AC, ace, s. n. 1. Mică ustensilă de oțel, subțire, ascuțită și lustruită, prevăzută cu un orificiu prin care se trece un fir care servește la cusut. ◊ Expr. A avea (sau a găsi) ac de cojocul cuiva = a avea mijloace de a înfrâna sau de a pedepsi pe cineva. A călca (sau a umbla) ca pe ace = a merge încet, cu grijă. A scăpa ca prin urechile acului = a scăpa cu mare greutate. Nici cât un vârf de ac = extrem de mic, foarte puțin, aproape deloc. A căuta acul în carul cu fân = a se apuca de o muncă zadarnică. 2. (Cu determinări) Nume dat unor obiecte asemănătoare cu un ac (1), având diverse întrebuințări. Ac cu gămălie. Ac de siguranță. Ac de păr. ◊ Ac de mașină = ac pentru mașina de cusut. ♦ Ace de gheață = cristale de gheață, subțiri și ascuțite, care se formează iarna. 3. Indicator la unele instrumente de măsură sau în medicină. Ac magnetic. Acul busolei. ♦ Macaz. 4. (Biol.) Organ de apărare și de atac al unor animale, în formă de ghimpe sau de vârf ascuțit. ♦ Organ în formă de ac (1) sau de ghimpe care acoperă pielea unor animale, folosit pentru apărare. Acele ariciului. 5. Frunză îngustă, ascuțită, caracteristică coniferelor. 6. Compuse: acul-doamnei = plantă erbacee din familia umbeliferelor, cu flori albe și cu fructe terminate cu un cioc lung (Scandix pecten veneris); ac-de-mare = pește marin, lung și ascuțit, în formă de andrea, acoperit cu plăci osoase (Syngnathus rubescens) – Lat. acus.

A AJUNGE ajung 1. intranz. I. 1) A fi într-un anumit loc după parcurgerea unei distanțe; a sosi; a veni. ~ la serviciu. ~ la gară. ◊ A-i ~ cuiva cuțitul la os a nu mai putea răbda o stare de lucruri. ~ departe a obține multe succese în viață. ~ la mal (sau la liman) a atinge scopul dorit, înfruntând multe greutăți. 2) A atinge o limită în timp. ~ până la iarnă. ~ la bătrânețe. 3) A atinge un anumit nivel. Temperatura ajunge până la 300 sub zero. 4) A se răspândi, venind de departe; a parveni. 5) A fi în cantitate suficientă. Ajunge umezeală pentru grâne. 6) A începe să fie; a deveni. ~ actor. 7) depr. A obține pe căi necinstite o situație materială nemeritată; a se căpătui; a parveni. ◊ ~ de râsul lumii a se face de batjocură. ~ de pomină a-și face reputație proastă. ~ la sapă de lemn a sărăci complet. ~ pe drumuri a) a pierde orice sursă de existență; b) a rămâne fără adăpost; c) a rămâne orfan. ~ pe mâinile cuiva a ajunge la discreția cuiva. II. (împreună cu unele substantive precedate de prepoziția la formează locuțiuni verbale având sensul substantivului cu care se îmbină): ~ la concluzia a conchide. ~ la convingerea a se convinge. 2. tranz. 1) (ființe, mijloace de transport) A prinde venind din urmă. 2) (obiecte sau ființe situate sus departe) A reuși să atingă (întinzându-se). 3) fig. A aduce la același nivel; a egala. 4) A traduce în viață; a transforma în fapt. A-și ~ scopul. 5) fig. (despre sentimente, senzații, stări etc.) A cuprinde pe de-a întregul; a răzbi; a pătrunde. ◊ A-l ~ mintea (sau capul) a se pricepe. /<lat. adjungere

AN¹ adv. pop. Anul trecut. ◊ ~ vară, ~ iarnă etc. vara, iarna etc. trecută. ◊ Mai ~ cu câțiva ani în urmă. /<fr. annus

ANOTIMP ~uri n. Fiecare dintre cele patru diviziuni în care se împarte anul (primăvara, vara, toamna și iarna). /an + timp

APROVIZIONA vb. (pop.) a (se) chivernisi, (înv.) a (se) proviziona. (Se ~ pentru iarnă.)

ARCACI, arcaciuri, s. n. 1. Îngrăditură sau despărțitură pentru separat oile. 2. Îngrăditură făcută de pescari în apă pentru prinderea și păstrarea peștelui în bălți iarna. – Et. nec.

ASPRIME s. 1. v. asperitate. 2. v. severitate. 3. v. răutate. 4. greutate. (~ iernii.)

astă-iarnă adv.

AUTOPLUG s.n. Autovehicul pentru spălarea străzilor vara și dezăpezirea lor iarna. [< auto²- + plug].

ĂST, ASTĂ, ăști, aste, adj. dem. (antepus) (Pop. și fam.) Acest, această. ◊ Loc. adv. (De) astă dată = acum. Astă-noapte (sau iarnă, primăvară etc.) = în noaptea (sau iarna, primăvara etc.) imediat precedentă. [Gen.-dat. sg.: ăstui, astei și ăstei; gen.-dat. pl.: ăstor] – Lat. istum, ista.

BARBĂ s. 1. v. bărbie. (Are o ~ proeminentă.) 2. (BOT.) țeapă, (pop.) mustață. (~ de la spicele cerealelor.) 3. (BOT.) barba-boierului (Ajuga laxmanni) = avrămeasă, avrămească, (reg.) cârstănească, cristeneasă; barba-caprei (Tragopogon major) = (reg.) floare-de-câmp-galbenă, salată-de-iarnă, țâța-caprei; barba-caprei (Calocera viscosa) = (reg.) coada-șopârlei; barba-împăratului (Mirabilis jalapa) = (reg.) noptiță, norea; barba-popii (Spiraea aruncus) = (reg.) barba-țapului, coada-priculicilor, cornul-dracului, floarea-zmeului, goliciunea-fetii-pădurii, Mama-Pădurii; barba-ursului v. coada-calului.

BERNARDIN¹ ~i m. 1) Specie de câini de talie mare, de culoare albă cu pete roșcate, dresat pentru a descoperi drumeții rătăciți (iarna) în munți. 2) Câine din această specie. /<germ. Bernhardiner

BORA s. m. invar. Vânt puternic, uscat și rece, care bate iarna dinspre munte spre mare, mai ales pe coastele de nord-est ale Mării Adriatice și ale Mării Negre. – Din it., fr. bora.

BRĂBĂNOC s. (BOT.; Pyrola secunda) merișor, perișor, (reg.) verdeața-iernii.

BROTAC ~ci m. Broască mică, de culoare verde, care trăiește vara în iarba umedă din apropierea bălților, iar iarna în apă; buratic. /<lat. brotacus

BUNDĂ, bunde, s. f. 1. Haină lungă și largă de postav, îmblănită, purtată de bărbați; burcă¹; (reg.) blană mare făcută din piei de oaie, întrebuințată de țărani ca îmbrăcăminte de iarnă. 2. (Reg.) Pieptar (1). – Din magh. bunda.

BURATIC ~ci m. Broască mică, de culoare verde, care trăiește vara în iarba umedă din apropierea bălților, iar iarna în apă; brotac. * Verde ca ~cul (fruct) care este foarte verde și acru. /bură + brotac

CACOM¹ ~i m. înv. Mamifer carnivor de talie mică, având corp alungit și subțire, picioare scurte și blană fină, albă iarna și brună vara; hermină; helge. /<turc. kakim

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CAZULCĂ, cazulci, s. f. Unealtă pentru pescuitul peștilor răpitori în timpul iernii sub gheață. – Et. nec.

CĂCIULĂ s. 1. (Mold. și Bucov.) cușmă, (Transilv. și prin Munt.) șapcă. (Iarna poartă ~ pe cap.) 2. v. pălărie.

CĂDEA, cad, vb. II. I. Intranz. 1. A se deplasa de sus în jos datorită greutății, a se lăsa în jos; a pica. ♦ Fig. (Despre iarnă, ger, seară etc.) A se lăsa, a veni, a se apropia. ♦ (Despre ape de munte) A curge repede. 2. (Despre dinți, păr, fulgi, frunze etc.) A se desprinde din locul unde era fixat. 3. A se lăsa în jos continuând să fie prins; a atârna, a se pleca. 4. A se răsturna, a se prăvăli; a se dărâma, a se surpa. ◊ Expr. A cădea (bolnav) la pat = a se îmbolnăvi. A cădea în picioare = a ieși cu abilitate dintr-o situație grea. ♦ (Determinat prin „în genunchi”, „cu rugăminte” etc.) A se așeza în genunchi înaintea cuiva spre a-i cere iertare ori ajutor sau pentru a-i arăta supunere; a ruga pe cineva cu umilință sau cu stăruință. II. Intranz. Fig. 1. A pieri, a muri (în luptă). 2. (Despre orașe, poziții strategice etc.) A ajunge în mâna adversarului, a fi cucerit. 3. A avea un insucces, a nu reuși. A căzut la examen. 4. (Despre guverne, legi etc.) A-și înceta existența, a nu mai fi în vigoare. 5. A nimeri din întâmplare, pe neașteptate într-un loc sau într-o situație. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (cu) drag (sau la inimă) = a stârni dragostea cuiva, a-i deveni drag. ♦ A se arunca, a se năpusti asupra cuiva. 6. A intra în... (sau sub...), a fi cuprins de.... A căzut în extaz. ◊ Expr. A cădea pe gânduri = a deveni îngândurat. A-i cădea bine = a-i plăcea, a-i prii. A-i cădea rău = a nu-i conveni, a nu-i plăcea. 7. A se situa, a se afla. Satul cade pe malul Dunării. ♦ (La ghicitul în cărți) A se arăta, a se vedea, a reieși. 8. (În expr.) A cădea la învoială (sau de acord) = a ajunge la o înțelegere. III. Refl. unipers. A reveni cuiva, a se cuveni. Partea aceasta mi se cade mie. ♦ A ședea bine; a se potrivi. – Lat. cadere.

CĂLĂTOR, -OARE, călători, -oare, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care călătorește, care se află în călătorie. 2. Adj. (Despre popoare) Nomad. 3. Adj. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări mai calde; migrator. 4. Adj. Fig. Care trece repede; trecător, nestatornic. – Cale + suf. -ător.

CHICIURĂ f. Strat subțire din cristale de gheață care se formează iarna pe ramurile copacilor și pe obiecte; promoroacă. [G.-D. chiciurii; Sil. chi-ciu-] /<bulg. kițur

CHICIURĂ s. f. Cristale de gheață care se depun iarna pe crengi, pe sârme etc.; promoroacă. – Din bg. kičur.

CLACĂ s. 1. (IST.) boieresc, robotă. (Ca formă a rentei feudale, ~ din Țara Românească se numea în Moldova boieresc, iar în Transilvania robotă.) 2. șezătoare, (reg.) furcărie, (Transilv.) habă, habără, (prin Munt.) sideancă. (~ făcută la țară în serile de iarnă.)

COCOȘAR s. (ORNIT.; Turdus pilaris) (reg.) brebeneag, sturz de iarnă, sturz de munte, sturz mare.

COJOC, cojoace, s. n. 1. Obiect de îmbrăcăminte făcut din piele de oaie prelucrată cu mițe cu tot, care se poartă mai ales la țară ca palton (cu blana înăuntru). ◊ Expr. Iarnă cu șapte cojoace = iarnă foarte grea. A scutura (cuiva) cojocul sau a i se face (cuiva) pielea cojoc = a bate sau a fi bătut (zdravăn). A nu mai întreba (pe cineva) de ce-i e cojocul = a lua (pe cineva) repede, a nu-l mai lasa să se gândească. A-și teme (sau a-și păzi) cojocul = a fi precaut, a evita cu prudență riscurile. 2. Pătură de bumbac bine presată, obținută în filaturile de bumbac. [Var.: (reg.) cojoacă s. f.] – Din sl. kožuhŭ.

