ACORD ~uri n. 1) Înțelegere între două sau mai multe persoane (juridice sau fizice) din care decurg anumite drepturi și îndatoriri. ~ internațional. ~ comercial. 2) Comunitate de vederi asupra unui lucru; consimțământ; înțelegere. ◊ De comun ~ în înțelegere deplină. A fi (sau a cădea) de ~ a se învoi cu...; a accepta. De ~! mă învoiesc! bine! Muncă în ~ muncă normată, remunerată în raport cu rezultatele obținute. 3) Concordanță de număr, gen, caz și persoană între cuvintele care se află în anumite raporturi sintactice. 4) Potrivire perfectă a mai multor sunete muzicale (cel puțin trei), produse în același timp; armonie. 5) Garnitură de coarde pentru un instrument muzical. /<fr. accord, it. accordo

ACORD s.n. 1. Comunitate de vederi asupra unui punct determinat într-o înțelegere; învoire, înțelegere. 2. Tratat, convenție între state, care reglementează domenii determinate ale colaborării internaționale. 3. Remunerare a muncii prestate, fixată pe unitatea de produs realizat. ◊ Acord global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă nemijlocit mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. Raport între două sau mai multe cuvinte ale căror forme trebuie să concorde potrivit genului, numărului, cazului, conjugării etc. 5. Armonie a mai multor sunete muzicale produse în același timp. ♦ Disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale și înlănțuirii lor. ♦ (Fiz.) Sintonie. [Cf. fr. accord, it. accordo].

ACORD s. n. 1. comunitate de vederi; consens, asentiment; acceptare. ♦ a cădea de ~ = a se învoi; de comun ~ = a) în perfectă înțelegere; b) în unanimitate. 2. înțelegere privitoare la relațiile de colaborare și de cooperare între state, partide politice, organizații. 3. formă de retribuție a muncii prestate. ♦ ~ global = formă de organizare și de retribuire a muncii prin care se leagă mărimea veniturilor personale cu cantitatea, calitatea și importanța muncii prestate. 4. concordanță în număr, gen, caz, persoană între care există raporturi sintactice. 5. (fiz.) egalitate a frecvențelor de oscilație a două sau mai multe aparate, sisteme etc.; sintonie (1). 6. (muz.) reunire a cel puțin trei sunete, formând o armonie; disciplină care studiază legile de bază ale suprapunerii sunetelor muzicale. (< fr. accord, it. accordo)

ACULTURAȚIE s. f. Preluare de către o comunitate a unor elemente de cultură materială și spirituală sau a întregii culturi a unei comunități aflate pe o treaptă superioară de dezvoltare. – Din fr. acculturation.

A AFURISI ~esc tranz. rel. (persoane) A exclude dintr-o comunitate religioasă; a supune unei anateme; a anatemiza. /<ngr. aphorizo, sl. aforisati

APOSTOL, (I) apostoli, s. m. I. 1. (În religia creștină) Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece discipoli ai lui Hristos. ♦ Misionar creștin de la începutul creștinismului. 2. Adept și propagator înflăcărat al unei idei, al unei doctrine etc. II. (La sg.) Carte de ritual creștin, cuprinzând fapte atribuite Apostolilor (I 1) și scrisorile lor adresate diferitelor persoane și comunități. – Din sl. apostolŭ.

ASOCIAȚIE s.f. 1. Asociere, unire, întovărășire. 2. Grupare, uniune constituită printr-un statut, în vederea unui anumit scop. 3. (Psih.) Legătură între reprezentări, idei etc., reflectare a legăturii reciproce dintre obiecte și fenomene ale realității; calitate a fenomenelor psihice de a se uni în cîmpul conștiinței. 4. (Biol.) Comunitate de plante caracterizată prin condiții ecologice specifice. 5. (Chim.) Asociație moleculară = grupare de două sau mai multe molecule identice. [Pron. -ci-a-. / < fr. association, it. associazione, lat. associatio].

AȘEZARE ~ări f. 1) v. A AȘEZA și A SE AȘEZA. 2) Loc unde s-a stabilit o comunitate umană; grup de locuințe; localitate. ~ omenească. /v. a (se) așeza

BIOFOND s. n. (biol.) totalitatea speciilor și comunităților dintr-un spațiu sau biotop. (< bio- + fond)

BIOGEOCENOLOGIE s. f. ramură a biologiei care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale. (< fr. biogéocénologie)

BIOGEOCENOLOGIE s.f. Ramură a biologiei care studiază distribuția geografică a comunităților vegetale și animale. [Gen. -iei. / < fr. biogéocénologie].

BIOM s. n. comunitate ecologică formată din mai multe ecosisteme similare. (< germ. Biom)

BISERICĂ ~ci f. 1) Edificiu construit și amenajat special pentru celebrarea cultului creștin. * A nu fi ușă de ~ a) a nu respecta morala creștină; b) a nu fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la ~ a neglija conveniențele sociale. 2) mai ales art. Instituția creștinismului în ansamblu. 3) Comunitate religioasă de adepți ai aceluiași cult. [G.-D. bisericii] /<lat. basilica

BISERICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. ◊ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi ușă de biserică = a (nu) respecta morala religioasă, a (nu)-și îngădui abateri de la morala religioasă, a (nu) duce o viață pioasă; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserică = a nu da importanță conveniențelor sociale; a nu se sfii să spună cuiva în față lucruri neplăcute. 2. Instituția creștinismului în ansamblu. 3. Comunitate religioasă de același cult. Biserica ortodoxă. – Lat. basilica.

biserică (biserici), s. f. – 1. Clădire destinată cultului creștin. – 2. Comunitate a creștinilor. – 3. (Arg.) Cîrciumă. – Var. băsearecă, băsearică, bese(a)rică, bisearică, toate înv. Mr. băsear(i)că, megl. băsęrică, istr. basęrikę. Lat. băsĭlĭca (Pușcariu 204; REW 972; Candrea-Dens., 161; DAR; Pușcariu, Dacor., I, 436); cf. vegl. bašalka, valtel. baselga, engad. baseldža; cd. și dubletul neol. basilică, s. f. (biserică sau catedrală impunătoare). Der. bisericuță, s. f. (biserică mică; grup de prieteni care se admiră reciproc); bisericesc, adj. (ecleziastic); bisericește, adv. (ca la biserică); bisericos, adj. (credincios, evlavios); îmbiserici, vb. rar, înv. (a intra în biserică).

bot (boturi), s. n. – 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. – 2. Bot (de animal). – 3. Cocoașă. Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). Interpretarea expresivă este cea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă; chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș; cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Éléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat că „foarte puțin probabil”, și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în „bont” un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. m. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da o formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); îmbotnița, vb. (a pune botniță); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare a fi fost „plin la față, bucălat”, și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză.

bot (boturi), s. n. 1. Umflătură, cucui; obiect rotund în general, sau extremitate rotunjită. 2. Bot (de animal). 3. Cocoașă. < Lat. botum, atestat de Du Cange, care îl definește „lignum quodvis fractum, vel usu detritum”, pentru al cărui sens cf. bont. Un lat. *botium sau *bottium este de asemenea sugerat de it. bozza „umflătură, cocoașă”, fr. bosse „cocoașă”, sp. bozo, bozal (Schuchardt, ZRPh., IV, 104; REW 1239a; DAR). Ar fi posibil și să se plece de la o rădăcină expresivă (cf. Pușcariu, Dacor., VII, 475), căci aceeași consonanță trezește aceeași idee în sp. (Corominas, III, 393) și în sl. (Berneker 77). În general, bot este folosit cu sensul 2; primul sens se mai păstrează în anumite expresii (botul dealului; botul cismei), iar sensul 3 în Trans. de Nord (ALR, I, 41). – Interpretarea expresivă este aceea care trebuie să fi dat naștere var. boț, s. n. (bot, obiect rotund în general; cocoloș; gălușcă, chiftea; tumoare, umflătură, bolfă; guvid, Cottus gubio) și bont, adj. (fără vîrf, tocit, neascuțit). Această identitate, care ne pare evidentă, nu a fost în general admisă. Cihac, II, 485, propune pentru boț, mag. bocs „chiftea”, sau bg. buca „cocoloș, cocoașă”; și (I, 27) pentru bot un lat. *botum, de la botulus, care a fost acceptat de Philippide, Principii, 47; Șeineanu, Semasiol., 103; și Candrea, Eléments, 1; pe care Pușcariu 211 l-a considerat ca „foarte puțin probabil” și REW 1241 ca „prea îndepărtat din punct de vedere semantic”. Tot Cihac, II, 484, vede în bont un der. de la mag. buta, ipoteză reluată de DAR. Pentru bot, DAR sugerează doar o legătură, de altfel imposibilă, cu fr. bout, și alta cu it., sp. boto, care probabil trebuie să se reducă la o comunitate de origini expresive (cf. Corominas, I, 503); și pentru boț, admite necesitatea unui lat. *bottium. Pascu, Lat., 256, propune lat. mutum, din gr.; și Lahovary 320 se referă la cunoscutul fond anterior fazei indo-europene. – Der. bontorog, adj. (tocit); butac, adj. (rotofei; tocit, bont; stupid, prost); boțos, adj. (cu bulb); boțuț, s. m. (varietate de ciuperci); botișor, s. n. (dim. de la bot); botos, adj. (ursuz, bosumflat; obraznic); boți, vb. (a rotunji, a da formă rotundă; a strivi, a mototoli); îmboți, vb. (a încreți, a mototoli); boțitură, s. f. (cocoloș); Boțolan, s. m. (nume de bou); botniță, s. f. (apărătoare care se leagă la botul unor animale); botgros, s. m. (pasăre, Cocothraustes vulgaris); botroș, s. m. (pasăre cîntătoare, Pyrrhula europaea); buznat (var. boznat), adj. (umflat; supărat, bosumflat); al cărui sens primar pare să fi fost „plin la față, bucălat” și care, der. de la bot (pentru fonetismul lui, cf. și bosumflat), ajunge să se confunde cu buză și, prin intermediul der. destul de rari buzna, îmbuzna, vb. (a se bosumfla), cu îmbufna. Cf. și butuc, buză. [1053]

cahal (-le), s. n. – Comunitate evreiască. Ebr. qahal (sec. XIX).

