A³ prep. 1. (Precedă infinitivul scurt ca formă-tip a verbului) A lucra. 2. (Exprimă un raport de comparație sau de asemănare) Miroase a pământ. ♦ În semn de... Fluieră a pagubă. 3. (Intră în compunerea unor adverbe, locuțiuni adverbiale și prepoziționale și a unor substantive și adjective în care este inclus tot) De-a dreapta, atoatevăzător, atotputernic. – Lat. ad.

A¹ prep. 1) (exprimă raport de identificare sau de asemănare) Miroase a trandafir. 2) (exprimă raport prezumtiv) Nu-i a bine. Vremea e a ploaie. /<lat. ad

A ADUCE aduc 1. tranz. I. 1) (persoane sau lucruri) A lua ducând cu sine (undeva sau la cineva). 2) A apropia de corp sau de o parte a corpului. ~ mâna la cap. 3) A face să capete o anumită direcție sau înclinație. ~ vorba (despre ceva sau despre cineva) a pomeni (despre ceva sau despre cineva). 4) A face să se producă; a provoca; a pricinui; a cauza. ~ câștig. Norii negri aduc ploaie. 5) A face să ajungă într-o anumită stare sau situație. ~ (pe cineva) la sapă de lemn a sărăci cu totul pe cineva. 6) A înfățișa spre examinare. ~ un argument. II. (împreună cu unele substantive formează locuțiuni verbale, având sensul substantivului cu care se îmbină): ~ la cunoștință a înștiința. ~ mulțumiri a mulțumi. ~ jertfă a jertfi. A-și ~ aminte a-și aminti. 2. intranz. 1) pop. (urmat de un substantiv precedat de prepoziția cu) A avea trăsături comune; a fi deopotrivă; a se potrivi; a semăna; a se asemăna. 2) (urmat de un determinant precedat de prepoziția a) A emana un miros specific (de obicei, neplăcut). ~ a mucegai. ~ a dogorât. /<lat. adducere

aduce (aduc, adus), vb. – 1. A lua cu sine un lucru și a veni cu el undeva. – 2. A produce, a da randament. 3. A încovoia, a arcui, a îndoi. 4. A se asemăna. – Mr. aduc (adușu, aduțire), megl. duc (duși), istr. aducu. < Lat. addūcĕre (Pușcariu 28; Candrea-Dens., 518; REW 160; DAR); cf. it. addurre, v. fr. aduir, cat. adur, sp. aducir, v. port. aduzir. Cf. duce. Der. aducător, adj. (care aduce, econom, păstrător); aducătoare, s. f. (înv., targă); aducătură, s. f. (înv., vrajă, magie); adus, s. n. (acțiunea de a aduce, aducere); adusătură, s. f. (contagiere).

AFINITATE s. f. 1. potrivire, asemănare, apropiere. 2. proprietate a substanțelor de a se combina între ele. 3. (jur.) înrudire prin alianță. (< fr. affinité, lat. affinitas)

AFINITATE s.f. 1. Potrivire, asemănare, apropiere (fizică sau morală). 2. Proprietate a substanțelor de a se combina chimic unele cu altele. 3. Înrudire prin alianță. [Cf. fr. affinité, lat. affinitas – înrudire prin alianță].

ALTER EGO s.m. Al doilea eu; persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încît i se poate substitui; (p. ext.) om de încredere, prieten nedespărțit. [< lat. alter – alt, ego – eu].

ALTER EGO s. m. persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ◊ prieten nedespărțit. (< lat. alter ego, al doilea eu)

ALTER EGO m. 1) Un alt eu, interior. 2) Persoană care se aseamănă până la identificare cu o alta. 3) Persoană în care poți avea încredere ca în tine însuți. /Cuv. lat.

ALTER EGO s. m. Al doilea eu; persoană care se aseamănă întru totul cu alta, încât i se poate substitui. ♦ Om de încredere, prieten nedespărțit. – Loc. lat.

analoghion (analoghioane), s. n. – Pupitru înalt, mobil, pe care se pun cărțile de cult în biserică. – Var. analog. Analog, adj. (analog). Ngr. ἀναλογία și der. săi. – Der. analoghie, s. f. (contribuție proporțională; înv., analogie); analogie, s. f. (asemănare); analogic, adj. (întemeiat pe analogie); analoghisi, vb. (înv., a împărți). Cf. Gáldi 145.

ANALOGIE ~i f. Similitudine între două sau mai multe situații, fenomene, noțiuni, obiecte; asemănare. Prin ~. [G.-D. analogiei] /<lat. analogia, fr. analogie

ANALOGIE s.f. Asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc., considerate din anumite puncte de vedere. ♦ Asemănare parțială în ceea ce privește forma sau conținutul a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt; schimbarea produsă. [Gen. -iei, var. (înv.) analoghie s.f. / < analogie, cf. lat., gr. analogia – raport].

ANALOGIE, analogii, s. f. Asemănare (parțială) între două sau mai multe noțiuni, situații, fenomene etc. ♦ (Lingv.) Fenomen care constă în modificarea formei sau uneori a sensului unui cuvânt sub influența alteia dintre formele sale sau sub influența altui cuvânt. – Din fr. analogie, lat. analogia.

ANALOGIE s. f. 1. corespondență, asemănare între două sau mai multe situații, obiecte, fenomene, noțiuni etc. 2. metodă de studiu al unui sistem bazată pe analogia (1) dintre acesta și un alt sistem cunoscut. 3. (biol.) asemănare relativă a două organe (de animale) analoage. 4. (jur.) metodă de soluționare a unui caz neprevăzut de lege, dar asemănător. 5. asemănare parțială de formă, sau de conținut a două elemente de limbă, care determină modificarea unuia dintre ele sub influența celuilalt. (< fr. analogie, lat. analogia)

ANEVRISMATIC, -Ă adj. Care se aseamănă cu un anevrism. [< fr. anévrismatique].

ANEVRISMATIC, -Ă adj. care se aseamănă cu un anevrism. (< fr. anévrismatique)

ANEVRISMATIC, -Ă, anevrismatici, -ce, adj. Care se aseamănă cu un anevrism. – Din fr. anévrismatique.

ANTROPOID, -Ă, antropoizi, -de, adj., s. f. 1. Adj. (Despre unele maimuțe) Care se aseamănă cu omul; antropomorf (I 1). 2. S. f. (La pl.) Grup de maimuțe superioare asemănătoare cu omul, lipsite de coadă; (și la sg.) maimuță din acest grup. – Din fr. anthropoïde.

ANTROPOID² ~e n. 1) la pl. Specie de maimuțe superioare, lipsite de coadă, care se aseamănă cu omul (reprezentanți: gibonul, urangutanul, cimpanzeul, gorila); antropomorf. 2) Maimuță din această specie. /<fr. anthropoïde

ANTROPOMORF² ~e n. 1) la pl. Specie de maimuțe superioare, lipsite de coadă, care se aseamănă cu omul (reprezentanți: gibonul, urangutanul, cimpanzeul, gorila); antropoid. 2) Maimuță din această specie. /<fr. anthropomorphe

A SE APROPIA mă apropii intranz. 1) A se deplasa sau a se situa mai aproape (de cineva sau de ceva). ~ de foc. ◊ A nu se putea apropia de ceva a fi inaccesibil ceva pentru cineva. A nu se putea apropia de cineva a nu putea găsi limbă comună cu cineva; a nu se putea înțelege cu cineva. 2) A veni în curând; a fi aproape; a cădea. Vara se apropie. 3) A ajunge aproape de un anumit moment; a fi pe punctul de atingere. ~ de rezultatul scontat. 4) fig. (despre persoane) A stabili relații apropiate; a deveni prieten (cu cineva); a se împrieteni. 5) fig. A avea trăsături comune; a fi deopotrivă; a se asemăna; a semăna; a se potrivi. /<lat. appropiare

ARAHNOIDĂ s.f. (Biol.) Membrană care constituie unul dintre cele trei învelișuri ale encefalului și măduvei spinării. [Pron. -no-i-, pl. -de. / < fr. arachnoïde, cf. gr. arachne – păianjen, eidos – asemănare].

ARĂDUCE vb. v. aduce, apropia, asemăna, asemui, imagina, închipui, înfățișa, reprezenta, semăna.

arăduce (-c, -us), vb. – 1. A reprezenta, a simboliza. – 2. A se asemăna. – Var. răduce. Lat. redūcĕre „a duce din nou”, sau „a reduce”, cu a- posterior; sau din lat. ad redūcĕre, după Tiktin 86; Pușcariu 105 (lipsește în DAR). Este cuvînt vechi (sec. XVII), dublet al lui reduce, vb., format în sec. XIX pe bază lat.

aripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

ASEMĂLUI vb. v. apropia, asemăna, asemui, compara, netezi, nivela.

asemăna (aseamăn, asemănat), vb. – 1. a egala, a nivela. – 2. A face să semene, a asemui. – 3. (Refl.) A avea însușiri comune, a semăna. – 4. A compara. Lat. *assĭmĭlāre (Diez, Gramm., I, 189; Pușcariu 134; DAR); cf. it. assembiare, fr. assembler, sp. asemblar, cu evoluția semantică diferită de rom. Cf. semăna. – Der. asemănător, adj. (care seamănă).

A SE ASEMĂNA mă asemăn intranz. 1) A avea trăsături comune; a fi deopotrivă; a se potrivi; a semăna; a se asemui. 2) A se considera la fel (cu altul); a se asemui. /<lat. assimilare

A (se) asemăna ≠ a (se) deosebi, a (se) diferenția, a distinge

asemăna vb., ind. prez. 1 sg. asemăn, 2 sg. asemeni, 3 sg. și pl. aseamănă; conj. prez. 3 sg. și pl. asemene

ASEMĂNA vb. v. netezi, nivela.

