îl prăznuiește la 23 febr.

PONTY, Jean-Luc (n. 1942), violonist și compozitor francez de jaz. Carieră începută ca muzician clasic. Se lansează pe scena de jaz în 1964. Inventivitate muzicală, influențat de John Coltrane. Discipoli în muzica rock. Inventează violectra. Discografie selectivă: „Cantaloupe Island”, „Vision Of an Emerald Beyong”, „Violin Summit”.

PORPHYRIOS (c. 232-305), filozof și erudit grec (originar din Tyr). Discipol și editor al scrierilor lui Plotin, dar și comentator recunoscut al operelor lui Platon, Aristotel și Teofrast; „Isagoga” sa („Introducere la Categoriile lui Aristotel”), tradusă în latină de Boethius, a fost foarte influentă în Evul Mediu. Preocuparea lui P. pentru logică și metafizică izvora din convingerea că la adevărata esență a lucrurilor (Unul Dumnezeu) se poate ajunge numai prin activitate intelectuală, iar creștinismul și gnosticismul, apelând la irațional, la mistere și ritualuri, sunt potrivite doar pentru cei incapabili să practice contemplația interioară, adică filozofia („Împotriva creștinilor”). Autorul lucrării „Abținerea de la consumul cărnii”, care anticipează dezbaterile moderne asupra conservării ecologice. Cărțile sale împotriva creștinismului Cărțile sale împotriva creștinismului Fundat împotriva creștinismului au fost arse în 448.

Porphyriu m. filozof neo-platonic, discipolul lui Plotin, scrise în contra creștinismului (233-304).

POSEIDONIOS din Apamea (c. 135-55 î. Hr.), filozof și erudit grec. Ultimul stoic important. Discipol al lui Panaitios; din scrierile sale s-au păstrat fragmente. A devenit celebru prin cercetările efectuate în domenii precum geometria, geografia și istoria. Filozofia sa este un stoicism platonizant, în care principala inovație este explicarea pasiunilor nu ca erori de judecată, ci, prin adaptarea psihologiei tripartite a lui Platon, ca mișcări naturale cu originea în facultățile neraționale ale sufletului. A influențat neoplatonismul și neopitagorismul, dar și pe Cicero și Seneca.

POTECA, Eufrosin (1786-1859, n. sat Nucșoara, jud. Prahova), iluminist român. Discipol al lui Gheorghe Lazăr. Prof. de filozofie la Sf. Sava (1825-1832). Egumen al Mănăstirii Guta Motrului (1832-1858), unde, din cauza ideilor sale radicale, a fost surghiunit. A publicat, în 1829, traducerea operei filozofului german J.G. Heineccius „Filozofia cuvântului și a năravurilor...”, prin care a contribuit la fixarea terminologiei filozofice românești. Lucrări și manuale de catehism.

PYRRHON (c. 365-c. 275 î. Hr.), filozof grec, originar din Elis. Întemeietorul vechiului scepticism grec, numit și pyrrhonism. Asemenea lui Socrate, n-a scris nimic, dar a exercitat o fascinație deosebită asupra cunoscuților; opiniile sale au fost expuse în proză și în versuri de către discipolul său Timon din Phiul; P. ar fi susținut că totul este nedeterminat și că trebuie suspendată judecate despre realitatea lucrurilor, în particular dacă ele sunt bune sau rele, numai astfel putând fi dobândită liniștea imperturbabilă a sufletului.

RABANUS (HRABANUS), Maurus (Magnentius) (c. 780-856), călugăr benedictin german. Discipol al lui Alcuin. A organizat un centru de învățământ la mănăstirea Fulda (803), devenind stareț al acesteia (822-842). Arhiepiscop de Mainz (din 847). Autor de poeme, lucrări teologice și pedagogice („De arte grammatica”, „De institutione clericorum”, „De rerum naturis”).