CAZAC ~că (~ci, ~ce) m. și f. 1) Membru al comunității militare-agricole de coloniști privilegiați de la periferia statului rus, care participau activ la apărarea hotarelor. 2) Țăran urmaș al acestor coloniști în unele regiuni din sudul Rusiei. 3) Militar din unitățile de cavalerie formate din cetățeni recrutați din aceste regiuni. /<rus. kazak

CAZAC, cazaci, s. m. 1. Membru al unei comunități militare autonome care s-au așezat pe teritoriile de margine ale statelor rus și polono-lituanian, unde, în schimbul unor privilegii, era obligat să apere țara împotriva invaziilor. 2. (În Rusia, începând din sec. XVIII) Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutată de obicei dintre cazaci (1). – Din rus. kazak.

cazac (cazaci), s. m. – 1. Membru al unei comunități militare autonome așezate la marginea statului rus. – 2. Soldat dintr-o unitate de cavalerie recrutată dintre cazaci. Tc. kazak „aventurier” (Cihac, II, 46: Șeineanu, II, 97; Lokotsch 1143; Tagliavini, Arch. Rom., XVI, 361), cf., rus. kazak. – Der. căzăcească, s. f. (dans tipic); căzăcesc, adj. (de cazac); căzăcește, adv. (în felul cazacilor); căzăci, vb. (a transforma în cazaci); căzăcime, s. f. (mulțime de cazaci); cazacliu, s. m. (înv., negustor care făcea trafic cu Rusia), din tc. kazacli „originar din țara cazacilor”; cazacliesc, adj. (provenind din schimburilor comerciale cu Rusia).

CĂLUGĂR ~i m. Bărbat care face parte dintr-o comunitate mănăstirească; monah. /<sl. kalugeru

CĂLUGĂR, călugări, s. m. I. Bărbat care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monah. II. Instalație hidrotehnică cu ajutorul căreia se poate evacua apa din heleșteie, lacuri sau bazine artificiale în vederea primenirii ei. – Din sl. kalugerŭ (< gr.).

călugăr (călugări), s. m. – 1. Monah. – 2. Încălzitor pentru pat. – Mr., megl. călugăr. Ngr. ϰαλόγερος (Murnu 9), posibil prin intermediul sl. kalugerŭ; cf. bg., sb. kaluger (Iordan, BF, VI, 150). Der. călugăraș, s. m. (dim. al lui călugăr; pastilă aromată); călugăresc, adj. (monahal); călugărește, adv. (în felul călugărilor); călugăret, s. n. (mulțime de călugări); călugări, vb. (a face pe cineva călugăr, a-l închide într-o mănăstire, în general împotriva voinței lui; refl., a se face călugăr); călugărie, s. f. (viață de călugăr); călugărime, s. f. (mulțime de călugări); călugărire, s. f. (acțiunea de a se face călugăr); călugărit, s. n. (starea de a fi călugăr; călugărie); călugăriță, s. f. (femeie care trăiește într-o comunitate mănăstirească; insectă, Mantis religiosa; libelulă, Libellula depressa; gărgăriță, Coccinella septempunctata), cf. sb. kalugerica „specie de ciupercă”, bg. kalugerica „călugăriță, nagîț”, ngr. ϰαλογρίτζα „silvie”.

CĂLUGĂRIȚĂ, călugărițe, s. f. I. Femeie care a făcut legământ să ducă o viață religios-ascetică și care trăiește într-o comunitate mănăstirească; monahie². II. Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie, cu picioarele din față în formă de cange, care-i servesc la prinderea prăzii (Mantis religiosa). – Călugăr + suf. -iță.

CĂLUGĂRIȚĂ ~e f. 1) Femeie care face parte dintr-o comunitate mănăstirească; maică. 2) Insectă carnivoră mare, de culoare verde-cafenie. /călugar + suf. ~iță

CENOBIT s.m. Călugăr care trăiește într-o mănăstire sau într-o comunitate monahală. [< fr. cénobite, cf. lat. coenobita].

CENOLOGIE s. f. studiu al comunităților vegetale și animale. (< fr. cénologie)

CENOTAXONOMIE s. f. sistematică a comunităților biologice. (< fr. cénotaxonomie)

chinez (chineji), s. m. – 1. (Înv.) Domn, șef al unei comunități de oameni liberi. Existența sa este atestată cu începere din sec. XIII, în Trans. și Munt. Erau căpetenii de grupări populare ce cuprindeau un județ sau o vale, cu funcții pe viață, administrative și judecătorești. În Munt., pare a fi termen oficial, care îl traduce pe cel popular județ. – 2. (Banat) Primar, judecător comunal. – Var. cneaz, cnez. Sl. kŭnedzŭ din got. *kunnigs, germ. König (DAR). A intrat în rom. prin intermediul sb. knez sau al mag. kenéz (DAR presupune că pătrunderea sa a avut loc de la nord la sud), cf. rus. rut. knjazĭ „principe.” V. și Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 64. Var. cneaz, folosită în trecut ca termen oficial în documentele slave, a început să se folosească începînd de la sfîrșitul sec. XVII, cu sensul propriu din rus. – Der. chineji, vb. (Banat, a face uneori pe primarul); chinezat, s. n. (principat); cnezat, s. n. (principat); cnezie, s. f. (înv., principat).

CISLĂ, cisle, s. f. (În orânduirea feudală) 1. Cotă-parte de bir care revenea unei persoane sau unei comunități dintr-o sumă plătită în comun; repartizare a dărilor fixată de obștea satului, proporțional cu averea fiecăruia. 2. Întrunire, sfat (sătesc), adunat de obicei pentru stabilirea cislei (1). – Din sl. čislo „număr”.

CLAN s. n. 1. grup de familii înrudite la popoarele celtice. ◊ comunitate umană din orânduirea primitivă, formată din indivizi uniți prin legături de rudenie și de limbă; gintă, trib. 2. mic grup de specii vegetale, crescute pe suprafețe puțin întinse, care tind să se răspândească. 3. (peior.) clică. (< fr., engl. clan)

CLAN ~uri n. 1) (în comuna primitivă) Comunitate formată din persoane legate prin relații de rubedenie și de limbă. 2) fig. depr. Grup de oameni întovărășiți în vederea unui scop reprobabil; clică; bandă; șleahtă; gașcă. /<fr. clan

CLAN s.n. 1. Comunitate umană din orînduirea primitivă, compusă din indivizi uniți prin legături de rudenie și de limbă; grup de familii înrudite (la scoțieni și la irlandezi). 2. Mică reuniune de specii vegetale, crescute pe suprafețe puțin întinse, care tind să se răspîndească. 3. (Peior.) Clică, grup, fracțiune. [Pl. -nuri. / < fr. clan, cf. gálic. clan].

CLAN, clanuri, s. n. 1. Comunitate gentilică caracteristică comunei primitive, formată din oameni legați prin relații de rudenie și de limbă. 2. (Peior.) Clică. – Din fr. clan.

COLECTIVISM s. n. principiu fundamental al doctrinei comuniste exprimând colaborarea, solidaritatea, comunitatea de interese față de cauza generală comună. (< fr. collectivisme, rus. kollektivizm)

COLECTIVISM s.n. Trăsătură a relațiilor sociale în care se exprimă colaborarea, unitatea și solidaritatea oamenilor, spiritul tovărășesc, comunitatea de interese și devotamentul față de cauza generală comună. [< fr. collectivisme].

COLECTIVITATE s. 1. comunitate, obște, societate, (înv.) obștime. (Opinia întregii ~ăți.) 2. v. mulțime. 3. colectivitate statistică = ansamblu statistic, populație statistică.

COLECTIVITATE s.f. 1. Comunitate umană, grup de oameni care duc o viață colectivă; (p. ext.) societate. 2. Colectivitate statistică = totalitatea unităților statistice studiate pentru cunoașterea fenomenelor sau proceselor economice, avînd unele trăsături comune, numite caracteristici statistice, dar o mărime variabilă. [Cf. fr. collectivité].

COLECTIVIZA vb. tr. a uni într-o comunitate, într-un grup etc. (< fr. collectiviser)

COLECTIVIZA vb. I. tr. A uni într-o comunitate, într-un grup etc. [Cf. fr. collectiviser].

COLONIE¹ s.f. 1. (Ant.) Cetate sau oraș întemeiat de o altă cetate sau de un alt stat pe teritoriul unei țări străine cu scopuri comerciale. 2. Țară (regiune) lipsită de independență politică și economică, dependentă politic-administrativ de un stat metropolă capitalist. 3. Grup, comunitate aparținînd unei naționalități care s-a stabilit într-o țară străină și menține între membrii săi legături strînse. 4. Grup de copii trimiși la odihnă într-o stațiune balneoclimaterică. 5. (Biol.) Grupare de indivizi din aceeași specie care duc viață în comun. [Gen. -iei. / cf. fr. colonie, it., lat. colonia].

comun (comună), adj. – Care aparține mai multor sau tuturor. Lat. communis, fr. commun (sec. XIX). – Der. comună, s. f. (primărie), din fr. commune; comunal, adj., din fr. communal; comunism, s. n., din fr.; comunist, s. m.; comunica, vb., din lat. communicare (sec. XVIII), dublet al lui cumineca; comunicat, s. n.; comunicați(un)e, s. f.; comunicabil, adj.; comunicativ, adj.; comunicant, adj., din fr.; comunitate, s. f. (faptul de a fi comun, unire, grupare), din lat. communitas (sec. XVIII); comuniune, s. f., din fr. communion.

A COMUNICA comunic 1. tranz. (știri, vești, informații) A aduce la cunoștința publicului larg; a transmite; a relata; a anunța; a emite; a difuza. 2. intranz. (despre persoane, comunități sociale) A întreține relații permanente; a fi în legături de prietenie. /<fr. communiquer

COMUNICA, comunic, vb. I. 1. Tranz. A face cunoscut, a da de știre; a informa, a înștiința, a spune. ♦ Intranz. (Despre oameni, comunități sociale etc.) A se pune în legătură, în contact cu...; a vorbi cu... 2. Intranz. A fi în legătură cu..., a duce la... Cămara comunică cu pivnița. – Din fr. communiquer.