ASEMĂNA vb. 1. v. semăna. 2. v. compara. 3. v. potrivi. 4. v. confunda.

A ASEMĂNA asemăn tranz. A face să se asemene; a asemui. /<lat. assimilare

ASEMĂNA, asemăn, vb. I. 1. Refl. A avea însușiri, trăsături comune cu cineva sau cu ceva; a semăna². 2. Tranz. și refl. A (se) socoti la fel cu altul, a (se) așeza pe același plan; a (se) asemui. – Lat. assimilare.

Asemănare ≠ deosebire, neasemănare

asemănare s. f., g.-d. art. asemănării; pl. asemănări

ASEMĂNARE ~ări f. 1) v. A ASEMĂNA și A SE ASEMĂNA. 2) Similitudine între lucruri sau între acțiuni; analogie. ◊ Fără ~ extraordinar, incomparabil. 3) mat. Corespondență între punctele a două figuri, astfel încât raportul lungimilor segmentelor omoloage să fie constant. /v. a (se) asemăna

ASEMĂNARE s. 1. v. potrivire. 2. (MAT.) similitudine.

ASEMĂNARE, asemănări, s. f. Faptul de a (se) asemăna; analogie, similitudine. ◊ Loc. adv. După chipul și asemănarea cuiva = întocmai, leit, la fel (cu cineva sau cu ceva). ◊ Loc. adv. și adj. Fără asemănare = extraordinar, incomparabil. ♦ (Mat.) Corespondență între punctele a două figuri în care raportul lungimilor segmentelor omoloage este constant. – V. asemăna.

ASEMĂNAT adj. v. analog, apropiat, asemănător, asemenea, corespondent, înrudit, similar.

ASEMĂNAT, -Ă, asemănați, -te, adj. (Înv.) Asemănător. ♦ (Adverbial) în conformitate cu..., conform cu... – V. asemăna.

Asemănat ≠ deosebit

ASEMĂNĂTOR ~oare (~ori, ~oare) Care seamănă cu cineva sau cu ceva; care are ceva comun (cu...); asemenea. Un caz ~. /a (se) asemăna + suf. ~ător

ASEMĂNĂTOR adj. analog, apropiat, asemenea, corespondent, înrudit, similar, (înv.) asemănat, podobnic, semănător. (Două elemente ~oare.)

ASEMĂNĂTOR, -OARE, asemănători, -oare, adj. Care seamănă cu cineva sau cu ceva; similar, asemenea, analog, asemănat. – Asemăna + suf. -ător.

ASEMENE adj. invar., adv. v. asemenea.

asemenea adj. – 1. Egal, asemănător, identic. – 2. Astfel (de), atare. – 3. (Adv.) Tot așa, deopotrivă, la fel. – Var. asemeni, asemene. Lat. assĭmĭlis (DAR; Iordan, Dift., 119; Pușcariu, Dacor., III, 399), cu regresiunea rotacismului *asemere › asemene. Cf. asemăna. – Der. asemeni, vb. (înv., a nivela, a egala).

ASEMENEA adj. invar., adv. I. Adj. invar. 1. Asemănător; spec. (despre figuri geometrice) care au unghiurile corespunzătoare egale și laturile corespunzătoare proporționale. 2. Care este astfel (de...), atare, așa. O asemenea problemă. II. Adv. 1. Tot așa, în același fel, deopotrivă (de...), așijderea. 2. Pe lângă aceasta; încă, mai. [Var.: (reg.) asemeni, asemene, asemine adj. invar., adv.] – Lat. assimile.

ASEMENI adj. invar., adv. v. asemenea.

ASEMUI, asemuiesc, vb. IV. Tranz. și refl. A (se) asemăna. ♦ Tranz. A confunda. – A³- + seamă + suf. -ui.

A SE ASEMUI mă asemui intranz. 1) A avea trăsături comune; a fi deopotrivă; a se potrivi; a semăna; a se asemăna. 2) A se considera la fel (cu altul); a se asemăna. /a + seamă + suf. ~ui

AVEA, am, vb. II. Tranz. I. 1. A stăpâni, a poseda, a deține. ◊ Expr. (Fam.) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ Fig. (Complementul indică abstracte) A avea o idee. ◊ Loc. vb. A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea o dorință = a dori. A avea nădejde = a nădăjdui. 2. A primi, a căpăta, a obține, a câștiga. Ai un leu de la mine dacă îmi spui. 3. A dispune de ceva, a se bucura de ceva. Am un ceas de răgaz. ◊ Expr. A avea un post (sau o slujbă etc.) = a deține un post. A avea o meserie (sau o profesiune etc.) = a cunoaște (și a practica) o meserie (sau o profesiune etc.). 4. A fi compus din..., alcătuit din...; a fi înzestrat sau prevăzut cu... Blocul are două etaje. ♦ A conține, a cuprinde. Lucrarea are tabele. 5. A ține, a purta. În mână avea un buchet. ◊ Expr. A avea drag pe cineva sau (refl. recipr.) a se avea dragi = a (se) iubi. (Refl.) A se avea bine cu cineva = a fi prieten cu cineva; a fi în relații de dragoste cu cineva. A se avea rău cu cineva = a fi certat cu cineva; a se dușmăni. ♦ A fi îmbrăcat cu... Avea un pantalon de blană. 6. A fi de o anumită dimensiune, greutate, vârstă etc. Bara are 2 m. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. 7. A fi cuprins de o senzație sau de un sentiment. A avea foame. ◊ Expr. Ce ai? = ce (necaz sau durere) ți s-a întâmplat? N-are nimic! = a) nu i s-a întâmplat nici un rău; b) nu are nici o importanță. A avea ceva cu cineva = a purta necaz cuiva, a nu putea suferi pe cineva. ♦ A suferi (de o boală). Are pojar. II. 1. (Urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Are de făcut cumpărături; b) (În formă negativă) A fi destul să... N-are decât să spună și se va face; c) (În formă negativă) A nu putea să... N-are ce zice; d) (Rar) A fi în drept. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai (sau n-are etc.) decât! = fă cum vrei (sau facă cum vrea etc.)! treaba ta (sau a lui etc.)! 2. (Urmat de un verb la infinitiv sau conjunctiv) A ști (cum..., când..., unde..., cine..., ce...), a găsi. Are ce să facă. ♦ Unipers. A fi, a se găsi cineva (să facă ceva). N-are cine să-l mângâie. III. (Ca valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) A venit. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Ar veni. 3. (Servește urmat de un verb la conjunctiv, la formarea unui viitor popular familiar) Au să vină. [Prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au, (III 1) am, ai, a, am, ați, au, (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar, prez. conj. pers. 2 sg. ai și (reg.) aibi, pers. 3 aibă] – Lat. habere.

A AVEA am tranz. I. 1) A ține în posesiune; a stăpâni; a poseda; a deține. A avea casă. Câți bani ai? A avea profesie bună. ◊ A avea la dispoziție a utiliza după bunul plac; a dispune. Ce-am avut și ce-am pierdut puțin îmi pasă. 2) A conține în sine. Odaia are două ferestre. Cartea are trei capitole. Butoiul are 100 de litri. ◊ A avea o anumită vârstă a fi de o anumită vârstă. 3) A duce cu sine. Avea în mână o geantă. ◊ A avea numele (sau porecla, titlul) a purta numele (sau porecla, titlul). A avea ceva cu cineva a purta pică cuiva. 4) A percepe cu ajutorul simțurilor. 5) (urmat de un verb la infinitiv, conjunctiv sau supin) A fi necesar. Am de transcris un text. ◊ N-are (n-am,... ) decât mă (te, îl...) privește. 6) rar (urmat de o propoziție complementară) A pătrunde cu mintea; a ști. Are cum să iasă din încurcătură. 7) rar A se afla în realitate; a fi; a exista. Are cine mă ajuta. Are cine vorbi. II. (în îmbinări) 1) (sugerează ideea de suferință, durere fizică sau morală) Are ulcer stomacal. Are mare necaz. ◊ Ce ai? a) ce ți s-a întâmplat? b) ce te doare? N-are nimic! a) nu i s-a întâmplat nimic; b) n-are nici o importanță. 2) (sugerează ideea de a dispune) A avea multă energie. A avea capacitate de lucru. A avea o oră de răgaz. 3) (sugerează ideea de cunoaștere, urmat de o propoziție complementară) Am ce face. Are unde pleca. III. (în îmbinări substantivale ce redau sensul verbului de același radical cu substantivul din îmbinare sau cu echivalentul lui semantic): A avea asemănare a se asemăna. A avea bucurie a se bucura. A avea nădejde (sau speranță) a nădăjdui (sau a spera). A avea scăpare a scăpa. A avea un vis a visa. IV. (cu funcție de verb semiauxiliar) Avea să plece. Aveai să fii medic. V. (cu funcție de verb auxiliar) 1) (la formarea perfectului compus) Am văzut. 2) (la formarea unor forme de viitor) Are să ajungă. /<lat. habere

avram (avramă), adj. – Varietate de prună. – Var. avrămiu. Ngr. ἀβράμηλο „prună” (Iordan, BF, VI, 155); cuvînt pe care Danguitsis 148 îl derivă din gr. βράβυλος, dar care a putut fi influențat și de sl. (j)ablanŭ „măr”; cf. gr. μήλος și chiar de aspectul fructului, care are o anume asemănare cu mărul. După DAR, de la numele propriu Avram, ceea ce pare mai curînd etimologie populară.