COJOC ~oace n. Haină țărănească de iarnă, lungă, făcută din piele de oaie cu mițele înăuntru. ◊ A-și teme ~ocul a nu întreprinde nimic riscant; a manifesta prudență. A-și întoarce ~ocul pe dos (sau pe partea cealaltă) a) a exprima păreri contrare celor de mai înainte; b) a trata pe cineva cu asprime (nu cu bunăvoința de altădată). A avea (sau a găsi) ac de ~ocul cuiva a dispune de mijloace sau a afla calea pentru a pune la punct pe cineva. /<sl. kožuhu

COLȚ, (I, II 4) colțuri, s. n. (II, III) colți, s. m. I. S. n. 1. Punct unde se întâlnesc muchiile unui obiect sau laturile unei figuri. ◊ Colțul gurii = fiecare dintre cele două extremități laterale ale gurii, unde se întâlnesc buzele. ♦ Fiecare dintre unghiurile formate de două străzi care se întâlnesc; locul format de fiecare dintre aceste unghiuri. ◊ Expr. Colț cu... = în unghiul format de străzile... 2. Porțiune dintr-un obiect sau dintr-un loc cuprinsă între extremitățile reunite ale laturilor lui. ♦ (În publicistică) Rubrică rezervată unei anumite specialități. ♦ Margine, extremitate. ◊ Colț de pâine = coltuc (1); p. gener. orice bucată de pâine (tăiată de la o margine). ♦ Porțiune dintr-o încăpere cuprinsă între extremitățile reunite ale pereților. ◊ Expr. A da din colț în colț = a recurge la tot felul de subterfugii pentru a ieși dintr-o încurcătură. A pune (un copil) la colț = a pedepsi un copil, așezându-l într-un ungher al camerei cu fața la perete. 3. Loc îndepărtat, retras, dosnic; refugiu, ascunziș. ◊ Expr. În (sau din) toate colțurile = în (sau din) toate părțile. II. S. m. 1. Dinte al animalelor (p. ext. și al oamenilor), în special caninul. ◊ Expr. A-și arăta colții = a manifesta o atitudine agresivă, aprigă. A (se) lua la colți = a (se) certa, a fi gata de încăierare. A avea colți (sau un colț) = a fi dârz; a fi obraznic. ♦ Fragment dintr-un dinte sau dintr-o măsea ruptă. 2. Fiecare dintre vârfurile lungi și ascuțite ale greblei, furcii sau ale altor instrumente asemănătoare. 3. Fiecare dintre cuiele de fier pe care le aplică cineva pe talpa încălțămintei de iarnă ca să nu alunece pe gheață; țintă. 4. Vârf ascuțit și proeminent de stâncă, de gheață etc. 5. Vârful plantelor, în special al ierbii, la începutul dezvoltării lor, când încolțesc. 6. Compus: colții-babei = plantă erbacee târâtoare cu frunze penate, cu flori galbene și cu fructe țepoase (Tribulus terrestris). III. S. m. 1. Fiecare dintre tăieturile de formă aproximativ triunghiulară făcute pe marginea unei stofe; dantelă împletită în această formă. 2. Șuviță de păr ondulată trasă pe frunte sau pe tâmple. – Din bg. kolec, scr. kolac.

COLȚ² ~i m. 1) Dinte cu vârf ascuțit, situat între dinții incisivi și măsele; dinte canin. ~i de morsă. ~i de elefant. ◊ A-și arăta ~ii a-și da pe față firea agresivă. A fi la ~i cu cineva a trăi rău cu cineva; a nu se putea înțelege. 2) Bucată rămasă dintr-un dinte rupt. 3) Fiecare dintre piesele în formă de cui ale unei unelte agricole; dinte. ~i de greblă. ~ de furcă. 4) Cui cu gămălia mare și crestată, care se aplică pe talpa încălțămintei de sport sau de iarnă pentru a împiedica alunecarea. 5) Vârful unei plante, mai ales al ierbii, când răsare din pământ. ◊ A da (sau a scoate, a prinde) ~i a încolți. 6) Proeminență cu vârf ascuțit. ~ de stâncă. 7) Fiecare dintre tăieturile triunghiulare făcute pe marginea unei stofe; zimț. 8): Floare-de-~ mică plantă erbacee, cu frunze albicioase, pufoase și ascuțite, care crește pe crestele stâncoase ale munților; floarea-doamnei; albumeală; edelvais. /<bulg. kolec, sb. kolac

CONSERVARE s. 1. păstrare. (~ legumelor pentru iarnă.) 2. v. păstrare.

CONTĂȘ ~e n. înv. 1) Haină lungă de iarnă, îmblănită cu piei scumpe, purtată în trecut de boieri. 2) Haină bărbătească scurtă, de obicei îmblănită, purtată în trecut de țărani. /<bulg. kontos, pol. kontusz

CRĂCIUN, crăciunuri, s. n. Sărbătoare creștină care celebrează, la 25 decembrie, nașterea lui Cristos. ♦ Moș Crăciun = personaj legendar despre care copiii mici cred că aduce daruri pentru pomul de iarnă. – Probabil lat. creatio, -onis „naștere”.

CRIPTOFITĂ, criptofite, s. f. (La pl.) Grup de plante erbacee perene care continuă să trăiască în timpul iernii datorită rădăcinilor adânc înfipte în pământ; (și la sg.) plantă din acest grup. – Din fr. cryptophyte.

CRIVĂȚ, s. n. Vânt puternic și rece care suflă iarna în Moldova și în Câmpia Dunării dinspre nord-est, aducând scăderi mari de temperatură; acvilon. ♦ (Înv. și reg.) Nord. – Din bg. krivec.

CRIVĂȚ n. Vânt rece, puternic, care suflă iarna dinspre nord-est. /<bulg. krivéc

CRIZANTEMĂ s. (BOT.; Chrysanthemum indicum) dumitriță, tufănică, (reg.) aurată, cătălină, mărgărită, roman, tătăișă, flori-de-iarnă (pl.), gura-paharului, romaniță-mare, rujă-de-toamnă, salomii-galbene (pl.).

CUMPLIT² ~tă (~ți, ~te) 1) pop. (despre oameni) Care este crud; nemilos; feroce. 2) (despre fenomene, acțiuni etc.) Care impresionează prin proporții, tărie, intensitate. Iarnă ~tă. Dor ~. /<lat. complere

A DA dau 1. tranz. I. 1) A pune în posesie. ~ un caiet. ~ o bomboană. ◊ ~ bună ziua (sau bună dimineața, bună seara) cuiva a saluta pe cineva. 2) A pune la dispoziție; a oferi. ~ locul său. ◊ ~ în judecată a deferi unei instanțe judecătorești. ~ la școală a trimite să învețe. A-i ~ Dumnezeu a-i hărăzi. A dat Dumnezeu! în sfârșit; în cele din urmă. ~ cărțile a împărți cărțile. ~ fata (după cineva) a căsători fata (cu cineva). 3) A aduce în dar; a dărui, a dona. 4) A ceda în schimbul a ceva. A dat un sac de cartofi pe unul de porumb. ◊ A-și ~ viața (pentru ceva sau pentru cineva) a se jertfi. 5) (o anumită vârstă) A considera ca fiind propriu. A-i ~ 20 de ani. ◊ ~ însemnătate a acorda atenție. A-și ~ părerea a-și expune punctul de vedere. 6) A oferi drept contravaloare (pentru mărfuri, munci sau servicii prestate etc.); a plăti; a achita. 7) (însărcinări, misiuni etc.) A pune (pe cineva) să îndeplinească. 8) A crea prin muncă; a produce. Uzina a dat multă producție. 9) A îndepărta, considerând inutil; a arunca. ~ la gunoi. ◊ ~ pe gât a înghiți. ~ (pe cineva sau ceva) dracului (sau la dracul) a renunța la cineva sau la ceva. ~ afară a) a alunga; b) a vomita. 10) A schimba dintr-un loc în altul. Dă scaunul lângă masă. 11) A întreprinde ca tentativă; a încerca. 12) A face să se producă; a pricinui; a căuza; a produce. Gripa a dat complicații la rinichi. 13) (chiote, strigăte etc.) A face să se audă. 14) (concerte, spectacole etc.) A organiza și a prezenta în fața publicului spectator. 15) A acoperi cu un strat gros sau vârtos; a unge. 16) A atinge brusc și cu putere; a lovi; a păli. ~ o palmă. II. (în îmbinări cu substantivele ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): ~ greș a greși. ~ ascultare a asculta. ~ o luptă a lupta. ~ foc a aprinde. ~ cu chirie a închiria. ~ (cu) împrumut a împrumuta. ~ răspuns a răspunde. ~ la tipar a tipări. ~ un sfat a sfătui. ~ dreptate a îndreptăți. ~ raportul a raporta. ~ vina a învinui. ~ crezare a crede. ~ în vileag (sau la lumină) a descoperi. ~ viață a naște. ~ la mână a înmâna. ~ pe față a demasca. 2. intranz. 1) A descărca o armă de foc. ~ cu tunul. 2) A aplica o lovitură. ~ cu pumnul. ~ cu biciul. 3) A face mișcări (repetate) conștiente (pentru a indica ceva, făcând un gest) sau reflexe. ~ din deget. ~ din cap. ◊ ~ (sau a strânge, a ridica) din umeri a face mișcarea de înălțare a umerilor ca semn al lipsei de informație, al încurcăturii sau al nepăsării. A(-și) ~ cu cotul (sau din cot) a (se) atinge cu cotul pentru a atrage atenția. 4) A se întinde până într-un anumit loc. Cărarea dă până în șosea. 5) A se opri, abătându-se din drum; a trece. Când ai să dai pe la mine? ◊ A-i ~ (sau a-i veni, a-i trece) cuiva prin gând (sau minte, cap) a-i veni o idee pe neașteptate. 6) A ajunge pe neașteptate (într-un loc); a cădea; a nimeri; a pica. ~ într-un șanț. A-i ~ lumina în ochi. ◊ ~ de dracul (sau de naiba) a o păți. 7) (despre uși, ferestre, încăperi etc.) A fi direcționat. 8) (despre nenorociri, necazuri etc.) A veni pe neașteptate, pe nepregătite; a surprinde. 9) A avea loc; a se produce. Au dat înghețurile. 10) (urmat, de obicei, de un substantiv precedat de prepoziția în) A fi pe cale (de); a începe; a porni; a prinde. ~ în clocot. ~ în floare. ◊ ~ în foc a curge afară din vas. 11) (despre stări, anotimpuri etc.) A se manifesta prin primele semne caracteristice; a începe; a porni. Dă iarna de acum. /<lat. dare

DERMATITĂ, dermatite, s. f. 1. Inflamație a pielii; (la pl.) nume generic dat unei grupe de maladii inflamatorii ale pielii; dermită. 2. Boală de piele periodică, la cabaline, ce se manifestă sub formă de răni care apar vara, se închid iarna și reapar, în același loc, la revenirea căldurilor. – Din fr. dermatite.

DESPRIMĂVĂRARE s. f. Faptul de a se desprimăvăra. ♦ Trecere de la iarnă la primăvară; început de primăvară. – V. desprimăvăra.

DESTROIENIT adj. deszăpezit. (Drum de iarnă ~.)

DESZĂPEZIT adj. destroienit. (Drum de iarnă ~.)

DISPARIȚIE s. 1. pieire, (fam. fig.) evaporare, volatilizare. (dispariția cuiva fără urmă.) 2. v. moarte. 3. (fig.) moarte. (dispariția vegetației în timpul iernii.) 4. cădere, suprimare, (înv.) supresiune. (dispariția vocalelor finale.) 5. v. încetare. 6. încetare, trecere. (dispariția durerii.)

DRIC ~uri n. 1) Corp al unui car sau al unei căruțe, fără loitre și roți. 2) Trăsură folosită la transportul mortului la cimitir; car mortuar; car funebru. ◊ A fi pe ~ a) a fi pe patul de moarte; b) a fi pe punctul de a eșua. 3) flg. Punct culminant al unui fenomen în desfașurare; toi. În ~ul iernii. /<ung. dërék

FLORI-DE-IARNĂ s. pl. v. crizantemă, dumitriță, tufănică.