COMUNITAR, -Ă, comunitari, -e, adj. Care se referă la Comunitatea Economică Europeană (Piața comună), care aparține Comunității Economice Europene. – Din fr. communitaire.^[1]

COMUNITAR, -Ă adj. Referitor la comunitate. [Cf. fr. communitaire].^[1]

COMUNITAR, -Ă adj. referitor la comunitate. (<fr. communautaire)

comunitate s. f., g.-d. art. comunității; pl. comunități

COMUNITATE ~ăți f. 1) Caracter comun. ~ de limbă. ~ de interese. 2) Grup social ai cărui membri trăiesc împreună sau posedă bunuri materiale, au interese comune; colectivitate. 3) Totalitate de persoane care trăiesc în aceeași localitate. 4) Ansamblu de state, unite prin interese economice, politice și culturale comune. /<fr. communauté, lat. communitas, ~atis

COMUNITATE, (2) comunități, s. f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe; posesiune în comun. 2. Grup de oameni cu interese, credințe sau norme de viață comune; totalitatea locuitorilor unei localități, ai unei țări etc. – Comun + suf. -itate (după fr. communauté). Cf. lat. communitas, -atis, it. comunità.

COMUNITATE s. 1. v. colectivitate. 2. comunitate etnică v. etnie.

COMUNITATE s.f. 1. Faptul de a fi comun mai multor lucruri sau ființe; posesiune în comun. 2. Totalitatea celor care trăiesc în același loc și au aceleași obiceiuri, aceleași norme de viață etc.; colectivitate. ♦ (Biol.) Totalitatea organismelor vegetale care ocupă o zonă geografică oarecare, avînd relații reciproce. [< lat. communitas, cf. fr. communauté, it. comunità].

COMUNITATE s. f. 1. caracterul a ceea ce este comun mai multor persoane sau grupuri sociale. 2. grup de oameni cu interese, credințe, obiceiuri, norme de viață comune; colectivitate, societate. ◊ totalitatea organismelor vegetale care ocupă o anumită zonă geografică, având relații reciproce. (<lat. communitas, după fr. communauté, it. comunità)

CONSENS ~uri n. Stare care rezultă din comunitatea sau coincidența de sentimente, idei, intenții etc. ale unor persoane sau ale unor comunități; stare caracterizată de concepții comune asupra unor chestiuni; înțelegere. /<lat. consensus

CULTURĂ¹ s. f. 1. totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire în decursul vremurilor. ◊ totalitatea cunoștințelor din diverse domenii pe care le posedă cineva; dezvoltare intelectuală a cuiva. ♦ ~ generală = ansamblu de cunoștințe necesare unui individ în viața zilnică; ~ de masă = ansamblu de cunoștințe și de valori cu care masele vin în contact prin participare creatoare sau prin asimilare. 2. (arheol.) totalitatea vestigiilor materiale și spirituale păstrate, prin intermediul cărora poate fi reconstituită imaginea comunității omenești dintr-o anumită epocă. 3. totalitatea lucrărilor agrotehnice necesare pentru a obține recolte bogate de la plantele de cultură. ♦ plante de ~ = plante cultivate de om. ◊ teren cultivat cu anumite plante. ◊ creștere, prăsire a unor animale. 4. creștere în laborator a unor bacterii; colonie de bacterii produsă în acest fel. 5. ~ fizică = dezvoltarea armonioasă a corpului omenesc prin gimnastică și sport; educație fizică. (< fr. culture, lat. cultura)

CULTURĂ s.f. 1. Totalitatea valorilor materiale și spirituale acumulate de omenire în decursul vremurilor. ♦ (Arheol.) Totalitatea vestigiilor materiale (unelte, ceramică, podoabe, arme, locuințe, așezări etc.) și spirituale (manifestări artistice, magice-religioase și funerare) păstrate, prin intermediul cărora poate fi reconstituită imaginea comunității omenești dintr-o anumită epocă. ♦ Totalitatea cunoștințelor din diverse domenii pe care le posedă cineva; dezvoltare intelectuală a cuiva. ◊ Om de cultură = persoană care are un nivel intelectual ridicat; cultură de masă = ansamblu de cunoștințe și de valori cu care masele vin în contact prin participare creatoare sau prin asimilare. 2. Lucrările efectuate asupra solului pentru a face posibilă creșterea plantelor cultivate. ◊ Plante de cultură = plante cultivate de om. ♦ Creștere a anumitor animale. ♦ Creștere în laborator a unor bacterii; colonie de bacterii produsă în acest fel. 3. Cultură fizică = dezvoltarea corpului prin gimnastică și sport; știință care se ocupă cu această dezvoltare. [< lat., it. cultura, fr. culture].

DATINĂ ~i f. Obișnuință de viață colectivă, tradițională, devenită lege nescrisă a unui popor sau a unei comunități omenești. [G.-D. datinei] /<sl. dĕdina

A SE DESCOMPUNE mă descompun intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se desface; a se disocia; a se dezagrega; a se dezasambla. 2) fig. (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se destrăma; a se dezarticula. 3) (despre substanțe organice) A pierde proprietățile pozitive (sub influența factorilor externi); a se strica; a se înăcri; a se altera. 4) (despre persoane) A-și modifica aspectul moral sau fizic. 5) (despre față) A se convulsiona momentan și involuntar sub acțiunea unei suprasolicitări nervoase; a se crispa; a se contracta. /des- + compus

A SE DESTRĂMA pers. 3 se destramă intranz. 1) (despre materiale textile fibroase sau obiecte din astfel de materiale) A se zdrențui (prin uzare), în special pe la margini, prin desprinderea firelor unul de altul. 2) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezagrega; a se dezarticula; a se descompune. 3) (despre visuri, speranțe etc.) A înceta să mai existe; a se spulbera; a se risipi. /des- + fr. trame

A SE DEZAGREGA pers. 3 se dezagregă intranz. 1) (despre corpuri) A se separa în elementele constitutive; a se descompune; a se disocia; a se dezasambla; a se desface. 2) (despre nuclee acomice) A se transforma spontan în alte nuclee atomice; a se dezintegra. 3) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se destrăma; a se dezbina. 4) (despre roci) A se distruge sub acțiunea factorilor externi. /<fr. désagréger

DEZAGREGA, pers. 3 dezagregă, vb. I. Refl. (Despre corpuri) A se desface în părțile constitutive. ♦ (Despre nucleul atomic al unui element; impr.) A se dezintegra. ♦ Fig. (Despre o comunitate) A-și pierde cu totul coeziunea. – După fr. désagréger.

DEZAGREGAT, -Ă, dezagregați, -te, adj. (Despre corpuri) Desfăcut în părțile componente. ♦ (Despre nuclee atomice; impr.) Dezintegrat. ♦ Fig. (Despre o comunitate) Care și-a pierdut cu totul coeziunea. – V. dezagrega.

A SE DEZARTICULA mă ~ez intranz. 1) (despre membre) A ieși din articulație; a se disloca; a se luxa; a se scrânti. 2) (despre comunități) A pierde coeziunea internă; a se dezagrega; a se dezmembra; a se descompune; a se destrăma; a se dezbina. /<fr. désarticuler

A SE DEZBINA mă dezbin intranz. 1) (despre două sau mai multe persoane) A trăi în vrajbă; a se afla în relații de dușmănie; a se vrăjmăși; a se învrăjbi; a se urî. 2) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se dezagrega. 3) (despre crengi) A se desprinde de tulpină sau de altă creangă (fără a cădea). /<lat. disglut[i]nare

A SE DEZMEMBRA mă ~ez intranz. (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezarticula; a se descompune; a se dezagrega: a se dezbina; a se destrăma. /<fr. démembrer

A SE DEZUNI mă dezunesc intranz. rar 1) (despre obiecte unite) A se desprinde unul de altul sau dintr-un tot. 2) (despre comunități) A-și pierde coeziunea internă; a se dezmembra; a se dezarticula; a se descompune; a se destrăma; a se dezagrega. 3) (despre două sau mai multe persoane) A trăi în vrajbă; a se vrăjmăși; a se dușmăni; a se învrăjbi; a se urî. /dez- + a uni

DIASPORA s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora.

DIASPORA s. f. totalitatea comunităților evreiești stabilite în afara Palestinei, mai ales în urma captivității babiloniene. ◊ (p. ext.) dispersare a unui popor, a unei comunități. (< fr., gr. diaspora)

DISIDENȚĂ ~e f. 1) Stare a unei persoane sau a unui grup de persoane care încetează a se supune unei autorități sau care se separă de o comunitate. 2) Grup de persoane care nu se mai supune unei autorități sau s-a separat de o comunitate. 3) Sciziune într-o comunitate, provocată de deosebirile de idei. /<fr. dissidence, lat. dissidentia

ECU [pr.: echiu] m. invar. Unitate monetară a Comunității Europene. /Din E[uropean] C[urrency] U[nit]

ELITĂ, elite, s. f. Grup de persoane care reprezintă ceea ce este mai bun, mai valoros, mai ales într-o comunitate, o societate etc. ♦ Ceea ce este mai bun, mai demn de a fi ales. ◊ Loc. adj. De elită = ales, deosebit, distins. – Din fr. élite.

EMOLUMENT s. n. 1. (jur.) parte a unei succesiuni sau a unei comunități. 2. profit, avantaj. (< fr. émolument, lat. emolumentum)

ENDEMIE, endemii, s. f. Prezență într-o comunitate a unei boli infecțioase sau de nutriție sub formă de cazuri sporadice care izbucnesc periodic în aceleași regiuni. – Din fr. endémie.

ERGOGRAFIE s. f. 1. metodă de înregistrare grafică a stării de oboseală a unui mușchi. 2. descriere a elementelor și aspectelor materiale ale vieții unei comunități etnice, a civilizației și tehnicii muncii. (< fr. ergographie)

ESENIAN, -Ă adj., s. m. f. (membru) care aparține unei secte religioase, la vechii evrei, care condamna sacrificiile, preamărind comunitatea bunurilor materiale, hrana în comun, ținerea departe de căsătorie etc. (< fr. essénien)

ESENIENI s.m.pl. Membri ai unei secte religioase la vechii evrei, caracterizată prin ascetism, disciplină severă și prin comunitatea bunurilor. [Pron. -ni-eni, sg. esenian. / < fr. esséniens].

