mădări, mădăresc, vb. tranz. și refl. – A (se) dezmierda, a (se) alinta. „Un cuvânt popular, răspândit mai ales în zona de nord, unde pare să fie izolat (în dial. sudice nu-l găsim atestat, precum nici în albaneză). S-ar putea ca mădări să fi însemnat inițial a îngriji, proteja sau chiar a ocroti, trata, vindeca, un fel de echivalent al lui lecui slav” (Russu 1981: 347). – Cuvânt autohton (Russu 1981).

mădări, mădăresc, vb. tranz. și refl. – (reg.) A (se) dezmierda, a (se) alinta. „Un cuvânt popular, răspândit mai ales în zona de nord, unde pare să fie izolat (în dial. sudice nu-l găsim atestat, precum nici în albaneză). S-ar putea ca mădări să fi însemnat inițial a îngriji, proteja sau chiar a ocroti, trata, vindeca, un fel de echivalent al lui lecui slav” (Russu, 1981: 347). – Origine incertă (Șăineanu, DER, MDA); cuvânt autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1981).

cioacă¹ sf [At: PONTBRIANT, D. / V: ciocă¹, șchioa~ / P: cioa~ / Pl: ~oace / E: nct] (Reg) 1 Deal. 2 Vârf de deal Vz (reg) chicioră, cornățel, cornet, grumuleu, mormondol, picui. 3 Vârf de munte. 4 Vârf de munte de unde s-a tăiat pădurea Si: cucă. 5 Cârlig. 6 Scoabă. 7 Bucată de lemn care, prin răsucire, ține ușile (la pridvor, la cramă) închise. 8 Fiecare dintre cele două console orizontale ale războiului de țesut, fixate pe stâlpii din mijloc și pe care se sprijină vatalele Si: (reg) carafă. 9 Unealtă cu care se strâng cercurile la butoaie. 10 Unealtă de soc în formă de lulea, în care e introdus capătul interior al carabei de la cimpoi. 11 Capetele încrestate ale lemnului vertical al ferăstrăului unde se așază coarda sau sfoara de întins. 12 Partea de la scaunul văsarului care prinde lemnul ce trebuie netezit. 13 Ichi (la anumite jocuri de copii). 14 Jocul cu acest ichi. 15 (Lpl) Bucată de lemn astfel cioplită, încât să permită prelingerea rachiului sau a țuicii de la cazan în alt vas. 16 (Șîf șchioa~) Târnăcop. 17 Cazma. 18 Unealtă de tăiat și de scobit, ca un ciocan cu capetele lungi și ascuțite Si: (reg) ciuc, dihoroi, pupăză, sălmac, scobitor, sfeclă. 19 Căuș. 20 Cafa. 21 Vas de lemn din care beau ciobanii apă și lapte. 22 Copac uscat dezrădăcinat Si: butuc, buturugă, cioată, ciot. 23 Mlădiță de viță cu 3-4 ochiuri, care se răsădește toamna sau primăvara pentru a face rădăcini Si: cârlig. 24 Cuvânt de alint pentru copii. 25 Organul genital masculin. 26 (Arg) Balivernă. 27 (Fam; îe) A se ține de ~oace A se ține de glume. 28 (Fam; îae) A se ține de șmecherii.

țugu² i [At: MAT. FOLK. 875 / E: fo] (Reg; repetat) Cuvânt de alint adresat unei ființe dragi.

A DEZMIERDA dezmierd tranz. 1) (mai ales copii) A netezi ușor cu palma în semn de dragoste; a mângâia; a alinta. 2) A numi cu cuvinte drăgăstoase; a alinta. [Sil. -mier-da] /<lat. dismerdare

mădărí, mădăresc, v.t.r. (reg.) A (se) dezmierda, a (se) alinta. (Maram.). ■ „Un cuvânt popular, răspândit mai ales în zona de nord, unde pare să fie izolat (în dial. sudice nu-l găsim atestat, precum nici în albaneză). S-ar putea ca mădări să fi însemnat inițial a îngriji, proteja sau chiar a ocroti, trata, vindeca, un fel de echivalent al lui lecui slav” (Russu, 1981: 347). – Origine incertă (Șăineanu, DER, MDA); cuv. autohton, fără corespondent în albaneză (Russu, 1981).

drăgui vt [At: VLAHUȚĂ, ap. TDRG / Pzi: ~esc / E: drag + -ui] (Rar) A alinta pe cineva cu cuvântul „drag”.

țițuc [At: DLR / Pl: ? / E: țiț³ + -uc] (Reg) 1 sm Pui de pisică Si: (reg) țițuș (1). 2 i (Are) Cuvânt cu care se cheamă pisica Si: (reg) țițuluș (1), țițuș (2). 3 i (Are) Cuvânt cu care se alintă pisica Si: (reg) țițuluș (2), țițuș (3).

ALINTA (-int) I. vb. tr. 1 A desmierda: minunatul Făt-frumos Aprilie cu părul auriu o alintă, o leagănă, o mîngîie (CAR.) ¶ 2 A răsfăța, a răzgîia: își prea alintă copiii ¶ 3 A rosti cuvintele, în semn de desmierdare, cu o intonație sau sub o formă copilărească: se așeza pe genunchii Iui și-l săruta alintîndu-și vorbele și netezindu-i părul (VLAH.) ¶ 4 ‡A liniști, a potoli: scornindu-să grea furtună în mare, cu însemnătura sfintei cruci marea au alintat (DOS.). II. vb. refl. 1 A se răsfăța, a se răzgîia: brațele ei m’au legănat și mă alintam la sînu-i găngurind (CRG.); proverb: a se ~ ca cioara în laț, a se răsfăța, a face pe grozavul, a se arăta cu voie bună, ca să ascundă supărările de ochii lumii ¶ 2 A se mișca încet, grațios, a se legăna: Șoimul tău... ca lebăda pe apă se alintă, grațios (ALECS.) ¶ 3 ‡A se liniști, a se potoli: Vînturilor zise de ’ncetară și undelor de se alintară (DOS.) [lat. *allentare < lentus].

ALINTĂTURĂ (pl. -turi) sf. Alintare, desfătare, desmierdare: în aceste patru cuvinte era atîta ~ șireată (D.-ZAMF.) [alinta].

A ALINTA alint tranz. 1) (mai ales copii) A netezi ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda; a mângâia. 2) A numi cu cuvinte drăgăstoase; a dezmierda. 3) A face să se alinte. /<lat. allentare

dezmierdare sf [At: PSALT. 143 / V: diz~ / S și: desm~ / Pl: ~dări / E: dezmierda] 1 Atingere (sau netezire) ușoară cu palma, cu degetele etc. (a corpului sau a unei părți a corpului unei ființe) ca manifestare a unui sentiment de dragoste, de duioșie etc. Si: dezmierdat¹ (1), (înv) dezmierdăciune (1). 2 Cuvânt (gest, comportament) care exprimă, care denotă dragoste, duioșie Si: alintare, dezmierdat¹ (2), (înv) dezmierdăciune (2), (reg) dezmierdătură. 3 (Îla) De ~ sau de ~dări (D. cuvinte) Cu care se dezmiardă (2) Si: alinător 4 (Spc; rar) Răzgâiere. 5 Sentiment de dragoste, de duioșie etc. Si: dezmierdat¹ (4). 6 (Pex; înv; lpl) Cuvinte de politețe (laudă, stimă, considerație etc.) adresate cuiva Si: dezmierdat¹ (5). 7 (Rar) Mângâiere. 8 (Înv; de obicei lpl) Satisfacere a instinctelor Si: dezmierdat¹ (7), (înv) dezmierdăciune (7). 9 (Înv; pex) Petrecere. 10 (Înv) Desfrâu. 11 (Mol; lpl) Mofturi. 12 Stare de bucurie (fericire, liniște etc.) produsă de cineva sau de ceva cuiva Si: delectare, desfătare, dezmierdat¹ (11), (înv) dezmierdăciune (11), încântare. 13 Ceea ce creează o stare de dezmierdare (12) Si: dezmierdat¹ (12), (înv) dezmierdăciune (12). 14 Atitudine care denotă mulțumire, bucurie, alinare, răsfăț Si: dezmierdat¹ (13), (înv) dezmierdăciune (13). 15 (Rar) Atracție.

GÎNGĂVIT, -Ă, gîngăviți, -te, adj. (Rar) Gîngav. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? Firește că nu gîngăvitul alint Pe struna ghitarei. CASSIAN, H. 19. ◊ (Adverbial) Corbea vorbea gîngăvit, rupînd cuvintele în silabe. V. ROM. februarie 1952, 117. I-am luat prin surprindere mîna, spunîndu-i destul de gîngăvit și scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 179. – Variantă: (rar) gîngăit, -ă (DELAVRANCEA, la TDRG) adj.

