AASEN [o:san], Ivar Andreas (1813-1896), filolog și poet norvegian. A creat, pe baza dialectelor locale, una dintre cele două limbi literare din Norvegia, numită landsmål sau nynorsk. Autor al unei „Gramatici a dialectelor norvegiene” și al unui „Dicționar al dialectelor norvegiene”.

ACADEMIA ROMÂNĂ, cel mai înalt for științific și cultural al țării, înființat la 1 apr. 1866, în timpul locotenenței Domnești, sub numele de „Societatea literară Română”, cu scopul de a stabili ortografia și de a elabora și publica dicționarul și gramatica limbii române. Și-a inaugurat efectiv activitatea la 1 aug. 1867 cînd, o dată cu adoptarea statutelor, a devenit „Societatea Academică Română”. Era organizată în 3 secțiuni: literar-filologică, istorico-arheologică și a științelor naturale, fiecare cu cîte 12 membri titulari, 20 de corespondenți și un număr nelimitat de membri de onoare români și străini. Printre membrii societății în 1866-1867 (reprezentanți ai tututor provinciilor locuite de români): V. Alecsandri, C. Negruzzi, I. Heliade Rădulescu, A. Treboniu Laurian (Vechiul Regat), T. Cipariu, G. Barițiu (Transilvania), A. Hurmuzachi (Bucovina), I. Caragiani (Macedonia). La 29 mart. 1879 societatea este declarată, prin lege, instituție națională, devenind „Academia Română”. Sub egida ei, s-au studiat primele scrieri în limba română, s-au tipărit documente istorice, s-au publicat numeroase studii de istoriografie, de fizică, matematică, chimie, medicină, biologie, geografie etc., ediții critice, precum și cataloage și bibliografii. În perioada 1948-1965 poartă denumirea de Academia Republicii Populare Române, iar din 1965 până în 1990, aceea de Academia Republicii Socialiste Române. În ultimele decenii, A. și-a pierdut treptat autonomia, ceea ce a făcut ca activitatea ei să fie sub nivelul aceleia din perioada anterioară, cînd, pe lîngă realizările legate de ortografia, gramatica și dicționarul limbii române, a avut un rol major în promovarea și dezvoltarea științei și culturii românești. Începînd cu data de 5 ian. 1990, A. și-a recăpătat vechea denumire și funcționează în prezent cu 12 secții științifice. Pe lîngă secții au fost constituite comisii de profil, cu caracter inter- și multidisciplinar. Are patru filiale: Iași, Cluj, Timișoara și Tîrgu Mureș. În subordinea A. sînt peste 50 de institute și centre de cercetări științifice, Biblioteca A., Editura A., Fundația „Elias”, Casa Oamenilor de Știință, stațiuni experimentale și case memoriale. În A. pot fi aleși maximum 181 de membri titulari și corespondenți. Este condusă de un Prezidiu compus din președinte, cei patru vicepreședinți, președinții secțiilor și ai filialelor Academiei. Organul suprem de conducere este Adunarea Generală. A. decernează, anual, premii pentru contribuții deosebite, originale, în diferite domenii ale științei și culturii. Publică numeroase periodice generale și de specialitate, ca: „Analele Academiei Române”, Memoriile secțiilor științifice, reviste de profil ale institutelor etc., în limba române și în limbi de circulație internațională.

ADAMESCU, Gheorghe (1869-1942, n. București), istoric literar și bibliogra român. M. coresp. al Acad. (1921). Op. pr.: „Istoria literaturii române”, „Contribuțiune la bibliografia românească”. A colaborat cu I.A. Candrea la „Dicționarul enciclopedic ilustrat <Cartea Românească>”, elaborînd partea istorico-geografică. Autor de manuale școlare.

aligni (-nesc, -it), vb. – 1. A sufla vîntul. – 2. A șchiopăta. Ngr. λιχναίνω „a slăbi, a debilita”. Sensul 2 nu este încă bine individualizat, căci este nevoie să se precizeze: alignește cu piciorul sau alignește de un picior. Acest uz lipsește din majoritatea dicționarelor (DAR, Damé, Candrea), dar este comun, mai ales în Mold. (cf. fata șubredă de sănătate, căci alignea cu piciorul, Iorga; se apropie alignind de un picior, Cezar Petrescu). DAR indică drept etimon posibil mag. legyezni „a bate vîntul”. Cf. lihni.

altan (-ne), s. n. – Terasă, foișor, mirador. Ngr. ἀλτάνα, din it. altana (Meyer, Neugr. St., IV, 8), cf. tc. altincik (Șeineanu, II, 18). Cuvînt rar, lipsește din majoritatea dicționarelor (apare la Eminescu). Din același cuvînt tc., altîngic, s. m. (plantă, călțunaș), cf. Lokotsch 61.

ANONYMUS CARANSEBESIENSIS (sau LUGOSHIENSIS), denumire dată atît autorului necunoscut al unui dicționar român-latin manuscris din jurul anului 1700, cît și dicționarului însuși (primul dicționar bilingv cu româna ca limbă de bază, scris cu litere latine). S-a emis și ipoteza că autorul ar fi Mihail Halici.

APĂREA vb. 1. a se arăta, a se ivi, a se vedea, a se zări, (italienism înv.) a spunta. (Nu ~ cu săptămânile la bibliotecă.) 2. a se arăta, a se ivi, a pica, (înv. și reg.) a se scociorî, (înv.) a se sfeti. (Atunci a ~ și el.) 3. v. înfățișa. 4. a se arăta, a se ivi, (înv.) a mijloci, (fig.) a încolți, a se înfiripa, a înflori, a se naște. (Un zâmbet ~ pe fața lui.) 5. a se arăta, a se ivi, a se înfățișa, a se revela, (înv. și pop.) a se dezveli. (Câmpia ~ în toată splendoarea ei.) 6. a se arăta, a ieși, a se ivi. (A ~ iarba.) 7. a-i da, a-i ieși. (Copacului i-au ~ frunzele.) 8. v. răsări. 9. a se arăta, a se ivi, a miji, (reg.) a (se) iți, a (se) slomni. (Au ~ zorii.) 10. v. stârni. 11. v. produce. 12. a se declara, a se ivi. (A ~ o epidemie.) 13. a ieși, a se publica, a se tipări. (A~ un nou dicționar.)

aprig (aprigă), adj. – 1. Violent, impetuos. – 2. Aspru, drept. Lat. aprῑcus „expus la soare”, de unde apoi „fierbinte, arzător”; cf. calabr. apricari „a încălzi”. Schimbarea semantică este generală la termenii care desemnează „căldura” și, în sens fig., impulsul pasional; cf. căldură, fierbinte, sp. calentarse, acalorarse etc. De la „pasionat” s-a trecut firesc la „violent”, care este sensul uzual al cuvîntului rom. În sfîrșit, sensul de „avid, lacom” înregistrat în dicționare (în primul rînd DAR), și care a indus în eroare REW 561 nu există în realitate; expresiile de tipul aprig la pradă, aprig la cîștig sînt normale în cadrul sensului 1, și interpretarea interesată a acestora așa cum este dată în DAR se explică în lumina etimologiei pe care o propune apoi, și care nu ni se pare convingătoare. – G final ca în stîng și vitreg. Etimonul aprῑcus era indicat încă de Laurian, Hasdeu și Cihac, dar a fost respins de cercetătorii moderni (Pușcariu 99 dă originea cuvîntului drept necunoscută; REW 561 respinge etimonul aprῑcus). Tiktin se gîndea la un lat. *apricus, de la aper „porc mistreț”. Subak, Archeografo triestino, XXX, 14 propune *apprex „lacom”, de la apprecor, a cărui der. pare puțin probabilă. În sfîrșit, DAR (cf. REW 4055) propune gr. ἄρπαξ „avid, lacom” (de unde fr. Harpagon), întemeiat pe falsul semantism pe care l-am indicat.

arie (arii), s. f. – 1. Loc unde se treieră, arman. – 2. Suprafață. – Var. (înv.) are. Mr. arye, megl. aryie, aryiă. Lat. ārea (Pușcariu 119; Candrea-Dens., 86; REW 626; DAR); cf. alb. arë, it. aja, prov., port. aira, fr. aire, cat., sp. era (gal. din Lubián airá). Folosirea ca termen științific se datorează contactului cu fr. aire. Der. aret, s. n. (regiune, zonă), cu var. ariet. Pronunțarea este gravă. În general suf. -et este tonic, dar există și cazuri cînd este aton, cf. bunget, prejmet, astfel încît putem considera fără nici o dificultate că este vorba de un der. normal de la arie. Dicționarele l-au confundat uneori cu arét „ajutor”.

arm (armuri), s. n. – 1. (Olt.) Coapsă. – 2. Parte a piciorului de dinapoi al unui animal, cuprinsă între crupă și gambă. – Var. armur. Mr. armu. Lat. armus (Pușcariu 124; Candrea-Dens., 87; REW 661; DAR); cf. sard. armu, cors. erme, fr. ers. Sensul de „coapsă” nu apare în dicționare, cf. ALR, I, 56. Cihac, I, 16 și Pușcariu 124 explică var. armur printr-un dim. *armulus; este mai probabil un sing. regresiv, de la pl. armuri (Byck-Graur 28). Der. armurar (var. armurare, armurăriță,), s. n. (specie de ciulini, Carduus Marianus; tumoare la vite), pe care DAR îl explică printr-un lat. [tumor] *armoralis. Din rom. a trecut în mag. armurár (Edelspacher 8).

arvele s. f. pl. – Con de pin. Origine necunoscută. Cuvîntul este un hapax, menționat în dicționarul lui Damé, și ar putea fi rezultatul unei greșeli. Giuglea, LL, I (1941), 219, consideră că este vorba de un cuvînt neol., introdus prin farmacie, dar fără să spună de unde; Hubschimdt, Praeromanica, 32-3, îl derivă de la o rădăcină preromanică *arw-.

auș (-și), s. m. – Bătrîn, moș, bunic. – Mr. auș. Lat. ăvus, al cărui rezultat normal *au a dispărut. Forma auș indică adăugarea unui suf. dim. -uș (Candrea-Dens., 122; DAR; REW 839); după Pușcariu, Dacor., VIII, 324, acest suf. se datorează unei contaminări cu neaoș; însă o astfel de contaminare se explică anevoie plecîndu-se de la lat. *au față de neaoș (cf. și diferența de accent), și este mai curînd o impresie întemeiată pe aspectul actual al ambelor cuvinte. După Pascu, Beiträge, 8, ar fi un der. de la neauă „zăpadă” și ar însemna „alb ca neaua”, părere prea extravagantă. Cuvîntul este rar, a fost atestat în Olt., dar astăzi apare exclusiv în dicționare. Der. aușel, s. m. (pasăre, Regulus cristatus), cu suf. dim. -el (DAR; Candrea). După Țicăloiu, ZRPh., XLI, 588 și Scriban, din lat. pop. *aucellus „păsărică”, cf. it. uccello, v. fr. oisel (› fr. oiseau); dar, pe lîngă dificultatea fonetică, nu se înțelege aplicarea unui nume generic la o singură specie de pasări.

baftă (bafte), s. f. – Noroc, succes. Tc. baht (Popescu-Ciocănel 14; DAR; Ronzevalle 48), care a trecut în țig. batch (Miklosich, Zig., 172; Wlislocki 72). În rom. pare a fi intrat prin intermediul țig. (Graur 124; Graur, Notes, IV, 196; Juilland 157) și consideră o nuanță de vulgaritate; cu toate că este un cuvînt foarte folosit în limbajul comun, apare rareori în literatură. Din tc. provin și ngr. βάχτ, alb. baft, bg., sb. bacht. – Stamati folosește de mai multe ori cuvîntul baftă, cu sensul de „gură, cioc”; nu cunoaștem rațiunea acestei întrebuințări, care nu apare la alt autor și pe care nu o găsim în dicționare. – Der. băftos, adj. (norocos).

bahnă (bahne), s. f. – Loc mlăștinos, smîrc, baltă. Din rut. buhno, pol., rus. bagno, ceh. bagno, provenind din aceeași rădăcină ca germ. Bach „pîrîu” (Cihac; Berneker 38; DAR). Cuvîntul, cu der. săi, se aude numai în Mold. Der. băhniș, s. n. (loc mlăștinos); bahniță, s. f. (baltă; femeie murdară, jegoasă; țigancă); băhnos, adj. (mlăștinos); băhni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se strica; a mirosi urît, a putreziciune); behliță, s. f. (pește, Rhodeus amarus), al cărui nume se explică prin gustul său rău. Dintre der., numai báhniță „țigancă” a fost acceptat în limba literară, datorită mai cu seamă întrebuințării termenului de către Ispirescu. Dicționarele (Damé, DAR, Candrea) îl explică prin „brunet” sau „urît”, ceea ce este evident inexact, ideea de bază fiind cea de „murdar, stricat ca apa stătută, puturos”; cu aceeași aplicare la persoane, cf. termenii identici împuțit, putoare, puturos. Este inutilă, prin urmare, încercarea făcută de DAR de a explica acest cuvînt prin. sl. bachati „a se făli.” În ce privește confuzia grupurilor hn și hl, cf. duhni și duhli; aceeași confuzie apare la numele rîului Bahlui, alt. der. de la bahnă, și îl explică bulhac, s. n. (baltă), cu var. bîlc (rar, Mold.), bîlc (rar, Mold.), bîlcău (rar, Munt.), bîlhac, bulhoacă, bîlhoacă, balhui.

bală (bale), s. f. – 1. Vietate, lighioană. – 2. Monstru, fiară. Probabil contracție de la boală, care se folosește curent în limba populară, ca termen depreciativ, aplicat mai ales vitelor. Primul său sens trebuie să fi fost, ca în boală, cel de „lighioană primejdioasă” sau „calamitate”. Accepția de „monstru”, care apare exclusiv în dicționare, este numai secundară și artificială, datorită asocierii instinctive cu balaur. În acest sens se folosește mai ales în literatura scrisă: uzul popular (cf. în DAR; o bală de cîine, o bală de copil, du-te’n bală, mînca-te-ar balele; în Candrea; o bală de ibovnică) se identifică perfect cu cel al lui boală. După altă ipoteză, este vorba de lat. bellua (Tiktin; REW 1026; Philippide, II, 633; Pascu, Arch. Rom., VI, 224), cf. alb. boljë, „dragon”, it. belva „fiară”; dar această explicație prezintă dificultăți fonetice. Hasdeu 2374, urmat de DAR, se gîndea la o formație modernă, pe baza lui bale, și o lega cu credința populară legată de balele dracului. În sfîrșit, Scriban pleacă de la lat. pop. billa „animal de tracțiune”.

balic, -ă s. m. f. (arg.) ◊ „[...] Ca într-un studiu etnografic, el își grupează observațiile în jurul unor momente specifice ale existenței «populației» investigate: examenul de admitere, trăit ca o «zi fatală», primul curs, balul bobocilor (al «balicilor» după o expresie mai «modernă» [...]” Sc. 30 XI 77 p. 4 (din țig. balih; DEX-S; mai vechi, balic este discutat de Iorgu Iordan în Stilistica limbii române, 1944, p. 357, dar până la DCR și DEX-S nu a fost înregistrat în dicționarele generale ale limbii române)

BARCIANU-POPOVICI 1. Sava B. (1814-1879, n. Rășinari, jud. Sibiu), preot și cărturar român. M. coresp. al Acad. (1869), prof. la Institutul Teologic din Sibiu. Participant la Revoluția de la 1848-1849. Autor de manuale și dicționare. 2. Daniil B. (1847-1903, n. Rășinari, jud. Sibiu), biolog, botanist și pedagog român. Fiul lui B. (1). Primul român dr. în biologie, la Leipzig (1874). Primul darwinist român. Inițiator al cercetărilor de biologie experimentală. Lucrări de autonomie și embriologie vegetală. Animator cultural, publicist și fondator de reviste. Semnatar al Memorandum-ului din 1892.