ETNARHIE s. f. provincie a Imperiului Roman, Bizantin sau Otoman având o anumită comunitate etnică. (< fr. ethnarchie)

ETNIE, etnii, s. f. Comunitate etnică. – Din fr. ethnie.

ETNIE s. v. comunitate etnică.

ETN(O)- elem. „popor, comunitate etnică, rasă”. (< fr. ethn/o/-, cf. gr. ethnos)

ETNOCID s. n. 1. ucidere în masă a unei părți sau a unei întregi comunități etnice. 2. modificare forțată a structurii biosociale sau culturale a unui grup etnic. (< fr. ethnocide)

ETNOCIVILIZAȚIE s. f. civilizație proprie unei comunități etnice. (< etno- + civilizație)

ETNOCULTURĂ s. f. cultură proprie unei comunități etnice. (< fr. ethnoculture)

ETNOGEOGRAFIE s. f. disciplină care studiază influența reciprocă dintre mediul geografic și comunitatea etnică. (< etno- + geografie)

ETNOGEOLOGIE s. f. disciplină care studiază stratificarea civilizației și culturii unei comunități etnice. (< etno- + geologie)

ETNOISTORIE s. f. disciplină care studiază istoria unei comunități etnice. (< engl. ethnohistory)

EUROPEAN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Europa. II. adj. care aparține Europei; referitor la comunitatea ecomonică și politică a Europei unificate. (< fr. européen)

EXCOMUNICA vb. I. tr. A exclude din comunitatea bisericii; a afurisi. [P.i. excomunic. / < lat. excommunicare].

EXCOMUNICA vb. tr. a exclude dintr-o comunitate religioasă. (< lat. excommunicare, fr. excommunier)

A EXCOMUNICA excomunic tranz. (persoane) A exclude dintr-o comunitate religioasă; a supune unei anateme; a anatemiza; a afurisi. /<lat. excommunicare

EXCOMUNICA, excomunic, vb. I. Tranz. A exclude pe cineva dintr-o comunitate religioasă. – Din lat. excommunicare, fr. excommunier.

EXCOMUNICARE, excomunicări, s. f. Acțiunea de a excomunica și rezultatul ei; excludere temporară sau definitivă dintr-o comunitate religioasă creștină, mozaică etc. pentru abateri de la canoane sau dogme. – V. excomunica.

FALANSTER s. n. 1. sistem de locuințe în comun, cu ateliere, biblioteci, cantine etc., destinat viitoarei societăți preconizate de socialistul utopist Fourier. 2. grup care trăiește în comunitate. (< fr. phalanstère)

FALANSTER, falanstere, s. n. Asociație de producție în care muncitorii trăiesc în comunitate după sistemul lui Fourier. – Din fr. phalanstère.

FAMILIE s. f. 1. formă istorică de comunitate umană, grup de oameni legați prin consangvinitate și înrudire; (spec.) grup social având la bază căsătoria, alcătuit din soți și copii. ◊ totalitatea persoanelor care descind dintr-un strămoș comun; neam, descendență. ◊ dinastie. ◊ (la romani) totalitatea celor care se aflau în aceeași casă sub autoritatea unui „pater familias”, șef juridic al casei (copii, rude, sclavi, animale, lucruri). 2. (fig.) grup de oameni strâns unit, legat prin interese și idealuri comune. 3. ~ lexicală = serie de cuvinte înrudite, prin derivare, compunere sau prin schimbarea valorii gramaticale de la același cuvânt de bază. ◊ grup de limbi cu trăsături comune care provin din aceeași limbă inițială. 4. diviziune a ordinului, mai mare decât genul. ◊ grup de plante, animale, elemente sau combinații chimice cu trăsături comune. ♦ ~ de albine = totalitatea albinelor dintr-un stup. 5. ~ radioactivă = ansamblul format dintr-un element radioactiv inițial și din toate elementele rezultate din acesta prin dezintegrări succesive. 6. (mat.) mulțime de drepte, curbe sau suprafețe care au o caracteristică intrinsecă comună, ecuațiile lor conținând un parametru real. (< lat. familial, it. famiglia, fr. familie)

FILOCENOGENEZĂ s. f. dezvoltare a comunităților vegetale sau animale. (< fr. phylocénogenèse)

FORMAȚIE ~i f. 1) Mod de aranjare, de organizare a unor ființe sau a unor obiecte. 2) Mod de dispunere a unei unități militare. ~ de marș. 3) Ansamblu artistic. ~ de dansuri. 4) Combinație de cifre sau de figuri la unele jocuri. 5) Îmbinare de elemente genetic legate între ele (prin comunitatea condițiilor de apariție). ◊ ~ social-economică treaptă istorică a dezvoltării societății. ~ geologică complex de roci alcătuite într-o anumită perioadă geologică. [Art. formația; G.-D. formației; Sil. -ți-e] /<fr. formation, lat. formatio, ~onis

FRATRICID² ~dă (~zi, ~de) 1) și substantival (despre persoane) Care și-a ucis fratele sau sora. 2) (despre lupte, războaie) Care se duce între comunități înrudite prin sânge sau între membrii unei națiuni. /<fr. fratricide, lat. fratricida

GENERAȚIE, generații, s. f. 1. Totalitatea oamenilor (dintr-o comunitate socială dată) care sunt cam de aceeași vârstă. ◊ Expr. Din generație în generație = din tată în fiu; de la o epocă la alta (până la noi). ♦ Perioadă de timp care desparte vârsta tatălui de cea a fiului. 2. Totalitatea animalelor domestice care aparțin aceleiași specii sau rase și care s-au născut în același an. 3. (în sintagma) Teoria generației spontanee = teorie materialistă naivă conform căreia din materii minerale sau organice pot lua naștere unele organisme vii în mod spontan. – Din fr. génération, lat. generatio.

GENERAȚIE ~i f. 1) Totalitate a indivizilor dintr-o comunitate, care trăiesc în același timp, fiind aproximativ de aceeași vârstă. 2) Totalitate a animalelor de o anumită rasă sau specie, născute în același an. 3): ~ spontanee (sau spontană) teorie naivă conform căreia unele organisme vii pot lua naștere în mod spontan din substanță nevie. [G.-D. generației; Sil. -ți-e] /<fr. génération, lat. generatio, ~onis

GENOCID ~uri n. Crimă constând în executarea metodică și în masă a unei comunități etnice (din motive naționale, religioase etc.). [Pl. și genocide] /<fr. génocide

GENOCID s.n. Exterminare intenționată a unei comunități naționale, etnice, rasiale sau religioase, constituind o crimă împotriva umanității. [Pl. -duri, -de. / cf. fr. génocide < gr. genos – neam, lat. caedere – a ucide].

GINTĂ ~ți f. 1) ist. Comunitate de oameni bazată pe rudenia de sânge, constituind principala formă de organizare obștească în epoca primitivă; neam. 2) Apartenență etnică; origine. /<lat. gens, ~ntis

GOTIC, -Ă I adj. referitor la goți, propriu goților. ♦ scriere ~ă = scriere cu caractere colțuroase, în apusul Europei în evul mediu; roman ~ = roman dezvoltat în Anglia în a doua jumătate a sec. XVIII, care cultiva interesul pentru istorie, pentru întâmplări misterioase, terifiante; stil ~ (și s. n.) = stil arhitectonic sau artistic, răspândit în Europa în sec. XII-XVI, caracterizat prin construcții de proporții impunătoare, dar zvelte, cu arce și bolți ogivale, vitralii și multe sculpturi în piatră. II. s. f. limbă a unei traduceri a Bibliei de către episcopul Ulfila pentru o comunitate creștină de limbă germanică. (< fr. gothique, lat. gothicus)

GRUP, grupuri, s. n. 1. Ansamblu de obiecte, de animale sau de plante asemănătoare, aflate laolaltă. ♦ Ansamblu de obiecte, de piese etc. de același fel, reunite pe baza caracteristicilor funcționale și alcătuind un tot. Grup electrogen. ◊ Grup sanitar = încăpere prevăzută cu closet, chiuvetă (și, uneori, cu cadă de baie). 2. Ansamblu de persoane reunite (în mod stabil sau temporar) pe baza unei comunități de interese, de concepții etc.; grupă, colectiv. ◊ Loc. adv. În grup = mai mulți laolaltă, în colectiv. În grupuri de câte... = câte (atâția) deodată. ◊ Expr. Grupuri-grupuri = (în) mai multe cete sau grămezi. ♦ Spec. Fracțiune politică; grupare formată din reprezentanții unui partid sau ai unui curent politic. 3. (Mat.) Mulțime de elemente în care fiecărei perechi de elemente îi corespunde un element din aceeași mulțime, în care este adevărată asociativitatea oricare ar fi elementele mulțimii, în care există un element neutru și un element opus legii de compunere a mulțimii. – Din fr. groupe.

A SE GRUPA mă ~ez intranz. 1) A se reuni într-un grup; a se aduna în grup. 2) A adera la o mișcare pe baza comunității de idei, de concepții sau scopuri. /<fr. grouper

ÎNȚELEGERE ~i f. 1) v. A ÎNȚELEGE și A SE ÎNȚELEGE. 2) Facultatea de a înțelege lucrurile. 3) Atitudine binevoitoare; bunăvoință. 4) Comunitate de vederi asupra unui lucru; convenție; acord. 5) Situație, caracterizată prin relații bune; stare de concepții comune asupra unei chestiuni; consens. [G.-D. înțelegerii] /v. a (se) înțelege

LAGĂR ~e n. 1) Popas într-o localitate a unei trupe militare în marș; cantonament; campament; tabără; bivuac. 2) Loc unde sunt închiși prizonierii de război sau deținuții politici. 3) Comunitate de oameni sau de țări care urmăresc același scop social-politic. 4) Organ de mașină care sprijină și ghidează un ax sub un arbore, permițându-i mișcarea (de rotație). /<germ. Lager

LAMASERIE s.f. Edificiu și comunitate de călugări tibetani budiști. [Gen. -iei. / < fr. lamaserie].