babă (babe), s. f. – 1. Bătrînică, bunică. – 2. Vrăjitoare, ghicitoare. – 3. Pește, zglăvoacă (Cotus gobio). – 4. Larvă de albină. – 5. Știulete de porumb fără boabe. – 6. (Bucov.) Ștergar cu care se acoperă borcanele cu fructe de pădure, legat ca o basma de femeie. – 7. (Mold.) Cozonac cu stafide. – 8. Bîrnă, par; în general bîrna de sprijin. – 9. Ac de făcut găici. – 10. Gaură, butonieră. – 11. La unele jocuri de copii, bile sau monede aruncate într-o groapă. – 12. (Arg.) Cafenea, cenaclu. Mr., megl. baba. Sl. baba (Miklosich, Slaw. Elem., 14; Cihac; Lokotsch 146; DAR), ca și bg., sb., slov., cr., pol., rus. baba, alb. babë, ngr. βάβα, βάβω (G. Meyer, Neugr. St., II, 15), toate cu sensuri care oscilează între cel de „bătrînă” și cel de „bunică”. Și sensurile secundare coincid în general cu cele din limbile slave (pentru amănunt, cf. DAR). Sensurile 3-6 de bazează pe o presupusă asemănare a obiectului cu o bătrînă; sensurile 8-11 sînt asociații de idei irevențioase între noțiunea de „femeie” și cea de „a suporta” sau „a primi”. Sensul 7, care prin natură aparține grupului 3-6, pare a deriva direct din pol., ca și fr. baba. În sfîrșit, sensul 12 pare a se întemeia pe dubla echivalență „bătrînă” și „soție” (cf. băbătie), pe de o parte, și „soție” = „cămin” = „cafenea”, pe de alta. – Sensuri speciale: zilele Babei, primele nouă zile din martie, sfîrșitul iernii (trebuie să se înțeleagă zilele babei Dochia, personaj din mitologia populară care are corespondent în mitologia altor popoare; cf. bg. babini dni, ngr. οί μέρες τῆς γριᾶς, it. din Otranto i giorni della vecchia, prov. li jour de la vièio; materiale la Rohlfs, Quellen, 21-22); baba oarba „joc de copii”, cf. bg. slepa baba, iud. sp. papasiéga, care pare a fi rezultatul unei combinații între baba [oarba] cu [găina] oarbă. Der. babalău, băbălău, s. m. (babalîc); băbar, s. m. (om căsătorit; bătrînel); băbăret, s. n. (adunare de babe); băbărie, s. f. (descîntec; leac în medicina populară); băbătie, s. f. (babă; nevastă); băbesc, adj. (propriu babelor); băbește, adv. (ca babele); băbi, vb. (a îmbătrîni); băboi, s. m. (vrăjitoare bătrînă); baborniță, s. f. (babă decrepită). Toate der. sînt normale. Din sl. babuška, formă dim., provine băbușcă, s. f. (băbuță; pește de Dunăre, Leuciscus rutilus; pasăre bătrînă, care nu mai cîntă; butonieră), al cărei pl. este băbuște, cu prima întrebuințare, și băbuști în celelalte cazuri. – Cf. babcă, babiță.

BĂDĂRĂNOS ~oasă (~oși, ~oase) 1) Care are calități și purtări de bădăran. 2) Care se aseamănă cu bădăranii; ca bădăranii. /bădăran + suf. ~os

BĂRĂBĂRI vb. v. apropia, asemăna, asemui, compara, împăca, înțelege.

BILABIAT ~tă (~ți, ~te) (despre flori) Care are sepalele și petalele unite, astfel încât se aseamănă cu o gură. [Sil. -bi-at] /<fr. bilabié

BIOGRUPĂ s.f. Un număr oarecare de plante și animale naturalizate (conservate) și situate într-un cadru ce redă sau se aseamănă cu mediul lor natural. [Cf. fr. biogroupe].

BIOGRUPĂ s. f. număr de plante și animale naturalizate și situate într-un cadru ce redă sau se aseamănă cu mediul lor natural. (< fr. biogroupe)

bordei (bordeie), s. n. – Colibă. – Var. burdei. Origine discutabilă, dar probabil mai puțin obscură decît se consideră. Coincide cu fr. bordel, sp. borda (REW 1216); dar această coincidență este întîmplătoare. Bazîndu-se pe această asemănare, Gamillscheg, Rom. Germ., II, 263 și Scriban, Arhiva, XXXIX, 93, au vrut să explice cuvîntul pornind de la un germ. bord „scîndură”, posibilitate respinsă de Densusianu, GS, VII, 88. Principala rațiune a obiecțiilor specialiștilor față de această derivare este cunoscuta absență a termenilor germanici vechi în rom. După Lahovary 315, este cuvînt anterior fazei indo-europene. Tot Densusianu, GS, VII, 89, recurge la un indo-european bhardh-, fără să indice calea sa de pătrundere. REW 1216 și DAR, după ce au respins ipoteza unui etimon germanic, se referă la bg. În sfîrșit, Giuglea, Dacor., III, 594, pornește de la rom. bord „bulgăre uscat”, care ar proveni din gr. În ce ne privește, credem că ar fi inutil să căutăm atît de departe în trecut. Bordei ar putea fi despărțit cu greu de cuvinte ca burdă, bujdă, bujdei, bușdei, bujdeucă, care înseamnă toate „colibă” (cf. budă). Cf. rut. bordej, sb. burdely, bg. burdei, bordei, mag. bordej, bordely, care uneori se consideră a proveni din rom. (Candrea, Elemente, 402; Capidan, Raporturile, 220).

BOURESC ~ească (~ești) (despre coarnele melcului) Care se aseamănă cu ale bourului; ca de bour. [Sil. bo-u-] /bour + suf. ~esc

BRAȚ ~e n. 1) Parte a mâinii, cuprinsă între umăr și cot. 2) Membru superior al corpului omenesc; mână. A ține în ~e. A prinde în ~e. ◊ A strânge în ~e a îmbrățișa. A duce de ~ (pe cineva) a sprijini (pe cineva). A sta cu ~ele încrucișate a nu face nimic; a sta degeaba. A primi (pe cineva) cu ~ele deschise a primi (pe cineva) cu mare bucurie și plăcere. A fi ~ul drept al cuiva a fi omul de încredere al cuiva. ~e de muncă totalitate a persoanelor care dispun de capacitate de muncă. 3) Cantitate (de ceva) care poate fi dusă de un om cu brațele. Un ~ de fân. 4) Parte a unui obiect, a unei unelte, mașini etc., care se aseamănă prin formă și funcție cu brațul. ~ul unei macarale. ~ele unui fotoliu. 5) Ramificație a unui curs de apă. /<lat. brachium

ca adv. – 1. La fel cu, cum(e), precum(e) (exprimă o egalitate sau o asemănare). – 2. La fel cu, asemenea (exprimă o comparație al cărui al doilea termen este ipotetic sau ireal; mai ales în forma compusă ca și). – 3. În felul (exprimă o comparație retorică a obiectului în sine, pentru a sublinia că este vorba de ceva cu totul normal): ca pe el, toate ca toate. – 4. Cît (introduce al doilea termen al unei comparații). – 5. Așa cum, precum (introduce o enumerare). – 6. Aproximativ, aproape, cam (mai ales în forma compusă ca la). – 7. În calitate de, în loc de, în chip de. – 8. În sfîrșit, o dată (în forma compusă folosită popular ci ca sau ci ca mai). – Mr., megl., istr. ca. Lat. quam (Pușcariu 243; REW 6928; Candrea-Dens., 203; DAR); cf. cam, și prov. qua(n), sp. cuan, port. quão. Odinioară a avut sensul de „aproximativ” (6), care astăzi este propriu lui cam; s-a separat de acest cuvînt, cu care este de fapt identic într-o epocă relativ recentă. Cu funcție prepozițională se construiește cu acuz.: ca mine (sau ca pe mine, cînd primul termen al comparației este în acuz.). Așa cum ca introduce comparații nominale, formele compuse ca și, ca și cum, ca și cînd introduc comparații verbale și par a fi formații interne ale rom.; totuși, Philippide, Principii, 84 și Pascu, I, 59, derivă pe ca și din lat. quasi.

CADMIU s.n. Metal moale, de culoare albă-argintie, care se aseamănă cu zincul. [Pron. -miu, var. cadmium s.n. / < fr. cadmium].

CAL cai m. 1) Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la tracțiune și la călărie. ~ pursânge. ~ șarg. ◊ ~ de bătaie a) persoană hărțuită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A fi (sau a ajunge) ~ de poștă a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. A face (sau a ajunge) din ~ măgar a face să ajungă într-o situație mai rea de cum a fost. La paștele cailor niciodată. A spune cai verzi pe pereți a povesti lucruri nereale. O fugă (sau o alergătură) de ~ o distanță (destul de) mică. ~ul râios găsește copacul scorțos cine se aseamănă, se adună. ~ul bun se vinde din grajd lucrul bun nu are nevoie de reclamă. ~ul are patru picioare și tot se poticnește pot greși și cei deștepți. ~ul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. A cunoaște ca pe un ~ breaz a cunoaște foarte bine pe cineva. Vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi când vrei să-i faci cuiva bine. 2): ~-de-apă, ~ul-popii, ~ul-dracului libelulă. ~-de-mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 3): ~-putere unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forță-metri pe secundă. 4) Aparat de gimnastică pentru sărituri. 5) Piesă la jocul de șah ce reprezintă capul și gâtul acestui animal. /<lat. caballus

CAMERĂ s.f. 1. Încăpere într-o clădire; odaie. ◊ Muzică de cameră = compoziție muzicală făcută pentru un număr redus de instrumente. 2. Nume dat unor aparate sau dispozitive care se aseamănă cu o încăpere, cu o odaie. ◊ Cameră obscură = a) încăpere neluminată sau cu lumină de o anumită culoare, în care se lucrează cu materiale fotosensibile; b) dispozitiv cu ajutorul căruia se obține pe un ecran imaginea răsturnată a unui obiect; cameră fotografică = a) aparat fotografic; b) cameră obscură; cameră de combustie = încăpere a motorului cu ardere internă, în care se aprinde amestecul de gaze. ♦ Tub închis de cauciuc care se umple cu aer sub presiune și care se așază pe roată sub anvelopă; balon de cauciuc al unei mingi de sport, în care se introduce aer sub presiune. 3. Adunare parlamentară constituită; instituție parlamentară. [< it. camera].

carabă (carabe), s. f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă. ♦ Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

căcior (căcioară), adj. – 1. (Oaie) cu pete albe în jurul ochilor. – 2. Pătat, stropit. – 3. Absurd, extravagant. Origine necunoscută. Este foarte probabil legat direct de căciulă, ceea ce se explică prin ideea de cap acoperit, care sugerează amplasarea petelor albe. Sensul 3 se datorează particularităților animalelor de acest fel, cf. breaz. După Cihac, II, 36, provine din mag. kacer „cochet, prost”; Scriban semnalează o asemănare, pur întîmplătoare, cu rut. kačur „rață”. – Der. căciorie, s. f. (extravaganță, unicitate); căciori, vb. (a păta; a umple de noroi).