FULG, fulgi, s. m. 1. Pană subțire, de mărime mijlocie, pe jumătate moale și mătăsoasă, care crește pe pântecele păsărilor și printre penele mai mari. ◊ Loc. adj. Ca fulgul = foarte ușor. ◊ Expr. A bate (pe cineva) de-i merg (sau să-i meargă) fulgii = a bate tare (pe cineva). Ca fulgul pe apă = la voia întâmplării. 2. Asociere de mici cristale de apă, care se formează iarna în atmosferă și care, căzând pe pământ, alcătuiesc zăpada. 3. (La pl.) Crăpături intermitente, grupate și fine, care se formează mai ales în lingourile sau în piesele de oțel aliat cu nichel și cu cromnichel. 4. (La pl.) Produs alimentar sub formă de foițe subțiri, obținut din boabe de ovăz alimentar decorticat, din porumb sau din cartofi tăiați fin. – Et. nec.

FULG ~gi m. 1) Pană de mărime medie, pe jumătate pufoasă și foarte moale. 2) Cristale albe de apă, care se formează iarna în atmosferă și care cad pe pământ, alcătuind zăpada. 3) Produs alimentar în formă de floricele sau plăci subțiri, obținut din boabe de cereale sau din legume. ~gi de porumb. /Orig. nec.

GEOFITĂ ~e f. Plantă care în timpul iernii își continuă viața numai prin organe subpământene (bulbi, tuberculi, rizomi). /<fr. géophytes

GER, geruri, s. n. Temperatură atmosferică foarte scăzută (specifică perioadei din toiul iernii); frig foarte mare. – Lat. gelu.

GERILĂ s. m. (În expr.) Moș Gerilă = personaj legendar despre care copiii mici cred că le aduce daruri pentru pomul de iarnă. – Din ger + suf. -ilă.

GEROS adj. friguros, rece, (înv. și pop.) mare. (O iarnă ~oasă.)

GERUIALĂ ~ieli f. 1) Timp cu ger; timp foarte friguros. 2) rar Strat subțire din cristale de gheață care se formează iarna pe ramurile copacilor și pe alte obiecte; chiciură; promoroacă. /a gerui + suf. ~eală

GERUIALĂ, geruieli, s. f. Frig mare (specific iernii). ♦ (Pop.; concr.) Promoroacă, chiciură. [Pr.: -ru-ia-] – Gerui + suf. -eală.

GHEATĂ s. 1. (astăzi rar) botină, (reg.) papuc, (Mold.) ciubotă, (Transilv. și Maram.) topancă. (Iarna purta ~te.) 2. v. bocanc.

GHEȚĂRIE, ghețării, s. f. Loc special amenajat în care se depozitează iarna blocuri de gheață naturală, pentru a fi folosite în cursul verii. ♦ Fig. Cameră, locuință extrem de friguroasă. – Gheață + suf. -ărie.

GHEȚĂRIE ~i f. Încăpere specială în care se depozitează iarna blocuri de gheață naturală, pentru a fi folosite în cursul verii. /gheață + suf. ~ărie

GHEȚUȘ, ghețușuri, s. n. Polei¹. ♦ Loc acoperit cu un strat de gheață alunecos, pe care se dau copiii iarna. – Gheață + suf. -uș.

GREU² grea (grei, grele) 1) (în opoziție cu ușor) Care cântărește mult; de greutate mare. * Artilerie grea artilerie înzestrată cu tunuri de mare calibru și de mare greutate. Industrie grea. v. INDUSTRIE. Categorie grea categorie de sportivi (luptători, boxeri, halterofili) cu cea mai mare greutate. Pas ~ pas hotărâtor. Cuvânt ~ cuvânt decisiv. Bani grei bani mulți. A avea mână grea, (a fi ~ la mână) a) a avea mână puternică; b) a face ceva fără îndemânare. 2) Care este încărcat (cu ceva). Livadă grea de rod. ◊ Nori grei nori întunecați, care aduc furtună. 3) (despre părți ale corpului) Care pare că apasă cu greutate, provocând o senzație neplăcută. A avea picioarele grele de oboseală. ◊ Somn ~ somn profund. A avea (sau a-i fi) inima grea a) a fi îndurerat; b) a se îngrijora. 4) pop. (despre femei) Care este gravidă; însărcinată. 5) (despre alimente) Care se asimilează îndelung și anevoios. 6) (despre miros) Care este neplăcut. 7) (despre aer) Care stă neîmprospătat de mult timp; stătut; închis. 8) (despre sentimente, suferințe etc.) Care este dificil de suportat; care apasă; apăsător. * Atmosferă grea a) atmosferă înăbușitoare (care prevestește ploaie); b) atmosferă, stare de spirit apăsătoare, datorită grijilor, neînțelegerilor. 9) Care cere mari eforturi; dificil. Însărcinare grea. Problemă grea. ◊ A fi ~ de (sau la) cap v. CAP. Viață grea viață plină de lipsuri. 10) (despre boli, răni etc.) Care prezintă un pericol; periculos. 11) Care se caracterizează printr-un moment de criză; critic. Situație grea. Vremuri grele. ◊ Iarnă grea iarnă lungă și geroasă. 12) (despre insulte, pedepse etc.) Care poate avea consecințe serioase. /<lat. grevis

HAC², hacuri, s. n. (Reg.) Un fel de cui de fier care se bate iarna pe talpa încălțămintei sau la potcoavele cailor, ca să nu alunece. – Din ucr. hak.

HAINĂ ~e f. 1) Obiect de îmbrăcăminte; strai. ~ de iarnă. ◊ ~ nupțială (sau de nuntă) înfățișare deosebită pe care o capătă masculii unor vertebrate în perioada împerecherii. 2) Piesă vestimentară bărbătească purtată peste cămașă; veston. [G.-D. hainei] /<bulg. halina, sb. háljina

HELGE ~i f. pop. Mamifer carnivor de talie mică având corpul alungit și subțire, picioare scurte și blană brună vara și albă iarna; hermină. /<ung. hölgy

HERMINĂ ~e f. 1) Mamifer carnivor de talie mică, având corpul alungit și subțire, picioare scurte și blană brună vara și albă iarna. 2) Blană a acestui animal. 3) Haină confecționată din această blană. /<fr. hermine

HERMINĂ, hermine, s. f. Animal carnivor asemănător cu nevăstuica, având blana cafenie vara, albă, fină și lucioasă iarna; hermelină, cacom, helge (Mustela erminea). ♦ Blana prelucrată sau haina făcută din blana acestui animal. – Din fr. hermine.

A HIBERNA pers. 3 ~ează intranz. (despre unele animale) A petrece iarna într-o stare latentă, asemănătoare cu somnul. /<fr. hiberner, lat. hibernare

HIBERNA, hibernez, vb. I. Intranz. (Despre unele animale; adesea fig.) A petrece iarna în hibernare. – Din fr. hiberner, lat. hibernare.

HIBERNACUL, hibernaculi, s. m. (Bot.) Mugure metamorfozat și caduc, care constituie partea de rezistență în timpul iernii a unor plante acvatice. – Din fr. hibernacle.

HIBERNAL ~ă (~i, ~e) Care are loc în timpul iernii; de iarnă. Somn ~. /<fr. hibernal

HIBERNAL, -Ă, hibernali, -e, adj. (Rar) De iarnă. – Din fr. hibernal, lat. hibernalis.

HIBERNARE, hibernări, s. f. Acțiunea de a hiberna și rezultatul ei; stare de amorțeală, de viață latentă (asemănătoare cu somnul), în care petrec unele animale iarna, când metabolismul este încetinit și temperatura corpului scăzută; hibernație. ◊ Hibernare artificială = hibernoterapie. – V. hiberna.

HORBOTĂ ~e f. 1) Împletitură sau țesătură fină, ușoară din fire subțiri cu modele variate, folosită ca garnitură la obiectele de îmbrăcăminte sau la alte obiecte din produse textile (rufe, perdele etc.); dantelă. 2) la pl. Varietăți ale unei astfel de împletituri sau țesături. 3) Înveliș de promoroacă ce îmbracă copacii iarna. /<pol. forbot

Iarna ≠ vara

IARNA adv. În timpul iernii; pe timp de iarnă. /<lat. hibernum

IARNĂ ierni f. Anotimpul cel mai friguros al anului care urmează după toamnă și cuprinde lunile decembrie, ianuarie și februarie^[1]. ◊ Astă-~ iarna trecută. La ~ în timpul iernii viitoare. De ~ a) necesar pentru iarnă; b) care are loc în acest anotimp. De cu ~ încă din timpul iernii. Iarna n-o mănâncă lupii iarna nu trece fără geruri și viscole. [G.-D. iernii] /<lat. hibernum

iarnă s. f., g.-d. art. iernii; pl. ierni

IARNĂ s. sezonul alb.

IARNĂ, ierni, s. f. 1. Anotimpul cel mai friguros, care urmează după toamnă și precedă primăvara, cuprins între solstițiul de la 22 decembrie și echinocțiul de la 21 martie. ◊ Loc. adj. De iarnă = necesar în timpul iernii; care se face iarna. ◊ Loc. adv. De cu iarnă = fiind încă iarnă. ♦ (Adverbial; în forma iarna) În timpul iernii. 2. Fig. An. – Lat. hiberna [tempora].

A IERNA ~ez 1. intranz. A petrece timpul de iarnă (undeva); a trăi iarna (într-un loc). 2. tranz. (vite, oi) A adăposti și hrăni în timpul iernii. /<lat. hibernare

IERNA, iernez, vb. I. Intranz. A-și petrece iarna undeva. ♦ Tranz. A adăposti și a hrăni vitele în timpul iernii. – Lat. hibernare sau din iarnă.

IERNATIC² ~ce n. 1) Loc unde se poate sta la adăpost pe timp de iarnă. 2) Hrană pregătită pentru vite în timpul iernii. / iarnă + suf. ~atic

IERNATIC¹ ~că (~ci, ~ce) Care este caracteristic pentru iarnă; de iarnă. Păsări ~ce. /iarnă + suf. ~atic

IERNATIC, -Ă, iernatici, -ce, adj., s. n. 1. Adj. (Ca) de iarnă, caracteristic iernii. 2. S. n. (Pop.) Iernat. ♦ (Concr.) Adăpost pentru oi în timpul iernii. 3. S. n. (Pop.) Hrană, nutreț pentru animale în timpul iernii. 4. S. n. Loc de adăpost pentru nave în timpul iernii. – Iarnă + suf. -atic.

IERNĂTOR ~oare n. Bazin special în care se țin pe timp de iarnă peștii scoși din heleșteie. / a ierna + suf. ~tor

IGNAT m. pop. Denumire dată zilei de douăzeci decembrie, când la țară se taie porcii (în vederea petrecerii sărbătorilor de iarnă). ◊ Porcul nu se îngrașă la ~ nu se poate realiza un lucru important în ultimul moment. /<sl. Ignatije

IGNAT s. m. (Pop.) Nume dat zilei de 20 decembrie, în care țăranii obișnuiesc să-și taie porcii îngrășați în vederea sărbătorilor de iarnă. ◊ Expr. Nu se îngrașă porcul la ignat = nu se poate face un lucru serios în ultimul moment. – Din sl. Ignatije.

IROD irozi m. 1) la pl. Dramă populară, care se joacă la sărbătorile de iarnă de către tineri costumați; vicleim. 2) Persoană costumată, care umblă pe la case, interpretând această dramă. 3) fig. Persoană ridicolă (și prefăcută); comediant; paiață. /<sl. irodu

ÎNVIA, învii, vb. I. Intranz. și tranz. 1. A reveni sau a readuce la viață. ♦ Fig. A reveni sau a face să revină în minte, a (se) trezi în amintire. ♦ Intranz. (Despre vegetație) A renaște după sfârșitul iernii, a începe să se dezvolte din nou. 2. Fig. A da sau a căpăta putere, vlagă, a (se) umple de viață; a (se) înviora, a (se) anima. [Pr.: -vi-a. – Prez. ind. și: înviez] – În + viu.