Das Glück ist eine leichte Dirne (germ. „Norocul e o fată ușuratică”) – vers celebru al lui Heinrich Heine. E începutul epigrafului la cartea a doua din ciclul de poezii Romancero. lată prima strofă, în traducerea lui lon Frunzetti: „Norocul e o femeiușcă Ce nu stă locului o clipă. Ți-alintă părul, fruntea-n pripă Te pupă, zboară ca din pușcă.” Cu alte cuvinte, să nu ne încredem în noroc, fiindcă e nestatornic și înșelător. Un sfat asemănător ne dă și Friedrich Schiller. În actul I din Demetrius (piesă neterminată) poetul spune: Das Glück ist falsch, unsicher der Erfolg (Norocul e amăgitor, succesul nesigur) – adică incertă e izbînda care se bizuie pe noroc. LIT.

HIPOCORISTIC s. n. (< adj. hipocoristic, -ă < fr. hypocoristique, gr. hypokoristikos < hypokorisma „vorbire mângâietoare”): cuvânt care, datorită sufixului diminutival din structură, exprimă un sentiment de afecțiune, de mângâiere, de alintare, de dezmierdare, ca de exemplu fluieraș, fluturaș, motănaș, struguraș, Ionuț, Mitică, Irinel, Tudorel, Cateluța, Măriuca etc.

DEZMIERDA, dezmierd, vb. I. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu») 1. Tranz. A mîngîia (pe cineva sau ceva) atingîndu-l ușor cu palma. Îi prinsesem mîna, mică, subțire, și i-o dezmierdasem. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 290. Fiul pașei din Ianina Blînd dezmiardă alba frunte A nevestei. COȘBUC, P. I 62. De-aș putea s-o sărut o dată!... ori să-i dezmierd mînile. EMINESCU, N. 75. ◊ Fig. Oltule, cu repezi valuri! Multe, mîndre flori dezmierzi – Dulce le dezmierzi la maluri Și-n vîltoare mi le pierzi! CERNA, P. 143. De cîte ori deschid portița și intru în grădină-mi pare Că mă cuprinde-o vrajă dulce, și florile-mi dezmiardă ochii. ANGHEL, Î. G. 11. [Fata] era boboc de trandafir din luna lui mai, scăldat în roua dimineții, dezmierdat de cele întîi raze ale soarelui. CREANGĂ, P. 276. ◊ Absol. O! dezmiardă, pînce fruntea-mi este netedă și lină. EMINESCU, O. I 42. ♦ (Rar) A alinta cu vorbe drăgăstoase. Flăcăiandrul se pierde de dorul ei cînd o văzu dezmierdîndu-l cu niște cuvinte mai dulci decît mierea. ISPIRESCU, L. 279. ◊ Fig. O pace adîncă, dezmierdată de țirîitul greierilor, vestea sosirea serii. GALACTION, O. I 211. ♦ (Ironic) A da bătaie; a bate. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama... Pare-mi-se că știi tu moarea mea... Să nu mă faci ia acuș să ieu culeșerul din ocniță și să te dezmierd, cît ești de mare. CREANGĂ, A. 120. 2. Refl. (Rar) A simți plăcere, a se bucura (de ceva); a se desfăta. În colibă, mama Kira să dezmiardă între copiii săi: o fată mare și un flăcău. DELAVRANCEA, S. 175. Lasă! că i-am făcut eu una bună. Nu s-a mai dezmierda el tot în bine. SBIERA, P. 74. ◊ Tranz. Umblă cu mînile în șolduri, lunecînd printre răzoare și dezmierdîndu-și printre culturi privirile obosite. SADOVEANU, P. M. 312. – Variantă: (regional) dizmierda (ALECSANDRI, P. I 9, NEGRUZZI, S. I 26) vb. I.

DERIVARE s. f. (< deriva < fr. dériver, it., lat. derivare): procedeu de formare a cuvintelor cu ajutorul formativelor (formanților), al afixelor (prefixe și sufixe) care se asociază cu cuvintele-bază sau care sunt suprimate de la acestea, în vederea obținerii unor noi unități lexicale. ◊ ~ proprie: d. în care prezența formativelor (formanților, afixelor) este obligatorie (v. d. progresivă). ◊ ~ improprie: d. în care formativele (formanții, afixele) lipsesc, dar în care intervine reorganizarea sintagmatică a enunțului (v. d. regresivă și conversiune). ◊ ~ progresivă: d. proprie, bazată pe adăugarea formativelor, a afixelor (prefixe și sufixe) la anumite cuvinte, pentru formarea unor cuvinte noi. Astfel: ne- + drept > nedrept, pre- + vedea > prevedea, re- + face > reface, bi- + lunar > bilunar, ultra- + sensibil > ultrasensibil, termo- +centrală > termocentrală; băiat + -aș > băiețaș, copil + -andru> copilandru, muncitor + -ime > muncitorime, fum + -ega > fumega, câine + -este > câinește etc. ◊ ~ regresivă: d. improprie, bazată pe suprimarea formativelor, a desinențelor sau a sufixelor lexicale, la anumite cuvinte. Astfel: substantivele agud, alun, călin, căpșun, cintez, coacăz, frag, mașter („tată vitreg”), nuc, mur și smochin au luat naștere în urma unei false analize pe care o fac vorbitorii desinenței -ă de nominativ singular nearticulat a substantivelor agudă, alună, călină, căpșună, cinteză, coacăză, fragă, mașteră („mamă vitregă”), nucă, mură și smochină, socotind-o morfem lexical și separând-o de rădăcinile acestora; substantivele alint, auz, astâmpăr, blestem, cânt, câștig, greș, licăr, învăț și schimb s-au format prin îndepărtarea sufixelor lexicale -a și respectiv -i de la infinitivele verbelor alinta, auzi, astâmpăra, blestema, cânta, câștiga, greși, licări, învăța și schimba. ◊ ~ parasintetică: d. proprie prin care se formează un cuvânt nou, atașând simultan sau succesiv un sufix și un prefix la același cuvânt-bază, ca în exemplele îmbărbăta (< în- + bărbat + -a), închipui (< în- + chip + -ui), îndurera (< în- + durere + -a), încuietoare (< încuia + -toare), descuietoare (< descuia + -toare), îmbucurător (< îmbucura + ător) etc. ◊ ~ sinonimică: procedeu prin care un cuvânt capătă sensul figurat al altui cuvânt cu care este aproximativ sinonim sau asemănător în înțelesul propriu. Astfel: unui om viteaz, în loc de vultur i se mai spune și șoim; copiilor mici, în loc de gândăcei, li se mai spune și mormoloci sau broscuțe; capului, în loc de bostan i se mai spune și dovleac sau tărtăcuță; pentru noțiunea de „m-am nenorocit” s-au folosit verbele m-am ars, m-am fript și m-am prăjit. Prin d. sinonimică un cuvânt poate lua locul altui cuvânt într-o expresie sau într-o locuțiune: pentru noțiunea de „a necăji” s-au folosit expresiile a face zile amare, a face zile fripte, a face zile negre, a face zile grele.

dezmierda [At: PSALT. (1651), 216^v/1 / V: (îvr) diz~, (înv) ~mir~, (reg) ~miira, ~mira / S și: desm~ / Pzi:~ierd, (îvr) ~dez / E: ml *dismerdare] 1 vt (C.i. corpul unei ființe sau părți ale corpului) A atinge sau a netezi ușor cu palma, degetele etc., în semn de afecțiune. 2 vt (C.i. ființe) A adresa cuvinte de dragoste, de mângâiere etc., însoțite adeseori de gesturi afective. 3 vt A mângâia. 4 vt (Spc; c.i. copii) A alinta peste măsură Si: a răsfăța, a răzgâia. 5 vt (C.i. ființe) A alinta dând un alt nume (de obicei hipocoristic). 6 vr (Spc; îvp; d. oameni) A avea relații sexuale cu cineva. 7 vr (Pex) A se destrăbăla. 8 (Pex) A trece ușor cu mâna, cu degetele pe deasupra a ceva. 9-10 vtr (Înv) A face să simtă sau a se simți bine Si: a se delecta, a (se) desfăta, a (se) încânta. 11-12 vtr (Îvr) A se răsfăța.