CEREBROID, -Ă adj. Care se aseamănă cu creierul. ◊ Ganglioni cerebroizi = ganglioni care, la unele animale inferioare, ca insectele, au aceeași funcție ca sistemul nervos central la animalele superioare. [Pron. -bro-id. / < fr. cérébroïde, cf. lat. cerebrum – creier, gr. eidos – aspect].

CEREBROID, -Ă adj. care se aseamănă cu creierul. ♦ ganglioni ĩzi = ganglioni nervoși care, la unele nevertebrate (viermi, moluște, artropode), au aceeași funcție ca sistemul nervos central la animalele superioare. (< fr. cérébroïde)

CEREBROID, -Ă, cerebroizi, -de, adj. Care se aseamănă cu creierul. ◊ Ganglioni cerebroizi = ganglioni care la unele animale inferioare, ca insectele, au aceeași funcție ca sistemul nervos central la animalele superioare. – Din fr. cérébroïde.

ciocălău (ciocălăi), s. m. – 1. Știulete de porumb curățat de boabe. – 2. Tulpină de porumb. – 3. Con de pin. – 4. (Trans.) Ciucure. – Var. ciucălău. Creație expresivă, pe baza lui cioc, cioacă, cu suf. -lău. Pentru sens, cf. ciocan „con” și „știulete de porumb”, ca și sb. čokov „cocean” (cf. Cihac, II, 53; Schuchardt, ZRPh., XV, 106), mag. csukló „vîrful frunzei” (Scriban, Arhiva, 1912), a cărui asemănare se explică fără îndoială prin izvorul expresiv comun. – Der. înciocăla, vb. (a aranja, a potrivi), probabil plecîndu-se de la ideea de „a începe să se formeze coceanul” (după Lacea, Dacor., V, 744, din săs. Tschachel „verigă”, soluție puțin probabilă); desciocăla (var. deciocăla), vb. (a desface; a curăța de boabe, a scoate păstăi), pe care Bogrea, Dacor., IV, 809, îl derivă greșit din tc. çokal „carapace.”

coacăză (-ze), s. f. – 1. Fruct în formă de bobițe roșii cu gust acrișor, pomușoară. – 2. Varietate de coacăz. – 3. (Bucov.) Varietate de struguri. – 4. Afină. – 5. Dîrmoz, Viburnum Lantana. – Mr. coacăză. Varietatea de plante numită astfel indică faptul că numele le-a fost dat din pricina aspectului bobițelor sale rotunde și cărnoase, care au o anumită asemănare între ele. Este probabil, prin urmare, ca originea cuvîntului să fie lat. *coccum, pl. cocca, din al cărui rezultat *coacă s-a obținut acest cuvînt, prin suf. -ză, ca în cinteză, pupăză, etc. (Densusianu, Bausteine, 474; Philippide, II, 707; Pascu, Suf., 379; Iordan, Dift., 188; cf. Rosetti, II, 115). În general se preferă să se plece de la alb. kokjë „boabă”, care este același cuvînt lat. (Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Meyer, 164; Schuchardt, ZRPh., XXVI, 322; DAR; REW 2009; Pușcariu, Lr., 265); dar această ipoteză este inutilă, căci o formă *kokëzë nu apare în alb. și der. cu -ză este normală în rom., pentru a se forma dim., cf. căcărează, gălbează. – Der. coacăz, s. m. (arbustul care dă coacăze); cocăzar, s. m. (rododendron). Din rom. provin bg. kokazi „afină”, mag. kokojza, kokolyza „coacăză”, rut. gogodza.

COLUMBIFORM, -Ă, columbiformi, -e, adj., s. f. 1. Adj. (Despre păsări) Care se aseamănă cu porumbelul. 2. S. f. (La pl.) Ordin de păsări bune zburătoare, care își hrănesc puii, în primele zile, cu un fel de lapte secretat de mucoasa gușii părinților; (și la sg.) pasăre din acest ordin. – Din fr. colombiforme.

COMPARA vb. I. tr., refl. A (se) asemăna, a (se) confrunta (punîndu-se față în față). [P.i. compar. / < fr. comparer, cf. it., lat. comparare].

COMPARA vb. 1. a confrunta, (înv.) a protocoli, a semui. (A ~ între ele două obiecte.) 2. a (se) apropia, a (se) asemăna, a (se) asemui, (înv.) a (se) asemălui, a (se) semălui, (prin Ban.) a (se) bărăbări. (Îl ~ pe... cu un vultur.) 3. v. potrivi. 4. a se măsura, a se pune. (Nu mă ~ eu cu tine!)

COMPARAȚIE s.f. 1. Alăturare a mai multor lucruri, ființe, evenimente, fenomene pentru a stabili asemănări sau deosebiri între ele; asemănare, comparare. ♦ Forme ale adjectivului și ale adverbului care indică un anumit grad al însușirii, al caracteristicii denumite de adjectivul sau de adverbul respectiv. ◊ Termen de comparație = expresie, idee care servește pentru a compara ceva. 2. Alăturare a două lucruri, persoane etc. pe baza unor trăsături sau a unor însușiri comune. [Gen. -iei, var. comparațiune s.f. / cf. lat. comparatio, it. comparazione].

confunda (-d, -at), vb. – A lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul; a se asemăna. Lat. confundere, asimilat la conj. vb. a înfunda (sec. XIX). – Der. confuz, adj., din fr. confus; confuzi(un)e, s. f., din fr. confusion.

CONFUNDA vb. 1. a asemăna, a asemui, a semui. (L-a ~ cu altcineva.) 2. a greși, a încurca. (A ~ ușile.) 3. v. contopi.

CONFUNDA, confund, vb. I. 1. Tranz. A lua o persoană drept alta sau un lucru drept altul; a asemăna, a asemui. 2. Refl. A forma un singur tot; a se contopi. – Din fr. confondre, lat. confundere.

CONSIMILITUDINE, consimilitudini, s. f. (Rar) Asemănare totală, identitate. ♦ Egalitate. – Din fr. consimilitude.

CONSIMILITUDINE s.f. (Rar) Asemănare totală, identitate. ♦ Egalitate. [Cf. fr. consimilitude].

CONVERGENȚĂ ~e f. 1) Caracter convergent. ~a liniilor ~a eforturilor. 2) fig. Orientare spre același scop; tendință de contopire. 3) mat. Proprietate a unei serii, suma termenilor căreia este un număr finit. 4) Distanță focală inversă a unei lentile, exprimată în dioptrii. 5) Asemănare la unele organisme care fac parte din diferite clase, ca rezultat al adaptării lor la condiții de viață relativ identice. /<fr. convergence

CORACOID, -Ă, coracoizi, -de, adj. (Și substantivat, f.) (Formație anatomică) care se aseamănă cu un cioc de corb. ◊ Apofiză coracoidă = apofiză a omoplatului. – Din fr. coracoïde.

CORN² ~uri n. 1): ~ul abundenței (sau belșugului) corn cu fructe și flori simbolizând belșugul. 2) Franzeluță în formă de semicerc. 3):~ul lunii luna în prima și în ultima fază, când se aseamănă cu o seceră. 4): ~ul-secarei ciupercă parazită la unele cereale. /<lat. cornu

cumpănă (cumpene), s. f. – 1. Balanță, cîntar. – 2. Balanță, constelație. – 3. Cantitate de brînză ce reprezintă cîștigul propietarului unei turme. – 4. Așchie. – 5. Pîrghie. – 6. Targă, brancardă. – 7. Dispozitiv de scos apa din fîntînă. – 8. Balansoar, culisă. – 9. Pendulă. – 10. Orcic, cruce. – 11. Greutate cu plumb. – 12. Echilibru, echidistanță. – 13. Ponderație, cumpătare. – 14. Margine, limită, frontieră. – 15. Linia despărțitoare a apelor. – 16. Șovăială, bîlbîială, năuceală. – 17. Pericol, necaz, belea. Sl. kǫpona, din lat. campana (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 329; Cihac, II, 87; Byhan 314; Berneker 600; Conev 78), cf. bg. kăpona, alb. kumpóna. Der. directă din lat. (Schuchardt, Vokalismus, III, 51; Șeineanu, Semasiol., 181), nu este posibilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 277. – Der. cumpăni, vb. (a cîntări; a echilibra, a egala; a compara, a pune în balanță, a confrunta; refl., a se asemăna, a fi la fel; a considera, a aprecia; a măsura, a calcula; a trece dincolo de zenit, a începe să coboare; a fi în echilbru instabil; refl., a intenționa, a se gîndi la, a plănui; refl., a oscila, a fluctua; refl., a șovăi, a se îndoi, a oscila; a sta în echilibru; a contrabalansa, a echilibra); cumpănitor, adj. (care cumpănește); cumpăneală, s. f. (echilibru, cumpănire, chibzuială); descumpăni, vb. (a dezechilibra); necumpănit, adj. (nechibzuit); precumpănitor, adj. (decisiv, determinant). După Edelspacher 17, din rom. provine mag. kompona.

