GÎNGĂVIT, -Ă, gîngăviți, -te, adj. (Rar) Gîngav. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? Firește că nu gîngăvitul alint Pe struna ghitarei. CASSIAN, H. 19. ◊ (Adverbial) Corbea vorbea gîngăvit, rupînd cuvintele în silabe. V. ROM. februarie 1952, 117. I-am luat prin surprindere mîna, spunîndu-i destul de gîngăvit și scurt. CAMIL PETRESCU, U. N. 179. – Variantă: (rar) gîngăit, -ă (DELAVRANCEA, la TDRG) adj.