PREHENSIL ~ă (~i, ~e) Care servește pentru a apuca. Coada maimuței este ~ă. /<fr. préhensile

PREHENSIL, -Ă, prehensili, -e, adj. Care are facultatea de a apuca. Maimuța are coadă prehensilă. – Din fr. préhensile.

COȘCODAN ~i m. rar 1) Specie de maimuțe cu coadă lungă. 2) iron. Om urât. /<ucr. koțkodan

SAKI s.m. (Zool.) Maimuță cu coadă (din America de Sud). [< fr. saki].

CERCOPITEC s.m. Specie de maimuță din Africa, cu coada lungă, neprehensilă, întîlnită în special în menajerii. [< fr. cercopithèque, cf. gr. kerkos – coadă, pithekos – maimuță].

coadă de maimuță expr. (glum.) simbolul utilizat în codificarea adreselor de email.^[1]

SIMIÉNI (< fr.; {s} lat. simius „maimuță”) s. m. pl. Subordin de maimuțe primate evoluate, cu encefalul foarte dezvoltat, orbita separată de cavitatea temporală, o pereche de mamele pectorale și fața în mare parte fără păr, expresivă, cu musculatura mimicii foarte dezvoltată (Simioidea); (și la sg.) animal din acest subordin. În sens larg cuprinde maimuțele platirine din America, cercopitecii (inclusiv babuinii, mandrilii și numeroase alte specii de maimuțe „cu coadă” din Africa și Asia), gibonii, pongidele (urangutanul, cimpanzeul, gorila) și hominizii (omul actual și precursorii săi fosili). În sens restrâns nu cuprinde și hominizii.

coșcodan m. Mold. 1. un fel de maimuță cu coadă (sens învechit); 2. fig. om urît: se împodobește coșcodanul AL. [Pol. KOCZKODAN, maimuță (din koczka, pisică: cf. germ. Meerkatze)].

PREHENSIL, -Ă, prehensili, -e, adj. (Despre organe animale) Care are facultatea de a apuca. Maimuța are coadă prehensilă. – Din fr. préhensile.

coșcodan sm [At: CANTEMIR, IST. 61/30 / Pl: ~i / E: pn кокзкодан, ucr кочкодан „om urât”] 1 Maimuță cu coada lungă. 2 (Fig) Om urât.

onochetavru sm [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^r/24 / Pl: ~ri / E: ngr ὀνοκένταυρος] (Grî) Specie de maimuță fără coadă.

* CERCOPITEC sm. 🐒 Familie de maimuțe cu coada lungă, care trăesc în Africa (🖼 1078) [fr.].

COȘCODAN sm. 1 🐒 Soiu de maimuță cu coada foarte lungă (Cercopithecus) (👉 🖼 1078) ¶ 2 Ⓕ Om urît ca o maimuță: se împodobește ~ul (ALECS.) [rut. kočkodan].

CERCOPITEC, cercopiteci, s. m. Maimuță africană cu coada lungă (Cercopithecus). – Din fr. cercopithèque.

MAGOT, magoți, s. m. Maimuță mare, fără coadă, care trăiește în nordul Africii și în regiunea Gibraltar (Macacus sylvanus). – Din fr. magot.

MAGOT ~ți m. Maimuță mare fără coadă, asemănătoare cu macacul, care trăiește în Africa de Nord și în regiunea Gibraltar. /<fr. magot

MAGOT s. m. maimuță mare, fără coadă, din regiunile stâncoase ale Gibraltarului și ale Africii de Nord. (< fr. magot)

SAIMIRI s. m. maimuță mică din America tropicală, cu coada lungă, neprehensilă; maimuță cu cap de mort. (< fr. saïmiri)

orangutan m. soiu de maimuță mare fără coadă, locuește în codrii din Borneo și din Sumatra (Simia satyrus).

MAGOT, magoți, s. m. Maimuță mare, fără coadă, cu fața roșie, care trăiește în nordul Africii și în Gibraltar (Macacus sylvanus). – Din fr. magot.

magot sm [At: CIHAC, I. N. 20/4 / Pl: ~oți / E: fr magot] 1 Specie de maimuțe mari, fără coadă, care trăiesc în nordul Africii și în regiunea Gibraltar. 2 (Înv; dep) Om foarte urât. 3 (Înv) Figurină grotescă fabricată din pământ, din porțelan, din jad etc.

MAGÓT s. m. 1. Specie de maimuțe mari, fără coadă, care trăiesc în nordul Africii și în regiunea Gibraltar. Cf. CIHAC, I. N. 20/4, STAMATI, M. 74/20, COSTINESCU. ♦ Epitet dat unui om foarte urît. Cf. SCRIBAN, D. 2. Figurină grotescă fabricată din pămînt, din porțelan, din jad etc. Cf. COSTINESCU, SCRIBAN, D. - Pl.: magoți. – Din fr. magot.

