cuvînt (cuvinte), s. n. – 1. Termen, vorbă. – 2. Vorbit, taifas. – 3. (Înv.) Discurs. – 4. Verb, învățătură a religiei. – 5. (Înv.) Știre, veste, noutate. – 6. Proverb, zicală. – 7. Ordin, dispoziție. – 8. Făgăduință, promisiune, siguranță. – 9. (Înv.) Răspuns, lămurire. – 10. (Înv.) Dispută, controversă. – 11. Rațiune, motiv, cauză, pricină. – Mr. (cuvendă), istr. cuvint. Lat. conventum „reuniune” (Pușcariu 478; REW 2194; DAR; Philippide, II, 638; Densusianu, GS, II, 15). Cuvîntul există în celelalte limbi romanice cu un semantism foarte diferit; pentru sensul rom., cf. și alb. kuvënt „conversație”, ngr. ϰουβέντα „conversație” ca și ngr. ὁμιλία „reuniune” și „conversație”, sl. sŭborŭ „reuniune” și sb. zbor „conversație” etc. Această coincidență îi determină pe unii filologi să explice semantismul romanic printr-un fond comun balcanic, cf. Berneker 52 și Sanfeld 34. În rom. este cuvînt general folosit, și imaginea pe care o dă ALR, I, 28, asupra folosirii sale este extrem de deficientă. Der. cuvînta (istr. cuvîntu), vb. (a vorbi, a grăi, a spune; a sta la taifas, a conversa; a ține un discurs; a declara), pe care Pușcariu 480 și DAR îl consideră a proveni direct din lat. conventāre, cf. alb. kuvendoń, ngr. ϰουβεντιάζω; cuvîntător, adj. (care vorbește, care poate vorbi; rațional; chibzuit); necuvîntător, adj. (fără grai, care nu poate vorbi; fără rațiune, animalic); cuvîntăreț, adj. (înv., rațional, înzestrat cu rațiune); cuvîntătorie, s. f. (înv., elocință); cuvintelnic, s. n. (înv., dicționar, glosar); precuvîntare, s. f. (prefață), înv., formație literară pe baza sl. prĕdŭslovije (Candrea). Cf. binecuvîntare.