BAYLE [bel], Pierre (1647-1706), filozof francez. A opus superstițiilor ateismul, iar în numele realismului și toleranței a promovat un protestantism reflexiv. A influențat gîndirea filozofică din sec 18, în special pe enciclopediști („Dicționar istoric și critic”).

băga (bag, at), vb. – 1. A înjuga animalele. – 2. A supune, a prinde, a pune sub ceva sau sub cineva. – 3. A (se) pune la dispoziția cuiva, a (se) angaja într-o slujbă. 4. A pune în inferioritate, a obliga. – 5. A înfrînge, a supune, a învinge. – 6. A pune înăuntru, a introduce, a vîrî. – 7. A pune, a șeza. 8. A (se) pune la mijloc, a se interpune. – 9. A interveni, a (se) amesteca în ceva, a (se) amesteca în ceva, a-și vîrî coada. – Mr., megl. bag, bagari. Dacă scara de valori semnalată aici corespunde, cum credem, evoluției istorice și cronologice a cuvîntului, etimonul său ar putea fi lat. bῑgāre, de la bῑga < bis iuga. Considerăm drept semnificație primară cea care mai păstrează încă în expresia a băga în plug, a băga în cîrd. De la ideea de „a pune la jug” s-a putut trece firesc la cea de „a prinde” în general, ca la Cantemir: silea să-l bage la mînă. De altfel, evoluția semantică pare normală; ar putea fi comparată cu cea a lat. inchoare, de la co(h)us „parte a jugului”. Bῑga a lăsat descendenți în limbile romanice (cf. REW 1096); nu se menționează însă nici un reprezent al lui bῑgāre, a cărui formă apare în dicționare. Fonetismul, regulat din punctul de vedere al rom. (cu modificarea vocalei atone, sub influența labialei anterioare, cf. măsură, păcat, bătrîn), prezintă dificultăți în dialecte, unde s-ar presupune un rezultat *begari sau *bigari. Este de presupus că vocala atonă a suferit, în mr. și în megl., o schimbare accidentală, fie datorită vocalei următoare, fie influenței altui cuvînt, ca de ex. gr. βάλλω › βάξω. Întrebuințarea acestui ultim cuvînt coincide perfect cu cea din mr., astfel încît βάξω a putut fi propus ca etimon al rom. (Cihac, II, 638), chiar dacă această ipoteză este insuficientă sub toate aspectele. Cf. și ngr. μπήγω „a pune, a introduce”. Nici una din explicațiile propuse anterior nu pare a fi reținut atenția specialiștilor. În afară de Cihac, se cuvine să menționăm ipoteza lui Miklosich, Slaw. Elem., 8, care consideră cuvîntul ca provenind din fondul autohton. DAR și Candrea îl dau drept necunoscut, iar Philippide, II, 697, îl consideră de origine obscură. G. Meyer, IF, VI, 115, REW 880 și Rohlfs, Differenzierung, 29, îl leagă de un radical romanic *bag › prov. baga, de unde fr. bague, bagage. Se pot adăuga părerile lui Scriban, care explică prin sl. badati „a găuri” cuvîntul rom.; Giuglea, Dacor., II, 374, care pleacă de la longob. bauga „fiare, lanțuri” („begrifflich und formell schwierig” REW 880); Pascu, Arch. Rom., X, 473, care pleacă de la bg. bakan.

BĂLĂȘESCU, Nicolae (Nifon) (1806-1880, n. sat Hașag, jud. Sibiu), cărturar român. Participant la Revoluția de la 1848-1849. Autor al unui dicționar latin-român (1847) și al unei gramatici a limbii române (1848).

BEN YEHUDA (pseud. lui Eliezer Perelman, numit Eliezer) (1858-1922), scriitor evreu. Inițiator al „Marelui dicționar al limbii ebraice vechi și moderne”.

berbant (berbanți), s. m. – Hoț, pungaș, șarlatan. – Var. (Mold.) birbant. Mr. birbantu. It. birbante (› sp. bergante), prin intermediul ngr. μπερμπάντης (DAR); cf. și tc. berbad, bg. berbant(in). Dicționarele iau în considerație de obicei exclusiv accepția secundară de „crai, bărbat afemeiat”; sensul primar este curent, totuși, în limba romanticilor. Der. berbanterie, s. f. (hoție, șarlatanie); berbantlîc, s. n. (pungășie, șarlatanie), cu suf. tc., ca bg. berbantlyk.

BILINGV ~ă (~i, ~e) 1) și substantival (despre persoane) Care cunoaște și vorbește în mod curent două limbi. 2) Care este făcut în două limbi. Învățământ ~. Dicționar ~. 3) (despre medii sociale) Care are două limbi de comunicare; cu două limbi de comunicare. /<fr. bilingue

BILINGV, -Ă, bilingvi, -e, adj. 1. Care vorbește în mod curent și în egală măsură două limbi. 2. Scris în două limbi. ◊ Dicționar bilingv = dicționar care cuprinde cuvintele unei limbi traduse în altă limbă. – Fr. bilingue (lat. lit. bilinguis).

bîr interj. – 1. Strigăt cu care ciobanii își adună și conduc turmele. – 2. Indică o senzație de frig intens. Creație expresivă; pentru diferitele sale sensuri, cf. Pușcariu, Dacor., I, 84-6. Cu prima accepție, rr bilabial se folosește în mai multe limbi, cf. sp. arre; la al doilea, însăși vibrația imită tremuratul. Cf. și Philippide, II, 700. Dat fiind caracterul evident expresiv, pare curioasă încercarea lui Densusianu, GS, I, 58, de a explica acest cuvînt prin iraniană (cf. Rosetti, II, 111). Der. bîrîiac, s. m. (miel); bîrîi, vb. (a striga oile; a vorbi împiedicat, a mormăi; a trosni). Ultimul uz (cf. Sadoveanu, au bîrîit ca un tunet alte potîrnichi) pare o greșeală datorită confuziei cu pîrîi. Var. a bărăi, care apare în unele dicționare, ar putea fi o ortografie greșită.

BOB, Ioan (1739-1830, n. sat Orman, jud. Cluj),episcop unit din Transilvania. Reprezentant al românilor în Dieta Transilvaniei din 1790-1791. Împreună cu episcopul ortodox Gherasim Adamovici, a patronat al doilea Supplex Libellus Valachorum, din 1792, afirmînd postulatele națiunii române. Autor al unui dicționar româno-latino-maghiar.

bolozan (-ne), s. n. – Navă, corabie. Origine necunoscută. Șeineanu, II, 57, îl derivă din tc. bolozan; însă cuvîntul nu apare în dicționarele turcești, cf. Loebel 237 și DAR. Cuvînt rar, înv. Cf. sb. bolozan „trompetă”.

bombonerie s. f. 1972 Ramură a industriei alimentare care se ocupă cu fabricarea bomboanelor v. bar-cafenea (cuvânt mai vechi în limba română, consemnat în dicționarele curente doar cu sensul de „local unde se vând bomboane”)

brăcinar s. n., pl. brăcinare; (în gen.) s. m., pl. brăcinari, conform Dicționarului limbii române (Academia Română).

BREBAN, Vasile (1907-2003, n. Hereclean, jud. Sălaj), lingvist român. Specialist în lexicografie („Dicționar general al limbii române”). Redactor responsabil la „Dicționarul limbii române” al Academiei – serie nouă.

BRIA, Ion ( 1929-2002, n. Telega, jud. Prahova), teolog român. Prof. univ. la București. Preocupat de teologia sistematică și raportul dintre credință, cultură și spiritualitate („Dicționar de teologie ortodoxă”, „Destinul ortodoxiei”, „Credința pe care o mărturisim”).

bui (-uesc, -it) vb. – A năvăli, a se repezi, a da buzna. Sl. buiti sę, bujǫ sę pe care dicționarele îl traduc prin „in deliciis vivere”, dar al cărui sens pare a fi fost „sese (in deliciis) praecipitare”, cf. sb., cr. bujati „a fi furios”, pol. bujać „a-și ieși din fire” rom. buiac. Înv.

BUISSON [büisõ], Ferdinand (1841-1932), pedagog și om politic francez. A editat „Dicționarul de pedagogie”, lucrare de largă circulație. Militant pentru învățămîntul laic și gratuit, pentru dreptul de vot al femeilor. Unul dintre inițiatorii Ligii Drepturilor Omului și președinte al acesteia (1913-1926). Premiul Nobel pentru pace (1927), împreună cu L. Quidde.

buticar s. m. Proprietarul sau gestionarul unui butic ◊ „În concurență cu bișnițarii, și înfățișând un fenomen mai profund și mai complex, sunt buticarii. Cuvântul nu există în dicționare, dar are bune șanse să se impună. Privatizarea n-a coborât, în anul și jumătate scurs de la revoluție în adâncul economic.” R.lit. 18 VII 91 p. 2. ◊ „Este adevărat că «buticarii» vor trăi mai bine decât mine, chiar și după ce o să termin facultatea.” R.l. 23 XI 92 p. 5; v. și 23 X 93 p. 5; v. și bișnițar, nomenclaturist (din butic + -ar; cf. it. buticcaro; DPN 1983; D. Urițescu CV 2425, Irina Preda în LR 10/92 p. 545)

CANDREA I. Aurel (1872-1950, n. București), lingvist și filolog român. Prof. univ. la București. Autor, împreună cu O. Densusianu al „Dicționarului etimologic al limbii române. Elementele latine” și, cu Gh. Adamescu, al „Dicționarului enciclopedic ilustrat <Cartea Românească>”. Studii de dialectologie, de lexicologie, de limbă veche română („Psaltirea Scheiană comparată cu celelalte psaltiri din sec. XVI-XVII traduse din slavonește”) și de folclor.

CAREY [kéri], William (1761-1834), misionar și lingvist englez. Predicator baptist. A tradus „Biblia” în limbile bengali, ari, marathi, hindi, assameză, sanscrită și parțial, în alte 29 de limbi. Gramatici și dicționare bengali, marathi, sanscrită.

cárte f., pl. cărțĭ (lat. charta, it. pv. sp. pg. carta, fr. charte. V. cartă). Volum compus din foĭ tipărite saŭ și scrise: dicționaru e un fel de carte. Carte de aur, care cuprinde numele oamenilor iluștri. Carte de citire saŭ de lectură, carte pe care eleviĭ din școală o citesc numaĭ, dar n’o învață pe de rost. Învățătură, studiŭ. A învăța carte, 1) a învăța să citeștĭ și să scriĭ (intr.), 2) a-l învăța pe altu să citească și să scrie (tr.). A ști carte, 1) a ști să citeștĭ și să scriĭ, 2) a fi om învățat. A merge, a umbla la carte, a te duce la școală, a o frecŭenta. A te lăsa de carte, a părăsi studiu. Diviziune, parte a uneĭ cărțĭ (tradus după lat. liber, ceĭa ce pe rom. e maĭ bine zis parte). Vechĭ. Scrisoare (Trans. Pop.). Document, act, adeverință. A avea carte la mînă, a poseda acte (Vechĭ și pop.). Carte de judecată, sentență judecătorească, de unde vine și expresiunea: Aĭ carte? Aĭ parte, adică că „dacă aĭ act la mînă, aĭ drepturĭ asupra uneĭ moșiĭ”, ĭar azĭ ca „dacă aĭ carte (învățătură), eștĭ fericit”. Un mic carton cu figurĭ care formează o serie de 52 de cartoane numite cărțĭ de joc. (V. maslă). O păreche, un rînd de cărțĭ de joc saŭ (maĭ rar) un joc de cărțĭ, o serie de 52 de aceste cărțĭ. A juca la (saŭ în) cărțĭ, a juca cărțĭ saŭ (maĭ ales cînd e obiceĭ) a juca cărțile, a perde timpu în diferite jocurĭ care se fac cu aceste cărțĭ. A face cărțile, a le amesteca. A tăĭa cărțile, a le despărți în 2-3 grămezĭ schimbînd ordinea lor ca să fiĭ maĭ sigur că cel ce le-a amestecat nu te va înșela punîndu-le cum ĭ-a plăcut luĭ. A da cărțile, a le împărți. A da în cărțĭ saŭ cu cărțile, a gîci, a prezice viitoru pin cărțĭ de joc. A da cărțile pe față, a spune tot, a nu ascunde nimica. A juca ultima carte, a face o ultimă încercare ca să scapĭ de o primejdie. Cărțile sapiențiale, V. sapiențial. Cărțile sibiline, V. sibilin. Carte galbenă, albă, albastră, verde, portocalie, carte cu documente diplomatice (după colecțiunea de documente diplomatice care se distribuĭa parlamentuluĭ în Francia și care se numea carte galbenă, după coloarea scoarțelor eĭ). Cartea de aur, un registru în care, la Veneția, eraŭ scrise cu litere de aur numele tuturor familiilor nobile. Fu distrusă la 1797 în timpul războaĭelor Italieĭ. Cartea roșie, registru secret al cheltuĭelilor particulare al luĭ Ludovic XV și XVI al Franciiĭ și care se compunea din treĭ marĭ volume legate în marochin roș. Fu regăsită, după evenimentele de la 10 Aŭgust, într’un cabinet secret al casteluluĭ de la Versailles și publicată în parte din ordinu Convențiuniĭ.

cauc (-ce), s. n. – Linguroi, căuș; vas de scos apă. Lat. caucus (Densusianu, Hlr., 200; Pușcariu 323; Candrea-Dens., 294; REW 1773; DAR); cf. ngr. ϰαύϰος, ϰαύϰη sau ϰαυϰίον, alb. kafkë. Din același cuvînt, cu schimbare de suf. (ca în țîmburuc › țîmburuș), s-a obținut forma căuș, s. n. (linguroi, vas de scos apa, butoi; vas de lemn sau de metal, cu toartă lungă de care se ține, și cu care se ia apă de băut din fîntîni; linguroi folosit de zidari pentru var; paletă), cuvînt mai curent decît cel anterior. Identitatea ambelor cuvinte nu pare să fi fost remarcată, iar dicționarele le tratează de obicei separat. Cihac, II, 46, derivă cuvîntul căuș de la pol. kousz „vas, pahar”, rut. ka(v)uš (cf. Berneker 1594 și Scriban); însă cuvîntul sl., după Miklosich Wander., 21 provine din rom. De asemenea trebuie explicat prin rom. și rus. kooš, semnalat ca etimon posibil de Sanzewitsch 199, Philippide, Principii, 64, (urmat de Pușcariu, Dacor., III, 666 și DAR) pleacă de la lat. cavus, cu suf. -uș; în vreme ce Giuglea, Dacor., III, 619, indică gr. ϰάβος „măsură de capacitate pentru produse solide”. Pentru accepția de „paletă”, cf. lat. caucellus › fr. choisel, choiseau.

CD-Rom s. n. (inform.) Disc compact cu lectură laser, cu o mare capacitate pentru a stoca imagini și sunete ◊ „CD-Rom. Dicționarele au fost primele cărți care au părăsit suportul de hârtie pentru a trece pe compact-discuri – CD-Rom.” R.lit. 17/96 p. 23. ◊ „Să citim cărțile de pe CD-Rom-uri.” R.lit. 18/96 p. 1 [pronunțat sidirom] (Abreviere din engl. C[ompact] D[isk] R[ead] o[nly] m[emory])

CELA [séla], Camilo José (pseud. lui Camilo José Cela Trulock) (1916-2002), scriitor spaniol. Romane realiste înfățișînd caractere violente („Familia lui Pascual Duarte”, „Stupul”) sau în tradiție picarescă („Noul Lazarillo”). Se inspiră din noul roman francez („San Camillo 36”), apoi se consacră căutărilor formale („Dicționar secret”). Premiul Nobel (1989).

CHAMPOLLION [șãpolió], Jean François (1790-1832), orientalist francez. A pus bazele egiptologiei științifice moderne prin descifrarea hieroglifelor egiptene („Manual de scriere hieroglifică a vechilor egipteni”). Autor al unei gramatici egiptene și al unui dicționar egiptean cu scrierea hieroglifică.

chipotă (-te), s. f. – Chișiță. Rus. kipot (Byhan 327). Cuvînt rar, lipsește în general din dicționare.