LEBĂDĂ s. 1. (ORNIT.) lebădă cântătoare (Cygnus cygnus) v. lebădă de iarnă; lebădă de iarnă (Cygnus cygnus) = lebădă cântătoare; lebădă de vară (Cygnus olor) v. cucovă. 2. (ASTRON.; art.) (reg.) cobilița (art.), coromâsla (art.), crucea (art.), fata-mare.

LUNG¹ ~gă (~gi) 1) Care are o întindere mare de la un capăt la altul; întins mult în lungime. Drum ~. ◊ A avea mână ~gă (a fi ~ la mână) a avea obiceiul să fure. A fi ~ în (sau de) limbă, a avea limbă ~gă) a avea obiceiul să vorbească mult și să spună ceea ce nu trebuie; a fi limbut. 2) (despre oameni) Înalt de statură. ◊ A se întinde (sau a cădea) cât este de ~ a cădea jos, lungindu-se. 3) (despre mâncăruri) Care conține prea multă apă; apos. * Zeamă ~gă a) fiertură apoasă, inconsistentă și fără gust; b) vorbărie; trăncăneală. 4) (despre procese desfășurate în timp) Care durează mult; care se scurge greu; îndelungat. Iarnă ~gă. /<lat. longus

LUP ~i m. Mamifer carnivor, asemănător câinelui, care are blană sură, cap mare cu bot ascuțit, gât gros și coadă stufoasă. * ~ în piele de oaie om rău și nesincer. Vorbești de ~ și ~ul la ușă se zice când vorbești despre cineva și acesta tocmai atunci apare. A da oile în paza ~ului a lăsa pe cineva sau ceva la dispoziția răuvoitorilor. ~ul își schimbă părul, dar năravul ba deprinderile rele nu se uită (ușor). ~ bătrân om hâtru și cu experiență bogată. A scăpa ca din gura ~ului a scăpa cu greu dintr-o mare primejdie. A mânca ca un ~ a mânca mult și cu lăcomie. Foame de ~ foame mare. A se duce ca pe gură de ~ a dispărea repede și fără urme. Și ~ul sătul și oaia întreagă se spune când se face dreptate ambelor părți aflate în conflict. Iarna n-au mâncat-o ~ii iarna încă nu s-a sfârșit. 2): ~ul-bălții știucă. ~-de-mare a) pește marin cu dinți puternici; b) specie de focă; c) marinar experimentat. ~ul-vrăbiilor pasăre răpitoare cu spinarea cenușie, cu aripile și coada neagră. ~ marsupial mamifer carnivor, de talia unui câine, cu blană cenușie și cu dungi pe spate. 3) art. Constelație din emisfera sudică. /<lat. lupus

LUP, lupi, s. m. 1. Mamifer carnivor din familia canidelor, cu corpul de circa 150 cm lungime, acoperit cu blană sură, cu gâtul gros, cu capul mare, cu botul și urechile ascuțite și cu coada stufoasă (Canis lupus). ◊ Expr. Lup îmbrăcat în piele de oaie sau lup în pielea oii, se spune despre un om șiret, rău și prefăcut. A intrat lupu-n coșar = păzește-te de hoț. Vorbești de lup și lupul la ușă = vorbești despre cineva și acesta tocmai sosește. A da oile în paza lupului = a lăsa pe cineva la discreția dușmanilor. A avea urechi de lup = a auzi bine. A închide lupul în stână = a-și aduce singur dușmani în casă sau în preajmă. A trăi ca lupul în pădure = a trăi la largul său. A înghiți (sau a mânca) ca (sau cât) lupul = a înghiți sau a mânca mult și cu lăcomie. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea cu repeziciune. A se arunca în gura lupului = a se expune primejdiilor. A scăpa (ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o situație foarte grea. A scoate (sau a trage) ca din gura lupului = a salva un lucru aproape pierdut. Foame de lup = foame mare. ♦ Fig. Om hrăpăreț și crud. 2. Compuse: lupul-bălții = (Iht.) știucă; lup-de-mare = a) numele unei specii de focă; fig. marinar experimentat, încercat; b) specie de pasăre acvatică de mărimea unui uliu, de culoare brun-întunecat, cu partea ventrală albă în timpul iernii, care cuibărește în ținuturile nordice (Stercorarius pomarinus); c) (Iht.) lavrac; d) pește teleostean marin lung de circa 1 m, cu dinți puternici (Anarchichas lupus); lupul-vrăbiilor = pasăre cu spinarea cenușie, cu aripile și cu coada negre; sfrâncioc (Lanius excubitor); lupul-albinelor = gândăcel carnivor, frumos colorat cu negru, negru-albăstrui și roșu, care trăiește pe flori (Trichodes apiarius). 3. Buștean susținut de o capră deasupra jilipului, folosit ca frână pentru reducerea vitezei lemnelor. 4. (Text.; în sintagmele) Lup amestecător = mașină de destrămat și de amestecat materia primă, care formează amestecul de fibre în filaturile de lână și de vigonia. Lup bătător = mașină de lucru folosită în filaturile de bumbac, care execută destrămarea și curățarea de impurități a bumbacului desfoiat în prealabil. Lup destrămător = mașină de lucru folosită în filaturile de lână și de vigonia pentru destrămarea firelor și a țesăturilor, în vederea recuperării fibrelor și a reintroducerii lor în amestec. – Lat. lupus.

MANGAL, (2) mangaluri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Cărbune ușor, sfărâmicios, obținut prin arderea incompletă a lemnelor în cuptoare speciale sau prin stingerea forțată a jeraticului. 2. Vas metalic în care se aprind cărbuni și care servește iarna pentru încălzit celor care se află în aer liber. ◊ Expr. A târnosi mangalul = a pierde vremea în zadar. [Pl. și (2, rar) mangale] – Din tc. mangal.

MARCESCENT, -Ă, marcescenți, -te, adj. (Bot.; despre frunze) Care se usucă, dar rămâne pe arbori în timpul iernii. – Din fr. marcescent.

MARTIN-DE-IARNĂ s. v. martin-mare, pescar-de-mare, pescar-mare.

MĂTĂSAR, -Ă, mătăsari, -e, s. m., adj. 1. S. m. (Înv.) Persoană care lucra sau vindea mătase (1). 2. S. m. Pasăre din nordul Europei (care petrece iarna la noi), de culoare sură-roșietică, cu aripile și gâtul negre cu pete roșii și cu un moț de pene în creștetul capului (Bombycilla garrulus). 3. Adj. (Reg.) Care produce mătase (1). – Mătase + suf. -ar.

MĂZĂRICHE s. f. I. Nume dat mai multor specii de plante furajere din familia leguminoaselor: a) plantă agățătoare cu frunze perechi, terminate cu un cârcel, și cu flori roșii, galbene sau violete (Vicia dumetorum); b) plantă cu flori de culoare violet-deschis, cu frunze terminate printr-un vârf țepos (Vicia lathyroides); c) borceag; d) plantă cu tulpina înaltă acoperită cu perișori și cu flori de culoare violetă (Vicia villosa); e) plantă cu frunzele compuse și cu florile de culoare albă (Vicia pannonica); f) bob¹. ◊ Compus: măzăriche-neagră sau măzărichea-cucului = orăstică. II. Precipitație atmosferică sub formă de bobițe de zăpadă sau de gheață, care cade în timpul iernii. III. (Med.) Cisticercoză. [Var.: (reg.) măzeriche s. f.] – Din mazăre.

MEDITERANEAN, -Ă, mediteraneeni, -e, adj. Care aparține Mării Mediterane sau regiunilor situate în vecinătatea ei, privitor la Marea Mediterană sau la regiunile din jurul ei. ♦ Climă mediteraneană = climă temperată, cu ierni calde, caracteristică pentru regiunile din jurul Mării Mediterane. [Pr.: -ne-an] – Din fr. méditerranéen.

MERIȘOR s. (BOT.) 1. (Vaccinium vitis-idaea) smirdar, coacăz-de-munte, (reg.) coacăză, cocăzar. 2. (Pyrola secunda) brăbănoc, perișor, (reg.) verdeața-iernii.

MIEZ, miezuri, s. n. 1. Parte interioară (moale) a unui fruct, a pâinii etc.; inimă (IV 3). ♦ Partea cea mai dinăuntru, centrală a unui lucru, a unui spațiu etc.; interior; spec. partea din interior, comestibilă, a unei nuci. ♦ Expr. A hrăni (sau a crește pe cineva) cu miez de nucă = a ține pe cineva în huzur; a răsfăța. ♦ (Tehn.) Parte a unei forme de turnătorie, așezată în interiorul acesteia, cu ajutorul căreia se obțin goluri sau scobituri într-o piesă turnată. ♦ Piesă de fier masiv, de oțel sau formată din lame de oțel decupate, care se introduce în interiorul unor aparate electrice. 2. Fig., Partea esențială, fondul unei probleme; semnificație, tâlc. ◊ Loc. adj. Cu miez = cu tâlc, substanțial. 3. (În sintagmele) Miezul nopții sau miez de noapte = a) ora 12 noaptea; b) perioadă din jurul orei 24; toiul nopții. Miezul zilei = a) ora 12 ziua, amiază; b) perioadă din jurul orei 12 ziua, toiul zilei. Miezul verii (sau iernii) = perioada de mijloc a verii (sau a iernii). – Din lat. medius.

MINDIR, mindire, s. n. (Reg.) 1. Saltea umplută cu paie. 2. Plapumă; cuvertură. 3. Haină scurtă de iarnă, în portul popular, cu mâneci, vătuită și trasă la mașină. – Din tc. minder.

MISTRAL n. Vânt puternic care bate iarna, în Franța, de-a lungul văii Ronului, fiind provocat de depresiunile atmosferice din Marea Mediterană. /<fr. mistral

MIȘINĂ, mișine, s. f. 1. (Reg.) Grămadă de cereale, de alimente etc. adunate ca provizie; strânsură; mulțime de bunuri, bogăție, avere. 2. (Reg.) Gaură în pământ sau mușuroi în care își depozitează unele animale hrana pentru iarnă; p. ext. vizuină, cuib; totalitatea animalelor dintr-o vizuină. 3. (Reg.) Mulțime, adunătură (de ființe). 4. Mică scobitură pe suprafața dinților (molari ai) calului și ai altor animale erbivore, care dispare cu vârsta prin roadere și după care se recunoaște vârsta animalului. [Pl. și: mișini. – Var.: mișună s. f.] – Cf. rus. mâșina.

MIȘINĂ ~e f. 1) înv. Gaură în pământ sau în mușuroi în care unele animale își adună hrana pentru iarnă. 2) Mică adâncitură în dinții cailor și ai altor animale, după care se determină vârsta acestora. /cf. rus. mâșina

MOALE¹ moi adj. 1) Care își modifică ușor forma la apăsare; care permite afundarea obiectului ce apasă. Pâine ~. Pământ ~. 2) Care este puțin rezistent; lipsit de duritate. Metal ~. Lemn ~. Piatră ~. 3) Care nu este consistent. * Ou ~ ou care, fiind fiert puțin, și-a păstrat gălbenușul necoagulat complet. 4) (despre fructe) Care conține mult suc; zemos. 5) Care produce o senzație plăcută la pipăit. Păr ~. Piele ~. ◊ Apă ~ apă care conține puține săruri. Vin ~ vin plăcut la gust și fără tărie. A nu-i fi cuiva ~ a nu se simți bine; a avea neplăceri. 6) (despre sunete, voce etc.) Care este plăcut auzului; catifelat. * Consoană ~ consoană palatalizată. 7) (despre culori) Care se caracterizează prin intensitate scăzută; care nu este țipător; palid. 8) (despre lumină) Care este plăcut văzului; care nu lucește. 9) (despre iarnă) Care este fără friguri mari; blândă. 10) (despre mers, pași etc.) Care aproape că nu este simțit. * A o lăsa mai ~ a înceta de a mai pretinde ceva în mod insistent; a se tempera; a face concesii. 11) (despre oameni) Care este lipsit de vigoare, de energie; slab de caracter; debil. /<lat. mollis, ~e

MOINĂ, moine, s. f. 1. Timp mai călduros și umed, care urmează iarna după o perioadă de îngheț; p. gener. timp umed și cețos; moloșag. 2. Teren agricol lăsat necultivat unul sau mai mulți ani (pentru a-și spori proprietățile productive). ♦ (Pop.) Ogor. – Cf. moale.