ANTROPOID, -Ă, antropoizi, -de, adj., s. f. 1. Adj. (Despre unele maimuțe) Care se aseamănă cu omul; antropomorf (I 1). 2. S. f. (La pl.) Grup de maimuțe superioare asemănătoare cu omul, lipsite de coadă; (și la sg.) maimuță din acest grup. – Din fr. anthropoïde.

ANTROPOID² ~e n. 1) la pl. Specie de maimuțe superioare, lipsite de coadă, care se aseamănă cu omul (reprezentanți: gibonul, urangutanul, cimpanzeul, gorila); antropomorf. 2) Maimuță din această specie. /<fr. anthropoïde

ANTROPOMORF² ~e n. 1) la pl. Specie de maimuțe superioare, lipsite de coadă, care se aseamănă cu omul (reprezentanți: gibonul, urangutanul, cimpanzeul, gorila); antropoid. 2) Maimuță din această specie. /<fr. anthropomorphe

URANGUTAN s.m. Maimuță mare antropomorfă, fără coadă, care trăiește în pădurile din Kalimantan și Sumatra. [Var. orangutan s.m. / < fr. orang-outan, cf. malaiez orangutan – omul pădurii].

URANGUTAN s. m. maimuță mare antropoidă, fără coadă, din pădurile tropicale din Kalimantan și Sumatra. (< fr. orang-outan)

ANTROPOID, -Ă, antropoizi, -de, adj., s. n. 1. (Despre unele maimuțe) Care se aseamănă cu omul; antropomorf (I 1). 2. S. n. (La pl.) Grup de maimuțe superioare asemănătoare cu omul, lipsite de coadă; (și la sg.) maimuță din acest grup. – Din fr. anthropoïde.^[1]

ANTROPOID, -Ă, antropoizi, -de, adj., s. n. 1. Adj. (Despre unele maimuțe) Care se aseamănă cu omul; antropomorf (I 1). 2. S. n. (La pl.) Grup de maimuțe superioare asemănătoare cu omul, lipsite de coadă; (și la sg.) maimuță din acest grup. – Din fr. anthropoïde.

CERCO- „coadă, apendice, înotătoare”. ◊ gr. kerkos „coadă” > fr. cerco-, it. id., engl. id. > rom. cerco-. □ ~cist (v. -cist), s. n., formă larvară de tenie, avînd un singur scolex invaginat și un apendice sub formă de coadă; ~id (v. -id), adj., în formă de coadă; ~pitec (v. -pitec), s. m., specie de maimuță catariniană africană, cu coadă lungă, neprehensilă.

cercopitec sm [At: DN³ / Pl: ~eci / E: fr cercopithèque] 1-2 (Exemplar dintr-o) specie de maimuțe din Africa, cu coada lungă, neprehensilă.

mandril sm [At: HELIADE, O. I, 132 / Pl: ~i / E: fr mandrill] Specie de maimuță din Guineea, cu coada scurtă, fața colorată în albastru și roșu și blana măslinie (Cynochephalus mormon).

MANDRÍL s. m. Specie de maimuță (din Guineea), cu coada scurtă, fața colorată în albastru și roșu și blana măslinie (Cynochephalus mormon). Mereu silea Să-mpingă înainte. . . Doi mandrili. HELIADE, O. I, 132. - Pl.: mandrill. – Din fr. mandrili.

CATARINIAN ~eni m. 1) la pl. Grup de maimuțe superioare cu nările apropiate și coadă scurtă (reprezentanți: cercopitecul, cimpanzeul). 2) Maimuță din acest grup. [Sil. -ni-an] /<fr. catarhiniens

CERCOPITEC s. m. maimuță mică din Africa, cu coada lungă, neprehensilă. (< fr. cercopithèque)

MANDRIL s. m. maimuță cinocefală din Africa, cu coada mică, cu fața de culoare albastră, nasul roșu și blana galbenă. (< fr. mandrill)

SAKI s. m. maimuță cu barbă lungă și coadă stufoasă, din America de Sud. (< fr. saki)

PLATIRÍNE (< fr.; {s} gr. platyrrhin „cu nas turtit”) s. n. pl. Grup de maimuțe cu septul nazal lat, coadă de obicei prehensilă și degete cu gheare (ex. maimuța urlătoare, Mycetes niger). Trăiesc numai în America de Sud și Centrală.

saki smi [At: DN⁴ / E: fr saki] Maimuță cu barbă lungă și coadă stufoasă, din America de Sud.