DRAG², -Ă, dragi, adj. 1. (Despre persoane sau lucruri) Iubit, scump, neprețuit. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. ◊ (Mai ales construit cu verbul «a fi» și cu dativul pronumelui personal conjunct) Mi-a fost viața dragă. CAMILAR, N. I 141. Ea rîde-n plînsul meu! Dar ea atîta știe! Eu știu: Mi-e dragă și n-aș vrea să-mi fie dragă, Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aș vrea să-mi fie! COȘBUC, P. I 174. [Îi] erau dragi cărțile. NEGRUZZI, S. I 81. ◊ (Cu altă construcție) Eram dragă la oricine, Iar acum fug toți de mine. ALECSANDRI, T. I 339. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag să... = a-i plăcea mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului. SADOVEANU, P. M. 50. Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag! COȘBUC, P. II 167. Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. A cădea drag (cuiva) v. cădea. A avea (pe cineva) drag = a iubi (pe cineva). Vai de mine, ce să fac... Că n-am pe nimenea drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină... Ci te are Dragă tare! id. ib. 271. A se avea dragi = a se iubi unul pe altul. Se aveau dragi de multă vreme. A prinde (pe cineva) drag = a se îndrăgosti (de cineva). Las’să văd și cum se leagă Dragostea – dar știu eu bine!... Hai, mă prind feciorii dragă Și pe mine! COȘBUC, P. I 104. A-i fi drag (cuiva) ca ochii din cap v. ochi. A-i fi drag (cuiva) ca sarea în ochi v. sare. Cînd ți-e lumea mai dragă (atunci se întîmplă ceva neplăcut) = cînd ești mai fericit, cînd te simți mai bine (atunci ești contrariat de ceva). ◊ (Adverbial) Priveam în juru-mi noroadele albastre, albe și gălbioare, roșii și cafenii, care-și trăiau atît de drag ziua lor. GALACTION, O. I 39. ◊ (Substantivat) Stai liniștită, draga mamei. BUJOR, S. 49. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. S-alerge-acum aice Dragul mîndrei, Făt-Frumos. ALECSANDRI, P. A. 37. (Ironic) Mai mîncă... o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III 29. ◊ (Cu un vocativ sg., în forma feminină pentru amîndouă genurile; adesea cu sens atenuat) Dragă codrule, te las... Plec pe căi străine. IOSIF, P. 54. Ei, jupîneșică dragă, asta nu se poate spune. CREANGĂ, P. 122. Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-l. EMINESCU, O. I 102. (În expr.) Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa, chipurile. Și ne punem, dragă doamne, la învățat. CREANGĂ, A. 110. Pune mîna pe capu ei, ca și cum, dragă doamne, o ar descînta. EMINESCU, L. P. 201. ♦ (Substantivat, familiar, la vocativ, în forma feminină pentru amîndouă genurile) Termen de afecțiune cu care te adresezi cuiva. E-un miros de brad, mă dragă, de te amețește. CAMIL PETRESCU, T. I 41. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii. EMINESCU, O. I 100. ◊ (Rar la masculin) Apoi uite, dragule, că ai scos producție frumoasă. DAVIDOGLU, M. 42. 2. Plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost... Și alții, doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint! COȘBUC, P. I 55. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci, De-ale noastre dragi cuvinte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. ◊ Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, din toată inima, foarte bucuros. Vă poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră. SADOVEANU, Z. C. 34.

*afectéz v. tr. (lat. affectare. V. infectez). Uzitez mult: a afecta oare-care cuvinte. Ĭaŭ formă de: cristalele afectează forme geometrice. Mă prefac: a afecta o față de om onest. Destinez: a afecta banĭ pentru un ospiciŭ. Ipotechez: a afecta o casă la Creditu Urban. Impresionez, mișc: mizeria luĭ m’a afectat. V. refl. Mă întristez: ne afectăm de mizeria altuĭa. Mă prefac, simulez sentimente ca să par interesant (mă alint, mă izmenesc, mă spanceĭesc).

diminutiv (fr. diminutif „care micșorează)”, orice cuvânt de natură nominală sau adverbială, format cu ajutorul unui sufix special (diminutival), pentru a arăta că lucrul sau ființa denumită – ca interlocutor într-un dialog sau la care ne referim – este văzută de vorbitor, în mod real sau fictiv, mai mică decât celelalte sau decât e în realitate: grădiniță, fetiță, floricele, anișori, încetinel (A). D. nominal (substantival, adjectival) sau adverbial exprimă nu numai subdimensionarea obiectului sau acțiunii, ci și îndulcirea imaginii obiectului (însuflețit ori neînsuflețit) prin care poate comunica, de obicei, sentimentul alintării, numit cu un termen consacrat hipocoristic. Întrebuințat cu o semnificație în plus față de sensul său obiectiv (subdimensionarea obiectului), d. este o figură de stil. Ca figură de stil, funcția esențială a d. este exprimarea unei atitudini estetice a vorbitorului față de obiectul diminutivat, pentru că d. este simțit și ca o expresie „frumoasă”. Așa, de exemplu, în bădiță, fata din popor vede nu un iubit mai mic decât ar putea să fie, ci un flăcău frumos. Aceeași situație o are și perechea feminină a termenului, adică mândruță – deși în cazul acestui termen s-ar putea presupune că el exprimă și preferința bărbaților pentru tipul „mignon” al femeii („drăguț, delicat”, DEX). Ca figură de stil. d. poate fi clasificat după cum urmează: d. hipocoristic: copilaș, fetiță, bărbățel; d. ironic: soldățel, profesoraș; d. eufemistic: când atenuează expresia unei însușiri, fie cu accent hipocoristic: prostuțule, fie direct, ca diminutiv pur și simplu: „e cam prostuț, sărăcuțul de el”; d. hipalagă, când vorbitorul proiectează însușirea diminutivală a copilului asupra unui obiect care îl interesează pe copil (un gen de mutație psihologică subiect → obiect): „să bea copilul un lăptic?” „vrei, puișor, să bei apiță?”; d. sarcastic: „mi-a făcut o trebușoară, ticălosul, pe care n-o s-o uit”; d. hiperbolă: „a muncit, sărmanul, toată ziulica!”; d. patetic: „vai! ce-a mai plâns, sărmănica!”

MATÉRN, -Ă adj. Care aparține mamei (I 1), care se referă la mamă, de mamă; care provine de la mamă. Datoriile ei materne. BARASCH, M. I, 78/5. Sfătuire adresată solicitudinei materne. MAN. SĂNĂT. 228/18. În zece rînduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici. HASDEU, I. V. XVIII. Se oferă cu atîta nepăsare pumnilor materni, de parcă spinarea n-ar fi a lui. CAZIMiR, GR. 76. Privirea avea o înduioșare maternă. C. PETRESCU, C. V. 209, cf. 7. Atunci fii cuminte și du-te de te odihnește, îi zise ea încet, cu alintări materne. SADOVEANU, O. IX, 122. ◊ (În context figurat) Supusul vostru. . . își înalță. . . ochii către brațile voastre materne (a. 1 776). URICARIUL, I, 181. ◊ F i g. Averea ei maternă este mare și îndestulă. HELIADE, V. XIII/6. ◊ Limbă maternă = limba pe care o învață cineva din prima copilărie, de la părinți. Gramatica limbii materne. IORGOVICI, O. 5/17. Împrumutarea de idei între compatrioții cari vorbesc aceeași limbă maternă. BARIȚIU, P. A. III, 32, cf. MAIORESCU, CR. I, 174. I-am învățat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le știu pe ungurește. REBRENU, I. 411. Din mulțimea de cuvinte, expresii, construcții pe care i le oferă limba sa maternă, scriitorul alege pe cele mai potrivite cu stările-i sufletești și, mai ales, cu intențiile sale artistice. IORDAN, STIL. 11. Rezultatul acesta îl atinge poetul dînd o întrebuințare personală instrumentului obștesc al limbii materne. VIANU, S. 6. Cei mai mulți gîndesc în limba lor maternă. GRAUR, I. L. 24, cf. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 352. (Adverbial) Ca o mamă; cu sentimente de mamă. Aglae. . . privea matern pe Titi. CĂLINESCU, E. O. I, 66. - Pl.: materni, -e. – Din lat. maternus, it. materno. Cf. fr. maternel.