MOINĂ f. Vreme umedă și relativ călduroasă, care se stabilește iarna după perioada înghețurilor; timp moale. 2) Teren agricol lăsat necultivat pentru a-i spori productivitatea. [G.-D. moinei; Sil. moi-] /cf. moale

MOINOS, -OASĂ, moinoși, -oase, adj. (Despre timpul iernii) Umed și relativ călduros. – Moină + suf. -os.

MOLOȘAG ~gă (~gi, ~ge) reg. 1) (despre timp) Care este călduros și umed (de obicei iarna, după îngheț). 2) (despre persoane) Care este lipsit de energie și voință. /moale + suf. ~oșag

MOȘ, moși, s. m. I. 1. Bărbat (mai) în vârstă; unchiaș, moșneag; p. restr. apelativ cu care cineva mai tânăr se adresează unui bărbat mai în vârstă. ◊ Moș Martin sau (rar) moș Ursilă = ursul. ◊ Expr. A-i veni moș Ene pe la gene = a i se face somn, a începe să moțăie. 2. (Înv. și reg.) Bunic; (mai ales la pl.) ascendent (mai îndepărtat), înaintaș, strămoș. ◊ Expr. De când cu moș Adam = din vremurile de demult. Din (sau de la) moși-strămoși = moștenit de la strămoși, păstrat din generație în generație; de demult, din vremuri străvechi. A spune (sau a înșira, a îndruga) moși pe groși (sau moși păroși) = a îndruga nimicuri, a spune vorbe fără temei, minciuni, a povesti lucruri fanteziste. La moșii cei verzi = niciodată, la paștile cailor. De când cu moșii verzi (sau roșii) = de foarte multă vreme. ♦ (Reg.) Unchi. 3. Personaj mascat, reprezentând un bătrân, care însoțește brezaia sau care apare în diferite creații dramatice populare; moșneag. 4. (Pop.; la pl.; de obicei art.) Ființe imaginare despre care se crede că ar alunga iarna; fiecare dintre cele nouă zile din luna martie care urmează după zilele babelor. 5. (La pl.; în tradițiile populare) Nume dat mai multor sărbători religioase în care se fac slujbe și pomeni pentru morți. ♦ Bâlci tradițional organizat în sâmbăta dinaintea Rusaliilor; p. ext. târg care se ține în diverse localități și unde, pe un anumit loc, sunt amenajate și organizate o serie de distracții publice. ◊ Expr. A se strânge (sau a se aduna) lumea ca la moși = a se aduna lume multă pentru a vedea ceva neobișnuit. II. Partea cu cârlig a unei copci. ♦ Disc al unei capse, care se îmbucă în celălalt disc. – Din moașă (derivat regresiv).

MUSON ~i m. Vânt tropical care bate iarna dinspre continent spre ocean, iar vara dinspre ocean spre continent. /<fr. mousson

MUSON, musoni, s. m. Vânt periodic stabil, caracteristic pentru părțile sudice ale Asiei, care bate șase luni dinspre continent spre ocean (iarna) și șase luni dinspre ocean spre continent (vara). – Din fr. mousson.

NEVĂSTUICĂ, nevăstuici, s. f. 1. (Reg.) Nevestică. 2. Mic animal mamifer carnivor, cu corpul lung, suplu și subțire, acoperit cu blană moale, deasă, roșcată vara și albicioasă iarna, cu picioarele scurte și cu botul ascuțit (Mustela nivalis). – Nevastă + suf. -uică.

NEVĂSTUICĂ ~ci f. Mamifer de pradă, de talie mică, asemănător cu hermina, având corpul alungit și mlădios, picioare scurte, blană moale, roșcată vara și albicioasă iarna. /nevastă + suf. ~uică

PALTON ~oane n. Haină groasă și lungă, căptușită, care se poartă, mai ales iarna, peste celelalte obiecte de îmbrăcăminte. /<fr. paletot

PALTON, paltoane, s. n. Haină de iarnă (lungă până sub genunchi), făcută din stofă groasă și căptușită, care se poartă peste celelalte obiecte de îmbrăcăminte. – Din fr. paletot.

PASĂRE păsări f. Animal vertebrat ovipar, având corpul acoperit cu pene, aripi adaptate, de obicei, pentru zbor, și un cioc în partea anterioară a capului. ~ domestică. ~ de pădure. ~ migratoare. ◊ ~ călătoare pasăre care pleacă iarna în țările calde. ~-muscă pasăre tropicală de talie foarte mică, cu cioc lung, subțire, cu penaj viu colorat, strălucitor, care poate zbura foarte iute; colibri. ~-liră pasăre australiană cu coada în formă de liră (la bărbătuși). ~ea-paradisului v. PARADIS. ~ măiastră pasăre înzestrată în credințele populare cu puteri supranaturale; pasăre năzdrăvană. [G.-D. păsării] /<lat. passer

PASĂRE s. (ORNIT.) 1. zburătoare. 2. orătanie, (reg.) cobaie, cojbăliță, galiță, gujălie, oară. (Crește păsări pe lângă casă.) 3. pasăre de pradă = pasăre răpitoare; pasăre răpitoare = pasăre de pradă. 4. pasărea-furtunii v. furtunar; pasărea-muscă v. colibri; pasărea-omătului (Plectrophenax nivalis) = (reg.) presură-de-iarnă, presură-de-omăt; pasărea-paradisului (Paradisea apoda) = (reg.) pasărea-raiului.

PĂNUȘER, pănușere, s. n. (Reg.) Locul unde se păstrează, în timpul iernii, pănușile uscate. – Pănușă + suf. -ar.

PÂRTIE ~i f. 1) Cărare făcută în zăpadă (prin bătătorire). 2) Fâșie de teren special amenajată prin zăpadă pentru practicarea unor probe sportive de iarnă. [G.-D. pârtiei; Sil. -ti-e] /<sl. prutu, sb. prt, prtina

PÂRTIE, pârtii, s. f. 1. Cărare sau drum făcut prin zăpadă. ◊ (Sport) Culoar amenajat (și marcat) prin zăpadă, în vederea practicării unor sporturi de iarnă (bob, schi etc.). 2. (Pop.) Drum deschis prin semănătură, printr-un desiș de pădure etc.; cărare. [Var.: pârte s. f.] – Din sl. prŭtŭ, scr. prt, prtina.

PÂSLĂ ~e f. 1) Produs textil compact, obținut prin baterea în piuă a lânii sau a părului netors al unor animale, având diferite întrebuințări (la fabricarea pălăriilor, a încălțămintei călduroase, ca material izolant etc.). 2) Obiect de încălțăminte călduroasă (de iarnă) în formă de cizmă, confecționat din acest produs. /cf. sl. plusti

PERDEA ~ele f. 1) Bucată de țesătură care se atârnă la ferestre (uneori la uși, la paturi etc.) în scop decorativ sau pentru a ascunde ceva vederii. ◊ A avea ~ la ochi a) a nu observa; b) a nu înțelege ceva. A pune cuiva ~ (sau ~ele) la ochi a împiedica pe cineva să înțeleagă corect lucrurile. A-i lua cuiva ~eaua de pe ochi a face pe cineva să înțeleagă lucrurile așa cum se prezintă ele în realitate. Cu ~ a) în mod indirect; b) cuviincios. Fără ~ a) în mod direct; b) necuviincios; obscen. 2) Fâșie continuă de vegetație (arbori, tufari) menită să protejeze culturile agricole sau drumurile. 3) fig. Factor ce împiedică vederea. ~ de ceață. ~ de fum. 4) pop. Boală de ochi care se manifestă prin opacifierea cristalinului; cataractă. 5) Adăpost de iarnă pentru oi. [Art. perdeaua; G.-D. perdelei] /<turc. perde

PERDEA, perdele, s. f. 1. Obiect confecționat dintr-un material textil care se atârnă la ferestre și la uși pentru a împiedica pătrunderea luminii, pentru a opri vederea din afară, în scop decorativ etc. ◊ Loc. adj. și adv. Cu perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) în mod discret, indirect, pe ocolite. Fără perdea = (care este exprimat, spus, făcut etc.) pe față, fără înconjur, în mod necuviincios, trivial. ◊ Expr. A avea perdea la ochi = a nu pricepe un lucru. A(-i) pune (cuiva) perdea (sau perdele) la ochi = a împiedica (pe cineva) să vadă lucrurile așa cum sunt; a înșela (pe cineva). A-i lua (cuiva) perdeaua de pe ochi = a face (pe cineva) să înțeleagă, să vadă clar. ♦ Obiect confecționat din șiraguri lungi și dese de mărgele atârnate în deschizătura unei intrări, în loc de ușă. ♦ Spec. (Înv.) Draperia de la ușa de intrare în camera domnitorului sau a vizirului; p. ext. intrare; anticameră. ♦ Spec. (Înv.) Cortină. ♦ P. anal. Ceea ce acoperă vederea ca o perdea (1); fig. ceea ce împiedică înțelegerea unui lucru. 2. Șir de arbori sădiți în linie dreaptă, de obicei cu scopul de a proteja culturile (împotriva vântului); p. ext. fâșie de pădure. 3. (Pop.) Adăpost (de iarnă) pentru oi. ♦ Adăpost (de trestie) făcut în jurul răsadnițelor timpurii din grădinile de zarzavat. 4. (Med.; pop.) Cataractă; leucom. – Din tc. perde.

PERIȘOR s. (BOT.) 1. (Pyrola secunda) brăbănoc, merișor, (reg.) verdeața-iernii. 2. (Elymus asper) (rar) limă, (reg.) secăriță, iarba-părului.

PERSISTENT, -Ă, persistenți, -te, adj. Care rămâne (multă vreme) neschimbat, care continuă să existe sau să dureze (multă vreme); care se menține fără să slăbească în intensitate. ◊ (Bot.) Frunze persistente = frunze care rămân verzi în timpul uneia sau mai multor ierni. – Din fr. persistant.

PERSISTENT ~tă (~ți, ~te) Care persistă; care durează un timp îndelungat; peren; dăinuitor. ◊ Frunze ~te frunze care se mențin verzi pe arbori și în timpul iernii. /<fr. persistant, germ. Persistenz

PESCAR s. I. (reg.) păscălar, pescaș, (înv.) măjar. (E ~ de profesie.) II. (ORNIT.) 1. v. martin. 2. (Larus argentatus) pescăruș. 3. (Larus canus) petrel. 4. (Larus minutus) (reg.) carabaș. 5. pescar-de-mare (Larus) = martin-mare, pescar-mare, (reg.) carabaș-de-mare, martin-de-iarnă; pescar-mare v. martin-mare. pescar râzător v. martin. 6. (Sterna sandvicensis) chiră, chirighiță, pescăruș, rândunea-maritimă-mică. 7. v. pescăruș.

PILOTĂ s. (reg.) perinoi, pernă, (Transilv. și Ban.) dricală. (Iarna se învelește cu ~.)

PLAPUMĂ s. (reg.) iorgan, (Mold. și Bucov.) ogheal. (Iarna se învelește cu ~.)