RADIČEVIĆ [radi:tʃevitʃ], Branko (1824-1853), poet sârb. Discipol al lui V.S. Karadžić. Lirică romantică, în maniera lui Byron, concisă, alegorică, paradoxală, cu accente populare pe tema naturii, a dragostei de viață și iubirii („Poezii”, „Răzbunarea”).

RAMAKRISHNA [ramakríʃnə] PARAMAHAMSA (1836-1886) (pe numele adevărat Gadadhar Chatterji), guru indian, originar dintr-o familie brahmană din Bengal. A activat multă vreme ca preot la un templu al lui Kalῑ din Calcutta. După o serie de experiențe mistice, a avut revelația unității esențiale a tuturor religiilor prin viziunea lui Mahomed și a lui Iisus Hristos. Doctrina sa, reformatoare a hinduismului vedantist, a contribuit la promovarea ideii de solidaritate umană și la trezirea conștiinței naționale. Numeroși discipoli au scris despre ideile sale, iar unul dintre ei, Swami Vivekānanda, a înființat (1897), lângă Calcutta, un ordin monastic (Misiunea R.) destinat operelor de educație și filantropice.

RANETTI, George (1875-1928, n. Mizil), scriitor și publicist român. A debutat la „Adevărul literar”, a colaborat la „Moș Teacă” și „Moftul român” și a editat, în colaborare, revistele umoristice de largă circulație „Zeflemeaua”, „Furnica”. Discipol al lui I.L. Caragiale și A. Bacalbașa, a cultivat cu talent cronica rimată, fabula, satira, cu obiective sociale, antidinastice și antipoliticianiste („De inimă albastră”, „Strofe și apostrofe”, „Fabule”). A mai scris schițe umoristice („Schițe vesele”, „Matache Pisălog” ș.a.) și comedii („Romeo și Julieta la Mizil”, „Săracu Dumitrescu”). Postum o selecție de „Versuri”.

RANK [raŋk], Otto (pe numele adevărat O. Rosenfeld) (1884-1939), psiholog și psihoterapeut austriac. Stabilit în S.U.A. (1936). Discipol al lui Freud, a interpretat din punct de vedere psihanalitic mituri și legende. A respins importanța complexului lui Oedip și a explicat influența traumei produse de naștere asupra psihicului și comportamentului uman („Trauma nașterii”, „Mitul nașterii eroului”, „Motivul incestului în Poezie și Legendă”).

RĂDULESCU-POGONEANU, Ion A. (1870-1945, n. Pogoanele), pedagog român. M. coresp. al Acad. (1919). prof. univ. la București. Colaborator la „Convorbiri literare” și „România jună”. Contribuții la răspândirea cunoștințelor pedagogice în România („Johann Heinrich Pestalozzi, o schiță a vieții și ideilor sale”, „Fenomenul educației”, „Probleme ale culturii române”). Discipol al lui Maiorescu, a editat memorialul acestuia („Însemnări zilnice”). A tradus „Leonard și Gertruda”, de Pestalozzi.

REIDY, Alfonso Eduardo (1909-1964), arhitect și urbanist brazilian. Prof. univ. la Rio de Janeiro. Discipol al lui Le Corbusier, a colaborat la începutul carierei cu L. Costa și O. Niemeyer. S-a impus cu complexul de locuințe și servicii Pedregulho de la periferia orașului Rio (un edificiu sinuos de 260 m lungime). Alte opere: Teatrul popular din cartierul Marechal Hermes, Cartierul Gavea, Ministerul Educației și Sănătății, Centrul administrativ de pe colina São Antonio – toate la Rio de Janeiro; muzeele de artă modernă din Rio de Janeiro și São Paulo.