CIHAC 1. Iacob Stanislau C. (1800-1888, n. Aschaffenburg, Germania), naturalist și medic german. Stabilit la Iași (1825), unde a fost profesor la Academia Mihăileană. A organizat serviciul militar sanitar al armatei din Moldova și a înființat, împreună cu M. Zotta, Societatea de Medici și Naturaliști din Iași. A publicat primul manual de istorie naturală în lb. română (1837). M. de onoare al Acad. Române (1872). 2. Alexandru C. (1825-1887, n. Iași), lingvist român. Fiul adoptiv al lui C. (1). Autor al primului dicționar etimologic științific al limbii române (1870-1879). M. de onoare al Acad. Române (1872).

ciubotă (ciubote), s. f. – 1. Gheată, cizmă. – 2. (Înv.) Butuc în care se prindeau picioarele deținuților. – 3. (Pl., înv.) Indemnizație de transport care se plătea de obicei portăreilor care aduceau înștiințări. – Var. ci(o)botă (și der.). Tc. çabata (de unde și it. ciabatta, fr. savate, sp. zapato) intrat prin filieră pol. czobot, rus. cobot (Miklosich, Slaw. Elem., 52; Cihac, II, 51; DAR). Dicționarele nu înregistrează sensul 2, pe care DAR îl confundă cu 3, în ciuda ex. pe care îl dă în continuare. Der. ciubotar, s. m. (cizmar); ciubotăraș, s. m. (insectă, Telephorus fuscus); ciubotăreasă, s. f. (nevastă de cizmar); ciubotăresc, adj. (cizmăresc); ciubotărie, s. f. (cizmărie); ciuboțică, s. f. (primulă, Primula officinalis), în general numită ciuboțica-cucului; ciuboti, vb. (înv., a amenda).

ciuli (-lesc, – it), vb. – 1. A (se) ghemui, a (se) încolăci. – 2. Despre cai și animale în general, a ridica urechile ținîndu-le drept în sus. – 3. A-și încorda auzul. – 4. A tăia urechile. – 5. (Maram.) A rotunji extremitatea unui trunchi. – Mr. ciulescu, ciulire. Este var. redusă de la ciuciuli „a (se) ghemui”, cum demonstrează identitatea de sensuri. Pentru posibilitatea acestei reduceri, cf. ciuciulean, „zbîrciog, ciupercă”, cu var. ciulean. Autorilor DAR le-a scăpat probabil acestă explicație, în ciuda var. ciuciuli, ciuciula, ciucela, pe care le citează, deoarece dicționarele nu cunosc sensul 1, care este totuși curent de la Budai-Deleanu (lupul flămînd care sub deasă tufă ciulit pe pîntece zace) pînă la V. Voiculescu (l-am găsit dimineața ciulit lîngă un trunchi). Tot DAR cunoaște vb. ciuli, „a (se) ghemui” dar îl citează separat, ca var. de la aciua, ceea ce nu pare posibil. Sînt puțin probabile der. din sb. čuliti (Cihac, II, 58) sau din lat. *ciullire, gr. ϰυλλῶ „a răsuci” (Philippide, Bausteine, 54; Pascu, I, 193). Der. ciul, adj. (cu urechile tăiate), mr. ciul, deverbal de la cuvîntul anterior, ca mototol de la mototoli. După altă opinie (Pascu, I, 193; Diculescu, 428; DAR; Pușcariu, Lr., 260), din gr. ϰύλλος „tăiat”. Este cuvînt care apare în bg. čul „cu urechie tăiate” sau „cu urechi mici”, sb. čule „cu urechi mici”, mag. csul(y)a „cu urechile tăiate”, toate împrumuturi probabile din rom. (după Cihac, rom. ar proveni din sb.). Ciulei, s. m. (nume de cîine; Ceratocarpus arenaria); ciuliu, s. m. (ciot de creangă).

cîte adv. – În grupuri de, în serii de; cîte trei; toate îmi vesteau cîte o supărare (Negruzzi). – Unul cîte unul. – Căte odată. – De-a ’ncîtelea. Gr. ϰατά, cu fonetismul alterat de confuzia ușor de făcut cu cît (Densusianu, Hlr., 163; Candrea-Dens., 362; REW 1175; DAR); cf. v. it. cad(uno), fr. cha(que), cat., sp., port. cada. Cata intrase în lat. populară, cu sensul de secundum vel iuxta (Silos 66). Unele dicționare (de ex. DAR) îl confundă cu desăvîrșire cu cît; totuși, confuzia nu este posibilă, nu numai pentru sensul special al lui cîte, ci și pentru că acest ultim cuvînt este totdeauna invariabil. – Comp. cîteși, adv. (toți împreună; exprimă o funcție distributivă).

clinchet (clinchete), s. n. – Sunet produs de clopoței. Creație expresivă, cf. germ. klingen, fr. cliqueter. – Der. clincheta, vb. (a suna), formație modernă, care nu apare încă în dicționare (cf. Arghezi: în vocea lui clinchetă zale; clinchenit, s. n. (zornăit), formație de asemenea modernă, datorată unei confuzii cu zăngănit (cf. Cezar Petrescu: un clinchenit de lanț).

coc (cocuri), s. n. – 1. Chiflă. – 2. Pieptănătură cu părul strîns la ceafă, conci. Formație expresivă. Cf. gr. ϰόϰϰος, lat. coccum (de unde mr. cocă „fruct” Pascu, I, 69, megl. cocă „cap”), alb. kok(jë) „cap”, sard. kokka „pîine rotundă”), sp. coco „larvă; mărgea din mătănii”, etc. Pentru mai multe ex., cf. DAR; Lacea, Dacor., II, 623; Iordan, BF, VI, 150); coacăză. Este mai puțin probabilă der. din fr. coque „coc” (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 323; DAR). Cf. și REW 2009. Der. cocă, s. f. (cocoloș făcut din pîine; chiflă; aluat; păpușă; copil), cf. it. coccolo „copil”, cuvînt din limbajul copiilor, care circulă și în forma diftongată coacă; cocuță, s. f. (chiflă; copil); cocoli (var. gogoli), vb. (Olt., a frămînta aluatul pentru a face prăjituri; a răsfăța, a alinta; a răzgîia; a înfofoli), cu suf. expresiv -li (Graur, BL, IV, 92), cf. it. coccolarsi „a face nazuri”, Rovigo, cuculío „mîngîi”; cocoleală, s. f. (acțiunea de a frămînta aluat; acțiunea de a răsfăța); cocoloș, s. n. (bulgăre, boț; bilă, bulgăre, grunz; știulete de porumb; cucui) din cuvîntul anterior, cu suf. -oș; cocoloși, vb. (a mototoli, a face cocoloș; a răsfăța, a răzgîia; a înfofoli; a strînge, a stoarce; a strica o afacere; a trece sub tăcere un subiect), cf. mr. mi cuculescu „mă ghemuiesc”; cocoloșeală, s. f. (acțiunea vb. anterior); cocoașe, s. f. (gheb), pentru a cărui formație cf. gogoașe (mr. cucoașe „nucă”, cucoș „nuc”; după Pușcariu 390, din lat. *cocca); cocoșa, vb. (a încovoia; a curba; a deșela; a îmbătrîni); cocoșat, s. m. (care are cocoașă, ghebos), pentru a cărui răspîndire în Olt., Munt. și Dobr., cf. ALR, I, 41; cochiță, s. f. (boabă; bob; grăunte); cococ, s. n. (Trans., gaură; cuvînt care nu apare în dicționare cf. Enciclopedia romînă, III, 22); cocor, s. n. (bombare, umflătură, tumoare); cocoradă, s. f. (Trans., pesmet, prăjitură), a cărui formare pare a indica o contaminare cu paparadă. Corcoman, s. m. (în Trans. de Nord, coc caracteristic femeilor măritate), pus în legătură de DAR cu lat. *cocculus „melc”, pare a se explica mai bine plecînd de la coc, cu suf. -man cf. și colcovan, s. n. (Munt., grunz, bulgăre). Curculez, s. m. (gărgăriță, Calendra granaria), explicat de către Scriban pe baza lat. curculio, pare a fi o der. ca cea anterioară (cf. cocor „umflătură”), cu suf. -ez; bg. kokolëza, kukulëza (urechelniță) pare a proveni din rom. Cf. și cocon, cocîrlă, coclete, cocoța, cucui. Din rom. provin mag. kóka „moț, creastă” și iud. sp. koko „coc”. Coincidența lui a cocoșa „a deșela” cu rus. kokošiti „a asasina” (din rut. kokoš „a asasina”, cf. Vasmer 594), pare cauzală.

COD¹ (< fr., lat. codex „culegere”) s. n. 1. Ansamblul unor reguli de conduită, de precepte, de prescripții; documentul ce le cuprinde. 2. (Dr.) Culegere de legi; codex (3). 3. Act normativ, cuprinzînd sistematizarea și unificarea principalelor norme dintr-o anumită ramură a dreptului (ex. c. civil, c. de procedură civilă, c. de procedură penală, c. muncii, c. penal). 4. Sistem de semnale sau de semne convenționale cu semnificații bine precizate, ale căror combinații sînt folosite pentru transmiterea unor mesaje (ex. c. Morse, c. Bodo, c. telegrafic). ◊ C. meteorologic = sistem de simboluri adoptat prin convenție internațională, pentru transmiterea concisă, rapidă și completă a mesajelor meteorologice necesare elaborării hărților sinoptice. ◊ C. de semnale = dicționar în care sînt înscrise semnificațiile combinațiilor de semnale optice, acustice sau radio, între nave și uscat. ◊ C. de pavilioane = ansamblul format din numărul minim de pavilioane, flamuri și triunghiuri necesare pe o navă pentru a semnaliza conform unui cod de semnale. 5. (INFORM.) Corespondență biunivocă între simboluri a două alfabete (în general unul este format din cifrele unui sistem de numerație), avînd drept scop trecerea de la o formă de reprezentare a informației la alta. ◊ C. ASCII (A[merican] S[tandard] C[ode] for I[nformation] I[nterchange]) = c. cu șapte cifre binare pentru alfabetul format din cifrele zecimale, literele mari și mici ale alfabetului englez, semnele de punctuație, operatorii aritmetici și logici, simbolurile pentru controlul comunicației și editare. ◊ C. binar = c. alcătuit din cifrele sistemului de numerație binar, 0 și 1. * C. mașină = c. binar în care fiecare cuvînt cu sens corespunde unui simbol al alfabetului format din operațiile pe care le poate executa o unitate centrală de prelucrare. 6. C. genetic = sistem unic în care mesajul genetic se găsește în însăși structura acizilor nucleici: ansamblul codonilor determină secvența aminoacizilor în proteine; ordinea înlănțuirii lor este dirijată de un ARNm, matrice pentru ARNt, care se atașează pe ea succesiv, conform regulii de complementaritatea bazelor nucleice (adenină, uracil, citozină); fiecărui codon din ARNm îi corespunde un ARNt care poartă un anticodon. Identificarea codonului corespunzător unui anume loc în acid se face cu ajutorul unui tabel ce rezumă c.g. universal, în care fiecare codon are, în ordine, o bază la stînga, una în partea de sus și a treia în dreapta tabelului.

CONDICĂ s. v. cod, dicționar, lexicon, vocabular.

CORBEA, numele a doi cărturari români, originari din Șcheii Brașovului. Au trăit la curtea domnului Constantin Brîncoveanu, unde au deținut importante dregătorii și pentru care au îndeplinit diferite misiuni diplomatice. Frații C. au militat pentru eliberarea Țării Românești de sub dominația otomană. 1. David C. (c. 1666-1707, n. Brașov), ceauș. După 1704 a deținut un important rol în diplomația țarului Petru I cel Mare în centrul Europei. 2. Teodor C. (1670-c. 1724, n. Brașov), logofăt. Autor al unui dicționar latino-român și al unei „Însemnări” despre o solie a fratelui său David în Polonia. Traducerea a unei „Psaltiri” în versuri. După 1711, s-a refugiat în Rusia.

CORNEILLE [cornéi] 1. Pierre C. (16069-1684), dramaturg francez. Creator al tragediei clasice franceze, a introdus în teatru motivarea etică și psihologică a desfășurării acțiunii. Tragediile sale, inspirate din istorie, și-au cîștigat renumele prin concentrarea dramatică, arta desăvîrșită a dialogului și a tiradei, versul lapidar și sentențios („Cidul”, „Horațiu”, „Cinna”, „Polyeucte”). 2. Thomas C. (1625-1709), dramaturg francez. Frate cu C. (1). Tragedii de inspirație spaniolă („Timocrate”, „Berenice”); lucrări de lexicografie („Dicționarul termenilor de artă și știință”).

coroagă (coroage), s. f. – Obiect deformat și încrețit, curbare. Bg. koruba „concavitate” (Pușcariu, Dacor., II, 597; DAR); mai puțin probabilă este der. din mag. kéreg „coajă, scoarță” (Cihac, II, 493). Dicționarele atribuie cuvîntului mai multe sensuri, încercînd să-l aplice fiecăruia din numeroasele obiecte încrețite (coajă de copac, piele uscată, lemn) care pot fi desemnate cu acest nume. Este dublet al lui corobă, s. f. (animal slab și costeliv) și fără nici o îndoială al lui coroabă, s. f. (fruct al porumbei, Prunus spinosa; plantă, Brunella grandiflora; lupoaie; măr pădureț), cu var. corombă, scoroambă (mr. curubiță, istr. corumbe). Acest cuvînt se consideră în general a fi reprezentant al lat. columba (Philippide, ZRPh., XXXI, 307; Candrea-Dens., 398; REW 2026; Pascu, I, 72; Cortés 125), cf. celălalt nume popular al său, porumbea (după DAR din gr. ϰόρυμβος și al var. sale fără nazalizare ϰορυφή; după Bogrea, Dacor., IV, 802, din gr. ϰορόμηλον). Aceste explicații nu sînt suficiente și pare mai sigur să se plece de la coroagă (pentru alternanța b-g, cf. barză și colibă), și de la sl. (rus. korobiti), „a contracta”, datorită fie aspectului fructului copt, fie gustului acru ce face să se contracteze cerul gurii. De la coroabă derivă corobeață, s. f. (porumbă; măr pădureț; fruct în general); corobete, s. f. (larvă; coropișniță), simplă confuzie cu carabete și, la cel de al doilea sens cu coropișniță; scorumnic, s. m. (varietate de porumb). Der. de la coroagă; corobană (var. corobaie), s. f. (concavitate a trunchiurilor copacilor, scobitură; vale, rîpă); corobăios, adj. (găunos); coroblete, s. m. (poreclă dată țăranilor de la cîmpie, țărănoi, necioplit), pentru al cărui semantism cf. cojan; corlopeț, s. m. (poreclă dată de locuitorii din Bucovina celor din Vechiul Regat al Romîniei); corogi (var. scorogi, (s)coroji), vb. (a înclina, a suci, a strîmba, a îndoi), cf. bg. korubja se, rus. korobiti; scorombar, s. m. (porumbă); scorogoi, s. m. (plantă, Phlomis pungens). Cf. coropcă.

cors s. n. – Țesătură de mătase. Probabil din fr. corse „din Corsica”. Lipsește din dicționare, apare la Macedonski, astăzi înv.