legănat², ~ă [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~ați, ~e / E: legăna] 1 a (D. copii) Care este mișcat ușor, lin, într-o parte și în alta cu leagănul (1) pe brațe, în poală etc. pentru a-l liniști, a-l alinta și a-l face să adoarmă. 2 a (D. ființe, lucruri) Mângâiat. 3 a (D. sunete, muzică, poezii etc.) Care se desfășoară armonios. 4 a (D. vorbire) Tărăgănată. 5 a (D. ființe, obiecte) Care se mișcă dintr-o parte în alta în jurul unei bare relativ fixe. 6 a Unduit. 7 a (D. oameni) Amețit din cauza unei slăbiciuni, a beției, în urma unui șoc, a unui sentiment puternic etc. 8 a (D. vehicole, ambarcațiuni) Zdruncinat domol și ritmic în timpul deplasării. 9 a (D. corpuri sau obiecte suspendate) Care pendulează. 10 a (D. mers, dans) Care se balansează ritmic. 11 a (D. lucruri, arbori și frunzele acestora) Clătinat. 12 a (D. ambarcațiuni, obiecte care plutesc) Unduit. 13 a (Pop; îe) A nu-(i) zice, a nu spune, a nu sufla (cuiva) (nici) două vorbe (sau boabe) ~e (sau o vorbă ~ă, cuvânt ~) A nu-i spune cuiva absolut nimic. 14 a (Pop; îae) A vorbi fără sens. 15 a (Trs; îe) A nu avea (cu cineva) cuvânt ~ (sau vorbă ~ă), a nu fi vorbă ~ă între... A nu se certa deloc cu cineva. 16 a (Pop; îs) Vorbă (sau cuvânt) ~(ă) Vorbă bună, de laudă. 17 sfa (Pop) Dans popular în care se face o roată, perechile se țin de mână și fac patru pași la dreapta și patru la stânga și apoi sar toți de patru ori pe loc. 18 sfa Melodie după care se dansează legănata (17).

sufla [At: COD. VOR². 47^v/4 / Pzi: suflu / E: ml sufflare] 1 vi (D. vânt) A acționa (puternic) prin deplasarea maselor de aer în atmosferă într-o sau dintr-o direcție determinată Si: a bate (77), a trece, (reg) a vântura. 2 vi (Pex; d. curenți de aer, d. aburi etc. din atmosferă) A deplasa într-o sau dintr-o direcție determinată V adia. 3 vi (Pop; îe) ~lă vântu-n paie ude Exprimă convingerea că, într-o anumită împrejurare, nu se mai poate face nimic. 4 vi (Reg; îe) A ~ vântul în urechile cuiva A nu auzi. 5 vi (Reg; îae) A-și întoarce chepeneagul după cum ~lă vântul A fi ușor influențabil. 6 vi (Reg; îae) A-și schimba atitudinea după împrejurări. 7 vt (D. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A lua cu sine și a face să se miște, să se deplaseze sau să dispară (risipind, împrăștiind, îndepărtând, îngrămădind etc.). 8 vt (Rar; pex; d. vânt sau d. curenți de aer; c.i. mai ales praf, zăpadă sau pleavă, frunze etc.) A împrăștia. 9 vt (Îe) Îl ~lă vântul Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 10 vt (Fam; îe) A ~ cuiva ceva (de sau, rar, pe sub nas) A lua ceea ce i se cuvine de drept altuia. 11 vt (Pex; fam; îae) A fura ceva (profitând de neatenția, de naivitatea sau de încrederea cuiva). 12-13 vit (Adesea urmat de determinări care indică instrumentul) A produce (mecanic) un curent de aer (sub presiune) orientat în direcția dorită pentru un anumit scop. 14-15 vit (Îvp; fam) A respira (1). 16 vi (Îe) A nu (mai) ~ A fi mort. 17 vi (Îae) A muri¹ (1). 18 vi (Îae) A rămâne nemișcat (dând impresia că i s-a oprit respirația). 19 vi (Îae) A nu scoate nici o vorbă, a nu protesta. 20 vi (D. oameni și d. animale; de obicei cu determinări modale de felul „greu”, „tare”, „zgomotos” etc.) A respira des și cu dificultate, zgomotos (ca urmare a unui efort, a unei maladii etc.) Si: a gâfâi (1), (reg) a se răsufla. 21 vi (Rar; pex) A pufăi. 22 vi A emite forțat un flux de aer pe gură (sau, rar, pe nări). 23 vi A expira cu forța pentru a executa, a realiza etc. ceva. 24-25 vit (Îe) A(-l) ~ să cadă Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 26 vi (Pop; fam; îe) A (nu) ~ (cuiva) în borș sau în borșul (sau, pfm, în ciorba) cuiva A (nu) se amesteca nechemat în treburile cuiva. 27 vi (Reg; îae) A (nu) răsfăța. 28 vi (Reg; îae) A prevesti lucruri rele. 29 vi (Reg; îae) A (nu) sforăi. 30 vi (Îe) Cine s-a fript (sau s-a ars) cu ciorbă ~lă și în iaurt Exprimă situația când o experiență neplăcută te face mai prudent decât este necesar. 31 vi (Pop; îe) A-i ~ în fund A goli paharul, carafa etc. cu băutură foarte repede sau dintr-o dată. 32 vi(Pop; pex; îae) A se îmbăta. 33 vi (Reg; îae) A (nu) alinta. 34 vr (Reg; pex; îae) A menaja. 35 vi (Reg; îe) A ~ în foc A se îmbăta. 36 vi (Reg; îe) A ~ în (sau din) buze Exprimă supărarea în cazul când se pierde ceva sau nu se dobândește ceea ce s-a sperat. 37 vi (Pop; îe) A ~ a pagubă Exprimă manifestarea părerii de rău, a surprinderii etc. pentru o pierdere suferită sau a nedumeririi în fața unei anumite situații. 38 vi (Reg; îe) A(-i) ~ în lumânare (cuiva) A încurca afacerile cuiva, a-i pune piedici. 39 vi (Reg; îc) ~lă-n-vânt Pierde-vară V pierde. 40 vi (Îrg; îc) ~lă-n-pungă Om sărac. 41 vt (Îe) A(-l) ~ în vânt Exprimă slăbiciunea exagerată a unei persoane. 42-43 vit (În descântece) A sufla (27-28) pentru a îndepărta un rău, pentru a desface o vrajă. 44-45 vit (Pex) A descânta (1-2). 46-47 vit (În credințele religioase și populare) A sufla (23) pentru a da viață, pentru a însufleți. 48-49 vit (Pex) A sufla (23) pentru a face să redevină viu. 50 vt (Înv) A sufla (23) pentru a opri sau anula o acțiune primejdioasă. 51 vt (În religia creștină; fig; complementul este viața sau Duhul Sfânt) A transmite prin faptul de a sufla (23), prin botez etc. 52 vt (Înv; fig) A insufla. 53 vt (Înv; fig) A răspândi. 54 vt (Înv; fig; c. i. scrieri, texte, etc.) A inspira în vederea alcătuirii, întocmirii, compunerii etc. 55 vt (Mai ales cu pronumele în dativ; complementul este nasul) A expira forțat pe nări pentru a curăța de mucozități sau de secreții apoase (la plâns). 56 vt (Îrg; c. i. alimente, băuturi) A bea sau a mânca foarte repede. 57-58 vit (D. oameni) A introduce cu gura aer în deschizătura unor instrumente pentru a produce sunete muzicale. 59-60 vit (Pex; d. oameni) A cânta (din instrumentul respectiv). 61 vi (D. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A produce sunete muzicale. 62 vi (Pex; d. instrumente muzicale care funcționează cu aerul care circulă prin ele) A cânta (2). 63 vt (C. i. o masă de sticlă topită) A introduce, cu gura, printr-o țeavă, o cantitate de aer pentru a dilata și a da formă, fabricând diverse obiecte. 64-65 vtrm (Fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A pronunța cu voce scăzută, încet (și în secret) Si: (fam) a strecura. 66-67 vtrm (Pex; fșa; c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A informa în ascuns Si: a destăinui (1). 68-69 vtrm (Pgn; fșa, c. i. enunțuri, cuvinte etc.) A vorbi. 70 vt (C. i. răspunsul pe care trebuie să-l dea cineva la o întrebare) A șopti cuiva la lecție, la examen etc. 71 vt (Mai ales d. sufleori; c. i. replici dintr-o piesă de teatru) A șopti actorilor în timpul reprezentației Si: (îvr) a suflărisi. 72 vtrp (C. i. obiecte de metal; de obicei cu determinările „cu aur”, „cu argint”, rar, „în aur”) A acoperi (în scop decorativ) cu un strat subțire de aur sau de argint Si: a polei⁴, (îvp) a spoi.