POAMĂ¹ ~e f. 1) Rod comestibil al unor pomi; fruct. 2) la sing. reg. Fruct în formă de ciorchine al viței de vie; struguri. 3) la pl. Fructe preparate pentru iarnă (tăiate și uscate). 4) fig. Persoană viciată din punct de vedere moral. /<lat. poma

POAMĂ, poame, s. f. 1. Rodul comestibil al arborilor fructiferi; p. gener. fruct. ◊ Expr. Poamă acră = persoană urâcioasă, cicălitoare, rea. ♦ Fruct fals cu endocarpul membranos și mezocarpul cărnos, provenit din dezvoltarea și modificarea receptaculului florii. 2. (La pl.) Fructe tăiate felii, uscate la soare sau în cuptoare (speciale) pentru a fi păstrate pentru iarnă. 3. (Reg.; la sg. cu sens colectiv) Struguri. ♦ Stafidă. ♦ Viță de vie. ♦ (La pl.) Coacăz. 4. Fig. Persoană lipsită de seriozitate și de caracter; om de nimic, ticălos, derbedeu. ♦ Femeie imorală, ușuratică, stricată. 5. Compuse: (Bot.; reg.) poama-cânelui = a) verigar; b) barba-caprei; poame-de-runc = zmeur; poama-vulpii = a) dalac; b) remf; poama-momiței = vuietoare; poamele-mâței = arăriel; poame-de-pământ = cartof. – Lat. poma.

POLAR, -Ă, polari, -e, adj., s. f. 1. Adj. Privitor la cei doi poli¹ ai Pământului, de la poli¹, caracteristic polilor¹; din regiunea sau din zona polilor¹. ◊ Noapte polară = noapte de iarnă care se întâlnește în regiunile situate dincolo de cercul polar și care poate dura până la o jumătate de an. Steaua polară = steaua principală din constelația Carului-Mic, situată pe prelungirea boreală a axei Pământului, care servește ca mijloc de orientare și după care se poate stabili direcția nordului. Urs polar = urs alb, v. urs. 2. Adj. Privitor la polii¹ unui magnet sau ai unei pile electrice. ♦ Referitor la un corp sau la un mediu care prezintă polaritate. 3. Adj. (Mat.; în sintagma) Coordonate polare = coordonate al căror sistem de referință este alcătuit dintr-un punct și o semiaxă care pornește din acel punct. 4. Adj. (Fil.) Care se află într-un raport de polaritate, care prezintă polaritate. 5. S. f. Locul geometric al punctelor conjugate armonic cu un punct dat în raport cu cele două puncte în care o dreaptă variabilă ce trece prin punctul dat intersectează conica dată. – Din lat. polaris, it. polare, fr. polaire.

POM ~i m. 1) Arbore cu fructe comestibile. ◊ ~ de Anul Nou (sau de iarnă) brad împodobit cu jucării și daruri cu prilejul Anului Nou. 2) (în ritualul de înmormântare la creștini) Creangă a unui astfel de arbore, împodobită cu dulciuri, fructe (uneori și haine), purtată înaintea unei procesiuni mortuare, apoi dată de pomană. /<lat. pomus

POM, pomi, s. m. Nume generic pentru orice arbore sălbatic sau cultivat care produce fructe comestibile; p. gener. copac, arbore. ◊ Pom de iarnă (sau de Crăciun) = brad (sau alt conifer) împodobit cu daruri și ornamente, cu prilejul Crăciunului și al Anului nou. Pomul mortului = copăcel (mai ales brad) sau ramură împodobită cu fructe, cu covrigi, cu zaharicale etc., care se poartă înaintea cortegiului mortuar (la morții necăsătoriți) până la cimitir și se înfige pe mormânt după ce s-au dat de pomană fructele, zaharicalele etc. de pe el. ◊ Expr. (Fam.) A fi în pom = a se afla într-o situație dificilă, precară (din punct de vedere material). – Lat. pomus.

PRESURĂ-DE-IARNĂ s. v. pasărea-omătului.

PRIMĂVARĂ, primăveri, s. f. Unul dintre cele patru anotimpuri care urmează după iarnă și precedă vara, cuprinzând (în emisfera noastră) intervalul dintre echinocțiul de la 21 martie și solstițiul de la 21 iunie. ◊ Expr. Primăvara vieții = tinerețea; tineretul. ♦ (Adverbial; art.) În timpul sau în cursul acestui anotimp; în fiecare primăvară. ♦ Fig. (La pl.) Ani (de tinerețe). Are 20 de primăveri. [Acc. și: primăvară] – Lat. primavera.

PRIPOR, pripoare, s. n. 1. Coastă de deal sau de munte, pantă abruptă; povârniș. 2. (Reg.) Adăpost de iarnă pentru oi, făcut din împletitură de nuiele sau din stuf și acoperit cu paie, trestie, cetină de brad etc. – Din bg. pripor. Cf. ucr. prypir, -poru.

PROMOROACĂ f. Strat subțire de cristale de gheață care se formează iarna pe ramurile copacilor și pe obiecte; chiciură. /cf. ucr. prymorozok, rus. promorok

PROMOROACĂ s. f. Strat subțire de gheață care se formează iarna, pe arbori și pe case, din vapori de apă sau din picături de ploaie; chiciură. – Cf. ucr. prymorozok, rus. pomorok.

PUNE, pun, vb. III. 1. A așeza, a instala, a plasa într-un loc. ◊ Expr. A pune foc = a) a incendia; b) fig. a înrăutăți situația. A pune (ceva) la foc = a expune (ceva) acțiunii focului (pentru a fierbe, a găti etc.). A pune (cuiva ceva) la picioare (sau la picioarele cuiva) = a oferi (cuiva ceva util, valoros). A pune (cuiva ceva) înainte = a da (cuiva ceva) de mâncare. A pune (ceva) la cântar (sau în cumpănă, în balanță) = a cumpăni, a chibzui (importanța, valoarea etc.) pentru a putea lua o hotărâre întemeiată. A pune gura (pe ceva) = a gusta sau a mânca (ceva). A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a se opri cu interes (asupra cuiva sau a ceva), a remarca, a dori să obțină; a supraveghea. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva). A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pământ = a avea o atitudine modestă, plecând privirea; a se rușina, a se sfii. (Fam.) A pune osul = a munci din greu. A pune umărul = a-și aduce contribuția la o acțiune; a contribui. A(-și) pune (ceva) în (sau de) gând (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui, a decide. A pune o vorbă (bună) sau un cuvânt (bun) (pentru cineva) = a interveni în favoarea cuiva. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exgerate, neverosimile, inventate; b) a-și înșela soțul. A pune (o chestiune, un subiect etc.) pe tapet = a aduce (o chestiune etc.) în discuție. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că...; presupunând, considerând că... A pune paie pe (sau peste) foc = a contribui la înrăutățirea unei situații grave, dificile. A pune (pe cineva) jos = a trânti (pe cineva) la pământ. A pune (pe cineva) sub sabie sau a pune (cuiva) capul sub picior = a ucide. A pune (pe cineva) la zid = a) a împușca; b) a condamna, a demasca, a dezaproba. (Fam.) A pune bine (pe cineva) = a face cuiva rău, uneltind împotriva lui. A(-și) pune capul (sau gâtul) (la mijloc) pentru cineva (sau ceva) = a-și primejdui viața; a fi sigur, a garanta pentru cineva sau de ceva. A pune (ceva) pe hârtie = a însemna, a nota. A pune (o melodie) pe note = a transpune o melodie pe note muzicale. (Refl.) A se pune bine cu (sau pe lângă) cineva = a intra în voie cuiva, a se face plăcut cuiva (prin adulare, lingușeli spre a obține avantaje). ♦ Tranz. A întinde, a expune. ◊ Expr. A pune (cuiva ceva) în vedere = a atrage (cuiva) atenția, a aduce la cunoștință. ♦ Refl. A se depune, a se așterne; fig. a începe, a se ivi. S-a pus zăpada. S-a pus o iarnă grea. 2. Tranz. A aduce pe cineva într-o situație nouă neașteptată, a face pe cineva să ajungă într-o anumită stare. L-a pus în inferioritate. ♦ A așeza, a numi pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a determina, a fixa locul, ierarhia cuiva între mai mulți. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în pâine = a angaja (pe cineva) într-o slujbă spre a-și câștiga existența. A pune (pe cineva) în disponibilitate (sau, fam., pe liber) = a concedia, a elibera (pe cineva) dintr-o slujbă. 3. Tranz. și refl. A (se) așeza într-un anumit fel, într-o anumită poziție. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două (sau trei etc.) fire. ♦ Tranz. A atârna, a agăța. 4. Tranz. A face să stea într-un anumit loc, a așeza la locul dinainte stabilit sau cel mai potrivit, a depune la locul lui, a plasa; p. ext. a așeza într-un anumit loc față de alte obiecte de același fel, a aranja, a situa. ◊ Expr. A pune caii = a înhăma. A pune în scenă = a regiza, a monta o piesă de teatru. ♦ A planta, a sădi, a semăna. 5. Tranz. și refl. A(-și) așeza pe corp obiectele de îmbrăcăminte necesare; a (se) îmbrăca sau a (se) încălța. 6. Tranz. A depune valori bănești (în păstrare, spre fructificare etc.); a investi valori bănești. ◊ Expr. A pune deoparte = a) a economisi; b) a rezerva (pentru cineva). A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a considera valoros, merituos. 7. Tranz. A fixa, a stabili; orândui, a institui. A pune impozite. A pune un diagnostic. 8. Refl. (Pop.) A se împotrivi, a sta împotrivă. Te pui pentru un fleac! ◊ Expr. A se pune în calea cuiva = a împiedica pe cineva să acționeze. 9. Refl. recipr. A se lua la întrecere, a se măsura sau a se compara cu cineva. ◊ Expr. (Tranz.) A pune (de) față sau față în față = a compara; a confrunta. 10. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. 11. Tranz. A face, a determina pe cineva să execute un lucru; a îndemna; a sili, a obliga. ♦ A îmboldi; a asmuți. 12. Refl. (Adesea cu determinări introduse prin prep. „pe”) A începe o acțiune, a se apuca (cu stăruință) de ceva. ◊ Expr. A se pune cu gura pe cineva = a cicăli pe cineva sau a insista pe lângă cineva. (Reg.) A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lângă cineva = a ruga insistent pe cineva. A se pune pe gânduri = a deveni gânditor, îngrijorat. E pus pe... = e gata să... (Tranz.) A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. 13. Tranz. (În loc. și expr.) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva (spre a-i cunoaște valoarea, însușirile). A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. A pune o întrebare (sau întrebări) = a întreba, a chestiona. A pune stavilă = a stăvili. A pune în primejdie = a primejdui. A-și pune nădejdea (sau speranța, credința) în cineva sau ceva = a nădăjdui, a se încrede în ajutorul cuiva sau a ceva. A pune temei = a se bizui, a se întemeia. A pune vina (pe cineva sau ceva) = a învinui (pe nedrept). A pune în (sau pe) seama (sau la activul) cuiva (sau a ceva) = a atribui (pe nedrept). A pune grabă = a se grăbi. A pune nume (sau poreclă) = a numi, a porecli. A pune în valoare = a valorifica. A pune în evidență = a evidenția, a sublinia, a releva. A pune la îndoială = a se îndoi. A pune la socoteală = a socoti, a îngloba. A pune în loc = a înlocui. A pune iscălitura = a iscăli. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. A pune aprobarea = a aproba. [Prez. ind. și: (reg.) pui] – Lat. ponere.

PUNE vb. 1. v. culca. *2. (fam. fig.) a se așeza, a se așterne. (Se pune pe carte, pe învățătură) 3. a așeza, a lua. (L-a pus pe genunchi.) 4. a așeza, (reg.) a alipui. (Pune cana pe masă.) 5. v. depune. 6. v. plasa. 7. v. aranja. 8. v. așterne. 9. a aranja, a așeza, a așterne, a pregăti. (Pune masa.) 10. a depune. (Pune pe birou tot ce ai în buzunare.) *11. (fig.) a se lăsa. (S-a pus o iarnă grea.) 12. v. urca. 13. v. turna. 14. v. întinde. 15. v. împrăștia. 16. a adăuga. (Pune puțină sare la supă.) 17. v. ascunde. 18. v. aplica. 19. a aplica, a prinde. (Își pune barbă și mustăți.) 20. v. coase. 21. v. rezema. 22. a fixa, a prinde. (Pune olanele pe casă.) 23. v. înhăma. 24. v. înjuga. 25. a-și îmbrăca, a-și lua. (Și-a pus haina și a plecat.) 26. a îmbrăca, a trage. (Pune cămașa pe tine.) 27. v. încălța. 28. v. planta. 29. v. semăna. 30. v. băga. 31. v. încuia. 32. v. închide. 33. v. alege. 34. v. înscăuna. 35. v. desemna. 36. v. indica. 37. v. fixa. 38. v. compara. 39. v. întrece. 40. v. începe.