coțăi (-ăesc, -it), vb. – 1. A mișca din coadă. – 2. (Refl.) Despre cîini, a se împerechea. – Var. coțoi. Creație expresivă, a cărei intenție primitivă este imitarea unei mișcări ritmice, cf. bîțîi, hîțîi, moțăî; caracterul său imitativ este dovedit, în plus, de terminația caracteristică -ăi, cf. colcăi, foșgăi, etc. Ca și în alte cazuri, coincide cu alte creații spontane, cu care nu poate avea legătură directă, cf. it. cozzare (› fr. cosser) „a lovi cu coarnele”, sau slov. kùcati „despre animale, a se împerechea”, a cărui origine expresivă este evidentă (pentru it. cozzare se propune tradițional un lat. *cottiare, însă cf. Prati). DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite, și pune în legătură primul sens. cu rut. kocofist „codobatură”, și pe al doilea cu cățeli, ambele ipoteze la fel de improbabile. După Cihac, II, 77, în legătură cu rus. kotitisja „despre pisici, a făta”. Der. coțăială, s. f. (împerechere, la cîini; Arg., copulație în general); coțac, s. m. (pește dintr-o specie nedefinită; persoană slabă), pentru al cărui prim sens cf. fiță; coțoi, s. m. (țînc, puști); coțovei, s. m. (cățel); coțoveică, s. f. (femeie stricată); coțob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); coțobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), var. de la cociobăi; coțobăni (var. coțopăni, coțopeni, coțofeni), vb. refl. (a se ridica, a se înălța; a se mîndri, a se împăuna; a se strădui); coțobîră (var. coțoligă), s. f. (Trans., veveriță), cf. rut. kocobirca; încoțopi, vb. (despre cocoși, a călca găina), cuvînt care lipsește în dicționare (cf. Macedonski: cocoșii se apucau să încoțopească puicile prin bălării); coțofană, s. f. (pasăre, Pica caudata; femeie care vorbește mult; traversă), a cărui der. se explică pornindu-se de la coțofeni „a se împăuna”, datorită îngîmfării atribuite acestei păsări în mentalitatea populară. Acest ultim cuvînt s-ar explica, după Cihac, II, 652 și Scriban, pornind de la ngr. ϰότζυφας „sturz”; după Tiktin, în legătură cu it. gazza. DAR oscilează între a-l pune în legătură cu coțăi, sau cu rut. kocofist „codobatură”; coțoflic, s. n. (coadă de porc), cuvînt folosit aproape exclusiv în ghicitori); coțulă (var. coțușcă), s. f. (femeie provocatoare); coțuș, s. m. (persoană băgăcioasă). Cf. cotei.

crai s. m. – (Numai în expresia crai nou) Lună nouă. Sl. krai „margine” (Scriban), cf. bg., rus. krai „extremă”, mag. karej „colț de pîine.” Dicționarele confundă de obicei acest cuvînt cu următorul. Cf. craină.

criș interj. – Exprimă o admirație amestecată cu invidie. Cuvînt obscur, pe care dicționarele îl clasifică de obicei ca adj., cu sensul de „bogat, fericit, de invidiat”. Această accepție nu pare sigură, și bănuim că se datorează influenței inconștiente a etimonului care s-a propus. Toate exemplele care se aduc par a indica o interj. S-a încercat să se explice printr-o aluzie, de altfel imposibilă, la bogățiile lui Cressus (Șeineanu, Semasiol., 172; Cihac; Tagliavini, Arch. Rom., XII, 207), sau la nisipurile aurifere ale rîului Criș, din Transilvania (Tiktin; cf. Iorga, Revista istorică, XXVI, 88). DAR îl pune în legătură cu sl. križĭ „cruce”, adăugînd că legătura între ideea de „cruce” și cea de „fericire” este firească în concepția creștină. Credem că legătura cu sl. križĭ este sigură, dar trebuie înțeleasă ca o blasfemie aproape pe față; se știe, de altfel, că multe expresii injurioase din rom. au o nuanță de admirație, de invidie și chiar de afecțiune.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

CUVÂNTAR s. v. dicționar, lexicon, vocabular.

cuvânt-problemă s. n. Cuvânt care ridică o problemă de ordin general ◊ „Titlul acestui volum nu este întâmplător. Oricine și Ceva, ortografiate majusculat și omniprezente sunt cuvintele simboluri, cuvintele-temă, cuvintele-problemă ce conferă și asigură cărții unitatea registrului.” R.lit. 14 XII 72 p. 9. ◊ „Până acum semnalările «Dicționarului» au obiectat mai toate asupra listei articolelor, preconizată și recunoscută, de altfel, de autorul însuși «nici completă, nici definitivă», cuprinzând în fapt «idei-cheie», «cuvinte-probleme», cuvinte-eseuri.” R.lit. 15 II 74 p. 4 (din cuvânt + problemă)

cuvânt-titlu s. n. Cuvânt pus în fața unui articol de dicționar ◊ „Rod al unei munci îndelungate și migăloase, întâiul tom din Lexiconul literaturii universale, apărut anul acesta sub îngrijirea Editurii Academiei din Budapesta, cuprinde 4519 cuvinte-titlu.” R.lit. 15 X 70 p. 2 (din cuvânt + titlu)

cuvînt (cuvinte), s. n. – 1. Termen, vorbă. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învățătură a religiei. – 5. (Înv.) Știre, veste, noutate. – 6. Proverb, zicală. – 7. Ordin, dispoziție. – 8. Făgăduință, promisiune, siguranță. – 9. (Înv.) Răspuns, lămurire. – 10. (Înv.) Dispută, controversă. – 11. Rațiune, motiv, cauză, pricină. – Mr. (cuvendă), istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Pușcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. și alb. kuvënt „conversație”, ngr. ϰουβέντα „conversație” ca și ngr. ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, sl. sŭborŭ „reuniune” și sb. zbor „conversație” etc. Această coincidență îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 și Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, și imaginea pe care o dă ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și DAR îl consideră a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adj. (care vorbește, care poate vorbi; rațional; chibzuit); necuvîntător, adj. (fără grai, care nu poate vorbi; fără rațiune, animalic); cuvîntăreț, adj. (înv., rațional, înzestrat cu rațiune); cuvîntătorie, s. f. (înv., elocință); cuvintelnic, s. n. (înv., dicționar, glosar); precuvîntare, s. f. (prefață), înv., formație literară pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.

designer s. m. (artă) Creator în design ◊ „În complexul expoziției există pavilionul cu produse prezentate de industrie dar și unul al artiștilor plastici. Printre aceștia, întâlnim și tipul nou de plastician – designer-ul (cuvânt inexistent în Micul dicționar enciclopedic); în expoziția din fața Casei Scânteii, numai designerii D.I. și C.M. apar în două ipostaze.” Săpt. 11 VIII 78 p. 5. ◊ „[...] împlinirea unui an de la trecerea în neființă a iubitului lor E.R., designer.” R.l. 18 X 84 p. 4; ◊ „Societate comercială [...] angajează designer [...]” Ev.z. 12 I 95 p. 7; v. și cromotologie (1974) [pron. dizainer] (din engl. designer; cf. fr. designer; DHLF 1960, DMN 1965, DMC, PR 1969; Th. Hristea în R.lit. 18/78 p. 19; DN3, DEX-S)

desmăța (-țez, -at), vb. refl. – A duce o viață desfrînată, a trăi în libertinaj. Lat. mētῑri, „a măsura”, cu pref. dĭs-, care imprimă cuvîntului sensul contrar, cf. sp. des(co)medido. Se cuvine să presupunem forma intermediară *dĭsmētiāre, cu schimbare de conjugare. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din sl. mĕtati „a zăcea”, cf. sl. razmĕtati „a împrăștia” (Cihac, II, 95); sau din lat. *dĭsmatĭāre, de la matia „intestin” (P. Papahagi, Notițe, 18; Tiktin; Iordan, Arhiva, XXXIX, 527; REW 5412; Candrea; Scriban), cf. mr. dizmațare „a scoate mațele”. Baza semantică ar fi, în acest ultim caz, imaginea omului zdrențăros comparat cu animalul sacrificat, cu mațele atîrnînde; dar, pe lîngă ciudățenia imaginii, dis- se pare că nu indică mațele atîrnînde, ci lipsa lor. Sensul de „zdrențăros”, care apare în dicționare, pare a se datora influenței acestei etimologii. – Der. desmăț, s. n. (libertinaj, desfrîu); postverbal; desmățat, s. m. (libertin, golan).

deștepta (deșteptat, deșteptat), vb. – 1. A trezi. – 2. A însufleți, a înviora, a stimula. – Mr. dișteptu; dișteptare, megl. diștet, diștitari. Lat. dĭspectāre „a deschide ochii”. Rezultatul rom., în mod normal *dișpept, a suferit o asimilație, aceeași ca în așpept › aștept. Semantismul este normal, dacă se pleacă de la sensul „a deschide ochii”, care apare în lat. și care este firesc, astfel încît dĭspectāre nu este altceva decît un frecventativ de la dĭspĭcĕre „a deschide ochii și a începe să vadă”. Această der. a fost deja indicată de Candrea, Rom., XXXI, 307, dar nu a fost acceptată și pînă la urmă a fost abandonată chiar de autor, din motive pe care nu le înțelegem. A influențat poate în lipsa ei de succes conștiința diferenței semantice prea mari între rezultatul rom. și reprezentanții romanici ai lui dĭspectāre (it. dispettare, cat. despitar, sp. despechar), toți cu sensul de „a provoca supărare”. Acest criteriu, totuși, nu pare suficient, întrucît der. romanici sînt mai puțin clari decît rom., și este mai probabil să provină direct din despĭcĕre, prin intermediul part. despectus (Parti 374; Corominas, II, 153). Este adevărat că s-a semnalat în rom. un corespondent despeta, vb. (a supăra, a necăji), care ar reprezenta același etimon (Lacea, Dacor., IV, 777; REW 2579); dar, pe de o parte, acest cuvînt lipsește în toate dicționarele rom., ne este necunoscut și pînă la un anume punct este îndoielnic, iar pe de altă parte, paralelismul cu aștepta demonstrează că rezultatul rom. al lui dĭspectāre nu putea fi despeta. Celelalte ipoteze sînt insuficiente: din lat. *deexpergĕre (Cihac, I, 77; Lambrior, Rom., VII, 92) sau lat. *dĭsperrĕctāre (Tiktin), la fel de dificil fonetic; din lat. *deexcĭtāre (Pușcariu 528; REW 2515; Candrea-Dens., 494; Iordan, Dift., 49; Pascu, I, 76; Densusianu, GS, II, 8; Candrea; Scriban), al cărui fonetism nu se înțelege la rîndul lui. Der. deștept, adj. (ager; inteligent, isteț, pătrunzător), a cărei formație este puțin clară, dar care derivă probabil direct de la dispectus, part. de la dispĭcere (după autorii menționați, din lat. *deexcĭtus); deșteptăciune, s. f. (inteligență, pătrundere); deșteptător, adj. (care deșteaptă).

DICȚIONAR s. n. 1. lucrare lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi sau ale unui sector al acesteia, aranjate în aceeași limbă sau într-o limbă străină. ◊ listă alfabetică de termeni, cu explicațiile necesare, aparținând unei anumite științe, arte etc. 2. (inform.) listă a unui fișier conținând în ordine indicații despre componentele acestuia; listă conținând cuvinte-cheie și interpretarea lor. (< fr. dictionnaire, lat. dictionarium)

DICȚIONAR, dicționare, s. n. Operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui dialect, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc., organizate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse într-o limbă străină. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. dictionnaire, lat. dictionarium.

dicționar s. n. (sil. -ți-o-), pl. dicționare

DICȚIONAR ~e n. Lucrare lexicografică care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale unui domeniu de activitate, aranjate, de obicei, în ordine alfabetică și explicate în aceeași limbă sau traduse în altă limbă. [Sil. -ți-o-] /<fr. dictionnaire, lat. dictionarium

DICȚIONAR s.n. 1. Lucrare care cuprinde cuvintele unei limbi sau ale operei unui scriitor aranjate într-o anumită ordine (de obicei alfabetică) și explicate în aceeași limbă sau traduse în altă limbă. 2. Listă alfabetică de termeni (cu explicațiile necesare) aparținînd unei anumite științe, arte etc. [Pron. -ți-o-. / < fr. dictionnaire, cf. lat. t. dictionarium].

DICȚIONAR s. lexicon, vocabular, (înv.) condică, cuvântar, vorbar. (~ de termeni tehnici.)

DICȚIONĂRAȘ, dicționărașe, s. n. Diminutiv al lui dicționar; (depr.) dicționar lipsit de valoare. [Pr.: -ți-o-] – Dicționar + suf. -aș.

ENCICLOPEDIE s.f. 1. Tip de lucrare lexicografică de mare întindere, care cuprinde cunoștințe amănunțite dintr-un singur domeniu sau din toate domeniile. 2. (Fig.) Operă importantă care cuprinde cunoștințele de bază dintr-un anumit domeniu. ♦ Ansamblul cunoștințelor omenești organizate metodic. ♦ Numele unui celebru dicționar publicat între 1751 și 1772 de către învățații francezi Diderot și D’Alembert. [Gen. -iei. / < fr. encyclopédie, cf. gr. en – în, kyklos – cerc, paideia – educație].

epurare s. f. Îndepărtare dintr-un post din cauze social-politice ◊ „Epurare mascată. În prezent, în organigrama guvernului există 424 posturi. Recent, au fost desființate un număr de 128 de posturi, epurarea fiind mascată sub pretextul reducerii cheltuielilor bugetare.” R.l. 8 IX 93 p. 3. ◊ „Modelul «marilor epurări» staliniste de la sfârșitul deceniului 4 l-a obsedat pe Nicolae Ceaușescu [...]” Sf.pol. 7/93 p. 19. ◊ „Stoparea epurărilor pe criterii politice” Ev.z. 27 I 97 p. 4 (formal din fr. épuration; DEX – alte sensuri; semnificația este mai veche, dicționarele i-au dat însă alte sensuri, unele potrivite ideologiei comuniste)

ETIMOLOGIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de etimologie; propriu etimologiei. Dicționar ~ ◊ Ortografie ~că ortografie în care scrierea cuvintelor este bazată pe etimologia lor. /<fr. étymologique, lat. etymologicus

EXPLICATIV, -Ă, explicativi, -e, adj. Care explică; explicator. ◊ Notă explicativă = explicație, de obicei în josul paginii, în care se dau relații în legătură cu textul sau cu un cuvânt din text. Dicționar explicativ = dicționar în care sunt explicate sensurile și întrebuințarea cuvintelor. – Din fr. explicatif.

EXPLICATIV, -Ă adj. care are rolul de a explica. ♦ notă ~ă = explicație a unui cuvânt, a unei chestiuni în legătură cu un text; dicționar ~ = dicționar în care sunt explicate sensurile și întrebuințările cuvintelor; propoziție relativă ~ă = propoziție apozitivă. (< fr. explicatif)

EXPLICATIV, -Ă adj. Care servește la explicarea a ceva. ◊ Notă explicativă = explicație a unui cuvînt, a unei chestiuni în legătură cu un text (care se dă de obicei în josul paginii); dicționar explicativ = dicționar în care sunt explicate cuvintele pe sensuri. [< fr. explicatif, lat. explicativus].

EXPLICATIV ~ă (~i, ~e) Care explică. ◊ Dicționar ~ dicționar care explică sensul cuvintelor. [Sil. ex-pli-ca-tiv] /<fr. explicatif

EXPRESIE s. 1. formă. (A dat ~ gândurilor sale.) 2. (pop.) zicere. (Dicționar de locuțiuni și ~ii.) 3. (în logica simbolică) expresie identic-adevărată v. tautologie; expresie validă v. tautologie. 4. v. fizionomie. 5. fizionomie, mască. (Actorul avea o ~ admirabilă.)

fiară (fiare), s. f. – Animal sălbatic, bestie. – Mr. hiară. Lat. fĕra (Pușcariu 601; Candrea-Dens., 582; REW 3264; DAR); cf., it., sp. fera, fr. fier. – Der. fieros, adj. (feroce, crud), creație artificială (sec. XIX), pe baza fr. féroce; fieroșie, s. f. (ferocitate), termen literar; fioros, adj. (feroce; înspăimîntător, cutremurător), cuvînt identic cu fieros, însă popular și modificat prin confuzie cu fior (ultimul sens este artificial și literar; totuși dicționarele îl derivă pe fioros de la fior). Fieratec și înfieratic, adj. (sălbatic, crud), par a fi der. personali ai lui Dosoftei (sec. XVII).

firetic (firetică), adj. – Coleric, furios. Origine incertă. Dicționarele nu sînt de acord în privința definirii sensului (Damé traduce ahuri; în Bihor îl găsim cu sensul lui damné). Pare a fi rezultatul unei încrucișări a lui iretic „eretic” cu fire „natură”, sau cu fire-ai, începutul tuturor imprecațiilor (după DAR și REW 6471, din lat. phreneticus, puțin probabil; după Pascu, Beiträge, 11, din lat. fĕrus; după Scriban, de la fire).

foc verde s. n. Autorizație, acord ◊ „Directorul SRI n-a ezitat o clipă să dea foc verde aducerii acestui volum [Cartea albă a Securității] la cunoștința opiniei publice.” Ev.z. 13 IX 95 p. 1. ◊ „«Foc verde» traduce expresia franceză feu vert [...] Sintagma a căpătat în ultimul timp sensuri figurate; în dicționarele franceze actuale este înregistrată și expresia «donner le feu vert», cu sensul «a autoriza (o acțiune); a permite (cuiva) să acționeze» [...]” R.lit. 15/96 p. 9 (calc după fr. feu vert; DMC 1959; R. Zafiu în R.lit. 15/96 p. 9)

FOLOSI, folosesc, vb. IV. 1. Tranz. A face uz (de ceva); a utiliza, a întrebuința. ◊ Refl. (Urmat de o determinare introdusă prin prep. „de”) Mă folosesc de dicționar. 2. Intranz. (Construit cu dativul) A fi de folos, a ajuta (cuiva); a servi. 3. Refl. A avea, a trage folos (din ceva); a profita (de ceva). – Din folos.