LEGĂMÂNT ~inte n. 1) Promisiune solemnă, prin care cineva se obligă să realizeze ceva. 2) Situație dintre persoane sau dintre comunități care ajung să se înțeleagă asupra unui lucru; înțelegere; învoială. /<lat. ligamentum

LEGĂTURĂ ~i f. 1) Mod de reunire, de asamblare a două corpuri prin care se limitează mobilitatea lor relativă și care permite, de obicei, transmiterea unor mișcări de la unul la celălalt. 2) Obiecte de același fel legate împreună; mănunchi. 3) Ansamblu de obiecte învelite în ceva; boccea. 4) Fâșie de tifon folosită pentru pansare; bandaj; fașă. 5) Copertele și cotorul în care este legată o carte. 6) Mod de încrucișare a firelor la țesut sau la tricotat. 7) Mijloc de comunicare între diferite puncte (rutiere, feroviare, aeriene, telefonice, radiofonice etc.); comunicație. 8) mai ales la pl. Relație între fenomene, obiecte, persoane, comunități. ~i de prietenie. 9) Concordanță, consecvență între părțile unei expuneri. 10) Dispozitiv care leagă două sau mai multe piese, mecanisme, instalații. 11) chim. Forță care leagă între ei atomii unei molecule. [G.-D. legăturii] /<lat. ligatura

LIMBAJ, limbaje, s. n. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbă, grai. 2. Limba unei comunități umane istoricește constituită. 3. Mod specific de exprimare a sentimentelor și a gândurilor în cadrul limbii comune sau naționale. ◊ Limbaj comun = a) fel de a se exprima simplu, nepretențios; limbă obișnuită; b) mijloc, bază de înțelegere. ♦ Fig. Mijloc de exprimare a ideilor sau a sentimentelor prin culoare, sunete muzicale etc. 4. (Inform.) Sistem de caractere și simboluri folosit în programare. [Pl. și: limbajuri] – Limbă + suf. -aj (după fr. langage).

LIMBĂ ~i f. 1) Organ musculos mobil, situat în cavitatea bucală și servind la mestecarea, înghițirea și determinarea gustului alimentelor, la om fiind organul principal al vorbirii. ◊ A-și mușca ~a a regreta vorbele spuse. A scoate ~a de un cot a) a gâfâi de oboseală; b) a lucra din greu. A vorbi în vârful ~ii a rosti cuvintele cu un fonetism ultraliterar, hipercorect. A avea ~a lungă (a fi lung de ~) a) a avea înclinație spre pălăvrăgeală; b) a fi limbut. A avea mâncărime de ~ a nu fi în stare să păstreze un secret. A-și pune frâu la ~, a-și ține ~a (după dinți) a nu vorbi ceea ce nu trebuie; a păstra o taină. ~a oase n-are se zice despre cineva, care vorbește ceea ce nu trebuie. A trage pe cineva de ~ a descoase, a ispiti pe cineva. A-i sta (sau a-i umbla, a i se învârti, a-i veni) pe ~ a-și aminti vag un cuvânt fără a-l putea exprima. Pasărea pe (pre) ~a ei piere de multe ori omul dă de necaz, pentru că nu știe să tacă când trebuie. 2) Mijloc principal de comunicare între oameni, constând dintr-un sistem lexical organizat după anumite legi gramaticale și având o structură fonetică specifică; limbaj. ~a unui popor. 3) Limbajul unei comunități umane constituite istoricește. 4) Totalitate a altor mijloace de comunicare (decât sunetele articulate) a sentimentelor și ideilor. ~a surdomuților. 5) Mod de exprimare specific unui anumit domeniu de activitate, unui anumit mediu, unui anumit grup de vorbitori sau unei anumite persoane (în special a unui scriitor); stil. ~a presei. ~a lui Creangă. ◊ (A spune ceva) cu ~ de moarte (a spune ceva) ca ultimă dorință, exprimată pe patul de moarte. 6) înv. Prizonier folosit pentru a obține informații despre armata inamică. 7) înv. Totalitate a oamenilor trăind pe același teritoriu, având în comun o cultură, o tradiție, o credință; popor; neam. 8) Orice obiect sau instrument asemănător ca formă sau funcție cu organul respectiv. ~a clopotului. ◊ ~a ceasornicului pendul al unui orologiu. ~ de încălțat obiect de metal sau de plastic, care servește la încălțat. ~a ghetei bucată de piele care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se petrec șireturile. ~i de foc flăcări de foc alungite. 9) Fâșie lungă și îngustă (de pământ, de pădure, de apă etc.). 10): ~a-boului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe. ~a-broaștei plantă erbacee cu tulpina dreaptă, ramificată și cu flori albe sau trandafirii, ce crește prin locuri umede; limbariță. ~a-mielului plantă erbacee, acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe, folosită contra tusei. 11): ~ -de-mare pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte, care trăiește mai mult acoperit cu nisip. [G.-D. limbii] /<lat. lingua

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură, servind la perceperea gustului, la mestecarea și la înghițirea alimentelor, la om fiind și organul principal de vorbire. ◊ Expr. A-și înghiți limba = a) a mânca cu poftă; b) a se abține de a spune ceva nepotrivit; c) a fi foarte tăcut. A alerga (sau a umbla) după ceva (sau după cineva) cu limba scoasă = a căuta cu orice preț să obțină sau să găsească ceva sau pe cineva de care are mare nevoie. A scoate (sau a-i ieși) limba de-un cot = a) a-și pierde respirația, a gâfâi; b) a munci mult, a fi foarte ostenit. A avea limbă de aur = a avea darul de a vorbi frumos, elocvent. A fi cu limba (fagure) de miere = a vorbi frumos, prietenos, amabil. A avea limbă lungă sau a fi lung de limbă (sau limbă lungă) = a vorbi prea mult, a fi flecar. A avea mâncărime de (sau vierme la) limbă = a fi limbut, a nu păstra o taină. A fi slobod la limbă (sau limbă slobodă) = a spune multe cu sinceritate și fără prudență, a spune și ce nu trebuie. A-și scurta limba = a vorbi mai puțin. A scurta (sau a tăia, a lega) limba cuiva = a opri, a împiedica pe cineva să vorbească. A prinde (la) limbă = a căpăta curaj, a începe să vorbească. A i se lua (sau a-i pieri, a i se încurca, a i se îngroșa cuiva) limba sau a nu avea limbă (de grăit) = a nu avea curajul să vorbească. A-și pune frâu la limbă sau a-și ține (sau băga) limba (în gură) = a se feri de a spune ceea ce nu trebuie, a tăcea. (A avea) limbă ascuțită (sau rea, de șarpe) = (a fi) răutăcios, malițios în tot ce spune. A înțepa cu limba = a fi ironic, a batjocuri. A trage pe cineva de limbă = a descoase pe cineva, a căuta să afle tainele cuiva. A fi cu două limbi sau a avea mai multe limbi = a fi mincinos, fățarnic, prefăcut. A-și mușca limba = a regreta că a vorbit ceea ce nu trebuia. A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) pe limbă = a nu-și putea aminti pe loc de ceva cunoscut. II. 1. Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele; limbaj, grai. 2. Limbajul unei comunități umane, istoric constituită, caracterizat prin structură gramaticală, fonetică și lexicală proprie. ◊ Limbă comună = a) stadiu în evoluția unei limbi, anterior diferențierii dialectale; b) koine. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. 3. Totalitatea altor mijloace și procedee (decât sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor idei și sentimente. Limba surdomuților. 4. (Înv. și reg.) Vorbă, cuvânt; grai, glas. ◊ Expr. Cu limbă de moarte = ca ultimă dorință (exprimată pe patul morții). A lega pe cineva cu limbă de moarte = a obliga pe cineva (prin jurământ) să-ți îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 5. (Înv.) Prizonier folosit ca informator asupra situației armatei inamice. 6. (Înv. și arh.) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă; popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1. Bară mobilă de metal, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os, de material plastic etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele, de pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, a unui briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fâșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fâșie lungă și îngustă de pământ, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. 9. Compuse: (Bot.) limba-apei = broscariță; limba-boului = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre, roz sau albe (Anchusa officinalis); limba-cucului = a) ferigă mică cu rizom scurt și târâtor, de obicei cu o singură frunză penată compusă (Botrychium lunaria); b) plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie, care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica); limba-mielului (sau mielușelului) = plantă erbacee acoperită cu peri aspri, cu flori albastre sau albe; arăriel (Borago officinalis); limba-oii = a) plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase (Cirsium canum); b) mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz grupate în spice (Plantago gentianoides); limba-peștelui = plantă erbacee cu frunzele verzi-albăstrui și cu flori violete (Limonium vulgare); limba-soacrei = nume dat mai multor specii de plante înrudite cu cactusul, cu tulpina spinoasă și flori roșii, albe sau galbene; limba-șarpelui = ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri (Ophioglossum vulgatum); limba-vrăbiei = plantă erbacee cu tulpina dreaptă, cu frunze lanceolate și cu flori mici, verzui (Thymelaea passerina); (Iht.) limbă-de-mare = pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). – Lat. lingua.

LIMBĂ, limbi, s. f. I. Organ musculos mobil care se află în gură și care este pricipalul organ de percepere a gustului; servește la mestecarea și înghițirea alimentelor, iar pentru om este și organul principal de vorbire. II. 1. Principalul mijloc de comunicare între membrii unei colectivități, alcătuit din sistemul gramatical și lexical. ♦ Fel de exprimare propriu unei persoane, în special unui scriitor. ♦ Totalitatea altor mijloace și procedee (în afară de sunetele articulate) folosite spre a comunica oamenilor ideile și sentimentele. Limba surdo-muților. 2. Vorbă, cuvînt; grai, glas. 3. (Înv. și arhaic) Informație (asupra intențiilor dușmanului), relație, veste, știre. ♦ Informator, spion, iscoadă. 4. (Înv. și arhaic) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă. (II, 1); popor, neam, națiune. III. Nume dat unor obiecte, instrumente etc. care seamănă formal sau funcțional cu limba (I). 1). Bară mobilă de metal, agațată în fundul clopotului, care prin mișcare, lovește în pereții lui, făcîndu-l să sune. 2. Fiecare dintre arătătoarele ceasornicului. ♦ Pendulul unui orologiu. 3. Obiect de metal, de os etc. care înlesnește încălțarea pantofilor; încălțător. 4. Bucată de piele lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde se încheie cu șiretul. 5. Lama de metal a unui cuțit, briceag etc. 6. Flacără de formă alungită. ♦ Fîșie de lumină care străbate întunericul. 7. Fîșie lungă și îngustă de pămînt, de pădure etc. 8. Deschizătură, gură lăsată la cotețul de pescuit. – Lat. lingua (sensul „popor” (II 4) după v. sl. jenzyk „grai”, „popor”).