RIEMANN [rí:man], Georg Friedrich Bernhard (1826-1866), matematician german. Prof. univ. la Göttingen. Discipol al lui Gauss. A creat („Asupra ipotezelor care stau la baza geometriei”) geometria riemanniană (fundamentală pentru teoria relativității), a definit (1854) noțiunea de integrală (în sensul lui R.), iar teoria analitică a numerelor a introdus funcția „zeta”. Unul dintre fondatorii teoriei funcțiilor de variabilă complexă, în care a introdus (1851) noțiunea de suprafață riemanniană („Fundamentele teoriei generale a funcțiilor de o variabilă complexă”). Contribuții în teoria ecuațiilor cu derivate parțiale și în topologie.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

ROUAULT [ruó], Georges (1871-1958), pictor, grafician și decorator francez. Discipol al lui G. Moreau. Temperament romantic, a evoluat în sensul unui expresionism vizionar, cultivând o tematică religioasă, biblică și mitologică („Crist”, „Exodul”). Numeroase acuarele și guașe dominate de un albastru întunecat, în care amestecul dintre grotesc și tragic apare ca simbol al dezumanizării („Codoașa”, „Cabotinii”, „La oglindă”, „Clovn tragic”). Ca gravor a realizat lucrări monumentale („Miserere”, „Ecce Homo”, „Pierrot”, „Pasiune”). Ilustrație de carte, decoruri de teatru, ceramică, vitralii, tapiserii. Spirit profund creștin, a încercat să traducă pictural viziunea sa religioasă și tragică asupra lumii, fiind unul dintre cei mai mari pictori religioși ai sec. 20.

RUDBECK, Olof (1630-1703), savant suedez. Prof. la Uppsala. A descoperit sistemul limfatic (1650). Autor al epopeii „Atland sau Manheim”, în care a încercat să dovedească identitatea Suediei cu Atlantida lui Platon. Numeroșii săi discipoli au alcătuit „Școala hiperboreană”.

RUSSO, Luigi (1892-1961), critic și istoric literar italian. Profesor la Școala normală superioară din Pisa și director al mai multor reviste („Belfagor” ș.a.). Discipol al lui B. Croce (de a cărui estetică s-a depărtat în ultima parte a vieții), R. a fost influențat și de De Sanctis și Carducci. Atitudinea consecvent cetățenească, soliditatea formației culturale, robustețea și impetuozitatea temperamentală și tonul polemic sunt trăsăturile caracteristice ale creației lui R. Ele se manifestă și în vioiciunea stilului, bogat în note de ironie și de umor („Giovanni Verga”, „Povestitorii”, „F. de Sanctis și cultura napolitană”, „Critica literară contemporană”, „Machiavelli”, „Dialogul popoarelor”).

RᾹMᾹNANDA (c. 1400-c. 1470), lider spiritual indian. A predicat în hindi. Fondator al cultului de slăvire a lui Rāma adresat tuturor castelor. Numeroși discipoli în Kabῑr.

Saint-Simon m. 1. (Duce de), celebru scriitor francez, autor de Memorii importante despre domniile lui Ludovic XIV și Ludovic XV (1675-1755); 2. (Conte de), economist francez care pretinse a reorganiza familia, și societatea pe baze, noui prin știință și industrie; sistema-i socialistă poartă numele de saint-simonism (rezumat în formula: «fiecăruia după capacitatea sa, fiecării capacități după operele sale»), iar discipolii săi (printre cari Auguste Comte) ne acela de saint-simoniști (1760-1825).

SAUSSURE [sosü:r], Ferdinand de (1857-1913), lingvist elvețian. Prof. la Școala de Înalte Studii din Paris și la Univ. din Geneva. Specialist în gramatica comparată indo-europeană („Memoriu asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”). Creatorul școlii franceze de indo-europenistică (dintre discipoli, cel mai cunoscut, A. Meillet). Ideile sale valoroase despre distincția limbă-vorbire, sincronie-diacronie, cercetarea limbii ca sistem (fiind în acest sens „părintele structuralismului”), teoria sa asupra arbitrariului semnului lingvistic ș.a., cuprinse în „Cursul de lingvistică generală” fac din S. creatorul lingvisticii moderne.