FRAZEOGRAFIE f. Ramură a frazeologiei care se ocupă cu elaborarea dicționarelor frazeologice. [Art. frazeografia; G.-D. frazeografiei; Sil. -fi-e] /<fr. phraséographie

frînge (frîng, frînt), vb. – 1. A sparge. – 2. A rupe, a fractura. – 3. A înfrînge, a învinge. – Mr. frîngu, fredzu (sau frîmșu), frîmtu, frîndzire; megl. frǫng, frǫns, frǫnt. Lat. frangĕre (Pușcariu 652; Candrea-Dens., 647; REW 3482; DAR), cf. it. frangere, prov. franher, v. fr. freindre, v. sp. frangir, port. franger. Der. frîngăcios, adj. (care se frînge ușor); frîngător, adj. (care se rupe); frîngătoare, s. f. (Trans., meliță); frînt, adj. (obosit, sleit de puteri); frîntură, s. f. (ruptură, rupere; fractură; deschidere; boală, beteșug; pop., sifilis; fragment, bucată; înv., teren necultivat), din port. frînt cu suf. -ură, cf. săritură, căutătură, scurtătură (după Candrea-Dens., 648, REW 3468a și DAR, din lat. fractūra, cu adaptarea ulterioară la frînt); frînturi, vb. (Banat, a frămînta aluatul), al cărui semantism pare să contrazică tot ce s-a spus în legătură cu frămînta; frîntoare, s. f. (chin, necaz); frînghiu, s. n. (Munt., echer reglabil), pare rezultat dintr-o încrucișare cu frînghie; înfrînge, vb. (a rupe, a încălca, a viola; a învinge, a distruge; refl., înv., a ceda, a se umili), cu pref. factitiv în- (sau, după Pușcariu 844; Candrea-Dens., 649; REW 4412; Pușcariu, Lr., 18 și DAR, din lat. pop. *infrangĕre, în loc de infringĕre, ipoteză care nu este necesară); înfrîntură, s. f. (blenoragie); răsfrînge, vb. (a sufleca; a reflecta), cu pref. răs-. Cf. cufrînge. Frîngurele, s. f. pl. (fragment), cuvînt literar, pe care nu îl găsim menționat în dicționare (se folosește ca titlu de maxime răzlețe sau de citate de mică întindere), pare a fi o creație modernă, capricioasă și fără autoritate; nu știm dacă Vlahuță este cel care a folosit-o pentru prima dată (Giuglea, LL, I, 164, o pune greșit în legătură cu prov. refranh).

funigel (funigei), s. m. – 1. Fir de pînză de păianjen care plutește liber în aer. – 2. Piesă de la războiul de țesut pe care se întind firele. Lat. *fŭnicĕllus, dim. de la fŭnis „funie”. Semantismul primei accepții se explică, întrucît este vorba de fire (cf. numele său francez, fil de la Vierge sau filandre). După ipoteza lui Pușcariu, Conv. lit., XXXIX, 67; Pușcariu 674; DAR; și Rosetti, Rhotacisme, 20, din lat. *fŭlĭgĕlla, dim. de la fŭlῑgo „funingine”, care nu pare posibil sub aspect semantic. Cel de al doilea sens, rar, apare numai în dicționarul lui Scriban. Pentru trecerea c › g, cf. formica › rom. dial., mr., megl. furnigă.

gelos (geloasă), adj. – 1. Care suferă de gelozie. – 2. Invidios. It. geloso (sec. XIX), cf. zel. – Der. gelozie, s. f. (sentiment chinuitor că ființa iubită este necredincioasă; invidie); gelozi, vb. (a fi gelos), lipsește din dicționare, cu toate că este curent (apare la Bassarabescu). Eset dublet al lui jaluzea, s. f., din fr. jalousie, și ai lui jaluzie, s. f. (gelozie), înv., de la același cuvînt fr.

GERIATRÍE s. f. Ramură a medicinei consacrată persoanelor vârstnice, și care studiază și îngrijește bolile bătrâneții; ansamblu de măsuri recomandate în vederea întârzierii apariției senilității. – Din fr. gériatrie, cf. gr. gerôn „bătrân” + iatreia „tratament”. – Ilie Baranga, Cristina-Diana Neculai, Dicționar explicativ școlar, Editura Carminis,

GHÉIȘĂ, gheișe, s. f. Dansatoare, muziciană și cântăreață japoneză cu o educație rafinată, care este angajată la anumite reuniuni pentru a distra bărbații prin conversație, muzică și dans, putând juca și rolul de gazdă. – Din fr. geisha < cuv. japonez. – Ilie Baranga, Cristina-Diana Neculai, Dicționar explicativ școlar, Editura Carminis, 2008.

ghetou s. n. 1993 Loc în care trăiește o comunitate, separată de restul populației v. spanglish (din fr., it. ghetto; dicționarele curente nu consemnează acest sens extins)

gigea adj. – Frumos, drăguț. Creație spontană din limbajul copiilor, cf. tc. cici (Șeineanu, II, 188). – Der. giugiuli, vb. (a mîngîia, a răsfăța); giugiuleală (var. giugiulitură), s. f. (mîngîiere); giugea, sf. (Mold., bulgăre, cocoloș), cuvînt care lipsește din dicționare; apare la V. I. Popa; pare a indica o înrudire a rădăcinii expresive cu gogă „bulgăre”, ca și gogoli (var. gomoli), vb. (a mîngîia), rezultat din încrucișarea lui gogă cu giugiuli, cf. cocoli; guguli, vb. (a mîngîia, a răsfăța); gugulea, s. m. (copilaș).

gîng s. n. – Zgomot. Creație expresivă, care imită mai cu seamă zumzetul insectelor. Este cuvînt rar, care abia dacă figurează în unele dicționare. Cf. aceeași intenție expresivă în ga › gîgîi, și în gr. γογγίζω, sl. gągnati, ngr. γουργουλίζω „a fierbe” (› mr. gurgurare), mag. gögyök „a bîlbîi”. Der. gîngăni (var. gînguri, gunguri, gongăni, gungăni, gungura), vb. (despre copii, a gînguri; despre porumbei și turturele, a gînguri), cf. megl. găngăres „a bîlbîi”; gînganie (var. gîngoană, gîngolie, gîngalie), s. f. (insectă), care ar putea proveni direct din sl. gągnanije „zumzet” (Cihac, II, 114; Conev 52); goangă (var. goambă, goand(r)ă, boangă, bonghiță), s. f. (insectă); gongălău, s. m. (gîndac); goande, s. f. (bulgăre, grunz, cocoloș), prin comparație cu forma generală a insectelor; goanță, s. f. (cocoloș, obiect rotund), cf. gloanță; gîndac, s. m. (insectă; Trans. de Nord, șarpe), cu suf. -ac (DAR presupune un prototip sl. *gądakŭ, care pare inutil); gîndăci, vb. (despre copii, a gînguri; a fi nepăsător); gîndăcos, adj. (minuscul); gîngav, adj. (bîlbîit), reproduce direct sl. gągnavŭ, care reprezintă aceeași rădăcină expresivă, cf. sb. gîngav; gîngăvi, vb. (a se bîlbîi, a gîngăvi; despre copii, a gînguri); gîngăvie, s. f. (bîlbîială), cf. Miklosich, Lexicon, 150; Byhan 312; Löwe 32; grîngoașe, s. f. (insectă, Gymnopleurus pilularius), al cărui nume pare a indica încrucișarea cu grîne, cf. numele său gîndac de la grîne; grînguri (var. grunguni, grunguri, gurgu(n)i, (în)gur(l)ui), vb. (a gînguri; a grohăi); guguș, s. m. (porumbel); guguștiuc, s. m. (porumbel); guguștiucă, s. f. (porumbiță), cf. bg., sb. guguška (după Cihac, I, 130, Conev 53 și Skok 73, din sl., ceea ce este adevărat numai pentru mr. gugufce, megl. gugufcu; după Șeineanu, II, 192, din tc. gögüslü „cu piept mare”).

GLOSAR, glosare, s. n. Listă sau colecție de cuvinte regionale, învechite sau puțin cunoscute, însoțite de explicația lor, concepută ca operă anexă ori independentă. ♦ (Înv.) Dicționar, vocabular. – Din lat. glossarium, fr. glossaire.

grum (grumuri), s. n. – Grămadă, stivă, teanc. Lat. grumus „movilă”. Este un cuvînt care, în rom., apare numai în dicționarele vechi (Cihac; Miklosich, Slaw. Elem., 18; Meyer, Neugr. St., IV, 20; Damé), dar pe care nu-l cuprind nici DAR nici vreun lexicograf modern. Nu pare a avea circulație actuală. Existența sa este atestată și de mr. grumur „grămadă” (REW 3887) și de grumura, vb. (Trans., a umple), cuvînt rar, pe care îl menționează și îl studiază Lacea, Dacor., II, 624, considerîndu-l der. de la un lat. *grumulāre, de la grumulus (mai curînd, de la pl. grumuri). – Der, sugruma, vb. (a strangula), cf. mr. zgrum, cu pref. su(b)-, ca în sugușa (Pușcariu, Lr., 177; după Pascu, I, 96, de la un lat. *suggrumāre); sugrumător, adj. (care sugrumă); sugrumătură, s. f. (strangulare, parte îngustă).

gurgui (gurguie), s. n. – 1. Sfîrc, mamelon. – 2. Gaura de la gura urciorului. – 3. Cioc de urcior. – 4. Vîrf, culme. – Var. gurgoi, gîrgoi, gurgun, gurzui, gurlui. – Mr. gurgul’u. Creație expresivă, bazată pe gog „obiect rotund”, cu r infix, cf. gorgoană, gorgoase, provenind din aceeași rădăcină. Sensul de „obiect rotund” este comun tuturor uzurilor sale; cel de al doilea se explică prin faptul că gura urciorului tipic se află deasupra unui cioc care imită sfîrcul sînului (explicație dată de dicționare, de „gît de urcior” nu este exactă). Legătura cu lat. gurgullus (Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 284) sau gurgulio (REW 3922; DAR; Pascu, I, 196) pare mai curînd șocantă decît sigură. Mr. a păstrat, alături de sensul de „cioc de urcior” și pe acela de bulgăre, obiect rotund, care a trecut în ngr. γϰουργϰούλια „cartofi” (Höeg 149). – Der. gurguia, vb. (a ascuți; refl., a se urca, a se înălța; refl., a ieși în evidență; refl., a se împăuna); gurguța, vb. refl. (a se înfoia), cu suf. expresiv -ța sau -ți, cf. cocoța.

HACHETTE [aʃét], editură franceză, fundată la Paris, de Louis Cristophe Hachette (1800-1864). A publicat inițial manuale școlare; s-a extins, după 1863, prin publicarea „Dicționarului limbii franceze” al lui E. Littré, a ghidurilor turistice (Guides bleus, a seriei Bibliothéque rose, Bibliothéque verte) și a „Dicționarului Academiei”.

hăli (-lesc, -it), vb. – 1. A lua, a pune mîna pe. – 2. A arunca (mingea). Origine incertă. Dicționarele, fără nici o explicație pe care s-o cunoaștem, confundă acest cuvînt cu cel anterior, ceea ce nu pare posibil (hăli circulă numai în Mold. și hali mai ales în Munt.; nu se spune niciodată hali pentru sensurile lui hăli, nici invers; și, în sfîrșit, trecerea semantică de la „a mînca” la „a arunca” pare dificil de explicat). Pare a fi vorba de un cuvînt sl. (Cihac, II, 133; DAR; Candrea), cf. rut. chałyty sja „a se grăbi”, pol. galić „a arunca mingea”, din sl. galiti „a sări”.

HERMINÁT, -Ă adj. (Zoot.; despre găini) Care are culoarea penajului caracterizată printr-un fond alb, cu penele din coadă și din vârful aripilor negre, cu cele de la gât (lanțetele) negre, mărginite cu alb. ♦ (Substantivat, f.) Herminată de Bonțida = rasă de găini creată în România și crescută pentru producția mixtă (ouă și carne). – Din fr. – Dicționar Enciclopedic, Ed. Enciclopedică, București 1999.

horobăi (-iesc, horobăit), vb. A se strădui, a-și căuta de lucru. Creație expresivă, poate proprie lui Rebreanu (nu apare în dicționare); cf. înhodoroba, cotrobăi.

impact s. n. ♦ 1. (fiz.) Fenomenul de intrare în contact a două sau mai multe corpuri dintre care cel puțin unul este în mișcare ◊ „După toate probabilitățile, fenomenele amintite au fost rezultatul impactului dintre un meteorit gigant și Lună.” Sc. 28 X 76 p. 4; v. și 24 VI 79 p. 6, R.l. 10 III 80 p. 6. ♦ 2. Ciocnire (neprevăzută) ◊ „V-ați aflat în situații-limită? În ce mod v-a ajutat experiența să ieșiți din impas? În sensul că în secunda impactului cu neprevăzutul, am știut ce să fac [...]” R.l. 15 VI 74 p. 2. ◊ „Unul din ei [dintre critici] trăiește direct impactul cu criteriile neadormite încă ale gherismului reactivat prin pana lui H.S.” Luc. 16 XII 78 p. 1; v. și Sc. 31 V 79 p. 5, R.l. 23 VI 79 p. 6. **3. Relație, întâlnire ◊ „«Furtuna» la «Bulandra» în regia lui Liviu Ciulei este un eveniment nu numai prin perfecțiunea artistică pe care o atinge, ci și prin impactul cu publicul: identificarea condiției actorului cu cea a spectatorului.” Sc. 7 II 79 p. 4; v. și Luc. 21 IV 79 p. 2. **4. Șoc, surpriză ◊ „În schimb, C.G., la început timidă, șovăielnică, în efort vizibil de colorare a personajului are în încheierea destinului său momente de impact emoțional.” R.l. 18 II 75 p. 2. ◊ „«[...] ce impact ar avea să auzim glasul lui Mihai Viteazul la Alba-Iulia [...]» – se întreabă, și pe bună dreptate, Ecaterina Oproiu în Contemporanul. Deschid dicționarul și citesc: «impact = ciocnire, incidență». Chiar așa!” Săpt. 10 II 84 p. 2; v. și 3 I 78 p. 6. **5. (în lb. vorbită, greșit) Conflict ◊ „Oameni în impact cu legea.” **6. Contact v. song (1979). **7. Influență, efect ◊ „Imensul impact actual al matematicii asupra întregii vieți sociale [...]” Cont. 10 I 79 p. 2. ◊ „Numai Revoluția din Decembrie a mai avut un impact comparabil prin spectacularitate, marcând o nouă irumpere românească pe scena internațională.” ◊ Rev. 22 40/93 p. 11; v. și Sc. 4 II 75 p. 4, R.l. 13 VI 79 p. 6. **8. Prezență v. L.P. (1974). **9. Importanță v. carură (1975) (din. fr., engl. impact; DMC 1950; CD; Fl. Dimitrescu în LR 3/80 p. 210214; DN, DEX – sens 1, DN3 – sensurile 12, DEX-S)

îmbălgina (-nez, -at), vb. – (Trans.) A face ochii mari, a se holba. Origine necunoscută. Este greu de admis der. propusă de Densusianu, GS, IV, 388, de la un lat. *invalgināre, de la valgus „convex”. Pare mai curînd o der. expresivă de la holba, cu suf. expresiv -na. Cuvîntul este rar și nu apare în nici un dicționar. În lipsa unor mărturii mai explicite, nu înlăturăm ipoteza că ar fi identic cu îmbăgina, var. a cuvîntului anterior, și, prin urmare, prost glosat.