DRAG adj. și subst., din o veche temă slavă, care ne-a dat multe cuvinte: drăgălaș, drăguț, drăgăstos, dragoste, a drăgosti, îndrăgosti etc. și provincialisme ca dragna (iubire). Frecvența temei în vocabularul romînesc a contribuit la îmbogățirea formelor onomastice, prin creații proprii limbii romîne, în afară de cele primite direct de la vecinii slavi ca: Dragn, -a (srb-blg), Dragan (big., srb., ceh), Dragič (srb, blg.), Dragos (blg. srb), Draguș (srb), Drakša (srb.), Dragomir, Dragoslav etc., date de Miklosich, și cele sîrbo-croate date de Maretic: Dragina, Dragota, Dragun, Dragoman; cf. blg. Drag/o, -oj date de Weigand. I. 1. Izvoarele menționează un Drag, fiul lui Dragoș-Vodă al legendei, și alt Drag, voievod de Maramureș (1368 -1398), fiul lui Sas-Vodă. 2. Dragu frecv. și astăzi; -l (Pom; Dm); Draga b. (16 A III 119); Drăg/escu, Ioan (AO XVI); -ești s. 3. Cu ă în temă: Drăgul (Tec I); -a (Sd XI 264); -ă (16 A 1 89; C Bog); Drăgulea (Hur); Drăgulici (16, B I 114, 144; Ștef); Drăgul/escu; -ești s.; -eț (16 B IV 113); Drâgulin 1656 (Hris I 231; Sd X, XXI; Cat; 17 B I 171); – Comișu din Tohani, 1733 (BCI V 241); -escu, act. 4. + -ai, -ae: Dragai, -o (AO XVIII 135); -na (Dm). 5. Cu ă în temă + sufixe: Drăgae b. (16 B I; Sur I) și s.; Drăgaia b. (Isp I²) și s. (Cat); Drăgaicea, D-tru (Dm); Drăgaici s.; Drăgăilă (Dm; Sd XVI; 17 A II 83, V 148; Isp IV¹); Drăgael, Nistor (Sur IV). 6. Dragan (Dm); -ul s. (17 B I 11); -ciul, mold.; -ici (Ștef). 7. Cu ă în temă: Drăgan frecv., -u, N. filologul; -ul t.; Drăgan/ea t. (Mus); -easa, -ești ss.; Drăgancea (Sur XXI); Drăgăn/el (Hur 128); -eț, A. (17 B II 90); -iță (17 B I 230; RA III 272; Drăgăniș (Băl III); Drăgănoiu 8. + -ciu: Dragciul (16 B I 167, 187). 9. Dragia (Moț); Drăgioiu s. (17 B I 301). 10. -aș: Drăgaș Boul (17 A V 162); Drăgaști (Giur 333); Drăgășești; Drăgășan b. (17 A IV 115); -i, oraș. II. Cu gh: 1. Draghi, țig. (16 B 1 60); -ul 1711 (Sd IV 4, 41); Draghie (Dm; Bîr IV); Drăghie (17 B II 340); Draghia b., vlah din Serbia, 1348; Drăghiea s.; Drăghiescu; Drăgh/easa, -ești s. (Mus). 2. + -ici: Drăghici, deși cu sufix patronimic, a servit din vechime ca prenume frecv.; Draghici (Dm); Drăghiciu pren., ard., 1726 (Paș); și cu hiperurb.: Drăvici, Neculae din Văleni (RI XIV 206); + -an: Drăghicean pren., munt. (RI XV 270; BCI X 106); – Vintilă (Sd VII 26); – Greceanu (IO 237), ca Bărbucean, pronunțat greșit astăzi cu -u final, sufixul de alintare -ean fiind confundat cu suf. augmentativ -an, sau cu cel de apartenență locală -eanu; Drăghic/eni, -ești ss.; -escul, Oprea (16 B II 20). 3. + -ilă: Drăgăilă (17 A III 9, IV 35; Draghilă (16 B II 383); Drăghilă (Sd XVI); Drăgilă act. 4. + -in: Draghin (17 A157); -a b (BCI V 218); -ici, mold.; Drăghin (Giur 104); -a b. (Sd XI 68; 16 B263); -ici (Isp IV¹); -ici. C. (Băl III, VI); -ieasca s. 5. + -iș, -an: Drâghișan (16 A IV; -i s. (Ștef). 6. + iț: Draghiț b. (Isp II¹); -a b. (Ștef); Drăghiț/ă (Sd XVI); -ă, răzeș, 1592 (BCI VII 6); -a (Dm). III. Cu alte sufixe: 1. + -lea: *Drăglea, cf. și subst. drîglu (unealtă) l Regleanu, act. 2. Cu term, -ne: Dragne, act.; -a (16 B I 133); Dragn/a f. (cf. subst. prov. olt. dragna -„iubire”) -escu, act.; Drăgneiu t., în Mehedinți (AO nr. 11); -l t (16 B IV 414); Drahna (P Bor 118) și cu cn < gn: Dracna f. (ib. 7); Drăgnoiu (GL). 3. + -ociu: Dragocea (16 B IV 288); Drăgociul t., cu afer. Ragoci s. (DR IV² 872 n. 2) cf. și subst. răgoace. 4. + -oiu: Dragoi (Dm); Dragoe (16 B I 54); Drăgoiaș (Sd XVI); Drăgo/iu, -aia, -eni, -ești ss; -escu; Drăgoicea (16 B I 96). 5. + -mari: Dragoman, antrop. srb.-blg. (Rad), e socotit și de Weigand un derivat din Drago, deci fără legătură cu omonimul dragoman (tîlmaciu) < it. dragomanno < orient, targoman = tc. terziman. a) Dragoman (Dm; 16 B I 79, 80, II 97, 130 etc.); – Căpotescul, diiac (16 A II 45); -ul (16 B III 98). Dragomănești (și cu o < u), ss. (Dm); b) Drăgoman (17 A II 206; III 182, IV 190); c) Drăguman (16 A III 298); d) Drăgămănești s (G Roș 78). 6. Dragomir (Dm), frecv.; -escu; -ești s.; -na m-rea; Dragumir (M mar). 7. Dragoslav(Ștef), -a, -e, -eni ss; cu schimbarea părții finale: Dragosea (17 B III 325) și Dragosul t. (Mus); cf. cu afer. și sinc. Gosav (Drag 120). 8. Dragosteu 1647 (AO XVIII 135); Dragostin (16 B I 159; 17 B IV 159; RI XVIII 155); -a t. 9. + -oș: Dragoș Vvd; – (Dm; Ștef; G Ștef; G Bog); n. foarte frecvent în Moldova In legătură cu tradiția întemeirii statului; „Cîmpul lui Dragoș” tt.; Dragoșe (16 A I 312, III 52); Dragoșin (16 A I 195); -a s.; -ul t.; Drăgoșani s. (Ștef). 10. + -otă: Dragotă pren. (P¹¹; Dm; Ștef; Băl III; 17 A II 5; Rel; 17 B II 204, 289); – Sacuianul (C Bog); Dragot/escul (Din); -easa, -eni, -ești ss.; Dragoțel, act.; Dragoțăl (C Ștef); sinc. Dragoțescu, act. 11. + -șa *Dragșa: Dragșan, spătar (16 A I 373); Drăgșan (Băl III, VI; Sd XI 87 etc.); Drăgșin vistier (Sd V 529; AO V 119); cu cș < gș: Drăcșani, Drăcș/eni ss (Dm); -ănei, -ini ss.; Dracșin post., mold. (Hurm XI). 12. + -uș: Draguș (Mar); Drăguș mold. Dm; Ștef); ard. (Paș) și s.; Drăgușan (Paș; Sd XI, XVI; 17 A IV 264, V 159; G Bog; BCI VII 6); -a, -i ss.; Drăguș/eni s.; -escu (Sd XVI); Drăgușca b. (16 A III 414); Drăgușel (17 B IV 367); Drăgușin, munt. (Gat; Tis 351; Sd XVI; IO 99 etc.); – pren. (P¹¹ P Bor V 120); – pah., 1645 (AO XVII 305); Drăgușoiu, act. 13. + -uț: Drăguț (Glos); -escul (Băl II); -ești s.; -ă b. (Am); -ul (Glos; Gras 39; Isp II²; 16 A III 143; 17 A V 207; Sd XVI. 62); -ăscul, Ilie (Vit 12; Sur V). IV. Feminine. 1. Draga (Ștef; 16 B I 144; P¹²; Tec I; 17 A V 269; A Gen II 71). 2. Drăgae (16 B I 147; 16 A I 200); Drăgaia, (16 A II 44; Cat). 3. Drăghia și Drăguța (P¹ fila 8 vo; G Ștef; 16 A I 15); – cneaghina (17 A II 75); Drăguță (sic) (Dm). 4. Draghiță (Sd XVI 157); Drăghița (16 A III 145; Ștef). 5. Draghina, (și cu ă) (16 A II 141, III 30).6. Drăgana (Dm; Sur VI). 7. Dragole (16 A II 192; 16 B II 188; 17 B II 350); Dragulea (16 A I 256). 8. Drăgulina (16 A II 186); Drăgălina (16 A I 15,64; Ștef). 9. Dragomir/a (Buftea); -na, m-re. 10. Dragoslava. 11. Draguna (Sd X; Vr; Brăz 4); Drăguna (RI VI 87; Isp II²; P Bor 26, 103). 12. Dragna (Ștef; Ur XXII 71; BGI V 186; 17 B I 466; P¹ fila 9); Drăgna (Vit B 10); Drahna (SurXIX; 16 A III 25). 13. Drăgușa, fiica Dragaei f. (16 A I 301). 14. Drăgușca (Cat.) Multe din aceste feminine apar aidoma și ca prenume de bărbați sau ca nume de familie; coincidență, de formă: trac. Dragilis (OR I 548). 15. Drăguța, v. III 13 și IV 3. V. Scurtări. Dragu intră, din cauza abundenței formelor și frecvenței lor, în grupul celor zece nume laice pasibile de scurtare, ca și Dobre, prin afereza lui D inițial. Scurtări ca Rogobete fam. din Dragobete și Ragul < Dragul ne pot obliga să luăm în considerație derivatele ipotetice date aici. 1. Ragul s.; Răgul, P. (Mar); Răgul/eni s. (Tis); -eanu (Tis 394) și contras 2. Ragla s., băn. (14 G I 312); Răglă, Neacșul, munt. (Sd VII 352) și Rigla oronim; Reglea (Viciu 34) Regleanu, arhivist. 3. Răgău (17 B III 32) < *Drăgău. 4. Răgan, Gh., mold. și Râgănești s. (Cat; 16 B II 309) < Drăgan etc. 5.5. Răgăila b. (16 B III 36) < Drăgăilă, și cu metateză Răgălie (17 B II 67; Drj XIX an 1685) sau din subst. răgălie. 6. Răgnea t. (Mus) și cu cn < gn: Racnea (17 B III); Răcnea (16 B IV 393); Răcnoae, Neagoe (17 B III 197); sau Rahne (17 B III 54), toate din Dragnea etc. 7. Rogobete, < Dragobete. VI. Compuse. 1. Dragul-mamei, Tanasă (Sur V). 2. + Ilina: Dragalina s.; Drăgălin (17 A 1 244); -a f. (ib. 15, 04; Dm; Ștef; Sd XI 87); v. mai sus IV 8. 3. + Onuț: Dragaonuț Petrea, mold., 1615 (Sur XX). 4. + Ghinda: Draghinde (16 A III 459); -a, V. (Băl IV, VI), Ghinda fiind nume b. și f. frecvent în Moldova. 5. + Bratu: Dragobrat (16 B II 383, IV 259). 6. + Dan: Dragodan (Tis 351); -a, -ești ss.; Dragudănescu (VM). 7. + Dia: Dragodie. 8. + Golea: Dragole (17 A IV 118); -a f., mold., munt., ard. (P¹⁴; RI X 138; Ard II 147); Drăgolești s. 9. + term. -mir, -slav: Dragomir, Dragoslav (primite în această formă de la slavi); Draghislav (13 – 15 B 228; 17 B II 169). 10. + Ivan: Dragovan, țig. (17 A III 152). 11. + Gugu: Drăgugești s. 12. + sl. cын „fiu”: Dragosin, V. (Met 100; 16 B 11 228, lll 63 16 A I 467; Sd XVI); -escu (17 B I 409) și fără o. 13. Dragsin (Dm; Băl II; Sd XVI); cu gs > cs: Dracsin (Băl I; C Ștef; 16 B I 60); – Toader, 1606 (C Neamț II 5); – preot misionar la romînii din Timoc-Vidin; Dracsin/i, -ești ss. Tema drag frecventă în vocabular și în onomastică produce acomodări fonetice la unele nume comune: drăgan (ostaș) < fr. dragon, și drăgan (plantă) < fr., adragant; formează nume pentru sărbători: Dragobete, Drăgaică sau pentru plante: drăgaică, dragavei (ștevie) și pentru insecte: drăghiciu (o viespe). Toate acestea repetă nume de persoană identice.

