MATÉRN, -Ă adj. Care aparține mamei (I 1), care se referă la mamă, de mamă; care provine de la mamă. Datoriile ei materne. BARASCH, M. I, 78/5. Sfătuire adresată solicitudinei materne. MAN. SĂNĂT. 228/18. În zece rînduri se silise a scutura tirania maternă a Caterinei Medici. HASDEU, I. V. XVIII. Se oferă cu atîta nepăsare pumnilor materni, de parcă spinarea n-ar fi a lui. CAZIMiR, GR. 76. Privirea avea o înduioșare maternă. C. PETRESCU, C. V. 209, cf. 7. Atunci fii cuminte și du-te de te odihnește, îi zise ea încet, cu alintări materne. SADOVEANU, O. IX, 122. ◊ (În context figurat) Supusul vostru. . . își înalță. . . ochii către brațile voastre materne (a. 1 776). URICARIUL, I, 181. ◊ F i g. Averea ei maternă este mare și îndestulă. HELIADE, V. XIII/6. ◊ Limbă maternă = limba pe care o învață cineva din prima copilărie, de la părinți. Gramatica limbii materne. IORGOVICI, O. 5/17. Împrumutarea de idei între compatrioții cari vorbesc aceeași limbă maternă. BARIȚIU, P. A. III, 32, cf. MAIORESCU, CR. I, 174. I-am învățat în limba lor maternă, pentru că nici eu nu le știu pe ungurește. REBRENU, I. 411. Din mulțimea de cuvinte, expresii, construcții pe care i le oferă limba sa maternă, scriitorul alege pe cele mai potrivite cu stările-i sufletești și, mai ales, cu intențiile sale artistice. IORDAN, STIL. 11. Rezultatul acesta îl atinge poetul dînd o întrebuințare personală instrumentului obștesc al limbii materne. VIANU, S. 6. Cei mai mulți gîndesc în limba lor maternă. GRAUR, I. L. 24, cf. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 352. (Adverbial) Ca o mamă; cu sentimente de mamă. Aglae. . . privea matern pe Titi. CĂLINESCU, E. O. I, 66. - Pl.: materni, -e. – Din lat. maternus, it. materno. Cf. fr. maternel.