LOCALITATE ~ăți f. Loc unde s-a stabilit o comunitate umană; grup de locuințe; așezare. [G.-D. localității] /<fr. localité

MANIPULA vb. tr. 1. a mânui, a manevra. 2. a antrena, prin mijloace de influențare psihică, un grup uman, o comunitate sau o masă de oameni la acțiuni al căror scop aparține unei voințe străine de interesele lor; a influența opinia publică prin mass-media sau prin alte metode persuasive. (< fr. manipuler)

MARONIT s.m. Creștin din Siria și din Liban, aparținînd unei comunități fundate în sec. V de călugărul Maron. [< fr. maronite].

MARONIT s. m. creștin din Siria și Liban, aparținând unei comunități fundate în sec. V de călugărul Maron. (< fr. maronite)

MEMBRU² ~i m. 1) Persoană considerată ca fiind parte componentă a unei comunități. 2) Unitate, organizație sau stat, luat ca parte componentă (a unei organizații, asociații sau alianțe). 3) Parte a unei ecuații sau inegalități matematice. /<lat. membrum, fr. membre

MISIONAR s.m. Propagator al religiei creștine sau al doctrinelor unor secte creștine în țările cu altă religie dominantă. ♦ Persoană care caută să cîștige adepți pentru o cauză, pentru o comunitate etc. [Pron. -si-o-. / cf. fr. missionaire, it. missionario].

MONDIALISM s. n. concepție cosmopolită care preconizează realizarea integrării politice a tuturor țărilor și popoarelor lumii într-o comunitate unică. (< fr. mondialisme)

MORALITATE s. (livr.) etos. (~ unei comunități sociale.)

MORAVURI s. n. pl. obiceiuri și deprinderi de comportare morală ale unui popor, ale unei comunități umane etc. (după lat. mores)

MORAVURI s.n. pl. Obiceiurile și deprinderile de comportare morală ale unui popor, ale unei comunități umane etc. [Sg. morav. / < lat. mores, după nărav].

MUFTIU, muftii, s. m. Căpetenie religioasă a unei comunități musulmane mai mari. ◊ Marele muftiu = conducătorul cultului islamic dintr-o țară, având și atribuții judecătorești. – Din tc. müftí.

MUFTIU ~i m. Căpetenie a unei comunități religioase musulmane. * Marele ~ conducătorul cultului islamic dintr-o țară. /<turc. müfti

NAȚIONALITATE ~ăți 1) Comunitate de oameni cu limbă și cultură comună, care s-a constituit istoricește pe un teritoriu dat. 2) Apartenență a unei persoane la o anumită națiune. [G.-D. naționalității; Sil. -ți-o-] /<fr. nationalité, germ. Nationalität

NAȚIONALITATE s. f. 1. ansamblul însușirilor proprii unei națiuni. 2. apartenența unui individ la o anumită națiune. ♦ ~ conlocuitoare = comunitate de oameni cu aceeași limbă și origine, locuind ca minoritate pe teritoriul unui alt stat. (< fr. nationalité, germ. Nationalität)

NAȚIONALITATE s.f. 1. Calitatea unui individ de a aparține unei națiuni. ◊ Naționalitate conlocuitoare = comunitate de oameni cu aceleași caractere naționale, locuind pe teritoriul unui alt stat. 2. Caracterul specific, propriu al unei națiuni. [Pron. -ți-o-. / cf. fr. nationalité].

NAȚIUNE s.f. Formă de comunitate etnică-socială a oamenilor, produs al dezvoltării societății pe o treaptă superioară, avînd ca trăsături definitorii comunitatea de teritoriu, a intereselor economice, a originii limbii și culturii, o anumită factură psihică. [Pron. -ți-u-, var. nație s.f. / cf. fr. nation, it. nazione, lat. natio].

NAȚIUNE ~i f. Comunitate stabilă de oameni constituită istoricește și apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, manifestate în particularitățile specifice ale culturii. [G.-D. națiunii; Sil. -ți-u-] /<lat. natio, ~onis, it. nazione, fr. nation

NAȚIUNE s. f. formă de comunitate umană stabilă, istoricește constituită, caracterizată prin comunitatea de limbă, de teritoriu, de viață economică, politică (statală) și de cultură. (< lat. natio, fr. nation, it. nazione)

NAȚIUNE, națiuni, s. f. Comunitate stabilă de oameni, istoricește constituită ca stat, apărută pe baza unității de limbă, de teritoriu, de viață economică și de factură psihică, care se manifestă în particularități specifice ale culturii naționale și în conștiința originii și a sorții comune. [Pr.: -ți-u- – Var.: (înv.) nație s. f.] – Din lat. natio, -onis, it. nazione, fr. nation, rus. națiia.

NEDEZVOLTAT adj. 1. v. mic. 2. v. pipernicit. 3. înapoiat, neevoluat, primitiv, rudimentar. (Comunitate socială ~.) 4. înapoiat, neevoluat. (O economie ~.)

NOMAD ~dă (~zi, ~de) și substantival (despre comunități sau persoane) Care nu are un loc stabil de trai; care nu duce o viață sedentară. Triburi ~de. /<fr. nomade

OBICEI obiceiuri n. 1) Însușire dobândită cu timpul prin practică și devenită trăsătură caracteristică; obișnuință; deprindere. ◊ A avea obicei (sau obiceiul) a obișnui. 2) Lege nescrisă, consfințită de tradiție, care este proprie unui popor sau unei comunități de oameni; datină; cutumă. ◊ Câte bordeie, atâtea obiceie fiecare cu tradițiile sale. De obicei în mod obișnuit; de regulă. Ca de obicei ca întotdeauna. /

OBICEI, obiceiuri, s. n. 1. Deprindere individuală câștigată prin repetarea frecventă a aceleiași acțiuni; fel particular de a se purta sau de a face ceva; obișnuință, învăț. ◊ Loc. adv. De obicei = de regulă, în mod obișnuit, în genere. ◊ Loc. vb. A avea obicei (sau obiceiul, de obicei) = a obișnui. 2. Deprindere consacrată; mod de a se purta, de a se îmbrăca, rânduială, uz etc. comune unui popor sau unei comunități omenești; datină, tradiție, uzanță, uz, rânduială. 3. (Înv.) Lege nescrisă, drept sau obligație statornicite prin tradiție; cutumă. ◊ Obiceiul pământului = denumire specifică dată cutumei în țările românești în timpul orânduirii feudale. [Pl. și: obiceie] – Din bg. običaj.

OBȘTE, obști, s. f. 1. (Înv. și pop.) Colectivitate, comunitate, populație, popor; p. ext. masă mare de oameni, gloată, mulțime; obștime. ◊ De obște = a) loc. adj. care privește sau interesează pe toți, care aparține tuturor; comun, general, public; b) loc. adv. împreună, fără excepție, deopotrivă; c) loc. adv. în mod obișnuit, de obicei; d) loc. adv. pretutindeni, peste tot. 2. (Înv.) Spec. Comunitate a călugărilor de la o mănăstire; p. ext. chinovie. 3. (Înv.) Obștească adunare; p. ext. adunare, consiliu. 4. Formă de organizare socială specifică orânduirii feudale, care face legătura între aceasta și orânduirile anterioare și care se caracterizează prin munca în comun și prin îmbinarea proprietății private cu cea colectivă. ♦ Asociație, întovărășire. [Var.: obștie s. f.] – Din sl. obĩštije.

OBȘTE ~i f. înv. 1) Colectivitate, comunitate de oameni uniți la o anumită treaptă de dezvoltare istorică; societate. 2) Reprezentanță a poporului; adunare obștească. 3) rar Grup de oameni care își petrec timpul liber sau merg undeva împreună; companie; societate. 4) Formă de cooperare economică pentru producerea de bunuri agricole. ~ țărănească. ◊ De ~ comun, public. [G.-D. obștii] /<sl. obištije

OBȘTIME s. v. colectivitate, comunitate, obște, societate.

OICUMENA s. f. spațiul populat al suprafeței terestre. ◊ teritoriu în care primii oameni s-au așezat, întemeindu-și o viață organizată; (p. ext.) teritoriu în care o comunitate etnică își construiește așezări stabile. (< germ. Oikumene, gr. oikoumene)

omodoxie s.f. (înv.) comunitate de credință.

ORDIN⁴ ~e n. 1) (în Europa medievală) Comunitate monaho-cavalerească, care lua parte la acțiuni războinice. 2) Societate secretă. ~ul masonilor. /<lat. ordo, ~inis, fr. ordre

ORDIN s.n. 1. Poruncă; comandă. 2. Comunitate catolică de călugări care se supuneau anumitor reguli; cin, tagmă. ♦ Comunitate de cavaleri călugări din evul mediu. ♦ Societate, asociație în care cineva era primit în semn de onoare. 3. Decorație; distincție conferită de stat. 4. Dispoziție de plată (a unei sume etc.). 5. (Biol.) Grup intermediar între clasă și familie. 6. Sistem de arhitectură ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli, încît să alcătuiască un tot armonios. 7. Rang, categorie. V. ordine. ◊ De prim ordin = de prim rang, excelent. 8. De ordin = de natură..., cu caracter... [< lat. ordo, cf. it. ordine].