CATARINIAN, catarinieni, s. m. (La pl.) Grup de maimuțe superioare, cu nările apropiate și coada de obicei scurtă; (și la sg.) maimuță din acest grup. [Pr.: -ni-an] – Din fr. catarhiniens.

CINOCEFAL ~i m. 1) la pl. Specie de maimuțe de talie mică, cu bot și coadă lungă (reprezentanți: babuinul, mandrilul etc.). 2) Maimuță din această specie. /<fr. cynocéphale, lat. cynocephalus

GIBON ~i m. Maimuță antropoidă de talie mare, fără coadă, cu membrele anterioare foarte lungi, care merge în două picioare și trăiește în sud-estul Asiei. /<fr. gibbon

MANDRIL s.m. Maimuță mare originară din Guineea, cu coada mică, cu fața de culoare albastră, nasul roșu și blana galbenă. [< fr. mandrill].

MACAC s.m. Specie de maimuță cu capul turtit și cu coada scurtă, care trăiește în sud-estul Asiei. [< fr. macaque, cf. port. macaco < cuv. bantu].

macac m. soiu de maimuțe cu capul turtit și cu coada. foarte scurtă (Simia cynomolgos).

CATARINIAN, catarinieni, s. m. (La pl.) Grup de maimuțe superioare, cu nările apropiate și coada de obicei scurtă; (și la sg.) maimuță din acest grup. [Pr.: -ni-an] – Din fr. catarhinien.

MANDRIL, mandrili, s. m. Maimuță care trăiește în Guineea, avînd coada ciuntită, pielea capului intens colorată în nuanțe de roșu și albastru, iar blana măslinie (Papio maimon).

macac sm [At: LM / Pl: ~aci / E: fr macaque] Specie de maimuțe mici, cu capul turtit și coada scurtă, care trăiesc în sud-estul Asiei.

saimiri smi [At: DN⁴ / E: fr saïmiri] Maimuță mică din America tropicală, cu coada lungă, prehensilă.

ANTROPOID, -Ă I. adj. (despre maimuțe) care seamănă cu omul; antropomorf (I, 1). II. s. n. pl. subordin de maimuțe superioare asemănătoare cu omul, lipsite de coadă; antropomorfe (II). (< fr. anthropoïde/s/)

MACAC s. m. maimuță din Asia, cu capul turtit și coada scurtă. (< fr. macaque, port. macaco)

MAGÓT (< fr. {i}) s. m. Maimuță catariniană de c. 75 cm lungime, fără coadă, cu fața roșie (Macacus sylvanus); trăiește în N Africii și în Gibraltar (unica specie din Europa).

GIBON, giboni, s. m. Maimuță cu brațele foarte lungi și fără coadă, care trăiește în pădurile indomalaieze (Hylobates).

MACAC s. m. Numele mai multor specii de maimuțe mici, cu capul turtit și cu coada scurtă, care trăiesc în sud-estul Asiei. Cf. LM, ALEXI, W. Fruntea minusculă de macac. I. BOTEZ, B. I, 206. PI.: macaci. Din fr. macaque.

MANDRIL ~i m. Maimuță de talie mare din familia pavianilor, cu coadă scurtă și cu blană brună-măslinie. /<fr. mandrill

GALEOPITEC s.m. (Zool.) Mamifer insectivor din sud-estul Asiei, de mărimea unei pisici, care poate plana datorită unei membrane laterale situate între membre și coadă. [< fr. galéopithèque, cf. gr. galee – nevăstuică, pithekos – maimuță].

GIBON s.m. Maimuță antropoidă cu brațele foarte lungi și fără coadă, care trăiește prin pădurile indo-malaieze. [< fr. gibbon, cf. it. gibbone < cuv. indian].

GIBON s. m. maimuță antropoidă cu brațele foarte lungi și fără coadă, din pădurile indo-malaieze. (< fr. gibbon)

PONGÍDE (< fr.) s. f. pl. Familie de maimuțe de mari dimensiuni, cu caracteristice evoluate (lipsa cozii, memebre anterioare asemănătoare cu mâinile omului), fiind numite și maimuțe antropoide. În Africa trăiesc gorilele și cimpanzeii (inclusiv o varietate de curând descoperită: cimpanzeul bonobo), iar în arhipelagul indonezian urangutanul. Unii autori includ în această familie și gibonii, dar în majoritatea clasificărilor moderne aceștia formează o familie distinctă, hylobatide.

gibon sm [At: DA ms / Pl: ~i / E: ger Gibbon, fr gibbon, it gibbone] 1 Gen de maimuțe antropoide cu membrele anterioare foarte lungi, fără coadă, cu blană neagră sau cenușie, care trăiesc în pădurile tropicale din Asia, Sumatra, Java etc. (Hylobates). 2 Maimuță care aparține genului gibonilor (1).