schola cantorum (cuv. lat. „școala cântăreților”; < gr. σχολή, „grup de discipoli” și „reședința” lor) 1. Așezământ de educare cu predominanță muzicală, atașat bis. romane. Membrii s., inițial adulți, ulterior copii – lectori și cantori* – participau efectiv la ceremoniile de cult. Existența unor astfel de s. este anterioară papei Grigorie cel Mare. După exemplul Romei, în toată Europa creștină apuseană au fost înființate s., numărând fiecare câte 20-30 de membri. V. maîtrise. 2. S., nume dat de Charles Bordes școlii fondate în colaborare cu V. d’Indy și A. Guilmant, în 1894 la Paris, destinată inițial predării cântării liturgice. S. s-a extins și laicizat rapid, devenind „școală superioară de muzică” (1900). Disciplinele de bază erau cântul gregorian (v. gregoriană, muzică), polif. Renașterii*, orga* și compoziția (2) (predată strălucit de d’Indy). În 1934, o parte din membrii S. se desprind de matcă, întemeind „Școala C. Franck”. S. ființează și azi, păstrând vechea sa orientare conservatoare. Numeroși compozitori români sunt formați la această școală, între care: D.G. Kiriac, Cucu, Cuclin, Chirescu, I.D. Petrescu, Alessandrescu, Otescu, Rogalski, Enacovici, Golestan, C. Bobescu, Brânzeu.

SIKHI (SICHI) (cuv. sanscrit „discipol”) s. m. pl. Adepți ai unei secte mistice hinduiste influențată de Islam, cu revendicări sociale, întemeiată la sfârșitul sec. 15 de către Guru Nānak. Cu timpul, secta s-a transformat într-o religie monoteistă de sine stătătoare. Marea majoritate a credincioșilor s. (în prezent numărul lor depășește 18 mil.) trăiesc în prov. Punjab și în terit. învecinate (azi în India și Pakistan). În cursul sec. 19 statul s., constituit în sec. 18, a purtat două războaie (1845-1846, 1848-1849) împotriva colonialiștilor britanici, încheiate cu înfrângerea s. și cucerirea statului lor, inclus în India britanică.

SOCRATE (SOKRATES) (469-399 î. Hr.), filozof grec. Nu a scris, dar a influențat dezvoltarea filozofiei europene prin discipolii săi, cel mai celebru fiind Platon. Viața și învățăturile lui S. sunt reconstruite pe baza relatărilor din scrierile lui Platon, Xenophon sau Aristotel. A luptat ca soldat în Războiul peloponesiac, apoi s-a ținut departe de frământările vieții politice dar, la 70 de ani, a fost condamnat la moarte de Adunarea Ateniană, pentru impietate și coruperea tinerilor. Contribuțiile filozofice efective ale lui S. sunt subiect de dispută; de regulă, îi sunt atribuite metoda și doctrinele din dialogurile din tinerețe ale lui Platon. Cert este că S. a motivat filozofia prin cunoașterea de sine („Cunoaște-te pe tine însuți!”) și că a fost atașat față de metoda dialectică riguroasă ca instrument de delimitare a adevărului de eroare.

SOCRATIC, -Ă adj. Care ține de doctrina lui Socrate. ◊ Școli socratice = denumire generică dată unor școli filozofice grecești întemeiate de discipoli ai lui Socrate. [< fr. socratique, cf. Socrate – filozof grec din antichitate].

SOCRATIC, -Ă adj. propriu lui Socrate. ♦ școli ~ce = denumire generică dată unor școli filozofice grecești întemeiate de discipoli ai lui Socrate. (< fr. socratique)

SŌGI (1421-1502), caligraf și poet vestit al genului renga (poeme înlănțuite). Înainte de a se consacra poeziei a fost preot budist la Shōkokuji, un templu zen al sectei Rinzai din Kyōto. A avut doi discipoli – Shōhaku și Sōchō, împreună cu care a reușit să compună într-o singură noapte în Minase (între Ōsaka și Kyōto), în 1488, 100 de renga. Armonizată desăvârșit, culegerea „O sută de poeme ale celor trei poeți de la Minase” este considerată una dintre capodoperele literaturii japoneze.