jid (jizi), s. m. – Evreu. Sl. židŭ, cf. rut., pol. žyd, bg. žid „gigant” (DAR). Cu această formă este cuvînt rar, în Trans. de Nord și Mold. – Der. jitcă, s. f. (evreu), cu suf. -că; jidău, s. m. (Trans., evreu), prin intermediul mag. zsidó; jidaucă, s. f. (Mold., evreică); jidan, s. m. (evreu), din sl. cu suf. -an, cf. sl. židinŭ, židomŭ, židochŭ (Miklosich, Fremdw., 137; Cihac, II, 158; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 365; DAR); jidancă, s. f. (evreică); jidănesc, adj. (evreiesc); jidănește, adv. (în felul evreilor); jidănime, s. f. (mulțime de evrei); jidov, s. n. (evreu; uriaș; Bucov., Meloe proscarabaeus, insectă), din sl. židovinŭ (pentru al doilea sens, cf. bg. žid; se explică prin ideea că cei dîntîi oameni au fost giganții, îmbinată cu ideea că evreii au fost primii oameni); jidoavcă (var. jidoafcă), s. f. (evreică); jidoveancă, s. f. (dans popular); jidovesc, adj. (evreiesc); jidovetic, adj. (fricos, laș); jidovește, adv. (în felul evreilor); jidovi, vb. (a se converti la iudaism); jidovime, s. f. (adunare de evrei); jidovină, s. f. (prăpastie, abis), considerîndu-se la origine că sînt resturi ale unei locuințe de giganți (după Scriban, din bg. *duždovnica „apă de ploaie”; în dicționare glosările acestui cuvînt diferă considerabil, după aspectul particular al locului astfel numit). Jidov se folosește mai ales cu sensul de „evreu, evreu din Vechiul Testament”; jidan a ajuns să fie considerat în epoca modernă drept termen ofensiv.

kogai s. (cuv. jap.) ◊ „Această nouă formă de democrație pe care o constituie mișcările de cetățeni [în Japonia] este de fapt legată de un singur cuvânt: kogai (poluare). Din 1970, acest cuvânt este prezent pe prima pagină a tuturor ziarelor, în timp ce cu un deceniu mai înainte nu figura decât în dicționarele de specialitate.” Sc. 26 XII 74 p. 3 (cf. engl. kogai; BD 1970)

LETRINĂ s.f. 1. (Poligr.) Inițială, de obicei ornamentală, de înălțimea cîtorva rînduri, cu care începe un capitol sau un paragraf. 2. Literele majuscule (alcătuind o silabă) imprimate la dicționare pe fiecare pagină deasupra coloanelor, spre a ușura căutarea cuvîntului dorit; colontitlu. [< fr. lettrine, cf. it. letterina].

LETRINĂ s. f. 1. inițială (ornamentală) de înălțimea câtorva rânduri, cu care începe un capitol sau un paragraf. 2. literele majuscule (o silabă) imprimate la dicționare pe fiecare pagină deasupra coloanelor, spre a ușura căutarea cuvântului dorit; colontitlu. (< fr. lettrine)

LEXIC²(O)-, -LEXIE elem. „cuvânt”, „lexic”, „dicționar”. (< fr. lexic/o/-, -lexie, cf. gr. lexis, cuvânt, lexikon, dicționar)

LEXICO- Element prim de compunere savantă, cu semnificația „(referitor la) cuvinte”, „de cuvinte”, „lexic”, „lexical”, „dicționar”. [< fr. lexico-, cf. gr. lexikon].

LEXICOGRAFIE s.f. Știința și practica întocmirii dicționarelor. [Gen. -iei. / < fr. lexicographie, cf. gr. lexikon – lexic, graphein – a scrie].

LEXICOGRAFIE f. 1) Ramură a lingvisticii care se ocupă cu studiul teoriei și practicii elaborării dicționarelor. 2) Ansamblu de dicționare (elaborate într-o țară, într-o epocă sau într-un domeniu). [G.-D. lexicografiei; Sil. -co-gra-] /<fr. lexicographie

LEXICOGRAFIE s. f. 1. ramură a lingvisticii care stabilește principiile și metodele întocmirii dicționarelor. 2. totalitatea dicționarelor de care dispune o limbă, un domeniu. (< fr. lexicographie)

LEXICOGRAFIE s. f. Disciplină a lingvisticii care stabilește principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor. ♦ Totalitatea dicționarelor (dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-un domeniu etc.). – Din fr. lexicographie.

LEXICON ~oane n. Dicționar special care include terminologia unui domeniu anumit. /<lat. lexicon

LEXICON s. v. dicționar.

LEXICON, lexicoane, s. n. Dicționar. ♦ (Rar) Enciclopedie (a unui domeniu). – Din lat., fr. lexicon.

LEXICON s.n. Dicționar. ♦ Dicționar tehnic sau enciclopedic, de obicei în mai multe volume, cuprinzînd cunoștințe de orientare din anumite domenii; enciclopedie (a unui domeniu). [Pl. -oane. / < lat. lexicon].

LEXICON s. n. operă lexicografică cuprinzând cuvintele unei limbi, ale unui domeniu de activitate, ale unui scriitor etc. ◊ dicționar tehnic sau enciclopedic, cuprinzând cunoștințe de orientare din anumite domenii. (< lat., fr. lexicon, gr. lexikon)

lexicotecă s. f. Colecție de dicționare ◊ „După tipărirea și difuzarea [...] celor 20 de volume din lexiconul Brockhaus și a celor 25 de volume din lexiconul Mayer, editura Bertelsmann din R.F.G. va tipări în cursul acestui an o lexicotecă, însumând trei grupe de informație [...]” R.lit. 23 III 72 p. 31 (din germ. Lexikotek; GWDS)

LEXICOTECĂ s. f. colecție de dicționare. (< germ. Lexikotek)

LEXICOTECĂ, lexicoteci, s. f. (Rar) Colecție de dicționare. – Din germ. Lexikotek.

LILIPUT adj. invar. (Rar) Mic; pitic². Dicționar liliput. – Din Lilliput (n. pr.). Cf. rus. liliput.

luced (-dă), adj. – Strălucitor. Lat. lūcĭdus, după Bogrea, Dacor., IV, 830 (REW 5140). Cuvînt rar, nu figurează în dicționare.

MAGNA CUM LAUDE [...] Tot cu ablativul se construiește și prepoziția cum, așa că greșesc profund cei care scriu (și ei sunt foarte mulți) magna cum laudae, în loc de laude. Nominativul acestui substantiv este, în latină, laus, genitivul e laudis, iar ablativul se termină în -e, deci laude. În mod surprinzător, chiar în DEX [1996], se scrie magna cum laudae (vezi p. 591, col. 2), iar cel puțin o dată, aceeași greșeală apare în Dicționar de lingviști și filologi români, București, Albatros, 1978 [...] – [Theodor Hristea, Latina și importanța ei pentru realizarea unei exprimări literare, www.unibuc.ro/eBooks/filologie/dindelegan/22.pdf]

mal (maluri), s. n. – 1. (Munt.) Deal, colină. – 2. Țărm, rivieră. – Mr. mal „morman”, meal „țărm”. Origine necunoscută. Coincide cu alb. malj „munte”, dar nu poate fi explicat cuvîntul rom. prin alb. S-a considerat cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din bătrîni, I, 288; Meyer 256; Philippide, II, 720; Densusianu, Hlr., 17; Pascu, I, 190; Rosetti, II, 59; A. Badía Margarit, Mal „roca” en toponimia pirenáica catalana, în Actas I reunión toponimica pirenáica, Zaragoza 1949, 35-38; H. Krahe, Die Sprache der Illyrier, I, Wiesbaden 1955, 101), și s-a pus în legătură cu toponimul dac Malva, cf. Dacia Malvensis, cu iliricul Dimallum, și cu let. mala. Originea sl. (mĕlŭ „teren argilos”, cf. Cihac, II, 183) este improbabilă. Sensul de „colină”, pe care îl menționează cu rezerve Tiktin, este curent în Muscel și Dîmbovița, în ciuda absenței lui din dicționare. Prezența lui l final, înainte intervocalic, arată clar că nu se poate considera un cuvînt moștenit. E posibil să ne gîndim la o rădăcină expresivă; în acest caz ar fi cuvînt identic cu maldac, s. n. (Mold., morman, grămadă, teanc) a cărui der. din ngr. μανδάϰη (Cihac, II, 672; Philippide, Principii, 107) este nesigură; der. măldăci, vb. (a așeza un morman în așa fel încît să pară mai bogat decît este); și cu maldăr (var. Mold. maldur), s. n. (grămadă, morman), care s-a încercat să fie legat, cu puțină probabilitate, de germ. Malter „măsură de capacitate pentru cereale”, prin intermediul pol. maldr (Cihac, II, 184; Berneker, II, 11; Pascu, Arch. Rom., VII, 559) sau de tc. maldar „bogat” (Popescu-Ciocănel 37; T. Papahagi, GS, VII, 295). Der. măluros, adj. (muntos); mălurean, s. m. (muntean); măluștean, s. n. (Mold., deal); măldărar, s. m. (unul din cei 40 de servitori care aprovizionau cu fîn grajdurile domnești), sec. XVIII; măldări (var. mălduri), vb. (a îngrămădi). Mag. mál pare să provină din rom. (Drăganu, Dacor., 206; cf. împotrivă lui L. Treml, Études hongr., VI, 375).

manta (mantale), s. f. – Mantie, mai ales pentru militari. Fr. manteau, printr-un intermediar puțin sigur, poate oriental, cf. ngr. μαντί (direct, precum carreau › cara, după Tiktin, e îndoielnic, deoarece cunoaștem și mai puțin drumul parcurs de car(e)a; din pol. manta „mantilă” după Cihac, II, 168 e dificil semantic și fonetic; rut. mantá, adus de Scriban, ar putea proveni din rom.). E dubletul lui mantă, s. f. (mantou), din fr. mante, al lui mantel, s. n. (mantie de damă), din it. mantello, înv.; al lui mantou, s. n. (palton de damă), direct din fr. manteau; al lui mantilă, s. f. (înv., mantou; șal), din sp., prin intermediul fr. mantille; și al lui mantie, s. f. (mantou), din sl. manŭtija, sb., rus. mantija (Cihac, II, 186: Vasmer, Gr., 95; Conev 108). Toate aceste cuvinte duc la lat. med. mantum, ngr. μαντίον, cf. REW 5326. Mantană, s. f. (fustă, jupon), cuvînt folosit de Ollănescu-Ascanio și ignorat de toate dicționarele, pare să aparțină aceleiași familii.

matahală (matahale), s. f. – Colos, persoană sau animal de proporție exagerată. – Var. mătăhală (Mold.) mătăhanie, (Trans., Bucov.) mătăhuie, mătăhulă, (Mold.) mahală. Creație expresivă, bazată pe consonanța m-t, cf. motoc, butuc; terminație ca în Păcală, Tîndală (cf. un Radu Mutăhală, într-un doc. din 1609). Forma primitivă pare să fi fost *motohală, cf. motocoși, mototol, cu dublă asimilație vocalică. Der. general admisă, din mag. matoha „spectru, fantomă” (Cihac, II, 189; Candrea; Scriban) se bazează pe presupunerea inexactă că acest cuvînt înseamnă și „sperietoare”, sens pe care dicționarele trebuie să-l fi dat, grație acestei false etimologii. Cf. și metehău, meteahnă. Der. mătăhălos (var. Mold. măhălos), adj. (mărit enorm); mătăhăli (var. mătăhă(n)i, metăhă(n)i, mătănăi, mătălăi), vb. (a se bălăbăni, a se clătina), pentru relația sa semantică cf. sp. bambolear față de bamboche; mătalnic, adj. (extravagant); mătălnici(r)e, s. f. (extravaganță; potlogărie). Der. lui mătalnic din mag. motóla „vîrtelniță” (Loewe 79) nu are nici o probabilitate.

măi interj. – Servește la adresare și mirare. – Var. (Munt.) mă. Lat. mǒdǒ, redus la *mo, cf. it. mo, sard. moi, immoi; cf. amu și, pentru dezvoltarea vocalei finale, cazul paralel al lui post › poi › păi. Explicațiile anterioare consideră acest cuvînt inseparabil de măre (Cihac, II, 718; Tiktin; Șeineanu, Istoria filologiei, 345; Philippide, II, 722; Pascu, II, 65); dar această identitate nu pare evidentă. Cu atît mai puțin sigură este afirmația dicționarelor în general, că este interj. de adresare către un bărbat, căci în Mold. se folosește și pentru femei și că peste tot este foarte folosită în imprecație fără obiect definit: măi, să fie-al dracului. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 198).

mear (-re), s. n. – Taxă, tarif. Sl. mĕra „măsură”. Cuvînt înv., lipsește în dicționare; cf. în doc. de la 1766; ucenicul să dea mearul un ort starostelui. Cf. merță.

metehău (-ăi), s. m. – Pocitanie, sluțenie; bădăran. Creație expresivă, cf. mătăhăi, motîrcă. În Mold., sensul de „prost, nătîng” care apare în toate dicționarele, nu este decît secundar, cf. poezia populară: de la noi a treia casă este-o nevastă frumoasă și bărbatu-i metehău, aude și vede rău. Pentru sens, cf. meteahnă. Nu are feminin, poate pentru specializarea sa în sensul propriu de mătăhală. E dubletul lui meteleu, s. m. (Trans., pocitanie, prost), meteloaie, s. f. (bădărancă, prostituată).

microenciclopedie s. f. Enciclopedie de proporții reduse ◊ „Când vor fi gata microenciclopediile [...]” R.l. 22 II 67 p. 2. ◊ „M.P. poate să susțină o adevărată microenciclopedie a cântecului.” Săpt. 28 II 69 p. 3. ◊ „«Dicționarul de psihologie» reprezintă o solidă contribuție la viața științifică românească. Este o microenciclopedie, nu numai o orientare asupra folosirii termenilor, dar și o cheie, o schemă logică, condensată, care permite intrarea sigură într-un univers.” R.lit. 26 X 78 p. 19 (din micro- + enciclopedie; I. Iordan în SCL 4/70 p. 395; DN3)

minidicționar s. n. Dicționar de dimensiuni reduse ◊ „Inspirat din minidicționarul pentru părinți și copii [...]” Săpt. 24 II 84 p. 4 (din mini- + dicționar; DN3)

MINIDICȚIONAR s. n. dicționar de buzunar. (< mini¹- + dicționar)

MINIDICȚIONAR, minidicționare, s. n. Dicționar cu inventar restrâns. [Pr.: -ți-o-] – Mini¹- + dicționar.

MINIDICȚIONAR s.n. Dicționar mic. [< mini- + dicționar].

mîhni (mîhnesc, mîhnit), vb. – 1. (Înv.) A îndepărta, a despărți: episcopul ce va fi negrijnic de biserică și se va mîhni de rugăciune (Pravila Mică). – 2. A întrista, a supăra, a apăsa. – Bg. mahnuvam „a despărți”, din sl. machati „a agita” (Miklosich, Slaw. Elem., 29; Cihac, II, 182; Tiktin), cf. bg. maham „a agita”, sb. mahnuti „a mișca”. Sensul înv. al lui mîhni nu apare în dicționare. – Der. mîhneală, s. f. (înv., întristare, supărare, chin); mîhnicios, adj. (dureros, întristător); mîhniciune, s. f. (înv., chin).

MONOLINGV, -Ă, monolingvi, -e, adj. (Despre dicționare, ediții etc.) Într-o singură limbă; unilingv. – Din fr. monolingue.

MONOLINGV adj. (Despre dicționare) Într-o singură limbă; unilingv. [Cf. gr. monos – unic, lat. lingua – limbă].

MONOLINGV adj. unilingv. (Dicționar ~.)