PLATIRINIENI s.m.pl. Grup de maimuțe inferioare cu septul nazal lățit și turtit, cu coada prehensilă și degete cu gheare, care trăiesc în America de Sud și Centrală; (la sg.) maimuță din acest grup. [Var. platirine s.n.pl. / < fr. platyrrhiniens, cf. gr. platys – lat. rhis – nas].

CERCOPITECIDE s.n.pl. Familie de maimuțe prevăzute cu pungi faringiene, unde ascund hrana, și coadă neprehensilă, cuprinzînd cercopitecul, pavianul și magotul; (la sg.) maimuță din această familie. [Sg. cercopitecid. / < fr. cercopithécidés].

ATEL¹ s. m. maimuță agățătoare din America de Sud, cu membre și coadă foarte lungi. (< fr. atèle)

PLATI- „plat, întins, turtit, dilatat”. ◊ gr. platys „turtit, plat” > fr. platy-, germ. id., engl. id., it. plati- > rom. plati-. □ ~acant (v. -acant), adj., cu spini turtiți; ~bazie (v. -bazie), s. f., malformație congenitală constînd dintr-o aplatizare a bazei cutiei craniene; ~branhispondilie (v. branhi/o-, v. -spondilie), s. f., platispondilie*; ~carp (v. -carp), adj., cu fructe turtite; ~caul (v. -caul), adj., cu tulpina lățită; ~cefal (v. -cefal), adj., care prezintă platicefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., malformație constînd în turtirea bolții cutiei craniene; ~cerc (v. -cerc), adj., cu coada lată; ~cit (v. -cit), s. n., globul roșu cu grosimea redusă, dar cu diametrul mărit; ~clad (v. -cad), adj., cu ramuri lățite; ~cladiu (v. -cladiu), s. n., lăstar dilatat; ~cnemie (v. -cnemie), s. f., diformitate constînd în turtirea pronunțată medială și laterală a diafizei tibiale; ~dactil (v. dactil), adj., care prezintă platidactilie; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., malformație congenitală constînd în aplatizarea degetelor; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze lățite; ~merie (v. -merie), s. f., turtire anteroposterioară a femurului; ~petal (v. -petal), adj., cu petale late; ~podie (v. -podie), s. f., anomalie congenitală sau dobîndită, caracterizată prin turtirea bolții piciorului; ~pter (v. -pter), adj., cu aripi late; ~rine (v. -rin), s. n. pl., grup de maimuțe inferioare, cu septul nazal lățit și turtit, cu coadă prehensilă și degete cu gheare; sin. platirinieni^[1]; ~rinie (v. -rinie), s. f., diformitate congenitală caracterizată prin nas larg și plat; ~sperm (v. -sperm), adj., cu semințe turtite; ~spondilie (v. -spondilie), s. f., diformitate congenitală caracterizată prin turtirea vertebrelor; sin. platibranhispondilie; ~zom (v. -zom), s. m., particulă-nucleu a nucleozomului.

cercopitecid sn [At: DN³ / Pl: ~e / E: fr cercopithécidés] 1 (Lpl) Familie de maimuțe prevăzute cu pungi faringiene, unde ascund hrana, și coada neprehensilă, cuprinzând cercopitecul, pavianul și magotul. 2 Exemplar din familia cercopitecidelor (1).

platirinieni smp [At: DN³ / Sg: ~ian / E: fr platyrrhiens] 1 Grup de maimuțe inferioare cu septul nazal lățit și turtit, cu coada prehensibilă și degete cu gheare, care trăiesc în America de Sud și Centrală Si: platirine (1). 2 (Șls) Maimuță din grupul platirienilor (1) Si: platirin (2).

popion sm [At: HELIADE, O. I, 132 / P: ~pi-on / Pl: ~i / E: fr papion] (Rar) Specie de maimuță africană cu pielea roșie, cu capul mare și coada scurtă (Papio papio).

CATARINIENI s. m. pl. grup de maimuțe superioare cu septul nazal mult îngustat, nările apropiate și coada scurtă, neprehensilă. (< fr. catarhiniens)

CERCOPITECIDE s. n. pl. familie de maimuțe superioare prevăzute cu pungi faringiene, unde ascund hrana, și coada neprehensilă: cercopitecul, pavianul și magotul. (< fr. cercopithécidés)

CAPUCIN, -Ă (CAPUȚIN) (< fr., it., germ.) s. m. și s. f. 1. Călugăr (călugăriță) din ordinul cerșetorilor Sfîntului Francisc, fundat de Matteo de Bascio (1526); numele provine de la capișonul pe care-l purtau. 2. Gen de maimuțe platirine din America de Sud, de talie mijlocie, cu coadă prehensilă și deget mare rudimentar. Unele specii sunt utilizate în cercetarea de laborator.