solmizare (solmizație) (fr. solmisation; it. solmisazione), sistem de solfegiere* propriu, bazat pe 7 hexacorduri* alăturate și utilizat de Guido d’Arezzo* (Guido Aretinus) în cazul melodiilor care depășeau ambitusul (1) unui hexacord. Când melodia ajungea (ascendent) la ultima notă a unui hexacord și trebuia să continue, se făcea o mutație (2), adică se trecea în hexacordul alăturat în dreapta. Regula fixă era aceea ca semitonurile* actuale si-do și la-si bemol să fie denumite și citite totdeauna mi-fa, acest semiton devenind un fel de „centru modulator”. Ex.: primul rând reprezintă notele actuale, iar în al doilea pe cele corespunzătoare în s.: „do re mi fa sol la si bemol la sol fa” și „ut re mi fa sol mi fa mi sol fa”. Aici se face o mutație din hexacordul natural în cel cu bemol (moale), căruia îi aparțin notele mi-fa-mi tipărite cu litere cursive. În ex. următor: „sol la si do re mi fa mi re mi re do” și „ut re mi fa sol mi fa mi sol la sol fa mi” se face o mutație din hexacordul cu becar (dur) în cel natural. După mutație, melodia revine în ambitusul hexacordului inițial. Se observă în ambele exemple că după sol urmează (ascendent) mi. Din combinația acestor două silabe derivă și termenul de s. ♦ Scara muzicală utilizată de Guido și în care se încadrau vocile (1) bărbaților și copiilor cuprindea 20 de sunete (Γ, A, B,.... ^d_d, ^ē_ē), transcrise în notația actuală pe portativ. Trebuie subliniat că cei doi si bemol nu sunt sunete cromatice în sensul actual (v. cromatism), ci sunete aparținând hexacordului cu bemol. De aceea, scara de pe portativ trebuie interpretată ca o suprapunere de două scări diferite: una cu 20 de sunete cu si becar și alta cu 20 de sunete cu si bemol. În partea gravă a scării nu există si bemol, deoarece aici nu sunt posibile decât hexacordurile dur Γ-E și cel natural C-a. Pentru determinarea poziției ocupate pe scara înălțimilor (2), notele se citeau în s. cu numele compuse care rezultă din ex. Ex.: cei trei do de pe portativul nostru se citeau, de la grav spre acut, C-fa-ut, c-sol-fa-ut și c-sol-fa. Reiese clar că nu pentru a înlocui notația* literală a introdus Guido silabele ut, re, mi,... Denumirile atât de complicate ale sunetelor („crucea și tortura învățăceilor” după expresia unui scriitor din epocă) au fost folosite în lucrările teoretice până după începutul sec. 18, când au fost părăsite hexacordurile (prin adoptarea generală a octavei*) și s., în favoarea solfegierii octavice (cu silabe în țările latine și cu litere în cele germano-engleze). Pentru ca discipolii să rețină mai ușor în memorie, hexacordurile și regulile s., Guido a stabilit metoda mnemotehnică cunoscută sub numele de mână armonică* (guidoniană). Este probabil că în stabilirea metodei sale de s. (expusă în lucrarea Micrologus de disciplina artis musicae), Guido s-a inspirat de la unitatea de solfegiere utilizată în antic. gr. Această unitate era un tetracord* de tip dorian, pe care se aplicau silabele te-to-ta-ti. Ultimele două, ta-ti, desemnau totdeauna intervalul de semiton, în oricare alt tip de tetracord. Sin. Ars solfandi (în lb. lat. medievală). V.: gamă; notație muzicală (III).

șăgart (-ți), s. m. – (Banat) Elev, discipol. Tc. șagird, prin intermediul sb. šegrt (Tiktin).