CUMPĂNI vb. v. aduce, alege, apropia, asemăna, asemui, chibzui, cântări, codi, decide, ezita, fixa, gândi, hotărî, intenționa, judeca, plănui, potrivi, pregeta, proiecta, semăna, socoti, stabili, șovăi.

de asemenea / de asemeni loc. adv. (tempo lent)^[1]

de-asemenea / de-asemeni loc. adv. (tempo rapid)^[1]

Deosebire ≠ asemănare

DEOSEBIRE, deosebiri, s. f. Acțiunea de a (se) deosebi și rezultatul ei; lipsă de asemănare, diferență. ◊ Loc. adv. Cu deosebire = a) în mod deosebit, special; b) mai ales. Cu deosebire de... = cât se poate de..., foarte... Cu deosebire(a) că... = cu diferența că... Fără deosebire = fără excepție. Spre deosebire de... = în opoziție, în contrast cu... [Pr.: de-o-] – V. deosebi.

DEOSEBIRE ~i f. 1) v. A DEOSEBI și A SE DEOSEBI. 2) Lipsă de asemănare; diferență; distincție. ◊ Cu ~ mai ales; în special. Spre ~ de... în opoziție cu... /v. a (se) deosebi

Deosebit ≠ analog, asemănat, asemănător, asemenea, identic, obișnuit, ordinar

DERIVAT, -Ă adj. 1. Care derivă, decurge. 2. (Despre o apă) Abătut din cursul său, din albia sa naturală. // s.m. și n. Substanță preparată din altă substanță și care se aseamănă ca structură moleculară cu substanța din care provine. // s.n. 1. Produs industrial care se extrage dintr-o anumită materie primă. 2. Cuvînt format prin derivare de la alt cuvînt. 3. Lucru care derivă din altul. [< deriva].

DIFERENȚĂ ~e f. 1) Lipsă de asemănare; deosebire; distincție. ◊ ~ specifică caracter prin care o specie diferă de toate celelalte specii ale aceluiași gen. 2) Rezultat al unei scăderi matematice; rest. /<fr. differance, lat. différentia

DIFERENȚĂ, diferențe, s. f. 1. Ceea ce deosebește o ființă de altă, un lucru de altul; lipsă de asemănare; deosebire; nepotrivire. ◊ Diferență specifică = trăsătură caracteristică a unei noțiuni, care o deosebește de celelalte noțiuni cuprinse în genul ei proxim. 2. Rezultatul unei scăderi matematice. 3. (Geogr.; în sintagma) Diferență de nivel = deosebire de altitudine între două puncte terestre. [Var.: (înv.) diferință s. f.] – Din fr. différence, lat. differentia.

A (se) diferenția ≠ a (se) asemăna

A diferi ≠ a (se) asemăna

DISIMILITUDINE s.f. (Liv.) Lipsă de asemănare; deosebire. [Cf. fr. dissimilitude, lat. dissimilitudo].

DISIMILITUDINE s. f. (Rar) Lipsă de asemănare; deosebire. – Din fr. dissimilitude, lat. dissimilitudo.

DISTINCȚIE ~i f. 1) Caracter distinct; lipsă de asemănare; deosebire; diferență. 2) Atitudine, comportare, înfățișare aleasă, deosebită. 3) Diplomă sau titlu, care recompensează un merit al cuiva. [Art. distincția; G.-D. distincției; Sil. -ți-e] /<fr. distinction, lat. distinctio, ~onis

A se distinge ≠ a se asemăna

EFEMINA vb. I. tr., refl. (Rar) A (se) asemăna psihologic sau fizic cu o femeie; (fig.) a (se) moleși, a (se) înmuia. [< fr. efféminer].

EFEMINAT ~tă (~ți, ~te) Care prin felul său de a fi se aseamănă femeilor; cu caracter femeiesc. /<fr. éffeminé, lat. effeminatus

EGAL² ~ă (~i, ~e) 1) Care este la fel cu altul sau cu altcineva în ceea ce privește anumiți parametri (cantitate, dimensiuni, calitate, valoare etc.). 2) (despre persoane, state) Care are aceleași drepturi și îndatoriri; de același rang. ◊ Fără ~ care nu are asemănare; fără seamăn; inegalabil. 3) Care rămâne neschimbat în permanență; constant. /<fr. égal

ELEFANTIN, -Ă, elefantini, -e, adj. (Rar) Care se aseamănă cu un elefant. ♦ Care este propriu elefantului. – Din fr. éléphantin.

ELEFANTIN, -Ă adj. Care se aseamănă cu un elefant; propriu elefantului. [< fr. élephantin].

EPILEPTIFORM, -Ă adj. Care se aseamănă cu epilepsia. [< fr. épileptiforme].

ERZAȚ ~uri n. Produs calitativ inferior substituentului având cu acesta doar o asemănare aparentă; surogat. /<germ. Ersatz

FOLIACEU ~e (~i) Care se aseamănă cu o frunză. [Sil. -li-a-] /<fr. foliacé, lat. foliaceus

FRAPANT adj. izbitor, surprinzător, șocant, uimitor, (livr.) sesizant. (O asemănare ~.)

GÂT, gâturi, s. n. 1. Parte a corpului (la om și la unele animale) care unește capul cu trunchiul; grumaz; gâtlan; p. ext. gâtlej. ◊ Expr. A se arunca (sau a se agăța etc.) de gâtul cuiva = a) a îmbrățișa (cu căldură) pe cineva; b) a copleși, a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A-și rupe (sau a-și frânge) gâtul = a) a se accidenta (grav) sau a muri în urma unui accident; b) a-și pierde situația (bună) în urma unor greșeli; a fi arestat, condamnat în urma săvârșirii unei fapte ilegale. A strânge de gât (pe cineva) = a sugruma (pe cineva). A lua (sau a înhăța) de gât (pe cineva) = a înșfăca (pe cineva), a cere socoteală (cu violență), a brutaliza. (Fam.) A face gât = a avea pretenții (neîntemeiate); a face gălăgie, scandal. A da (o băutură) pe gât = a bea repede (dintr-o singură înghițitură sau din câteva înghițituri). A fi sătul până în gât = a fi dezgustat, a nu mai putea suporta (în continuare). A-i sta (sau a i se opri) în gât = a) a nu putea înghiți; b) a nu se putea împăca cu ceva sau cu cineva, a nu putea suferi. ♦ Cantitate de băutură câtă se poate bea dintr-o singură înghițitură. 2. Parte a unor obiecte, a unor piese etc. care prezintă asemănare cu gâtul (1). ◊ Prună cu gât = prună gâtlană. v. gâtlan (2). – Din sl. glŭtŭ „înghițitură”.

GÂT ~uri n. 1) (la om și la animale) Parte a corpului care unește capul cu trunchiul. * A-și rupe (sau a-și frânge) ~ul a) a se accidenta grav; a muri într-un accident; b) a-și pierde situația în urma unor greșeli. A strânge de ~ (pe cineva) a) a omorî (pe cineva) prin strangulare; b) a constrânge. A se arunca (sau a se agăța) de ~ul cuiva a) a îmbrățișa cu căldură pe cineva; c) a obosi pe cineva cu manifestările de dragoste. A face ~ a face gălăgie; a avea pretenții. 2) Cavitate interioară a acestei părți a corpului. Durere în ~. ◊ A se sătura (sau a fi sătul) până-n ~ a nu mai putea suporta. A-i sta în ~ a) a nu putea înghiți; b) a nu putea suferi (ceva sau pe cineva). 3) Cantitate de mâncare sau de băutură care poate fi înghițită dintr-o singură dată. 4) Porțiune mai subțire a unor obiecte, care se aseamănă cu această parte a corpului. ~ul gărăfii. ~ul viorii. /<sl. glutu

hac⁴, hacuri, s.n. (reg.) chip, putință, modru; asemănare, pereche.

ICONIC, -Ă adj. În felul icoanelor; de icoană. ♦ Relativ la imagini. ♦ (Despre semne) Caracterizat printr-o asemănare cu realitatea pe care o indică. [Cf. it. iconico, germ. ikonisch].

IDENTITATE s.f. 1. Însușirea a ceea ce este identic. ♦ (Curent) Asemănare, similitudine perfectă. 2. Datele prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Egalitate valabilă pentru orice valori ale mărimilor variabile care intervin în ea. [Cf. fr. identité, lat. identitas].

IDENTITATE, identități, s. f. 1. Faptul de a fi identic cu sine însuși. ◊ Principiul identității = principiu fundamental al gândirii care impune ca formele logice să păstreze unul și același sens în decursul aceleiași operații. ♦ Asemănare, similitudine perfectă. 2. Ansamblu de date prin care se identifică o persoană. 3. (Mat.) Relație de egalitate în care intervin elemente variabile, adevărată pentru orice valori ale acestor elemente. – Din fr. identité, lat. identitas, -atis.

INELAR¹ ~ă (~i, ~e) Care se aseamănă cu un inel; de forma unui inel. /inel + suf. ~ar

IZOMORF, -Ă adj. Care afectează forma însăși. ♦ (Despre substanțe) Care prezintă izomorfism; (despre cristale) asemănător ca formă; (biol.; despre organisme sau organe) care se aseamănă din punct de vedere morfologic. [Var. isomorf, -ă adj. / < fr. isomorphe].

ÎNCHIPUI vb. v. aduce, afla, apropia, asemăna, asemui, concepe, crea, descoperi, elabora, face, găsi, gândi, imagina, imita, incarna, inventa, întruchipa, întrupa, metamorfoza, mima, modifica, născoci, plănui, plăsmui, preface, preschimba, proiecta, realiza, reproduce, schimba, scorni, semăna, transforma.