PICA¹, pic, vb. I. Intranz. 1. A cădea (de la înălțime), a se deplasa (repede) spre pămînt; a se prăbuși. Paserea, drept mulțămită că o iertase cu viață, lăsă să-i pice din cioc pe oblîncul șelei voinicelului o piatră de zamfir mare și frumoasă. ODOBESCU, S. III 180. Meșterii gîndea Și ei își făcea Aripi zburătoare De șindrili ușoare. Apoi le-ntindea Și-n văzduh sărea, Dar pe loc cădea Și unde pica, Trupu-și despica. ALECSANDRI, P. P. 192. ◊ Expr. (Familiar) A-i pica cuiva mură în gură, se spune cînd cineva obține un bun, o favoare, un avantaj fără nici o osteneală. V. mură. Mihai știa că neamțul nu descărcase nici o pușcă, ca să apere aceste țări de neomeniile turcilor, și îi era ciudă cum să-i pice lui mură în gură o bucățică așa de bună din chiar senin. ISPIRESCU, M. V. 35. A pica cuiva nasul = a pierde mîndria, a se umili, v. nas. Nu i-a picat încă cașul de la gură = e încă copil nepriceput, fără experiență, v. caș. A pica cerul pe cineva = a) a se supăra rău; b) a rămîne stupefiat; c) a se simți rușinat (tare). ♦ (Despre brumă) A se lăsa, a se așterne. Iată storsul a trecut, Și badea încă n-o vint, Ba și bruma o picat, Badea-n cap nu m-o legat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. 2. (Despre lichide, mai ales despre ploaie) A cădea în picături. Ploaia peste case pică tot mai rar Și-n grămezi de neguri apele se strîng. TOPÎRCEANU, B. 78. Boabele de apă prelingîndu-se de pe streșini și picurînd în clipe ritmate... făceau un fel de cîntare. CARAGIALE, O. I 360. Sus la munte ninge, plouă, La Craiova pică rouă. ALECSANDRI, O. 128. ♦ Tranz. A face să cadă (pe cineva sau pe ceva) picături dintr-un lichid sau dintr-o materie topită; a picura. Peștișorii mărunți... înfipți în frigărui de lemn și fripți, după ce fuseseră picați cu unt proaspăt. MACEDONSKI, O. III 8. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345. ◊ Expr. (Întărind o propoziție negativă) Să-l pici (sau să-l fi picat) cu ceară (sau cu lumînarea) = să-i faci orice..., cu nici un preț... Grigoriță, care. nu mînca iute să-l fi picat cu ceară, gustă dintr-un ardei; ardeiul iute para focului. HOGAȘ, DR. 252. Hei, bădiță Costachi, zic eu în gîndul meu, dacă mă iai așa, nu-mi scoți tu vorbulița din gură să mă pici și cu luminarea. VLAHUȚĂ, O. AL. I 181. Nu-și astîmpăra gura cătră mai-marii săi, măcar să-l fi picat cu luminarea, CREANGĂ, A. 134. 3. A se desprinde (din locul său), a cădea (și a se pierde). Mai stăi de mă alintă Cu mîna ta cea mică, Și spune-mi de ce-i toamnă Și frunza de ce pică. BACOVIA, O. 82. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului Ș-așa cîntă de cu jale, De pică frunza pe cale; Ș-așa cîntă de duios, De pică frunzele jos! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. Copilaș cu cal de foc! Oprește negrul pe loc, Că-i pică potcoavele Și-ți răpune zilele. ALECSANDRI, P. P. 107. ◊ Expr. (Familiar) Pică de coaptă v. copt. ♦ (Familiar, despre îmbrăcăminte) A nu se mai ține (pe corp), a fi numai zdrențe. Amîndoi fost-ați la carte, De nici unul n-avui parte. Avui parte d-un mișel Pică țundra de pe el; El mi-o dă să i-o cîrpesc Eu o iau și o izbesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277. 4. A-și pierde poziția verticală, a se răsturna, a cădea întins (la pămînt). Vină, bădița, prin dos, Că-i portița de rogoz, Cum pui mîna pică jos. HODOȘ, P. P. 43. Măi bădiță, păr galbăn, De dorul tău mă leagăn Cum se leagănă iarba Cînd o taie cu coasa; Cum o taie pică jos Și cum pică-ngălbenește... Așa dorul mă topește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 87. ◊ Expr. A pica de somn = a fi foarte somnoros, a moțăi. Ilinca își frecă ochii cu dosul palmei: pica de somn. AGÎRBICEANU, S. P. 36. Aș vrea să fiu un biet bunic, Adus din spate și pitic, Să-mi mîngîi barba albă; Să stau la foc, de somn să pic, Visînd la vremea dalbă. IOSIF, PATR. 29. A pica de oboseală = a fi foarte obosit, sleit, extenuat. A pica la (sau în) genunchi (înaintea cuiva) = a se pleca (înaintea cuiva) în semn de supunere sau admirație sau pentru a cere iertare, ajutor etc. Niciodată nu voi pica la genunchi înaintea domnului Hufeland sau înaintea oricui. KOGĂLNICEANU, S. 123. ♦ (Neobișnuit, despre clădiri) A se dărîma, a se surpa, a se nărui. Eu sînt ca omul acela care, după ce a clădit un pala! măreț.. vede picînd într-un minut edificiul său. BOLINTINEANU, O. 337. ♦ Fig. A cădea în luptă, a muri. [Ștefan cel Mare] dădu poruncă să alegem și să îngropăm pe morții noștri. Puțini picară, dar mari suflete. DELAVRANCEA, A. 46. Leul se întărîtase nevoie-mare. Acum nu mai era chip să-l lase în pace. Trebuia să pice unul din doi. ISPIRESCU, U. 31. Și nu mă lăsa să mor! Că-i păcat de dumnezeu Să pice voinic ca eu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 103. 5. A sosi (pe neașteptate); a se ivi, a apărea. Pică tocmai cînd Florica aprindea lampa, abia puțin după ce se ostoise discuția, și se luară cu vorba despre alte treburi. REBREANU, R. I 280. Domnul Mache șade la o masă în berărie și așteaptă să pice vreun amic. CARAGIALE, O. II 124. ◊ Expr. A pica în (sau, învechit, la) mîna sau în palma, în mîinile cuiva = a ajunge în puterea, la discreția cuiva. De mi-ți mai pica vrodată în mină, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311. Ah! talharul, cum m-a înșalat, zicea Tîndală. Dar las’, că-mi va pica el în palmă! ȘEZ. III 131. Eu la mînă ți-am picat, Tu de moarte m-ai scăpat. Cînd la mînă mi-i pica, Eu de moarte te-oi scăpa. ALECSANDRI, P. P. 209. 6. (Construit cu dativul; familiar) A dobîndi ceva întîmplător, a cîștiga ceva ocazional (de obicei în mod ilicit). Bică primește un leu și optzeci de bani pe săptămînă, leafă, și cu ce-i mai «pică» – vorba lui – ajunge la patru lei. PAS, Z. I 260. În port erau case, birouri de comerț, de unde știa el că-i pică în fiecare zi ceva. BART, E. 20. Poftește pe moș Fotea că, dacă i-or mai pica ceva curele bune, să mai facă așa din cînd în cînd cîte unul și ceva mai grosuț. CREANGĂ, A. 3. ◊ Expr. Dacă nu curge, pică v. curge. 7. (Învechit) A cădea (în... ), a da în..., a fi cuprins de... Nu pot să-ți spun ce părere de rău am simțit cînd am văzut în răvașul dumitale că bietul spătariul Alecsandri au picat într-o boală atîta de urîtă! KOGĂLNICEANU, S. 67. Armata romînească era supusă unei discipline strașnice. Neagoe-vv. ne arată că ostașii cari picau în vini se pedepseau. BĂLCESCU, O. I 18. Legislatorii Parnasului... neînțelegînd că viața nouă se tălmăcește prin literatură nouă, au apucat unii pe calea veche a pedantismului, alții au picat în pedantismul cuvintelor. RUSSO, S. 49. 8. (În expr.) Frumoasă (sau, rar, frumușică) de pică = frumoasă de n-are pereche, neînchipuit de frumoasă, ruptă din soare, frumoasă coz. Trana – șireata! – frumușică de pica, cu gropițe la colțurile gurei, dar cu chipul încă de copil, îi arunca priviri ce-l înnebuneau. MACEDONSKI, O. III 6. Tatăl lui Meleagru avea o fată... frumoasă de pica și tînără și fragedă ca un boboc de trandafir. ISPIRESCU, U. 72. (La masculin) Are ochii negri ca mura, frumoși de pică. DELAVRANCEA, S. 9.