RIDICHE ~i f. 1) Plantă erbacee legumicolă, cu frunze mari, crestate, cu flori albe sau violete, cultivată pentru rădăcina ei comestibilă. 2) Rădăcina acestei plante. ◊ ~ de lună ridiche cu rădăcina rotundă sau alungită, cu coajă roșie sau albă, recoltată primăvara timpuriu. ~ neagră (~ -de-toamnă sau ~ -de-iarnă) ridiche cu rădăcina rotundă, având coaja groasă, de culoare neagră, recoltată toamna târziu. ~-sălbatică plantă erbacee necultivată, cu rădăcina lungă și subțire, cu tulpina păroasă, cu frunze alterne, ovale și cu flori divers colorate. [G.-D. ridichii] /<lat. radicula

ROȘIOR, -OARĂ, roșiori, -oare, adj., subst. I. Adj. Diminutiv al lui roșu. ◊ Pere roșioare = soi de pere care se păstrează bine toată iarna. Prune roșioare = soi de prune care se coc de timpuriu. II. S. f. 1. (La sg.) Soi de viță de vie cu struguri mici de culoare roșiatică, puțin răspândit în cultură. 2. Pește cu corpul turtit lateral și acoperit cu solzi mari, cu ochii și cu înotătoarele roșietice (Scardinius erythrophthalmus). III. S. m. (La pl.) Corp de elită al cavaleriei în organizarea mai veche a armatei române; (și la sg.) ostaș din acest corp de cavalerie. [Pr.: -și-or] – Roșu + suf. -ior.

SAIVAN, saivane, s. n. 1. (Reg.) Adăpost de iarnă pentru oi (sau pentru vite); perdea. 2. (Înv.) Cort deschis, asemănător cu un baldachin, destinat domnitorului sau înalților demnitari. [Var.: săivan s. n.] – Din tc. sayvan.

SAIVAN ~e n. 1) Adăpost de iarnă pentru oi sau pentru vite. 2) ist. Cort deschis destinat domnitorului sau înalților demnitari. [Sil. sai-] /<turc. sayvan

SALATĂ-DE-IARNĂ s. v. barba-caprei, salsifi, scorțonera.

SÂNGER, sângeri, s. m. Arbust cu ramuri drepte, roșii toamna și iarna, cu frunzele de obicei ovale, vara verzi și toamna roșii, cu flori albe și fructe drupe negre (Cornus sanguinea). – Din sângera (derivat regresiv).

SCHI, (1) schiuri, s. n. 1. Un fel de patină în formă de bandă lungă și îngustă de lemn, de metal sau de material plastic, care, prinsă de talpa ghetelor, permite alunecarea rapidă pe zăpadă. 2. Sport de iarnă practicat cu schiurile (1). – Din fr. ski.

SCHI ~uri n. 1) Obiect în formă de patină lungă din lemn, din metal sau din material plastic, folosită pentru a aluneca pe zăpadă. 2) Sport de iarnă practicat cu astfel de patine. A face ~. /<fr. ski, germ. Ski

A SCOATE scot tranz. 1) A lua dintr-un spațiu închis. ~ apă din fântână. ~ pâinea din cuptor. 2) (obiecte fixate, prinse, învelite etc.) A face să iasă afară (cu forța), desprinzând din locul unde se află. ~ un dinte. ~ un cui. ◊ ~ cuiva sufletul a sâcâi întruna pe cineva. A-și ~ sufletul a se epuiza, făcând un lucru. A-și ~ ochii unul altuia a-și imputa ceva reciproc. A-și ~ ceva din cap a înceta de a se mai gândi la ceva. Ce intră în gura lupului nu se mai poate scoate se spune când un lucru a nimerit în mâinile unui hrăpăreț de la care nu mai poate fi recăpătat. 3) A pune în văzul tuturor; a expune. ~ marfa. ◊ ~ la lumina zilei a face să fie cunoscut de toată lumea. ~ (pe cineva) în lume a introduce în societate (pe cineva). ~ la vânzare (sau la mezat, la licitație) a pune în vânzare (a vinde la licitație). ~ in evidență (sau în relief) a evidenția; a reliefa. ~ la iveală (sau în vileag) a dezvălui; a divulga. 4) (obiecte de îmbrăcăminte, podoabe etc.) A da jos de pe sine. ~ paltonul. ~ inelul. ◊ ~ din jug (sau din ham) a) a dejuga (sau a deshăma); b) a elibera. 5) (persoane) A da afară dintr-o funcție sau dintr-un post (ca fiind necorespunzător); a elibera; a concedia; a destitui. ~ dintr-un post. ~ din casă. ◊ ~ la pensie a pensiona. 6) A face să-și schimbe starea. ~ din boală. ◊ ~ din sărite (sau din răbdări, din fire, din țâțâni) a supăra foarte tare. ~ din minte (sau din minți) a face să-și piardă capacitatea de a judeca; a zăpăci. ~ (cuiva) peri albi a cauza (cuiva) necazuri, făcându-l să încărunțească. ~ din circuit a) a întrerupe legătura dintre un aparat sau o mașină electrică și sursa de curent; b) a face să nu mai circule. ~ din circulație (sau din funcție) a) a face să nu mai circule (sau să nu mai funcționeze); b) a face să iasă din starea obișnuită. ~ pui a) a face să iasă pui din ouă; b) a face crăpături pe piele din cauza umezelii, frigului și a murdăriei. 7) A orienta într-o anumită direcție. ~ pe cineva la drum. ◊ ~ (pe cineva) la covrigi a ruina (pe cineva). A o ~ la capăt a termina cu bine. 8) A ajuta să evite (ceva rău). ~ de la înec. ◊ ~ (pe cineva) din încurcătură (sau din impas, din nevoie) a face să iasă dintr-o situație grea. ~ (pe cineva) din iarnă a ajuta (pe cineva) cu hrană și adăpost ca să poată ieși din iarnă. 9) (produse, materii etc.) A dobândi prin extracție; a extrage. ~ cărbune. 10) A dobândi datorită unei exigențe excesive; a stoarce; a smulge. ~ o datorie. ~ o mărturisire. 11) pop. A obține din nou; a recupera; a recâștiga. 12) (despre publicații) A face să apară pe calea tiparului; a tipări; a edita; a publica. ~ o revistă. 13) A face să se audă. ~ un strigăt. ~ un oftat. ◊ ~ (cuiva) nume rău a face (cuiva) reputație proastă. 14) A face să apară pentru prima dată. ~ o lege nouă. 15) A face să nu mai figureze (undeva). ~ o marfă din vânzare. ~ o chestiune de pe ordinea de zi. 16) A face să iasă din interiorul său. ~ fum. ~ aburi. 17) (particule sau straturi străine supărătoare) A face să dispară, înlăturând. ~ petele. ~ praful. ~ murdăria. /<lat. excotere

SCORȚONERĂ s. (BOT.; Scorzonera hispanica) salsifi, (reg.) salată-de-iarnă.

SEDENTAR ~ă (~i, ~e) 1) (despre persoane) Care obișnuiește să stea mai mult timp într-un loc; care stă mai mult acasă. 2) (despre ocupații) Care se exercită fără deplasări. 3) (despre populații, popoare) Care trăiește permanent în același loc; cu trai stabil. ◊ Păsări ~e păsări care nu migrează în timpul iernii. /<fr. sédontaire, lat. sedentarius

SEDENTAR, -Ă, sedentari, -e, adj. (Despre oameni) Căruia nu-i place să umble, să facă mișcare, care stă mai mult acasă; (despre îndeletnicirile oamenilor) care se desfășoară într-un spațiu închis; care nu necesită mișcare, lipsit de mișcare. ♦ (Despre populații) Stabil. ◊ Parte sedentară = parte a unităților militare care rămâne în garnizoană în timp de război, având misiunea de a completa efectivele părții operative, de a îngriji bunurile rămase în cazarmă etc. Păsări sedentare = păsări care nu migrează în timpul iernii. Animale sedentare = animale nevertebrate care stau temporar în galerii pe care și le fac singure. – Din fr. sédentaire, lat. sedentarius.

SEMNIC, semnice, s. n. (Var.) Zemnic. (din bg. zimnik < sl. ziminŭ = de iarnă)

SEZON s. 1. v. anotimp. 2. sezonul alb v. iarnă. 3. timp, vreme, (prin Transilv.) pânc. (~ul cireșelor.)

SOLSTIȚIU ~i n. Fiecare dintre cele două momente ale anului când Soarele atinge cea mai mare sau cea mai mică înălțime față de orizont. * ~ de vară ziua de 21 sau de 22 iunie, când în emisfera boreală a Pământului este cea mai lungă zi și cea mai scurtă noapte a anului. ~ de iarnă ziua de 21 sau de 22 decembrie, când în emisfera boreală a Pământului este cea mai scurtă zi și cea mai lungă noapte a anului. [Sil. sol-sti-țiu] /<lat. solstitium, fr. solstice

SOMN¹ ~uri n. 1) Stare fiziologică normală de repaus, care este necesară ființelor pentru reînnoirea forțelor vitale. ~ adânc. ◊ ~ letargic stare patologică manifestată printr-un somn de durată foarte lungă. ~ hibernal stare de amorțeală a unor animale în timpul iernii. 2) Stare a celui care doarme. * ~ ușor formulă adresată cuiva înainte de culcare. A trage un pui de ~ a dormi bine. A-l (cu)prinde (sau a-l fura) ~ul a adormi; a ațipi. A dormi ~ul de veci (sau cel lung) a fi mort. /<lat. somnus

SOSIRE s. 1. ajungere, sosit, venire, venit. (~ lui la timp.) 2. (concr.) potou, țintă. (Calul a ajuns primul la ~.) 3. venire, (fig.) coborâre. (~ serii.) 4. venire, venit, (reg.) venită. (~ iernii.)

SPÂNZ s. (BOT.) 1. (Helleborus) (rar) elebor. 2. (Helleborus purpurescens) (reg.) bojoței (pl.), boșuță, cucurig, poranici, barba-lupului, coada-popii, coaiele-popii (pl.), iarba-nebunilor, iarbă-stearpă, ochiul-boului, ouăle-popii (pl.), păduchii-popii (pl.). 3. (Helleborus niger) (reg.) boz, bozățel, bujorei (pl.), cutcurig, ruscuță, strigoaie, iarba-nebunilor, iarbă-strănutătoare, iarbă-șerpească, trandafir-de-iarnă.

SPORT ~uri n. Totalitate de exerciții fizice și de jocuri practicate metodic și sistematic în vederea întăririi organismului, dezvoltării voinței și a obținerii unor performanțe. ~ de iarnă. Sală de ~. /<engl., fr. sport

SPRE prep. 1. (Cu sens local) În direcția..., înspre, către, la. Pornesc spre școală. ♦ (În numeralele de la 11 la 19, formate prin compunere) Adăugat la..., peste. Unsprezece. 2. (Cu sens temporal) În apropierea..., aproape de..., cam la vremea..., pe la... Spre iarnă. ♦ Către ziua de...; dintre ziua de...; și ziua de... Luni spre marți. ♦ (Arată o acțiune ulterioară celei exprimate de verbul precedent, având valoare copulativă) După aceea, și apoi. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) În vederea..., pentru a..., ca să... Se duce spre a cerceta personal. ◊ Expr. Spre pildă = de pildă, de exemplu. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod) (În așa fel) încât (să producă, să cauzeze cuiva ceva). I-a dăruit o carte spre marea lui bucurie. 5. (Înv. și reg.; introduce un complement indirect) Echivalând cu..., drept, ca. Spre răsplată, cer două lucruri. – Lat. super.