închipuiciune s.f. (înv.) 1. figură, chip, înfățișare. 2. asemănare, analogie, similitudine. 3. simbol, reprezentare, însemn.

KIWI² f. invar. 1) Fruct parfumat al unei plante din familia lianelor, coaja flocoasă a căruia se aseamănă cu penele păsării cu același nume. 2) Băutură preparată din acest fruct. /< fr. kiwi, germ. Kiwi

LABIRINTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de labirint; propriu labirintului. Canal ~. 2) Care se aseamănă cu un labirint; întortocheat. Drum ~. /<fr. labyrinthique

LEIT ~tă (~ți, ~te) 1) Care se aseamănă perfect; foarte asemănător. ~ tată-său. 2) (despre haine) Care este bine ajustat pe corp; turnat. /<sl. lejon

LICOPODIU s.n. (Bot.) Plantă criptogamă care, prin forma sa, se aseamănă cu un picior de lup. ♦ Pulbere galbenă obținută din sporii acestei plante, folosită în farmacie și pirotehnie. [Pron. -diu. / < fr. lycopode, cf. gr. lykos – lup, pous – picior].

LOVI, lovesc, vb. IV. 1. Tranz., intranz. și refl. A (se) atinge cu putere, a (se) izbi. ♦ Tranz. A bate. ♦ Tranz. Fig. A aduce prejudicii, pagube; a atinge, a leza. 2. Tranz. și refl. A (se) atinge (fără violență). 3. Refl. A da peste o piedică, a se împiedica, a se izbi de... ◊ Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a dobândi experiență în urma unor întâmplări nefericite. 4. Tranz. A izbi drept în țintă cu un proiectil, cu o săgeată etc. 5. Refl. recipr. (Înv.; despre țări, terenuri etc.) A se învecina. 6. Tranz. (Despre stări fiziologice, boli etc.) A veni brusc asupra cuiva, a cuprinde, a apuca, a copleși. 7. Refl. recipr. (Înv.) A se asemăna, a se potrivi. ◊ Expr. A se lovi ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. 8. Tranz. (Înv.) A ataca. ♦ Refl. recipr. A se lupta. – Din sl. loviti „a vâna, a prinde, a pescui”.

LOVI vb. v. aduce, ajunge, apropia, armoniza, asemăna, asemui, asorta, birui, combina, compara, concorda, conveni, copleși, corespunde, covârși, cuprinde, dăuna, înfrânge, înțelege, învinge, învoi, merge, podidi, potrivi, prejudicia, prinde, răzbi, semăna, toropi, vătăma.

MASTODONT s.m. Uriaș mamifer pahiderm fosil, care se asemăna cu elefantul. [< fr. mastodonte, cf. gr. mastos – mamelă, odous – dinte].

MÂNĂ, mâini, s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr până la vârful degetelor, în special partea de la extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete. ◊ Loc. adj. De mână = a) făcut cu mâna, lucrat manual; b) (despre unelte, instrumente) acționat manual. ◊ Loc. adv. Pe (sau la) mâna dreaptă (sau stângă) = pe partea dreaptă (sau stângă). Pe sub mână = pe ascuns, clandestin. În mână = direct, personal. Mână-n mână = în colaborare, în înțelegere, în perfect acord. Peste mână = anevoios, incomod, dificil (de obținut, de realizat, de efectuat). ◊ Expr. (Pop.) A bate (sau a da) mâna (cu cineva) = a se înțelege cu cineva (în privința unei tranzacții); a face un târg, a se învoi (din preț), strângându-și mâna (în semn de pecetluire a tranzacției încheiate). A(-și) da mâna (cu cineva) = a) a strânge cuiva mâna în semn de salut sau de împăcare; b) a se alia, a colabora. A putea (sau a fi bun) să se ia de mână cu cineva = a se asemăna, a se potrivi cu cineva din punctul de vedere al defectelor sau al acțiunilor rele. (Pop.) A se ține cu mâinile de burtă (sau de pântece, de inimă) de(-atâta) râs = a râde cu mare poftă, în gura mare. A pune (sau a băga) mâna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva sau pentru ceva. A pune (sau a încrucișa) mâinile pe piept = a muri. A se spăla pe mâini = a refuza să-și ia răspunderea unei probleme (dificile) sau a unei fapte (reprobabile). A da (sau a lăsa, a pierde) ceva din (sau de la) mână = a da (sau a lăsa, a pierde) ceva care îți aparține sau de care ești sigur că îl poți obține. Cu mâna goală = fără a aduce nimic; fără a lua nimic; p. ext. fără a-și fi atins scopul, fără nici un rezultat. A avea (sau a fi la cineva) mâna = (la jocul de cărți) a-i veni rândul să împartă cărțile. A trece (sau a ceda) mâna (cuiva) = (la jocul de cărți) a nu juca în turul respectiv, cedând rândul jucătorului următor. (O) mână de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. A lega cuiva mâinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mâini și de picioare = a pune pe cineva sau a fi în imposibilitate să acționeze. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mână liberă = a avea (sau a da cuiva) posibilitatea să acționeze după bunul său plac; a avea (sau a da cuiva) libertate totală de acțiune. A avea (ceva) pe mână = a dispune de ceva. A pune mâna = a) a face, a întreprinde ceva; b) a fura. A pune mâna pe ceva = a ajunge în posesiunea unui lucru, a-și însuși un lucru (prin mijloace necinstite). A pune mâna pe cineva = a) a prinde, a înhăța, a înșfăca pe cineva; b) a găsi pe cel de care ai nevoie. A-i pune (cuiva) mâna în piept (sau în gât) = a prinde, a înșfăca (pe cineva); a cere cuiva socoteală, a(-l) trage la răspundere. A pune (cuiva) mâna în cap = a lua (pe cineva) la bătaie. A-i pune Dumnezeu (cuiva) mâna în cap = a avea noroc, a-i merge totul din plin. A-i lua (cuiva) boala (sau durerea) cu mâna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc. cuiva) repede, numaidecât. Cu mâinile încrucișate (sau în sân, în buzunar) = inactiv. A pune mână de la mână = a strânge, a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. A avea mână ușoară sau a fi ușor de mână = a lucra cu finețe și cu abilitate (ca medic). A fi greu de mână = a lucra neîndemânatic, brutal (ca medic). A avea mână bună sau a fi bun de mână = a) a fi îndemânatic, priceput; b) a purta noroc cuiva; (la jocul de cărți) a da cărți bune celor cu care joacă. A-și face mână bună la (sau pe lângă) cineva = a obține favoarea cuiva, a se pune bine cu cineva. A lua cu o mână și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. A fi mână largă = a fi darnic, generos. (Fam.) A fi mână spartă = a fi risipitor. A avea (sau a fi) mână strânsă = a fi econom; a fi zgârcit, meschin. A-i da cuiva mâna (să facă ceva) = a-și putea permite (să facă ceva); a-i permite situația, împrejurările (să facă ceva). Una la mână, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. A fi mâna dreaptă a cuiva = a fi omul de încredere al cuiva. A cere mâna cuiva = a cere în căsătorie. Sărut mâna (sau mâinile), formulă de salut adresată femeilor, preoților, persoanelor mai în vârstă etc. Cu mâna lui (sau mea, ta etc.) sau cu mâinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără intervenția nimănui. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc cu mâna altuia = a se folosi de cineva pentru rezolvarea unei probleme dificile, a unei acțiuni periculoase ori riscante. Cu amândouă mâinile = cu bunăvoință, foarte bucuros, din toată inima. (Fam.) A avea (sau a fi cu) mână lungă = a fi hoț, pungaș. (A fi om) cu dare de mână = (a fi om) înstărit, bogat. (Pop.) A da din mâini (și din picioare) = a face eforturi pentru obținerea unui lucru, a se strădui, a-și da osteneala. A avea mâna curată (sau mâinile curate) = a fi cinstit. A primi (sau a lua) în mână = a primi o sumă netă. A duce de mână (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); a sprijini, a proteja (pe cineva neajutorat, nepriceput). De la mână până la gură = foarte repede, în timp foarte scurt. Cu mâinile la piept sau cu căciula în mână = într-o atitudine umilă; supus, smerit. Cu mâna pe inimă (sau pe cuget) = cu conștiința curată, cu convingerea că e adevărat. A ajunge pe mâini bune = a ajunge în grija, în posesiunea cuiva competent. A-și lua mâinile de pe cineva = a înceta de a mai proteja, de a mai ajuta pe cineva. Din mână în mână = de la unul la altul, de la om la om. A da mâna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie; a fi foarte bolnav. A da pe mâna justiției = a deferi justiției; a înainta un infractor organelor judiciare. A fi (sau a cădea, a încăpea etc.) la (sau pe) mâna cuiva = a fi (sau a cădea, a încăpea) sub puterea, sub autoritatea cuiva, la discreția cuiva. A avea pe cineva sub mână = a avea pe cineva sub control, în subordine. (A fi) mână de fier sau mână forte = (a fi) om energic, autoritar. Politică de mână forte = politică dictatorială, tiranică, abuzivă. ◊ Compus: mâna-Maicii-Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina higroscopică și foarte ramificată, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). ♦ Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). ◊ Mână de lucru = muncitor. Mână moartă = (la unele jocuri de cărți) jucător fictiv căruia i se distribuie cărți, în cont. 2. Cantitate mică din ceva, atât cât încape în palmă. ◊ (Ca epitet, precedând termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții foarte mici) O mână de om. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrâns de elemente de același fel) O mână de oameni. 3. (În legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, treaptă, rang, clasă; calitate. ◊ Loc. adj. (Pop.) De toată mâna = de toate felurile, de toate categoriile. II. Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau ale unor părți ale lor, care se aseamănă, ca formă și ca întrebuințare, cu mâna (I 1) sau care se apucă, se manevrează cu mâna. ◊ Mână curentă = balustradă. – Lat. manus.