MONOLINGV ~ă (~i, ~e) 1) (despre dicționare, monografii etc.) Care este într-o singură limbă. 2) (despre persoane, colectivități) Care cunoaște numai o singură limbă. /<fr. monolingue

neam (neamuri), s. n. – 1. Popor, națiune. – 2. Rasă, castă, gen, clasă. – 3. Generație. – 4. Rudă, rudenie. – 5. (Mold.) Reuniune de boieri fără sarcini publice, boierie. – 6. Clasă, tip, categorie. Mag. nem (Cihac, II, 518; Tiktin), fără îndoială în relație cu sl. nĕmŭ „barbar”, cf. neamț; e posibil ca rom. să provină direct din sl. – Der. nemeș (var. neameș, ne(a)miș), s. m. (Trans., nobil, aristocrat), din mag. nemes; nemeșesc, adj. (aristocratic, nobiliar); nemeșie, s. f. (noblețe); nemeșug, s. n. (înv., noblețe), din mag. nemesség; nemeț, s. n. (generație, genealogie; familie, casă); nemenie, s. f. (rasă, castă, soi); nemotenie, s. f. (rudă); înemuri, vb. refl. (Mold., a se înrudi); nemureală (var. nemurenie), s. f. (Mold., înrudire). – Neam, adv. (deloc), pe care dicționarele obișnuite să-l confunde cu cuvîntul anterior, pare legat de mag. nem „nu” (Graur, GS, VI, 35; Gáldi, Dict., 95).

nează (-ze), s. f. – Oroare, dezgust. Sb. jeza, din sl. jĕdza (Petrovici, Dacor., IX, 212). Cuvînt rar, ignorat de dicționare.

neg (negi), s. m. – Verucă. Lat. naevus (Candrea-Dens., 1216; REW 5807; Tiktin), cf. senes. niego, v. it. niego, it. neo; pentru modificarea consonantismului, cf. fagure, rug. După Pușcariu 1162, formație regresivă, pornind de la negel, părere greu de susținut. Uz general (ALR, I, 51). Der. negos, adj. (cu negi); neagă, s. f. (flagel, calamitate), probabil prin asociere cu ideea de „tumoare”, cf. neagă rea „tumoare malignă” › „calamitate” (după Cipariu, Principii, 272 și Tiktin, din lat. negāre; după Miklosich, Slaw. Elem., 32 și Cihac, II, 214 și Conev 100, din sl. nĕga „voluptate”, glosarea „încăpățînat, îndărătnic”, care apare în dicționare, se datorează primei explicații schițate aici). Negară (var. năgară, nagară), s. f. (varietate de neghină; plantă, Stipa capillata), pare un der. cu suf. -ar (negară ar fi fost la început numele fructului). Numele se explică prin aspectul fructului, cf. sp. verruguera, fr. herbe aux verrues (după Cihac, II, 209, din sl. nagu „gol”; după Conev 48 de la un sl. *nagara; după Scriban, din rus. nagar „fitil ars”). Der. înăgări, vb. (a crește neghină). Negel, s. m. (verucă) considerată ca der. din lat. negellus (Pușcariu 1162; REW 5916), cf. logud. nieddu, prov. niel, it. niello, de asemenea ar putea fi simplu dim. de la neg, cu suf. -el. – Cf. neghină. – Der. negelariță, s. f. (rostopască, Chelidonium maius); negelos, adj. (cu negi).

NEJUGĂNÍT, -Ă, nejugăniți, -te, adj. – Fără explicație în vreun dicționar. Apare în definiția de la HADÂMB (2). (Reg.) Bou sau cal nejugănit bine. [DLRM]

NETÓXIC, -Ă, netoxici, -ce, adj. Care nu are un caracter toxic. [Cuvânt fără explicații în dicționare, care apare în definiția din DEX ’98: ZAHARINĂ. Substanță organică solidă, cristalizată, greu solubilă în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decât a zahărului, netoxică și neasimilabilă, întrebuințată ca înlocuitor al zahărului în alimentația bolnavilor de diabet.]

NEWTON [nju:tn], Alfred (1829-1907), zoolog britanic. Primul profesor de zoologie și anatomie comparată de la Cambridge (din 1866). Autorul unui „Dicționar al păsărilor”.

nișcorici s. m. pl. – Mîncărime. Origine îndoielnică. De asemenea, îndoielnică este și glosarea. E cuvînt mold., care pare folosit în expresii ca cea de la Cezar Petrescu: ai nișcorici, de nu mai stai locului. Ar putea fi un der. de la a mișca. Nu e atestat în dicționare.

NORMATIV² ~ă (~i, ~e) Care are putere de normă; considerat drept normă. Dicționar ~. /<rus. normativ, fr. normatif

oportunitate s. f. Ocazie fericită, prilej favorabil ◊ „Oportunități de parteneriat” R.l. 949/93 p. 13. ◊ „Oportunități de afaceri” R.l. 1408/94 p. 4. ◊ „Premierul [...] pare decis să nu rateze nici o oportunitate de afirmare a imaginii sale publice.” R.l. 1472/95 p. 3 (din engl. opportunity, fr. opportunité, it. opportunità; reluarea sensului prezent în dicționarele românești din sec. XIX; R. Zafiu R.lit. 39/95 p. 11, de unde am preluat și citatele; DN, DEX, DN3 – alte sensuri)

OREZ SĂLBATIC s.n. Graminee originară din America de Nord (Zizania aquatica), neînrudită cu orezul, ale cărei semințe lungi și subțiri, de culoare maronie, sunt comestibile și utilizate de obicei în amestec cu orezul. Conferă preparatelor culinare un aspect și o aromă deosebite, boabele sale devenind prin fierbere de culoare purpurie. [Dicționar gastronomic explicativ, Ed. Gemma Print, 2003]

ORTOGRAFIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de ortografie; propriu ortografiei. Dicționar ~. 2) Care este în conformitate cu normele ortografiei; care este corect din punct de vedere al ortografiei. /<fr. orthographique

pălăi (-ăesc, -it), vb. – 1. (Mold.) A arde cu flacără. – 2. A fîlfîi, a flutura. – Var. pălui. Creație expresivă, care se bazează în același timp pe ideea de „a arde” și pe cea de „a lovi”, proprie lui „a păli” ca și pe cea de mișcare ritmică, exprimată prin repetiția pă-lă. Se folosește mai ales în formă triplată pălălăi, vb. (a arde; a flutura; a tremura; Olt., a turui, a bîrfi), cuvînt evident expresiv (Iordan, BF, II, 185), cf. tălălăi, bănănăi etc., pe care Pascu, Suf., 200 îl reducea la pală. – Der. pălălaie, s. f. (flăcăraie; obiect exagerat de înalt); pălălău, s. n. (obiect foarte înalt; băț, prăjină); pălăpăi, vb. (Olt., a arde), încrucișare cu pîlpîi; pălăurdi, vb. (Mold., a fugi, a scăpa, a se risipi ca fumul), cu un suf. care pare de origine țig., pălățoandră, s. f. (femeie stricată), cu suf. -oandră, cf. buleandră, fleandură, hoandră (Cihac, II, 239, îl explica prin ceh. palanda „pat” și Philippide, Principii, 151, prin palat, fără îndoială înșelat de analogia aparentă cu curtezană < curte), cuvînt rar care apare numai în vechile dicționare; pălăurat, adj. (prost, țicnit), în Banat; pălăvatic, adj. (țicnit, trăznit; prost; bădăran), var. palavatic, coincide cu ngr. παλαβός, bg. palav (Scriban), rut. pulevatik (Candrea), fără să se poată hotărî pînă la ce punct depinde de ele. – Cf. păli.

păstură (-ri), s. f. – Sediment, depunere de miere. – Var. (Banat) prestură. Origine îndoielnică. Dicționarele glosează foarte diferit acest cuvînt: „lăptișor alb cu care se hrănesc larvele de albină” (Damé); „excremente de albine moarte de dizenterie” (Tiktin); „miere de calitate inferioară, care se culege din flori mai puțin adecvate” (Scriban). Aceste interpretări diferite au condus la explicații diferite: din lat. pastūra „aliment” (< pascĕre „a paște”) după P. Papahagi, Notițe, 41; Pascu, I, 139; Scriban; (cf. REW împotrivă REW 6282); sau din lat. *pestŭla, din pestis „pestă”, după Tiktin, Pascu, Sufixe, 57 și Pascu, Beiträge, 11 (după Philippide, II, 727, în legătură cu alb. busturë). Probabil e vorba de un der. din lat. pistūra „măciniș”, luat inițial în sensul de „resturi, pleavă de la măciniș”.

peneag (peneaguri), s. n. – (Mold.) Căpută de cizmă. Sb. panoga „partea superioară a piciorului”. Nu apare în dicționare; îl folosește Pamfile.

pistosi (pistosesc, pistosit), vb. – 1. A seca, a deseca, a scoate apa. – 2. A pisa, a melița. – 3. A sparge, a zdrobi. Ngr. παστόνω, aorist πάστωσα „a săra peștele”, cf. mr. păstosesc, păstosire „a săra și a presa carnea”. Primul sens lipsește în dicționare și e înv., cf. isvoadă de apă s’au pistosit (Zilot); sensul al doilea, rar, trebuie să reprezinte o confuzie cu pisa, pisăgi. Der. de la un ngr. *πιστίζω < it. pestare (Gáldi 258) nu poate fi probabilă.

pocitanie (pocitanii), s. f. – Povestire, narațiune, citire. Sl. počitanie, cf. citi, citanie. Sec. XVII, înv. Dicționarele îl confundă adesea cu pocitanie „monstru”.

pocîlti (pocîltesc, pocîltit), vb. – A se deșela, a se speti. Probabil din sl. pochilŭ „încovoiat”, dacă nu ne înșelăm glosîndu-l așa. Se folosește aproape exclusiv în expresia pocîltit de foame, pe care dicționarele o glosează de obicei „sleit de foame”. După Cihac, II, 268 și Scriban, din sl. poklati „a ucide”, dar der. este greoaie. – Der. pocîlteală, s. f. (anemie, demobilizare).

POLIGLOT adj. multilingv, plurilingv, polilingv. (Dicționar ~.)

POLIGLOT ~tă (~ți, ~te) 1) și substantival (despre persoane) Care cunoaște mai multe limbi. 2) (despre scrieri, opere, lucrări etc.) Care este scris în mai multe limbi sau care cuprinde mai multe limbi. Dicționar ~. /<fr. polyglotte

POLIGLOT, -Ă, poligloți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care vorbește mai multe limbi. ♦ Care cuprinde sau are în vedere mai multe limbi. Dicționar poliglot. 2. (Rar) Care se referă la un poliglot (1), de poliglot. – Din fr. polyglotte.

POLILINGV adj. multilingv, plurilingv, poliglot. (Dicționar ~.)

Popovici-Barcianu, Sava (1814-1879), preot ortodox, n. în com. Rășinari, jud. Sibiu, colaborator apropiat al lui Andrei Șaguna. A publicat numeroase manuale didactice pentru învățământul elementar și mediu românesc, scrieri morale și un bun dicționar german-român și român-german. Membru corespondent al Acad. Române, ales la 15 sept. 1869.

PORTATIV², -Ă, portativi, -e, adj. Ușor de purtat sau de transportat; portabil, transportabil. ◊ Dicționar portativ = dicționar de format mic, ușor de mânuit. – Din fr. portatif.

PORTATIV, -Ă adj. Care se poartă, se transportă ușor; portabil. ♦ Dicționar portativ = dicționar de format mic. [< fr. portatif].

prat s. m. – Fîneață. Cuvînt citat în vechile dicționare și pe care Pușcariu 1369 și REW 6732 îl indică drept reprezentant al lat. pratum. Trebuie să fi fost creat de autorii latiniști din sec. XIX (chiar Pușcariu declara că nu cunoaște cuvîntul). – Der. Pratar, s. m. (luna mai), pare și el o creație artificială, după fr. prairial.

quechua adj., s. f. Limba vorbită de indienii din regiunea Cuzco a Americii Latine; privitor la această limbă ◊ „[...] povestirile au fost redactate în limba quechua, vorbită de indienii care locuiesc în regiunea cu același nume din America Latină.” R.lit. 1 V 80 p. 22. ◊ „Din Lima se anunță că Academia de Limbă și Literatură Quechua va edita o nouă ediție a dicționarului de limbă și gramatică quechua [...]” Săpt. 5 VIII 83 p. 2; v. și Sc. 31 VII 83 p. 5 [pron. checiua] (cuv. din lexicul indigen al spaniolei americane; LI 114, Th. Hristea O 52)

REFERINȚĂ referințe f. 1) Informație care se referă la o anumită persoană. 2): Lucrare de referință lucrare (dicționar, îndrumar etc.) care este consultată în permanență. 3) Notă sau indicație precisă care se referă la o anumită lucrare. 4) Funcție de referire. 5): Sistem de referință sistem de coordonate la care se raportează pozițiile corpurilor. /<germ. Referenz, fr. référence

repantir (-ruri), s. n. – Cosițe, bucle purtate de femei pe față. Fr. repentir „căință”, cf. it. repentirs. Cuvînt înv. folosit de Negruzzi, lipsește din dicționare.

riolț s. m. – Reliefare, strălucire. It. rialzo, probabil prin intermediar germ. și rus. Nu sîntem siguri de glosare, fiindcă acest cuvînt nu apare în nici un dicționar. Se folosește în Mold., cf. Iorga: înaintea oglinzii de riolț.

român-francez (despre dicționar) adj. n.

RUS, Remus (n. 1942, Brașov), teolog român. Prof. la Institutul Teologic și Universitatea din București. Specialist în istoria religiilor („Concepția despre om în marile religii”, „Istoria religiilor. Manual pentru seminariile teologice”, în colab., „Istoria filozofiei islamice”, „Dicționar enciclopedic de literatură creștină în primul mileniu”).

saia (saiele), s. f. – 1. Pînză groasă de bumbac cu țesătură rară. – 2. Îmbrăcăminte din saia. – 3. Gard, împrejmuire de zăbrele pentru țarc. – 4. Ață de însăilat. Tc. saya (Cihac, II, 694; Șeineanu, II, 307; Lokotsch 1778; Conev 80; Ronzevalle 105). Dicționarele disting trei cuvinte diferite: saia „gard”, din tc. saya < mgr. σαγία, cf. it. saia, sp. sayo, bg., sb. saja (Tiktin); saia „gard”, din tc. saya < per. saye „umbră” (Șeineanu); și saia „ață de însăilat”, de origine necunoscută pentru majoritatea cercetătorilor, legat de Cihac, II, 324, cu un „a săi” „a însăila”, neatestat, din sl. šiti, šiją „a coase”, care pare dificil fonetic. Este de presupus că cele trei accepții provin din aceeași idee comună de „țesătură rară”. Din pl. saiele s-a reconstituit un sing. săială › sailă, s. f. (ață de însăilat), deși schimbarea de accent apare rar (după Scriban, din germ. Seil „funie”); și de aici însăila (var. înseila), vb. (a coase rar), pe care Scriban, Arhiva, 1923, 284, îl derivă din mag. szál „fir”, și Drăganu, Dacor., V, 368, din mag. szélelni „a întări marginea” din szél „margine”; însăilătură, s. f. (saia). Pentru sematism cf. perdea. Saiac (var. și(i)ac), s. n. (dimie), din tc. șayak, cf. ngr. σαγιάϰι, bg. šaek, sb. šajak, este un der. de la același cuvînt.

schilă (-le), s. f. – Cîine, cățel. Ngr. σϰύλα „cățea” (Bogrea, Dacor., I, 267; Graur, BL, IV, 114). Cuvînt rar, neînregistrat în dicționare. Legătura cu (s)chelălăi „a lătra”, propusă de autorii citați, este improbabilă.

senaj s. n. (zool.) ◊ „Inutil să apelați la dicționare! Cuvântul senaj – un termen folosit în prezent tot mai mult în practica zootehnică – n-a fost încă preluat de lingvistică. În fond este vorba de un nutreț conservat printr-o metodă nouă, care constă în însilozarea plantelor verzi la umiditate redusă (5060 la sută) fără să se adauge substanțe ce stimulează fermentația lactică.” R.l. 6 VI 74 p. 3

spelb (-bă), adj. – Fără culoare, spălăcit. Origine incertă. Pare să fie it. scialbo „alb”. Lipsește din toate dicționarele, apare numai la scriitorii contemporani (de ex. la Matei Caragiale: spelba floare de ceară). Nu există probe de uz popular.

spuză (-ze), s. f. – 1. Cenușă fierbinte. – 2. Gîlmă, umflătură, erupție. – 3. Mulțime, droaie, infinitate. – Mr., megl. spuză, megl. spruză. Origine incertă. Der. din lat. spodium < gr. σπόδιον, aproape general acceptată (Philippide, Principii, 66; Philippide, II, 655; I, 160; REW 8166; Capidan, Raporturile, 549; Tiktin), prezintă dificultăți fonetice. Trecerea lui o › u a fost explicată insuficient, prin influența lui prună (Romansky, Jb., XVI, 129) sau printr-o formă ionică σπούδιον (Diculescu, Elementele, 420 și 427). Legătura cu alb. špuzë este evidentă; dar s rom. nu poate proveni din š alb., în vreme ce contrariul ar fi posibil. Graur, BL, V, 114, combate etimonul lat., bazat pe megl. spruză; dar nu e sigur că r este primitiv. Sensul 3, pe care Tiktin îl găsea obscur sematic, se explică pornind de la al doilea, sens ignorat de Tiktin și alături de el majoritatea dicționarelor, deși este curent în Munt., și în ciuda der. Der. spuzi, vb. refl. (a avea o erupție, a se umple de bubulițe); spuzeală, s. f. (erupție; mulțime, cantitate infinită); spuzime, s. f. (înv., mulțime). Din rom. provin bg. și rut. spuza (Miklosich, Wander., 19; Candrea, Elemente, 409; Romansky 129; Capidan, Raporturile, 212).

sugrundă (-de), s. f. – (Olt.) Streașină, margine a acoperișului. Origine incertă. După Bogrea, Dacor., I, 259 (cf. REW 8438a), din lat. *subgrunda; poate mai bine în loc de *sugrindă < sub grindă, cf. grindă. Cuvînt puțin folosit, lipsește în dicționare și pare rezultatul unei deformații locale.