ȘCOLAR s. v. discipol, elev, învățăcel, ucenic.

ucenic (-ci), s. m. – 1. Discipol, elev. – 2. Tînăr care învață o meserie. – Var. Munt. ocinic. Sl. učenikŭ, de la učiti „a învăța” (Miklosich, Slaw. Elem., 60; Cihac, II, 437). – Der. ucenici (var. înv. uceni), vb. (a studia); ucenicie, s. f. (studiu; învățare); ucenică (var. uceniță), s. f. (elevă; tînără care învață o meserie); ocenie, s. f. (instrucție militară), din rus. ucenie, sec. XIX, înv.

UCENIC, -Ă, ucenici, -ce, s. m. și f. 1. Persoană (tânără) care învață o meserie urmând o școală profesională ori care se obligă să urmeze cursurile de formare profesională și să muncească în subordinea unui angajator, cu care a încheiat un contract de ucenicie la locul de muncă. 2. Adept și continuator al unui savant, al unui filosof, al unui artist; p. ext. începător într-o activitate; discipol, elev. – Din sl. učenikŭ.

UCENIC, -Ă, ucenici, -ce, s. m. și f. 1. Persoană (tânără) care învață o meserie lucrând în producție sub îndrumarea unui meșter sau urmând o școală profesională. 2. Adept și continuator al unui savant, al unui filozof, al unui artist; p. ext. începător într-o activitate; discipol, elev. – Din sl. učenikŭ.

UCENIC s. 1. (Ban.) șăgârt. (O calfă și un ~.) 2. v. discipol. 3. v. apostol.

UCENIC ~ci m. 1) Persoană care învață o meserie sub conducerea unei alte persoane calificate. 2) Adept și continuator al cuiva într-un anumit domeniu de activitate; discipol. /<sl. uțeniku

ucenic m. 1. od. apostol: ucenicii lui Isus; 2. discipol (sens arhaic); 3. azi, mai ales cel ce învață o meserie: ucenicul s’a făcut calfă. [Slav. UČENIKŬ, discipol].

Valdensi m. pl. sectari din sec. XII, discipoli ai lui Valdo; persecutați în Franța, ei se refugiară în Elveția si în Piemont, unde subzistă încă și astăzi.

Vlahuță (Al.) m. poet psicolog și artist, discipolul si continuatorul lui Eminescu (1859-1919).

WOLFFIANISM s.n. Concepție eclectică-idealistă, aparținînd lui Christian Wolff. [Cf. Wolff – filozof idealist german, discipol al lui Leibniz].

XENOFON (XENOPHON) (430-360 î. Hr.), istoric grec. Discipol al lui Socrate, adversar al democrației ateniene și admirator al Spartei. A participat (401 î. Hr.) la expediția lui Cirus cel Tânăr împotriva fratelui său Artaxerxe II. Ca șef al corpului de mercenari greci, a contribuit la salvarea armatei („retragerea celor zece mii”). A povestit această expediție în celebra lucrare „Anabasis”. Opera sa mai cuprinde „Hellenika”, o istorie a Greciei în șapte cărți, o biografie apologetică a regelui spartan Agesilau II, o lucrare despre organizarea de stat a Spartei („Statul spartan”), tratate de agricultură, de vânătoare și de artă militară. „Apologia” și „Amintiri” oferă o descriere a lui Socrate într-o altă viziune decât cea din dialogurile lui Platon.

ZETETIC², zetetici, s. m. Nume dat filozofilor greci, discipoli ai lui Pyrrhon. (din fr. zététique) [morf. DOOM]

ZWINGLIANISM s.n. Doctrină teologică a lui Zwingli și a discipolilor săi, care consideră Biblia ca autoritate supremă, opunînd-o dogmelor și formelor de cult catolice, și care tinde a confunda biserica cu statul. [< fr. zwinglianisme, cf. Ulrich Zwingli – umanist și reformator religios elvețian].

ZWINGLIANISM s. n. Doctrină teocratică a lui Zwingli (reformator elvețian) și a discipolilor săi care consideră Biblia ca autoritate supremă, opunând-o dogmelor și formelor de cult catolice. (din fr. zwinglianisme)