MENEHM s.m. (Liv.) Persoană care se aseamănă foarte mult cu alta. [< fr. ménechme, cf. Menaechmi – titlul unei comedii a lui Plaut].

Neasemănare ≠ asemănare

NEASEMĂNAT, -Ă, neasemănați, -te, adj. (Adesea adverbial) Care nu poate fi asemănat cu nimic; care nu are pereche deoarece depășește limitele, însușirile obișnuite; fără seamăn, incomparabil, neasemuit, unic. [Pr.: ne-a-] – Ne- + asemănat.

NEASEMĂNAT ~tă (~ți, ~te) (negativ de la asemănat): De ~ care nu poate fi asemănat; incomparabil. [Sil. ne-a-] /ne- + asemănat

NEPILDUIT, -Ă, nepilduiți, -te, adj. (Înv.) Pentru care nu există asemănare sau precedent, fără precedent, unic; excepțional, extraordinar. – Ne- + pilduit (înv. „exemplificat” < pildui).

NIVELA vb. 1. a netezi, (înv. și reg.) a obli, a sclivisi, (reg.) a asemălui, a asemăna, a tăpși. (A ~ suprafața unui obiect.) 2. v. fățui. 3. a îndrepta, a netezi. (~ zidul cu mortar.) 4. v. orizontaliza.

OMEOZĂ s.f. (Lit.) Folosire improprie, figurată, a unui verb, eventual însoțit de determinanții săi, în virtutea unei asemănări între fenomene. [Pron. -me-o-. / cf. fr. homéose < gr. homoiosis – asemănare].

OMOLOG¹ ~oagă (~ogi, ~oage) 1) mat. (despre elemente ale diferitelor figuri geometrice luate în raport unul cu altul) Între care există o anumită corespondență, bazată pe o relație. 2) biol. (despre organe luate în raport unul cu altul) Care se aseamănă după structură și origine, dar diferă ca formă externă și funcții. /<fr. homologue

PARABOLĂ¹ s.f. Scurtă povestire alegorică cu caracter moral; pildă. ♦ (P. ext.) Alegorie, metaforă. [< fr. parabole, cf. lat. parabola, gr. parabole – asemănare].

PARONIM ~e n. Cuvânt care se aseamănă parțial cu altul din punctul de vedere al formei, dar se deosebește ca sens de acesta. /<fr. paronyme

PARONIM s.n. Cuvînt care se aseamănă ca sunete, dar se deosebește ca sens de alt cuvînt. [< fr. paronyme, cf. gr. para – alături, onoma – nume].

PARONIMIE ~i f. lingv. Fenomen de asemănare a formei unor cuvinte diferite ca sens. /<fr. paronymie

PERETE, pereți, s. m. 1. Element de construcție așezat vertical (sau puțin înclinat), făcut din zidărie, din lemn, din piatră etc., care limitează, separă sau izolează încăperile unei clădiri între ele sau de exterior și care susține planșeele, etajele și acoperișul. ◊ Loc. adj. De perete = care este fixat, prins de perete. Lampă de perete. ◊ Loc. adj. și adv. Perete în perete = cu unul din pereți comun sau lipit de cel al încăperii vecine; p. ext. (care este) în imediata vecinătate a (locuinței) cuiva. ◊ Expr. A da (sau a deschide, a lasa, a izbi etc.) ușă (sau poarta) de perete = a deschide larg, la maximum ușă, poarta. A se da (sau a se izbi, a se bate) cu capul de pereți (sau de toți pereții) = a fi deznădăjduit; a regreta enorm o greșeală făcută. De când (se) scria musca pe perete = de demult. Între patru pereți = a) la adăpost; b) în secret; izolat. Pereții au ochi (sau urechi), se zice pentru a atrage cuiva atenția să fie precaut, să se ferească atunci cînd spune ceva (secret). A vorbi la pereți = a vorbi zadarnic, fără să fie ascultat. 2. Masiv pietros care se înalță (aproape) vertical. 3. Parte a unui obiect, a unui sistem tehnic etc. care se aseamănă cu un perete (1), mărginind, izolând, protejând; piesă dintr-un sistem tehnic care are rolul de a separa între ele anumite spații sau sistemul tehnic de spațiile înconjurătoare. ♦ Element anatomic, membrană etc. care înconjură o cavitate a corpului. [Var.: (reg.) părete s. m.] – Lat. paries, -tis.

PODOBI vb. v. aduce, apropia, aranja, asemăna, asemui, dichisi, ferchezui, găti, împodobi, semăna, spilcui.

PORT², (2, 3) porturi, s. n. 1. Faptul de a purta sau de a deține. Portul armelor este interzis. 2. Conduită obișnuită, firească, normală. Ori te poartă cum ți-e vorba, ori vorbește cum ți-e portul. 3. Îmbrăcăminte caracteristică unui popor, unei regiuni, unei epoci etc. ◊ Expr. (Pop.) A purta portul (cuiva) = a se asemăna, a se potrivi cu cineva, a fi la fel cu cineva, a se adapta la felul de a fi al cuiva. ♦ Îmbrăcăminte folosită la anumite ocazii. – Din purta (derivat regresiv).

POTRIVĂ s. f. Egalitate, perfectă asemănare (cu cineva sau cu ceva); ceea ce se potrivește, seamănă perfect cu altcineva sau cu altceva. ◊ Loc. adj. și adv. Pe (sau de) potriva... = asemenea, egal, pe măsura... (Înv.) Din potrivă = din cealaltă parte, din partea opusă. – Din sl., bg. protiva.

POTRIVĂ f. înv. Asemănare perfectă (cu cineva sau ceva). ◊ Pe (sau de) ~a cuiva pe (sau de) măsura cuiva. /<sl. protivo

POTRIVEALĂ, potriveli, s. f. (Pop.) 1. Potrivire, asemănare; concordanță, acord. ◊ Loc. adj. Cu potriveală = potrivit, nimerit. 2. Coincidență. 3. (Pop.) Aranjare a ceva la locul potrivit; aranjare într-un anumit fel, așa cum trebuie; împodobire, aranjare. – Potrivi + suf. -eală.

A SE POTRIVI mă ~esc intranz. 1) A avea trăsături comune; a fi deopotrivă; a se asemăna; a semăna; a se asemui. 2) A fi pe măsura cuiva sau a ceva. Paltonul se ~ește foarte bine. 3) A fi în concordanță deplină; a se armoniza; a se asorta; a concorda; a cadra. ◊ ~ ca nuca de (sau în) perete v. NUCĂ. 4) A da ascultare cuiva; a face pe voie (cuiva). /Din potrivă

POTRIVI vb. 1. v. adapta. 2. v. ajusta. 3. a (se) nimeri, (Ban. și Transilv.) a (se) păsăli. (Potcoava nu se ~.) 4. a-i veni, (Transilv.) a i se vâji. (Pantoful i se ~.) 5. v. veni. 6. v. aranja. 7. a îndrepta, (prin Transilv.) a aiepta. (A ~ cuvertura.) 8. a doza, a proporționa. (A ~ substanțele într-un amestec.) 9. a aranja, a așeza, a clasa, a clasifica, a dispune, a distribui, a grupa, a împărți, a întocmi, a ordona, a organiza, a orândui, a pune, a repartiza, a rândui, a sistematiza, (pop.) a chiti, (înv.) a drege, a tocmi. (~ cum trebuie elementele unui ansamblu.) 10. v. regla. 11. v. acorda. 12. a aprecia, a calcula, a socoti. (A ~ ceva din ochi.) 13. v. asorta. 14. v. concorda. 15. v. prinde. 16. v. asemăna. 17. v. corespunde. 18. a cadra, a corespunde, a merge, (înv. și reg.) a veni. (Ce faci tu nu se ~ cu momentul ales.) 19. v. preta. 20. v. nimeri. 21. a aranja, a ticlui, (pop. și fam.) a drege, (pop.) a (o) brodi. (A ~ astfel lucrurile încât...) 22. a se întâmpla, a se nimeri, (pop.) a se brodi, (înv. și reg.) a se prileji, a se prilejui, (Transilv.) a tălăli, (prin Maram.) a se tâlni, (Ban.) a se zgodi. (S-a ~ să fie acolo.) 23. v. cădea.

potrivnicea, potrivnicele, s.f. (înv. și reg.) persoană care se potrivește, se aseamănă cu cineva.

potroz, potrozuri, s.n. (înv. și reg.) 1. asemănare, potrivire; formă, chip, aspect, înfățișare. 2. fotografie.

POTROZ s. v. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine

prosomie, s.f. (înv.) 1. cântare bisericească; podobie. 2. asemănare.

PSEUDO- Element prim de compunere savantă însemnînd „fals”, „(aparent) asemănător”, „asemănare exterioară”. [Pron. pseu-, var. pseud-, psevdo-. / < fr., it. pseudo-, cf. gr. pseudos – fals].

RĂDUCE vb. v. aduce, apropia, asemăna, asemui, semăna.

A RĂSĂRI răsar intranz. 1) (despre plante) A ieși din pământ (după încolțire); a apărea. ◊ ~ ca ciupercile (după ploaie) a apărea repede și în număr mare. Seamănă, dar nu răsare se spune despre lucruri sau despre persoane între care nu este nici o asemănare. 2) (despre aștri) A se ridica deasupra orizontului. 3) fig. A-și face brusc apariția; a se arăta; a se isca; a se ivi. ~ ca din pământ. 4) fig. A lua naștere; a-și lua începutul; a apărea. Răsar orașe noi. 5) (despre copii) A crește în înălțime; a deveni mai înalt; a se sălta. 6) pop. A se ridica în picioare (cu repeziciune). ◊ ~ din somn a tresări. 7) rar (despre aluat) A crește în timpul dospirii. /<lat. resalire

A RÂURA pers. 3 ~ează intranz. rar 1) A curge fără încetare și din abundență, ca un râu. 2) fig. A se asemăna cu valurile unui râu. /Din râu

RETICULAR, -Ă, reticulari, -e, adj. Care se întretaie în formă de rețea, de puncte sau de linii, care se aseamănă cu o rețea. ♦ Care aparține unui reticul. – Din fr. réticulaire.