șlap (-pe), s. n. – Pălărie. Germ. Schlapp(hut). Nu apare în dicționare, fiind folosit de Macedonski. Este dubletul lui șleap(c)ă, s. f. (tricorn), din rus. šljap(k)a.

teflu (-luri), s. n. – Bot, rît de porc. – Var. Munt. tef. Creație expresivă, cf. nătăfleț, și toate creațiile verbale care sugerează ideea de „obiect rotund”. După ipoteza improbabilă a lui Bogrea, Dacor., V, 852, în relație cu tc. (arab.) tefl „salivă”. Var. circulă în Dîmbovița. – Der. tufli, vb. (a înfunda, a pune o pălărie pe cap și a o turti în același timp), cuvînt citat în dicționare pentru Mold., dar care se folosește și în Munt. (îl întrebuințează Murnu; legătura cu sb. tuviti „a face socoteala” sugerată de Scriban sau cu ceh. tjukati „a turti”, propusă de Cihac, II, 425, nu este posibilă); tuflă, s. f. (Arg., portofel, portmoneu); infuflica, vb. (a se ghiftui, a se sătura); tuflu, s. n. (Arg., portofel), în loc de tuflă, sau poate din germ. Zuflucht „recurs”.

TEZAUR ~e n. 1) Cantitate mare de monede, pietre scumpe, metale prețioase sau de obiecte de preț adunate împreună. 2) Totalitate de bani sau de obiecte prețioase ascunse de mult timp (în pământ) și descoperite întâmplător; comoară. 3) Ansamblu de mijloace financiare efective care se află în depozitul unei bănci de emisie. 4) Loc unde se păstrează finanțele statului sau ale unei bănci; vistierie. 5) fig. Lucru sau ființă prețioasă și dragă; comoară. 6) Patrimoniu spiritual al unei societăți sau al unei epoci acumulat pe parcursul istoriei de o anumită comunitate de oameni. 7) Operă culturală de mare valoare și de proporții deosebite (enciclopedie sau dicționar). [Sil. -za-ur] /<lat. thesaurus

tui (-iesc, -it), vb. – A înnebuni, a scoate din minți. Creație expresivă, probabil în loc de tutui, cf. tut. Nu apare în dicționare; se folosește în Mold., cf. un flăcău zurbagiu în sat tuește pe toți (Ghibănescu). – Der. tueș (var. tuiș), adj. (Mold., nebun).

tuli (-lesc, -it), vb. refl. – A se ascunde, a se adăposti. Sl. tuliti „a strînge, a înghesui”, cu sensul lui zatuliti „a ascunde”, cf. bg. (za)tulja „a ascunde”, rut. tulyty sja (Cihac, II, 426). Deși dicționarele îl confundă cu cuvîntul următor, credem că e vorba de o simplă omonimie. Cf. pituli.

țurcă (-ci), s. f. – 1. Căciulă de oaie. – 2. Tac, băț lung și subțire, folosit în anumite jocuri asemănătoare celui de biliard. – 3. Măscărici, paiață, mascat ce colindă pe la case în timpul sărbătorilor de Crăciun, în Trans. Origine incertă. Probabil aparține aceleiași familii expresive a lui țîr, care a ajuns să exprime ideea de „vîrf, pisc”, cf. țurțur și țurțan, s. n. (Olt., stîncă ascuțită). În general, dicționarele consideră că cele trei sensuri sînt cuvinte independente; dar este evident sensul comun de „obiect ascuțit” (măscăriciul se termină de regulă cu un cap ascuțit și corespunde la ceea ce se numește în Munt. barză). Există un anumit paralelism între formarea lui țurcă și cea a lui căciulă. Hasdeu, Col. lui Traian, 1874, p. 175, se gîndea la un cuvînt dacic. Cihac, II, 536, pornea de la mag. turcos „cu păr lung”, pentru sensul 1, iar II, 427, de la sb. turica „măscărici”, pol. tur „gogoriță, sperietoare”, pentru sensul 3. După Diculescu, Elementele, 439, ar trebui să se meargă la gr. συριϰός. În fine, Bogrea, Dacor., IV, 854, explică sensul 3 prin rut., rus. curka, care probabil provine din rom. Cf. și țuț, țîță, țiglă. Der. țurcan, adj. (se zice despre o anumită varietate de oi cu părul lung); țurcănesc, adj. (făcut din lîna acestor oi); țușcă, s. f. (varietate de oi asemănătoare cu cele țurcane), probabil în loc de *țurșcă, cf. țușcă „basma cu noduri”; turcă, s. f. (Trans., paiață de Crăciun), var. a lui țurcă, datorată unei contaminări cu turc, datorită aspectului său care vrea să inspire frică.

țuțăr s. m. Persoană ușor manevrabilă; favorit; profitor ◊ „Vadim Tudor, țuțerul lui Eugen Barbu.” Cuvântul 33/93 p. 6. ◊ „Când este doar o mică secătură [...] se dă pe lângă alții mai ajunși și este [...] un fripturist, un țuțăr și un ticălos.” R.l. 27 V 94 p. 2. ◊ „Iată o meserie, am putea zice chiar o vocație, care nu va dispărea niciodată: aceea de țuțăr. Greu de găsit în dicționare, cuvântul desemnează o realitate umană complexă, un amestec inextricabil de inhibiții, aspirații secrete și orgolii dramatice, la limita balamucului. [...] țuțărul doar se învârte în jurul persoanei ori grupului în orbita cărora l-au împins interesele, mărginindu-se a scoate nu învățăminte din existența pilduitoare a modelului, ci doar oala lui de noapte.” ◊ Rev. 22 2/95 p. 7; v. și 39/96 p. 15 [scris și țuțer] (probabil din țig. țuț „om pus la patru ace” – comunicat Dragoș Gheorghiță)

UNILINGV adj. v. monolingv. (Dicționar ~.)

usta (-?, -at), vb. – A suspina. Lat. *oscĭtāre „a căsca” (Giuglea, Dacor., I, 252; REW 6111). Cuvînt slab documentat, ignorat de dicționare.

viață, vieți s. f. 1. Formă superioară de mișcare a materiei, reprezentând o sinteză a tuturor proceselor mecanice, fizice și chimice care au loc într-un organism; starea a ceea ce este viu. 2. Viața de apoi (viitoare sau veșnică) = viața care, în concepțiile religioase, continuă după moarte. 3. Mediul sau condițiile morale și materiale în care o ființa sau o colectivitate își desfășoară activitatea. 4. Timpul care trece de la nașterea până la moartea cuiva. ◊ Viețile sfinților = biografii ale sfinților existente în cele 12 mineie la ziua când este sărbătorit fiecare și în colecții care cuprind viața tuturor sfinților, printre care: Viețile sfinților de Dimitrie al Rostovului, traduse de ierod. Ștefan de la m-rea Neamț (12 vol., 1807-1814) și retipărite în 1834-1836 la m-rea Căldurășani; Viețile sfinților cari sunt prăznuiți de sfânta noastră Biserică Ortodoxă de Răsărit, tipărite de un creștin pios (12 vol., Buc., 1901-1906), cele apărute în diverse dicționare (de ex. cel al lui Gherasim Timuș, Buc., 1898) sau în anumite colecții tălmăcite care cuprind viața anumitor sfinți (de ex. Din viețile sfinților de Mihail Sadoveanu și D.D. Pătrășcanu, 2 vol., Buc., 1924-1926, Viețile sfinților, prelucrate de Al. Lascarov-Moldovanu, 7 vol., Buc., 1939-1941) ș.a. – Din lat. vivitia (< vivus).

vîrcă (-ci), s. f. – 1. Cucui, umflătură. – 2. Nervură, dungă. Sb. vrka „cucui”. Considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 9) obscur sau necunoscut (Tiktin; Philippide, II, 741) sau legat de sl. vrŭvĭ „coardă” (Cihac, II, 457), bg. vrăvko „coardă” (Conev 65), fără să se ia în considerație că sensul 2 este secundar și din cauza lipsei primului sens din dicționare, deși este certificat de numeroase dovezi: cf. (țînțarii) i-au scos vîrci preste tot trupul (Dosoftei); vîrci de nouri (Iorga).

VOCABULAR, vocabulare, s. n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod efectiv de cineva în exprimare și care variază de la o categorie de vorbitori la alta. Vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii le înțeleg, dar nu le utilizează (decât accidental). Vocabular de bază (sau fundamental) = fondul principal de cuvinte. Vocabular secundar = masa vocabularului (1). ♦ Totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor etc. 2. (Înv.) Dicționar, de obicei de proporții mici; lexic, glosar. [Var.: (înv.) vocabulariu s. n.] – Din fr. vocabulaire, lat. vocabularium.

VOCABULAR ~e n. 1) Totalitate a cuvintelor dintr-o limbă; lexic. 2) Totalitate a cuvintelor specifice unui anumit domeniu de activitate (știință, artă, tehnică etc.). 3) Dicționar succint sau specializat. 4) Totalitate a cuvintelor folosite efectiv de o anumită persoană; limbaj. /<fr. vocabulaire, lat. vocabularium, it. vocabulario

VOCABULAR s.n. 1. Totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ◊ Vocabular activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod curent de cineva; vocabular pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii nu le utilizează decît accidental. 2. Totalitatea cuvintelor întrebuințate de un scriitor, de un individ sau folosite într-un text sau într-un anumit domeniu de activitate. 3. Dicționar mic, restrîns ca număr de cuvinte; glosar. [< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabulum – cuvînt].

VOCABULAR s. (LINGV.) 1. lexic. (~ul unei limbi.) 2. dicționar, lexicon, (înv.) condică, cuvântar, vorbar. (~ de termeni tehnici.) 3. v. glosar. 4. v. terminologie.

VOCABULAR s. n. 1. totalitatea cuvintelor unei limbi; lexic. ♦ ~ activ = totalitatea cuvintelor folosite în mod curent de cineva; ~ pasiv = totalitatea cuvintelor specifice unei limbi pe care vorbitorii nu le utilizează decât accidental. ◊ totalitatea cuvintelor caracteristice limbii unei epoci, a unui domeniu de activitate, a unui stil, scriitor etc. 2. dicționar de proporții reduse; glosar. 3. (inform.) mulțime de simboluri cu care se pot forma cuvinte. (< fr. vocabulaire, lat. vocabularium)

voină s. m. – Soț, bărbat. Sb. vojno (Petrovici, Dacor., V, 482). Cuvînt rar, nu apare în dicționare. Dacă termenul provine din sl. vojnŭ, ar putea constitui o confirmare a etimologiei moștenite a lui mire. Cf. voievod, voinic.

VORBAR, -Ă, vorbari, -e, adj. 1. (Reg.) Vorbăreț. 2. (Învechit) Dicționar. – Vorbă + suf. -ar.

VORBAR s. v. dicționar, lexicon, vocabular.

VOSTRU² voastră (voștri, voastre) adj. pos. 1) Care aparține celor căror li se adresează vorbitorul. Dicționarul ~. 2) Care se află în anumite relații (de prietenie, de înrudire ș. a.) cu cei căror li se adresează vorbitorul. Părinții voștri. 3) Care este realizat de cei cu care vorbește vorbitorul. Acțiunile voastre. /<lat. voster

web – În WWW (World Wide Web) sau orice alt sistem de hipertext, un set de documente conexe care formează o prezentare de tip hipertext. Nu este obligatoriu ca documentele să fie stocate pe același sistem de calcul, dar ele sunt înlănțuite explicit, de obicei prin intermediul butoanelor interne de navigare. Un web include, în general, o pagină de întâmpinare (welcome page), care este documentul cel mai important din web (pagina inițială – home page). [Dicționar de calculatoare și Internet, ed. Teora]^[1]

zăpsi (-sesc, -it), vb. – A prinde, a surprinde. Origine incertă. Pare a fi sb. zabŭšiti „a afla, a găsi” caz în care este dubletul lui zăpuși. Această der., semnalată deja de Philippide, Principii, 17, ar fi mai convingătoare dacă s-ar confirma forma zăpși, menționată de acest autor și care nu apare în dicționare. Apropierea de zapt (Iordan, BF, II, 195), interesantă, suscită aceeași îndoială fonetică. Der. de la a găjbi (Tiktin) sau din letonul zapstit „a prinde” (Scriban) nu este convingătoare.

zer (zeruri), s. n. – Lichid care se separă din laptele după coagulare. – Var. zăr, Mold., Banat dzăr. Mr. dzăr. Origine necunoscută. S-a crezut într-un lat. sĕrum, identic semantic și fonetic asemănător (Diez, Gramm., I, 221); dar rezultatul din rom. nu ar fi posibil, pornind de la acest etimon (Densusianu, Rom., XXIII, 84; Tiktin). Celelalte soluții sînt simple tatonări în jurul cuvîntului lat., pentru a face posibil rezultatul în rom.: de la sĕrum contaminat cu gr. ζέμα (Giuglea, Dacor., III, 578); de la un trac. *zerum (Pascu, I, 190); autohton (Pușcariu, Lr., 176). Cel mai bine ar fi să admitem că etimonul lat. este seducător și destul de probabil, dar că ignorăm mecanismul lui de transmitere. Ni se pare greu de crezut că zară, s. f. (zer, lapte smîntînit) este cuvînt diferit, deși dicționarele și studiile speciale dau a înțelege aceasta. Formal alternanța m., f. este normală cf. țep-țeapă, cioc-cioacă; și semantic există aproape identitate între cele două cuvinte; zer este lichidul care rezultă la facerea brînzei, iar zară cel care rămîne după extragerea untului. Zară este explicat prin alb. dhaljë „acru” (Densusianu, Rom., XXXIII, 84; Weigand, Jb., XVI, 230; cf. Rosetti, II, 24), dar această der. este extrem de dubioasă (Philippide, II, 742). Din rom. provin mag. zara (Edelspacher 24), săs. zer, rut. dzer (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 10), săs. zîre, și probabil ngr. τσίρρος.

zoroclie (-ii), s. f. – Jachetă, veston. Sb. *zaroklja, în loc de roklja „jachetă”. Cuvînt folosit în Munt. și Olt. Nu apare în dicționare, dar cf. Teleor.: se ștergea cu mîneca zorocliei, sau pop. Olt.: dar nici ea nu-mi place mie, că se poartă ’n zoroclie.