MÎNGÎIA vb. I. 1. (Învechit) 1. T r a n z. A vrăji, a fermeca. (R e f l. p a s.) Ce ia nu aude glasul măngănietoriului, măngăiatu măngăe-se (d e s c ă n t ă-s e H, f a r m ă c ă-s ă D) de preamăndrul. PSALT. 110. 2. T r a n z. A sfătui, a povățui, a îndruma. Preaîmblă acealea laturi și-i măngăe (î n d e m n ă n d N. TEST. 1648) toți cu cuvente multe. COD. VOR. 14/19. Aceasta și acesta pre însuș Petru fâcu-l cu smerenie să înțelepțească și și alalți ucenici mîngîe-i. CORESI, EV. 268. ◊ A b s o l. Măngăiat-ai (p o v ă ț á t – a i D) cu vrătutea ta întru casă sfânta ta. PSALT. 311. 3. R e f l. A-și face curaj, a se îndemna, a prinde inimă (să facă ceva). Luo pănre și. . . frănnse și începu a mînca. Mângăiară-se (v i i n d u-le i n i m ă N. TEST. 1648, c u b u n ă v o e f ă c î n d u-se BIBLIA 1688) toți; deaci șie ei luară piște. COD. VOR. 94/4. 4. R e f l. A se îndrepta, a se duce (spre a găsi la cineva un sfat, o încurajare). Am venit la Potiol, unde, aflînd frați, ne-am măngăiat spre ei, ca să rămînem zile șapte (a. 1703). GCR I, 350/14. II. 1. T r a n z. A căuta să aline sau a alina mîhnirea, durerea, suferința etc. cuiva (prin vorbe sau gesturi de încurajare, de consolare etc.), a face să-i fie mai ușor; a încuraja, a îmbărbăta, a consola. Me măngăiași în smereniia mea, că cuvântul tău învie-me. PSALT. 254, cf. 39, 178, 255, 258. Pre cela ce se câiaște elu-l priimeaște, și plăngătoriul elu-l mîngîie. CORESI, EV. 5, cf. 78, 84. Să mergi cu dînșii în robie la Vavilon și să-i mingii cu cuvinte bune (cca 1650). GCR I, 148/9. Arâtîndu-să întăi mai cu iubire de oameni decît acum, atuncea încai cu amăgitoare făgăduințe ne mîngîia. AETHIOPICA, 37^v/12. Boierii se duc la dînsul, s-adună, bine lui voia. BELDIMAN, E. 116/22, cf. LB. Și îți întoarsă mîhnirea în bucurie, spre a te mîngîia. GORJAN, H. I, 6/26. Lipsit fără veste, la vîrsta de 60 de ani, de tot cel ce putea să-l mai mîngîie, s-a pogorît de viu în mormîntul prietenilor săi. MARCOVICI, C. 4/8, cf. 5/2. Ajutoriul lumei nu v-au putut mîngîie. CONACHI, P. 51, cf. 82, POLIZU. Neștiind cum s-o mîngîi, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I, 52, cf. 45, ALECSANDRI, T. II, 206. Oamenii văzîndu-le zbuciumîndu-se așa, au început care dincotro să le mîngîie. CREANGĂ, P. 175 cf. id. A. 9. Nu știa lumea pe care să-l mîngîie mai întîi. CARAGIALE, O. II, 292. După ce se desmeteci din leșinul ce-i venise, de inimă rea, începură s-o mîngîie surorile. ISPIRESCU, L. 51. Gheorghe căta întotdeauna să-l mîngîie, spuindu-i cît de bine au să petreacă în vacanție, la el la țară. VLAHUȚĂ, O. A. I, 105. Iar mumă-mea – chiar dînsa ! – mai rareori plîngea . . . Uitare, cît mai iute, mîngîi-o și pe ea. MACEDONSKI, O. I, 52. Cînd moare un armean, rudele, cunoscuții și vecinii se adună la casa acestuia, ca să mîngăie familia defunctului, ȘEZ. XII, 19. Doctorul, probabil ca să mă mîngîie, m-a încredințat că el nu-i capabil nici de una, nici de alta. SADOVEANU, O. IX, 139. ◊ R e f l. p a s. Ceea ce plîngu-se. . ., aceea măngîia-se-vor. TETRAEV. (1574), 205, cf. CORESI, EV. 202. Fericiți sînt ceea ce plîng, că aceea se vor mîngăia (a. 1642). GCR I, 99/19, cf. N. TEST. (1648), 6^v/12. ◊ R e f l. Și mîngîindu-se Iuda [de moartea soției sale], să sui la ceia ce tundea oile lui. BIBLIA (1688), 28²/59. De aceasta dar vestire . . . să bucura, Și mînguindu-se-n sine, întru acest chip zicea. PANN, E. I, 82/9. Am sfîrșit prin a rîde noi însuși de noi și a ne mîngîia de poznașele isprăvi a timpului. NEGRUZZI, S. I, 68, cf. 79, 251. Noi, bătrînii, căutăm să veselim ceasurile cîte ne mai rămîn. de trăit, pentru ca să ne mîngîiem de cele care au trecut. ALECSANDRI, T. I, 42, cf. 385. Mîngîie-te, fata mea, și nădăjduiește în dragostea ce are părintele tău pentru tine. FILIMON, O. I, 107, cf. 140, CREANGĂ, P. 30. Ce ai, stăpîne, de ești așa trist, fără să te mîngîi ? ISPIRESCU, L. 106. El s-ar fi mîngîiat cu gîndul că un așa ticălos nici nu merită altă soartă. GHEREA, ST. CR. II, 149. ◊ (Prin lărgirea sensului, complementul indică inima, sufletul, bătrînețele, zilele etc. cuiva) Prea puternicul împărat Sultan Mustafa, din năstav dumnezeiesc, vrînd să mângâie b&trînețile bătrînului Ioan Vodă, pentru slujbele sale. GHEORGACHI, LET. III, 295/9. M-am îndemnat a scrie o adunare istornică... ca să mîngâi cu această osteneală. . . petrecerea vremii cei turburate întru care mă aflu. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Au început Irotocrit aceste să zacă cu amară lacrămi, socotind a mângâia pe acele făr de mângâieri inimi ale părinților (cca 1800). GCR II, 179/32. Vine iarna viscoloasă, Eu cînt doina-nchis în casă, De-mi mai mîngîi zilele, Zilele și nopțile. ALECSANDRI, P. P. 224, cf. ANT. LIT. POP. I, 13. ♦ (Învechit) A ajuta (din punct de vedere material). Nece-i fie cinre a mîngîia săracii lui. PLSAT. HUR. 96^r/9. Cu milostenie de veri mîngîia săracii, aceaia iaste unsura capului tău. CORESI, EV. 52. Din fire era blîndă, simplă și bună; căuta bolnavii din sat și mîngîia pe săraci. ODOBESCU, S. I, 6. 