RINDELUI, rindeluiesc, vb. IV. Tranz. A netezi, a fățui, a fasona cu rindeaua; a efectua o rindeluire, a da la rindea, a rindela. ◊ Mașină de rindeluit = mașină care efectuează în mod mecanic operații cu rindeaua, la care cuțitele au o mișcare de rotație, prelucrarea asemănându-se cu frezarea. – Rindea + suf. -ălui.

RIVAL, -Ă, rivali, -e, s. m. și f. Persoană care aspiră, în concurență directă cu alta, la aceeași situație, la același succes; concurent, potrivnic, adversar. ♦ Persoană care aspiră împreună cu alta la dragostea aceleiași persoane de sex opus. ♦ Persoană care are merite egale cu altă persoană sau este la fel de talentată; egal. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rival = cu care nu se poate măsura nimeni; fără pereche, fără asemănare, inegalabil. – Din fr. rival, lat. rivalis, germ. Rival.

ROMBOID¹ ~dă (~zi, ~de) Care are asemănare cu un romb. /<fr. rhomboïde, germ. rhomboid

SAMBO s.n. Luptă sportivă răspîndită în (fosta) U.R.S.S. care se aseamănă cu lupta japoneză de jiu-jitsu. [< fr. sambo, cf. rus. samozașcita bezorujiia – autoapărare fără arme].

sămănciune s.f. (înv.) asemănare.

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (Înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni. ◊ Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus. *sa (= suus, sua).

SCUAMOS, -OASĂ adj. (Bot.) 1. Care se aseamănă cu solzii unui pește; solzos, cu coji. 2. Acoperit, protejat de scuame (2) [în DN]. [Pron. scu-a-, var. scvamos, -oasă adj. / < fr. squameux, lat. squamosus].

SEAMĂN, semeni, s. m. Cel care e la fel cu cineva; aproapele cuiva; om (considerat în raport cu alt om). ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) seamăn = fără asemănare, extraordinar. ◊ Expr. A nu (mai) avea seamăn (pe lume) = a fi unic, a nu avea pereche, asemănare. [Var.: semen s. m.] – Din semăna² (derivat regresiv).

seamăn/semen (persoană, asemănare) s. m., (persoane) pl. semeni

SEAMĂN semeni m. Persoană care este la fel cu alta. ◊ Fără (de) ~ fără asemănare; neasemuit. A nu (mai) avea ~ (pe lume) a nu (mai) avea asemănare; a nu (mai) avea pereche (pe lume). [Var. semen] /Din a semăna

SEMĂLUI, semălui, vb. IV. Tranz. și refl. (Reg.) A (se) asemăna, a (se) compara. – Din magh. számolni.

SEMĂLUI vb. v. apropia, asemăna, asemui, compara.

A SEMĂNA² seamăn intranz. 1) A avea trăsături comune; a fi deopotrivă; a se potrivi; a se asemăna; a se asemui. Seamănă cu fratele său. ◊ ~ ca două picături de apă a avea foarte multe trăsături comune. 2) A avea aparența (de); a fi în aparență; a da semne (de); a părea; a se arăta. /<lat. similare

SEMĂNA², semăn, vb. I. Intranz. 1. A avea trăsături, calități, defecte comune cu altcineva sau cu altceva; a se asemui, a se asemăna. ◊ Expr. A semăna cu cineva (sau cuiva) bucățică ruptă (sau tăiată) ori a semăna ca două picături (de apă) = a semăna perfect cu cineva, a fi leit cu altul. 2. A părea, a arăta, a face impresia de... – Lat. similare.

SEMĂNA vb. 1. a aduce, a se apropia, a se asemăna, a se asemui, (înv. și pop.) a se lovi, (reg.) a se cumpăni, (înv.) a arăduce, a se închipui, a se podobi, a răduce. (~ cu sora lui.) 2. v. părea.

SEMĂNARE s. v. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine.

SEMĂNARE², semănări, s. f. (Înv.) Asemănare. – V. semăna².

semănare (însămânțare, asemănare) s. f., g.-d. art. semănării; pl. semănări

SEMĂNĂTURĂ s. v. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine.

semen (persoană, asemănare) v. seamăn

semenință, s.f. (înv.) asemănare.

SEMENIȘ s. v. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, semănătură, similaritate, similitudine.

SEMUI, semuiesc, vb. IV. Tranz. 1. (Înv.) A asemăna; a compara. 2. (Pop.) A confunda. – De la semăna².

SEMUI vb. a asemăna, a asemui, a confunda. (L-a ~ cu altcineva.)

SEMUIALĂ s. v. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine.

SEMUIRE s. v. afinitate, analogie, apropiere, asemănare, concordanță, corespondență, înrudire, potriveală, potrivire, similaritate, similitudine.

SIMILAR adj. analog, apropiat, asemănător, asemenea, corespondent, înrudit, (înv.) asemănat, podobnic, semănător. (Două lucruri ~.)

SIMILITUDINE ~i f. 1) Relație între două lucruri, fenomene sau acțiuni care seamănă exact; asemănare; analogie. 2) Comparație bazată pe existența unor proprietăți comune între două lucruri. /<lat. similitudo, ~inis, fr. similitude

SIMILITUDINE, similitudini, s. f. 1. Potrivire, asemănare, identitate (între două lucruri sau două acțiuni). 2. (Fiz.; Tehn.) Proprietate a două fenomene de a putea fi puse într-o corespondență parțială sau totală, astfel încât valorile mărimilor caracteristice unuia dintre fenomene să poată fi obținute, printr-un calcul relativ simplu, din valorile cunoscute ale mărimilor corespondente caracteristice celuilalt fenomen. 3. (Mat.) Asemănare. – Din fr. similitude, lat. similitudo, -inis.

SIMILITUDINE s. 1. v. potrivire. 2. v. asemănare.

SINONIMIE s. f. Însușire pe care o au unele cuvinte, expresii, afixe etc. de a fi sinonime (1) cu altele; posibilitate a înlocuirii unui cuvânt, a unei expresii etc. prin sinonimul (2) lor; situație în care se află două sau mai multe sinonime. ♦ P. gener. Asemănare, identitate, corespondență, similitudine. – Din fr. synonymie, lat. synonymia.

SUFLU s.n. 1. Agitare a aerului (produsă de vînt). ♦ Presiune exercitată de gazele rezultate din explozia unui exploziv. 2. (Med.) Zgomot cardiac care se observă în anumite boli de inimă și se aseamănă cu zgomotul unor foale. [< fr. souffle].

SURPRINZĂTOR adj. 1. v. uimitor. 2. v. epatant. 3. frapant, izbitor, șocant, uimitor, (livr.) sesizant. (O asemănare ~oare.) 4. v. neașteptat.

TOCMI vb. v. afla, alcătui, aranja, asemăna, asemui, așeza, călăuzi, clasa, clasifica, compara, compune, concepe, conduce, consolida, constitui, conveni, crea, da, descoperi, desemna, destina, dichisi, dirija, dispune, distribui, elabora, face, ferchezui, fixa, forma, găsi, găti, ghida, gândi, grupa, hărăzi, hotărî, imagina, institui, inventa, împărți, împodobi, închiria, îndrepta, îndruma, înființa, înfiripa, însănătoși, întări, întocmi, întrema, înțelege, învoi, înzdrăveni, lecui, logodi, meni, născoci, numi, ordona, organiza, orienta, orândui, plănui, plăsmui, potrivi, predestina, pregăti, proiecta, pune, realiza, redacta, reface, repara, repartiza, restabili, ridica, rândui, scorni, scrie, sistematiza, sorti, spilcui, stabili, statornici, tămădui, ursi, vindeca.

TON s.m. Pește de mare, care se aseamănă cu pălămida. [< fr. thon, it. tonno, cf. gr. thunnon].

UIMITOR adj. 1. consternant, năucitor, stupefiant, surprinzător, uluitor. (S-a întâmplat un lucru ~.) 2. frapant, izbitor, surprinzător, șocant, (livr.) sesizant. (O asemănare ~oare.) 3. amețitor, năucitor, uluitor, (pop.) zăpăcitor, (fig.) nebun. (Un ritm ~.) 4. v. extraordinar.

UIMITOR ~oare (~ori, ~oare) 1) Care uimește; care produce mirare. 2) Care impresionează prin ceva fără asemănare; minunat. Peisaj ~. /a uimi + suf. ~tor

UN o (niște) art. nehot. 1) (folosit înaintea unui substantiv comun, indică genul, numărul și cazul acestuia și îl prezintă ca nedeterminat, indefinit) Un oraș. O școală. 2) (folosit înaintea unui substantiv propriu, indică o asemănare cu persoana denumită de acest substantiv) Un Ion Creangă. O Marie Bieșu. /<lat. unus, una

UNIC, -Ă, unici, -ce, adj. 1. Care este unul singur, numai unul în genul, de felul său. 2. Care nu poate fi asemănat cu nimic (datorită însușirilor sale excepționale); excepțional, incomparabil. [Acc. și: unic] – Din lat. unicus, fr. unique.

ZOOFIT ~e n. 1) la pl. Încrengătură de animale inferioare care se aseamănă după formă cu plantele. 2) Animal din această încrengătură. /<fr. zoophyte