STABULAȚIE s. f. Procedeu de întreținere și hrănire a animalelor prin menținerea lor în grajd pe perioada de iarnă sau pe întreaga perioadă de creștere, de îngrășare, de mulgere etc. – Din fr. stabulation.

STURZ DE IARNĂ s. v. cocoșar.

sturz de iarnă s. m. + prep. + s. f.

SUBTROPICAL, -Ă, subtropicali, -e, adj. (Despre zone geografice) Care este învecinat cu unul dintre cele două tropice, caracterizându-se prin ierni blânde și o vegetație neîntreruptă în tot cursul anului; (despre climă, vegetație etc.) specific acestor zone. – Din fr. subtropical.

ȘEZĂTOARE ~ori f. Adunare la țară (mai ales în serile de iarnă) în timpul căreia se lucrează, se povestește și se glumește. ◊ ~ literară întrunire cu caracter literar. /a ședea + suf. ~ătoare

ȘEZĂTOARE s. 1. clacă, (reg.) furcărie, (Transilv.) habă, habără, (prin Munt.) sideancă. (~ făcută la țară, în nopțile de iarnă.) 2. întrunire, reuniune. (~ literară.)

ȘEZĂTOR, -OARE, șezători, -oare, adj., s. f. 1. Adj. (Înv.) Care are domiciliul într-un loc, care locuiește în... 2. S. f. Adunare restrânsă la sate în serile de iarnă, la care participanții lucrează și totodată petrec, spunând povești, glume, ghicitori. ♦ Reuniune literară. – Ședea + suf. -ător.

ȘIAC ~uri n. înv. 1) Țesătură aspră din lână, din care se confecționează haine bărbătești de iarnă. 2) la pl. Varietăți ale unei astfel de țesături. 3) Haină confecționată dintr-o astfel de țesătură. [Sil.: și-ac; Pl. și: șiace] /< turc. șayak

ȘOȘON, șoșoni, s. m. Încălțăminte de iarnă (din pâslă, cauciuc etc.) care se poartă peste pantofi. – Din fr. chausson.

TEMEI ~iuri n. 1) Element esențial de temelie; parte fundamentală. A surpa ~iurile vechi. ◊ De ~ a) de bază; fundamental; b) serios; c) însemnat. Fără (sau lipsit) de ~ lipsit de bază reală; neîntemeiat. Cu ~ a) care se sprijină pe o bază solidă; în mod solid; cu temeinicie. A pune ~ pe ceva (sau pe cineva) a se bizui pe ceva (sau pe cineva); a conta. 2) Fenomen care provoacă sau determină apariția efectului; pricină; motiv; cauză. ◊ Cu tot ~iul având destule motive; pe deplin justificat. 3) pop. Partea centrală a unui fenomen în desfășurare; toi. ~iul iernii. ~iul mesei. /<sl. temeli

TEMNIC, temnicuri, s. n. (Reg.) 1. Adăpost în pământ, în care se țin stupii iarna. 2. Adăpost săpat în pământ pentru ocrotirea ostașilor (în timp de război). 3. (Înv.) Închisoare. – Din ucr. temnyk.

TEMNIC ~uri n. 1) rar Adăpost de iarnă pentru stupi (săpat în pământ). 2) înv. Clădire unde stau deținuții; închisoare. /<bulg. temniku, ucr. temnyk

TEMPERAT, -Ă, temperați, -te, adj. 1. (Despre oameni și despre manifestările lor) Moderat, cumpătat, potolit. ♦ Climă temperată = climă caracterizată prin existența a patru anotimpuri, cu veri potrivit de călduroase și cu ierni nu prea reci. Zonă temperată = fiecare dintre cele două zone de pe suprafața Pământului cuprinse între tropice și cercurile polare. 2. (Muz.; în sintagma) Sistem temperat = sistemul împărțirii intervalelor de tonuri în câte două semitonuri egale. – V. tempera. Cf. fr. tempéré.

TEMPERAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A TEMPERA. 2) (despre oameni) Care știe să-și potolească pornirile lăuntrice; cumpătat; moderat. ◊ Climă ~tă climă caracterizată prin ierni nu prea reci și veri potrivit de călduroase. Zonă ~tă fiecare dintre cele două zone de pe suprafața globului pământesc, cuprinse între tropice și cercurile polare. 3) muz. (despre instrumente cu claviatură) Care are intervalurile de tonuri împărțite în câte două semitonuri. /<lat. temperatus, ~a, ~um, fr. tempéré

TOAMNĂ, toamne, s. f. Anotimp care urmează după vară și precedă iarna, cuprinzând (în emisfera boreală) intervalul dintre 23 septembrie și 22 decembrie, caracterizat prin scăderea treptată a duratei zilei, însemnate precipitații și veștejirea vegetației. ◊ Loc. adj. De toamnă = care se face sau se întâmplă toamna, care este necesar sau caracteristic acestui anotimp. ◊ Loc. adv. Astă toamnă = în toamna trecută. La toamnă = când va veni toamna; în timpul toamnei viitoare. De (cu) toamnă = fiind încă toamnă. Pe (sau în) toamnă = când a sosit (sau când va sosi) toamna, pe timpul toamnei. Până la toamnă = până la începutul toamnei. ♦ (Adverbial; în forma toamna) În timpul toamnei. – Lat. autumnus.

TOPLIȚĂ, toplițe, s. f. (Reg.) 1. Izvor, pârâiaș cu apă caldă; ochi de apă care nu îngheață iarna. 2. Braț izolat, mort al unui râu; apă stătătoare, băltoacă. 3. Loc special amenajat într-o topliță (1, 2) pentru puieții de salmonide din incubatoare, în vederea acomodării înainte de trecerea lor în apele curgătoare. – Din sl. toplica.

TORIȘTE, toriști, s. f. (Reg.) 1. Resturi de nutreț care rămîn în iesle sau pe locul unde au mîncat vitele sau oile. 2. Loc unde se dă oilor de mîncare iarna; loc de odihnă al oilor și al vacilor; zăcătoare.

TRANDAFIR-DE-IARNĂ s. v. spânz.

TRANSHUMANT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre populații de păstori) Care practică transhumanța. 2) (despre animale) Care este mutat vara la munte și iarna la șes. [Sil. trans-hu-] /<fr. transhumant

TRANSHUMANȚĂ ~e f. Migrație periodică a păstorilor cu turmele de oi, vara la munte și iarna la șes, în vederea asigurării pășunatului. [G.-D. transhumanței] /<fr. transhumance

TROPIC ~ce n. 1) Paralelă terestră, unde, la solstițiile de vară și de iarnă, Soarele trece prin zenitul locului. 2) la pl. Regiune aflată în jurul unei astfel de paralele; zonă tropicală. /<lat. tropicus, fr. tropique

TRUFĂ s. (BOT.) trufă de iarnă (Tuber melanosporum) = trufă neagră; trufă de vară (Tuber aestivum) = trufă văratică; trufă neagră v. trufă de iarnă; trufă văratică v. trufă de vară.

ȚAP¹ ~i m. 1) Mascul al caprei. ◊ A sta (sau a ședea) ca un ~ logodit a sta (sau a ședea) prostit, zăpăcit, dezorientat. ~ ispășitor persoană care este trasă la răspundere pentru greșelile altora. 2) art. Constelație în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. /Cuv. autoht.

ȚAP, țapi, s. m. 1. Masculul caprei domestice, al caprei negre și al căprioarei. ◊ Țap ispășitor = a) (în Biblie) țap (1) pe care marele preot îl încărca la sărbătorirea ispășirii cu toate păcatele neamului lui Israel și care era apoi alungat în deșert; b) fig. persoană asupra căreia se aruncă vina pentru greșelile altora. ◊ Expr. A sta ca un țap logodit = a sta țeapăn, prostit, aiurit. 2. Pahar special de bere, cu toartă, având capacitatea de 300 ml; conținutul unui astfel de pahar. 3. (Art.) Numele unei constelații în care intră Soarele la solstițiul de iarnă. – Cf. alb. cap, cjap, scr. cap.

Vara ≠ iarna

Vară ≠ iarnă

VATRĂ vetre f. 1) Suprafață plană situată în partea de jos a cuptorului, prelungită în afară, pe care se trage jăraticul (și pe care uneori se pregătește mâncarea). ◊ A-i lua (sau a-i vinde) și cenușa din ~ a-i lua totul; a nu-i lăsa nimic. A se prinde cu mâinile de ~ a ajunge la o stare materială foarte bună; a deveni bogat. A cădea musafir în ~ a fi musafir nepoftit și nedorit. 2) Construcție plană, înaltă și lungă, care prelungește cuptorul sau soba în afară, pe care se poate dormi (mai ales iarna, când se face focul). ◊ A cloci pe ~ (sau a se muta de pe ~ pe cuptor) a-și petrece vremea fără nici un rost; a trândăvi; a lenevi. A îmbătrâni pe ~ a rămâne fată bătrână; a nu se mărita. 3) Casă părintească; cămin. ◊ A fi lăsat la ~ a fi lăsat acasă; a fi demobilizat. A rămâne cu sluta în ~ a rămâne cu fata nemăritată. 4) Loc pe care se întemeiază o așezare, o construcție. ~a satului. ~a iazului. 5) Fâșie de pământ mai ridicată pe care se seamănă legume sau flori; strat; răzor. 6) Partea de jos a unei galerii de mină, ce constituie baza ei. 7) Parte a unui cuptor metalurgic, unde se așază materialul care trebuie topit. [G.-D. vetrei; Sil. va-tră] /Cuv. autoh.

VÂSLĂ², vâsle, s. f. (Reg.) 1. Coardă de viță de vie cu câțiva ciorchini, care se păstrează pentru iarnă. 2. Mănunchi de spice câte poate cuprinde secerătorul cu mâna. – Din bg. sveslo.

VENIT s. I. 1. ajungere, sosire, sosit, venire. (După ~ul lui acasă.) 2. sosire, venire, (reg.) venită. (~ul iernii.) II. v. câștig.

VERDEAȚA-IERNII s. v. brăbănoc, merișor, perișor.

VIFOROS adj. 1. viscolos. (O iarnă ~oasă.) 2. v. furtunos. 3. înviforat, năvalnic, vijelios. (Furtună ~oasă.)

VISCOLOS, -OASĂ, viscoloși, -oase, adj. (Despre iarnă, vreme) Cu viscol, viforos. – Viscol + suf. -os.

VISCOLOS adj. v. viforos. (O iarnă, o vreme ~oasă.)

VISCOLOS ~oasă (~oși, ~oase) (despre timp) Care se caracterizează prin prezența viscolului; cu viscol. Iarnă ~oasă. /viscol + suf. ~os

XIST s. n. 1. Galerie acoperită la templele grecești, unde se țineau lecțiile în timpul iernii. 2. (La romani) Galerie acoperită într-o grădină. (din fr. xyste)

ZĂTON, zătoane, s. n. (Reg.) 1. Lac lung și îngust pe țărmul mării, despărțit de mare numai printr-o limbă îngustă de pământ. ♦ Loc din cursul unui râu cu apă domoală și adâncă, unde se pot adăposti iarna vasele plutitoare. ♦ Scobitură în malul unui râu, unde se adună peștele. 2. Zăgaz făcut spre a abate sau a opri apa din cursul ei. ♦ Spec. Îngrăditură din stuf sau din nuiele, care se așază în râu pentru prinderea peștelui; p. ext. locul astfel îngrădit. Zătoane circulare. – Din rus., ucr. zaton.

ZEMNIC ~ce n. reg. Bordei unde se păstrează în special legumele pentru iarnă. /<bulg. zemnik

ZIMNIC, zimnice, s. n. (Var.) Zemnic. (din bg. zimnik < sl. ziminŭ = de iarnă)