2. T r a n z. și r e f l. (Învechit și regional) A (se) liniști, a (se) potoli, a (se) calma. Și deaca-l vădzu nârodul în scaun, să potoliră de plînsuri și să mîngăiară. DOSOFTEI, ap. GCR I, 258/39. Pe datornici să-i măngâie, Fiindcă strigă-n gura mare, Că-i vor pune la-nchisoare (sfîrșitul sec. XVIII). GCR II, 104/5. Pruncul se mîngăie și încetă de a mai plînge. ȚICHINDEAL, 43/14. Săracul păru a se mîngîia oarecum; dară numai inima lui știa. ISPIRESCU, L. 177. Bat cîinii, bat, Da și cînd a bate cățeaua mea, Toți cîinii s-or mîngîia (Melița). GOROVEI, C. 226. 3. T r a n z, A bucura, a desfăta, a încînta. Ne măngâie cu limba ca în niște strune și ne sloboade noaî cîntar[e] mai scumpă și mai frumoasă decît mărgăritariul (a. 1661). GCR I, 179/10. Un suvenir poetic, coroana vieții mele, Ce mîngîie și-nvie duioasă – inima mea. ALECSANDRI, P. I, 121, cf. id. T. I, 289. Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei, Femeie între stele și stea între femei. EMINESCU, O. I, 213. 0 ! feerie a naturei. . . Ce ne-mbunești fără știință și ne mîngîi fără să vrem. MACEDONSKI, O. I, 64, cf. PĂUN-PINCIO, P. 44. O muzică abia auzită a miilor de gîze care roiau în soare ne mîngîia auzul. SADOVEANU, O. IV, 121. Scrie badea pe hîrtie, Și cînd scrie mă mîngîie, Scrie badea latinește, Cînd cetește Mă topește. JARNIK-BÎRSEANU, 27, cf. 38, ȘEZ. I, 74. ◊ A b s o l. Decît toate frumuseațile, mai frumoase frumuseațile tale ziua luminează, noaptea străluminează de departe măngăiesc și de aproape sufletul veselesc. CANTEMIR, IST. 263. ◊ R e f l. Luoatu-ț-ai tu binele tău în viiața ta, iară Lazăr așijdearea ceale reale, deci acum acesta să mîngîie, iară tu te muncești. VARLAAM-IOASAF, 37^v/16. 4. T r a n z. (Complementul indică o ființă sau o parte a corpului ei) A atinge ușor cu palma în semn de dragoste; a dezmierda, (regional) a nineri, a adia. V. g i u g i u l i, a l i n t a. Rahila pruncul își plînge, A măngâia nu-l ave (a. 1784). GCR II, 140/25. Îl mîngîie, îl giugiuli, însă tot cu prefăcanie. GORJAN, H. IV, 74/12. El o mîngîie, dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrățoșerile ei, se avîntă pe șaua calului. EMINESCU, N. 13. S-apucă să-l mîngîie blînd pin păr. CARAGIALE, O. II, 248, cf. I, 20. El mîngîie obrajii copilului. SLAVICI, ap. CADE. De va veni cineva la tine, tu să-l mîngîi cu mîna pe obraz. ISPIRESCU, L. 376. Bătrînă îi mîngîia capul plecat pe lada cu portocale. ARGHEZI, P. T. 117. Fată cu cosița mare, Nu plînge așa de tare, Că vine Dunărea mare ! Las'să vie, să mă mîie, Că n-am taică să mă țîie, Nici maică să mă mîngíie. JARNÎK-BÎRSEANU, D. 209, cf. 199. (R e f l. r e c i p r.) Cît avem viață, Trăind cu dulceață, Lipiți să ședem, Să ne mîngîiem. PANN, E. V, 119/25. ◊ F i g. Munți uriași ale căror vîrfuri măngîie nuorii. BĂLCESCU, M. V. 308, cf. ALECSANDRI,, P. II, 73. Un vînticel adia, încît de abia îl simțeai că vine să-ți mîngîie obrajii, ISPIRESCU, L. 247. Pe frunte blînd te-o mîngăia c-o rază. IOSIF, PATR. 82. Era cu capul gol, și lumina primăverii îi mîngăia fruntea înaltă și părul castaniu. AGÎRBICEANU, A. 33. Mă simțeam fericit, mîngîiat de razele unui soare palid. SADOVEANU, E. 100. Venind primăvara în colivia lui, Coco nu înțelese nimic de la soare, care-și vîrîse degetele de aur printre zăbrele, ca să-l mîngîie pe fulgi, ARGHEZI, P. T. 110. ♦ A atinge, a netezi, a freca ușor cu palma, cu degetele. Cu mînile-i de ceară ea tîmpla și-o mîngîie. EMINESCU, O. I, 95. Boierii își mîngîiau bărbile, cu gîndul la trecutul pentru totdeauna prăpădit. SADOVEANU, O. I, 55. Nae își mîngîia grav și ironic reverul hainei. CAMIL PETRESCU, U. N. 28. El scosese din buzunarul hainei o carte mică, pe care o mîngîia din cînd în cînd cu mîna. PAS, Z. IV, 135. Pentru a intimida niște oameni dezarmați era de ajuns de multe ori să ridice glasul și să-și mîngîie ostentativ pistolul. BENIUC, M. C. I, 172, cf. GALAN, Z. R. 383, PREDA, Î. 96. Bătrînul mîngîie îndelung cu palma călimara de pe birou. V. ROM. octombrie 1958, 23. ◊ E x p r. A mîngîia plosca = a bea mult, a fi bețiv, a trage la măsea. Am umblat, am învîrtit lancea, am întins arcul, am. . . – Mîngîiat plosca. DELAVRANCEA, O. II, 172. ♦ (Ironic) A lovi, a bate. Începe a ne pofti pe fiecare la Bălan și a ne mîngăia cu sfîntul ierarh Nicolai [= biciul]. CREANGĂ, A. 4. ♦ (Rar) A răsfăța, a alinta. Vodă Cuza îl iubea, îl avea adesea la masă și-l mîngîia cu numele de moș Marin. GHICA, S. 57. – Prez. ind.: mîngii (accentuat și: mîngîi) și (regional) mîngîiez (ALRM I/II h 316). – Și: (învechit și regional) mîngăiá, măngîiá, măngăia vb. I; (regional) mîngîí (ALRM I/II h 316, ALR SN I h 266, A II 8), (învechit) mîngăí, mînguí, măngăí vb. IV. – Lat. *manganeare. Cf. gr. μαγγανεύω „(eu) farmec, amăgesc”.