ORDIN, ordine, s. n. 1. Dispoziție obligatorie, scrisă sau orală, dată de o autoritate sau de o persoană oficială pentru a fi executată întocmai; poruncă. ◊ Expr. La ordinele cuiva = la dispoziția cuiva. Sub ordinele cuiva = sub comanda cuiva, sub conducerea cuiva. La ordin! = vă stau la dispoziție. ♦ (Concr.) Act care conține o dispoziție cu caracter obligatoriu. ◊ Ordin de zi = act prin care comandantul unei mari unități militare se adresează întregii unități în anumite ocazii. Ordin de chemare = dispoziție scrisă a unei autorități militare, prin care o persoană din cadrele de rezervă ale armatei este chemată la unitate. Ordin de serviciu = act prin care cineva primește o însărcinare oficială; delegație. Ordin de plată = dispoziție dată de către o bancă pentru a plăti o sumă de bani unei persoane fizice sau juridice. 2. Decorație superioară medaliei. 3. Categorie sistematică în zoologie și în botanică, superioară familiei și inferioară clasei. 4. Sistem arhitectonic ale cărui elemente sunt dispuse și proporționate după anumite reguli, pentru a forma un ansamblu armonios și regulat. 5. Comunitate monahală întâlnită în diverse religii, care susține o propagandă activă în favoarea religiei respective. ♦ Comunitate medievală de cavaleri-călugări care participau la acțiuni războinice. 6. Rang, categorie (după importanță). ◊ Expr. De ordin(ul)... = cu caracter (de)... De prim(ul) ordin = de prim(ul) rang. ♦ (Înv.) Ordine, categorie, domeniu. ♦ Regulă, ordine. – Din lat. ordo, -inis, fr. ordre.

PACE s. f. 1. Stare de bună înțelegere între popoare, situație în care nu există conflicte armate sau război între state, popoare, populații. 2. Acord al părților beligerante asupra încetării războiului, tratat de încheiere a unui conflict armat. 3. (Într-o comunitate socială) Lipsă de tulburări, de conflicte, de vrajbă; armonie¹, împăciuire, înțelegere. ◊ Loc. vb. A face pace cu cineva = a se împăca cu cineva. ◊ Expr. A strica pacea cu cineva = a ajunge la conflict, a se certa cu cineva. O mie de ani pace, formulă familiară de salut. 4. Liniște sufletească, stare de calm sufletesc; tihnă, repaus, odihnă; lipsă de zgomot și de mișcare; calm, liniște, tăcere. ◊ Loc. adv. În (bună) pace = în liniște, fără să fie tulburat, stingherit, supărat. ◊ Expr. A da (cuiva) bună pace sau a lăsa (pe cineva) în pace = a nu deranja, a nu supăra, a nu tulbura pe cineva. Dă-i pace = nu te deranja, nu-ți bate capul; lasă-l în plata Domnului. (Reg.) A nu avea pace (de cineva) = a fi deranjat, a fi tulburat (de cineva). Mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) în pace = (ca formulă de urare la despărțire) mergi (sau umblă, du-te, rămâi etc.) cu bine, cu sănătate. A nu (mai) avea pace = a fi (în permanență) neliniștit, îngrijorat. Fii pe pace! = nu avea nici o grijă, liniștește-te! ♦ (În concepțiile religioase) Liniște veșnică a omului după moarte, odihnă de veci. ♦ (Adverbial; pop. și fam.) Nimic, nici vorbă, nici gând; s-a terminat, s-a sfârșit, gata. – Lat. pax, pacis.

PACTIZA, pactizez, vb. I. Intranz. A se înțelege, a cădea la învoială, a face un pact. ♦ Spec. A se ralia cu adversarul, trădând interesele propriei comunități sociale, ale propriului stat. – Din fr. pactiser.

PANAMERICANISM s.n. Ideologia „unității de interese” și a „solidarității” țărilor de pe continentul american, bazată pe o comunitate etnică, economică și culturală. [< fr. panaméricanisme].

PANEGIRIC, panegirice, s. n. 1. Discurs public în care se elogiază o personalitate însemnată (decedată sau contemporană oratorului), o comunitate etc. 2. P. gener. Laudă (exagerată), elogiu (excesiv), apologie. – Din fr. panégyrique.

PANSLAV, -Ă adj. Referitor la comunitatea popoarelor slave. [< fr. panslave].

PAROHIE, parohii, s. f. 1. Cea mai mică unitate administrativă bisericească; comunitate religioasă creștină condusă de un paroh; enorie; p. ext. biserica dintr-o astfel de unitate. 2. Clădire în care se află locuința și cancelaria parohului. – Din lat. parochia, germ. Parochie.

PAROHIE ~i f. 1) (la creștinii ortodocși) Unitate administrativă bisericească inferioară; enorie. 2) Comunitate de creștini (ortodocși). 3) Sediul și locuința parohului. [G.-D. parohiei] /<lat. parochia, germ. Parochie

PARTID, partide, s. n. (Adesea urmat de determinarea „politic” sau de alte determinări care arată caracterul, structura etc.) Grupare de oameni uniți prin comunitatea concepțiilor politice, ideologice, a intereselor sociale. Partide istorice = nume dat partidelor politice care s-au succedat la conducerea țării noastre până la instaurarea regimului democrat-popular. – După fr. parti.

PATRIARH, patriarhi, s. m. 1. Cel mai înalt rang în ierarhia unora dintre Bisericile ortodoxe autocefale; persoană care deține acest rang. 2. (În Vechiul Testament) Fiecare dintre capii de familie conducători (spirituali și politici) ai poporului evreu, predecesori ai lui Moise; p. ext. nume dat unor personaje venerabile din Biblie. 3. Bărbat în vârstă, cu rol de șef al familiei în comunitatea gentilică. ♦ Fig. Bătrân venerabil, cu numeroși descendenți. [Pr.: -tri-arh] – Din sl. patrijarhŭ, ngr. patriárhis.

PATRIARHAT s. n. 1. Formă de organizare socială în care gradele de rudenie sunt socotite în linie masculină, iar bărbatul este considerat șef al familiei, cu rol predominant în viața comunității. 2. Demnitatea de patriarh (1). ♦ Perioadă de preistorie^[1] a unui patriarh. [Pr.: -tri-ar-] – Din fr. patriarcat (după patriarh).

PATRICIAN, -Ă, patricieni, -e, subst. 1. S. m. și f. (În Roma antică) Membru al comunității gentilice, iar mai târziu al aristocrației gentilice, care se bucura de toate drepturile și privilegiile; patriciu (2); p. gener. nobil, senior, aristocrat. ♦ (Adjectival) Care aparține patricienilor (1), privitor la patricieni, de patricieni; p. gener. de origine nobilă, aristocratică; cu purtări, gesturi etc. distinse. 2. S. m. Cârnat preparat din carne de vită tocată, cu condimente, care se consumă fript pe grătar. [Pr.: -ci-an] – Din fr. patricien.

PATRON, -OANĂ s.m. și f. 1. Patrician roman socotit în raport cu clienții săi; stăpîn socotit în raport cu sclavii săi eliberați. 2. Proprietar, stăpîn al unei case de comerț, al unei întreprinderi, al unei fabrici etc.; exploatator. 3. Sfînt socotit protector al unei persoane, al unei comunități etc., care îi poartă numele. [< fr. patron, lat. patronus].

PATRON², -OANĂ, patroni, -oane, subst. 1. S. m. și f. Proprietar al unei întreprinderi. 2. S. m. (În Roma antică) Patrician roman, considerat în raport cu liberții săi. 3. S. m. și f. Sfânt socotit protector al unei persoane, al unei corporații sau al unei comunități care îi poartă numele; zi calendaristică în care se prăznuiește un sfânt și pe care o serbează cei care poartă numele acelui sfânt. ♦ Ocrotitor, protector. – Din lat. patronus, germ. Patron, fr. patron.

PLAI ~iuri n. 1) Regiune de munte sau de dealuri, aproape plană, acoperită cu pășuni. 2) Versant de munte sau de deal. 3) poet. Spațiu de așezare a unei comunități etnice. 4) Drum care trece printr-o regiune muntoasă. 5) (în trecut) Diviziune administrativă a unui județ (de munte). /Orig. nec.

POPOR, popoare, s. n. 1. Formă istorică de comunitate umană, superioară tribului și anterioară națiunii, ai cărei membri locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceeași tradiție culturală. 2. Totalitatea locuitorilor unei țări, populația unei țări; cetățenii unui stat; națiune, neam, norod. ♦ (Înv.) Populația unei cetăți, a unui oraș, a unui sat (ori a unei părți dintr-un sat) sau a unei unități teritoriale formate din mai multe sate. 3. Masa muncitoare; grosul populației; norod; spec. țărănime. ◊ Loc. adj. Din popor = care face parte din grosul populației; de origine socială modestă. 4. (La sg.; colectiv) Număr nedefinit (dar mare) de persoane, mulțime mare de oameni strânși la un loc; poporație, poporime. 5. (Înv.) Totalitatea credincioșilor care aparțineau aceluiași cult sau aceleiași parohii. [Var.: (înv.) popol, popul s. m.] – Cf. lat. populus, it. popolo.

POPOR ~oare n. 1) Comunitate de oameni care locuiesc pe același teritoriu, vorbesc aceeași limbă și au aceleași tradiții culturale. 2) Ansamblu de persoane care locuiesc pe un anumit teritoriu; populație. 3) Totalitate de oameni de o anumită naționalitate; neam; seminție. 4) Masă formată din oamenii muncii ai unei țări. 5) pop. Mulțime de oameni; lume. /cf. lat. populus, it. popolo

PREDICATOR ~i m. 1) Persoană care predică; propovăduitor. 2) Conducător al unei comunități baptiste. /<fr. prédicateur

PREDICATOR s.m. 1. Cel care predică; propovăduitor. 2. Conducător al unei comunități baptiste. [Cf. it. predicatore, lat. praedicator].

PREDICATOR, predicatori, s. m. 1. Persoană care predică; propovăduitor. 2. Conducător al unor comunități religioase creștine. – Din fr. prédicateur.

PRIETENIE ~i f. 1) Sentiment, de obicei durabil, propriu relațiilor dintre prieteni; amiciție. 2) Legătură de colaborare bazată pe comunitatea de interese și de aspirații. ~a dintre țările lumii. [Sil. pri-e-] /prieten + suf. ~ie

prot² s.m. (înv.) conducătorul comunității de la muntele Athos.

pungar, pungari, s.m. (înv.) persoană care păstra, care administra banii unei comunități.

RABIN s.m. Șef religios al unei comunități mozaice, care interpretează dogmele religioase și conduce serviciile rituale. [< pol. rabin, germ. Rabbiner < ebr. rabbi].

RABIN ~i m. Șef religios al comunităților de evrei. /<pol. rabin, germ. Rabbiner

RABIN, rabini, s. m. Conducător religios al unei comunități mozaice. [Acc. și: rabin] – Din pol. rabin, germ. Rabbiner. Cf. fr. rabbi.

RELIGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion.

RITUAL, -Ă adj. Referitor la rituri, făcut după anumite rituri. // s.n. Rînduială a unei slujbe religioase. ♦ Ceremonial religios cu implicații folclorice, care se desfășoară, după anumite reguli, în momentele importante din viața comunității. [Pron. -tu-al, pl. -luri. / cf. it. rituale, fr. rituel].

SCHISMATIC, -Ă adj., s.m. și f. (Persoană) care s-a separat de comunitatea unei biserici. [Cf. fr. schismatique].

SCHISMATIC, -Ă, schismatici, -ce, adj. (Adesea substantivat) Care s-a separat de comunitatea unei biserici, care nu mai recunoaște autoritatea unei biserici. – Din fr. schismatique, lat. schismaticus.

SCHISMĂ, schisme, s. f. Separarea formală a unui grup de credincioși de comunitatea religioasă căreia îi aparține; p. ext. dezbinare sau neînțelegere pe chestiuni de principiu între grupuri sau persoane unite până atunci; ruptură provocată de o deosebire de păreri; sciziune. – Din fr. schisme, lat. schisma.

SCHISMĂ ~e f. 1) rel. Separare a unor comunități religioase de o biserică unitară în urma unor neînțelegeri dogmatice. 2) înv. Dezbinare într-o grupare socială, provocată de deosebirile de idei; sciziune. [G.-D. schismei] /<ngr. shísma, lat. schisma, fr. schisme

SCHISMĂ s.f. Separare formală a unui grup de credincioși de o comunitate religioasă; (p. ext.) dezbinare, separare de opinii, neînțelegere; ruptură provocată de o deosebire de păreri; sciziune. [< lat., gr. schisma – diviziune, fr. schisme].

SECTĂ, secte, s. f. Comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; p. ext. grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau politice). – Din fr. secte, lat. secta.

SECTĂ s.f. Grup de persoane formînd o comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială; (p. ext.) grup de adepți ai unei doctrine. ♦ Clică, grup de persoane care s-au închis în cercul intereselor lor mărunte. [Cf. fr. secte, lat. secta < sequi – a urma].

SECTĂ ~e f. 1) Comunitate religioasă care s-a separat de biserica oficială. 2) fig. Grup de persoane izolate, care susțin o doctrină filozofică, politică etc. /<lat. secta, fr. secte

SOCIETATE s. 1. colectivitate, comunitate, obște, (înv.) obștime. (Opinia întregii ~ăți.) 2. lume. (Iese prima oară în ~.) 3. anturaj, companie, tovărășie, (grecism înv.) sinanstrofie. (A petrecut ore agreabile în ~ ei.) 4. ambianță, anturaj, cadru, cerc, mediu, sferă, (înv.) mijloc, (fig.) atmosferă, climat. (În ce ~ se învârte?) 5. orânduire, regim, sistem. (~ capitalistă.) 6. (IST.) societate feudală = feudalism, feudalitate, orânduire feudală. 7. asociație, (înv.) reuniune. (~ legal constituită.) 8. (înv.) reuniune. (~ pe acțiuni.)

SOLIDARITATE s.f. 1. Faptul de a fi solidar; răspundere comună. 2. Unitate strînsă, bazată pe o comunitate de interese, de sentimente, de idei; spirit de înțelegere. ♦ Coeziune. ♦ (Jur.) Caracterul unui raport de obligații care leagă între ei mai mulți creditori și un singur debitor (solidaritate activă) sau mai mulți debitori și un singur creditor (solidaritate pasivă). [Cf. fr. solidarité, it. solidarietà].

SUBCULTURĂ, subculturi, s. f. 1. Tendință de manifestare subiacentă a unei culturi elementare. 2. Cultură a grupurilor și subgrupurilor sociale dintr-o comunitate etnică. – Din engl., fr. subculture.

ȘATRĂ ~e f. 1) Cort în care se adăpostesc țiganii nomazi. 2) Totalitate de corturi ale unei comunități de țigani nomazi. 3) Comunitate de țigani nomazi. 4) înv. Chioșc de scânduri acoperit cu pânză, în care negustorii își vindeau mărfurile la bâlci. [G.-D. șatrei] /<bulg., sb. šatră, ung. sátor

ȘATRĂ, șatre, s. f. 1. Cort în care se adăpostesc țiganii nomazi; p. ext. grup de corturi care alcătuiesc locuințele unei comunități țigănești nomade. ◊ Loc. adj. De șatră = țigănesc; nomad. ◊ Expr. (Fam.) A umbla (sau a se muta) cu șatra = a se muta deseori, pe neașteptate, cu toate lucrurile, din loc în loc. ♦ Comunitate de țigani nomazi. 2. (Înv.) Cort de tabără. 3. (Pop.) Construcție rudimentară care servește ca adăpost pentru vite, pentru uneltele gospodăriei etc. ♦ Baracă de scânduri, acoperită cu pânză, în care negustorii își vând mărfurile la târg. [Pl. și: șetre] – Din bg., scr. šatra, magh. sátor.

ȘEIC¹, șeici, s. m. 1. (În țările arabe) Căpetenie a unui trib, a unei formații statale. 2. Șef al unei comunități religioase la musulmani. [Var.: șeih s. m.] – Din tc. șeyh.

ȘEIC² ~ci m. 1) Conducător al unui trib sau al unui stat arab. 2) Șef al unei comunități religioase musulmane. /<turc. šeyh, fr. cheik

TEZAUR ~e n. 1) Cantitate mare de monede, pietre scumpe, metale prețioase sau de obiecte de preț adunate împreună. 2) Totalitate de bani sau de obiecte prețioase ascunse de mult timp (în pământ) și descoperite întâmplător; comoară. 3) Ansamblu de mijloace financiare efective care se află în depozitul unei bănci de emisie. 4) Loc unde se păstrează finanțele statului sau ale unei bănci; vistierie. 5) fig. Lucru sau ființă prețioasă și dragă; comoară. 6) Patrimoniu spiritual al unei societăți sau al unei epoci acumulat pe parcursul istoriei de o anumită comunitate de oameni. 7) Operă culturală de mare valoare și de proporții deosebite (enciclopedie sau dicționar). [Sil. -za-ur] /<lat. thesaurus

TRADIȚIE ~i f. 1) Ansamblu de datini, concepții, legende, obiceiuri, credințe, constituite în cadrul unei comunități sociale și transmise din generație în generație. A respecta ~ile. 2) Obicei statornicit de mult timp; practică uzuală. A deveni ~. [G.-D. tradiției; Sil. -ți-e] /<fr. tradition, lat. traditio, ~onis

TRIB ~uri n. 1) Formă de organizare economică și socială, specifică comunei primitive și caracterizată prin legături de rudenie, prin comunitate de limbă și de teritoriu și prin conducător ales. 2) fig. Familie numeroasă. /<lat. tribus, fr. tribe

TRICLINIU s.n. 1. (Ant.) Complex de trei paturi cu trei locuri, așezate de-a lungul a trei părți ale unei mese de sufragerie a unei case romane. ♦ Sufragerie. 2. Sală de mese a unei comunități (monahale) creștine, în care se primeau pelerinii sau se celebrau diverse ceremonii. [Pron. -niu, var. triclinium s.n.. / < lat. triclinium, cf. gr. triklinion < tri – cu trei, kline – pat].

ȚARĂ țări f. 1) Teritoriu locuit de un popor organizat din punct de vedere administrativ și politic. ~ industrial-agrară. ◊ A trece peste mări și țări a face un drum foarte departe. ~a lui Cremene loc unde domnește anarhia. A pune ~a la cale a discuta chestiuni majore fără a avea competența necesară. ~a nimănui a) comunitate dezorganizată; b) zonă neutră (între două armate inamice). 2) Totalitate a locuitorilor unui astfel de teritoriu. ◊ A se pune cu ~a a intra în conflict cu toată lumea. A afla târgul și ~a a afla toată lumea. 3) Loc unde s-a născut și trăiește o persoană; patrie; baștină. 4) fig. Teritoriu de mare întindere având anumite caracteristici specifice (de climă, de relief, resurse economice); meleag; ținut; regiune. ◊ La ~ la sat. De ~ rural. [G.-D. țării] /<lat. terra

UNANIMITATE f. 1) Caracter unanim. 2) Expresie a comunității de opinie a membrilor unei colectivități; consimțământ general. ◊ În ~ cu aprobarea tuturor; cu toții. /<fr. unanimité, lat. unanimitas, ~atis

XEROSERIE s.f. (Biol.) Serie de schimbări în dezvoltarea unei plante aflate pe un sol uscat; comunitate vegetală stabilită în mediu secetos. [< engl. xerosere].

YEOMAN s. m. 1. Servitor la o curte regală sau seniorială. 2. Subordonat, ajutor. 3. Om liber dintr-o comunitate; (spec.) fermier liber, mic proprietar rural în Anglia. 4. Membru al unui corp de gardă englez. 5. (mar.) Ofițer însărcinat cu îndatoririle clericale. [Pr. iău-men] (din engl., fr. yeoman)

YEOMAN s.m. (Ist.) 1. Servitor la o curte regală sau seniorială. 2. Subordonat sau ajutor. 3. Om liber dintr-o comunitate; (spec.) fermier liber, mic proprietar rural în Anglia. 4. Membru al unui corp de gardă englez. 5. (Mar.) Ofițer însărcinat cu îndatoririle clericale. [Pron. iou-măn. / < engl., fr. yeoman].

ZESTRE f. 1) Avere sau sumă de bani care se dă de către părinți unei fete când se mărită; dotă. 2) Totalitate a bunurilor care constituie averea cuiva, (a unei persoane, colectivități, comunități etc.). [G.-D. zestrei] /<lat. dextrae

ZESTRE s. f. 1. Avere (mobilă sau imobilă) care se dă unei fete când se mărită. ♦ Bunuri pe care le aduce o călugăriță la intrarea ei în mănăstire. ♦ (Fam.) Totalitatea bunurilor care constituie averea cuiva. 2. Totalitatea bunurilor care constituie averea unei comunități, a unei instituții etc.; inventar. – Lat. dextrae „făgăduință solemnă”.