CERCOPITEC, cercopiteci, s. m. Maimuță africană de talie mijlocie, cu botul turtit și cu coada lungă (Cercopithecus). – Din fr. cercopithèque.

ANTROPO- „ființă umană, om; uman, omenesc”. ◊ gr. anthrpos „om” > fr. anthropo-, germ. id., engl. id. > rom. antropo-. □ ~biocenoză (v. bio-, v. -cenoză₁), s. f., totalitatea organismelor vegetale și animale dintr-un anumit mediu, influențată de activitatea economică a speciei umane; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., ramură a biologiei care studiază specia umană și maimuțele antropoide; ~centric (v. -centric), adj., care raportează totul la om sau care face din om centrul universului; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror semințe și fructe sînt răspîndite prin intermediul omului; ~corie (v. -corie₂), s. f., diseminare a plantelor spontane sau cultivate prin intermediul omului; ~fag (v. -fag), adj., s. m. și f. (persoană) care se hrănește cu carne de om; ~fagie (v. -fagie), s. f., 1. Folosire a cărnii de om drept hrană. 2. Obicei al unor animale de a-și mînca semenii; ~fil (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., (Despre o plantă sau un animal) Care crește pe lîngă așezările omenești. 2. s. f. pl., Plante polenizate artificial; ~filie (v. -filie₁), s. f., preferință a unor insecte de a se hrăni mai ales pe seama omului; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante cultivate de om și buruienile din cultura acestora; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de antropofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de oameni; ~gen (v. gen₁), adj., s. n., 1. adj., Care se datorează acțiunii omului. 2. adj., Care dă naștere la oameni. 3. s. n. Ultima perioadă a neozoicului, în care a apărut omul; sin. cuaternar; ~geneză (v. -geneză), s. f., parte a antropologiei care studiază originea, evoluția și dezvoltarea speciei umane; sin. antropogenie; ~genic (v. -genic), adj., generat de om; ~genie (v. -genie₁) s. f., antropogeneză*; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f. 1. Disciplină care se ocupă cu studiul populației și al așezărilor omenești; sin. geografie umană, geografie a populației. 2. Ramură a geografiei care consideră, în mod eronat, mediul natural ca factor primordial al dezvoltării societății; ~gonie (v. -gonie), s. f., explicație mitică privind apariția omului; ~grafie (v. -grafie), s. f. 1. Descriere anatomică a corpului uman în legătură cu anumite trăsături specifice raselor și tipurilor biologice. 2. Disciplină care se referă la prezența, distribuția și capacitatea de adaptare a omului la mediul geografic; ~ide (v. -id), adj., s. n. pl., 1. adj., Antropomorf (1). 2. s. n. pl., Grup de maimuțe evoluate, de talie mare, asemănătoare cu omul, lipsite de coadă și avînd un encefal voluminos, fiind reprezentate de cîteva forme fosile de la sfîrșitul terțiarului și începutul cuaternarului; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație a unei zeități, concepute sub formă umană; ~latru (v. -latru), s. m. și f., 1. (Persoană) care adoră o divinitate reprezentată în forme umane. 2. (Persoană) care adoră și divinizează omul; ~lit (v. -lit₁) s. n., fosile umane petrificate; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în antropologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază originea, evoluția și variabilitatea biologică a omului, în strînsă corelație cu condițiile naturale; ~metrie (v. -metrie₁), s. f. 1. Studiul proporțiilor corpului omenesc. 2. Tehnică a măsurării diferitelor părți ale corpului uman; sin. somatometrie. 3. Metodă de identificare a animalelor pe baza descrierii, dimensiunii, formei și a amprentelor digitale ale acestora; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument pentru măsurarea dimensiunilor segmentare ale corpului omenesc; ~morf (v. -morf), adj., s. n., 1. adj., Care are forma figurii umane; sin. antropoid. 2. s. n., Obiect de artă avînd formă de ființă omenească. 3. s. n. pl., Grup de maimuțe superioare, asemănătoare cu omul; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor morfologice care au marcat trecerea de la animal la om, în procesul de antropogeneză; ~nosologie (v. noso-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază bolile speciei umane; ~paleontologie (v. pale/o-, v. onto-, v. -logie₁), s. f., ramură a paleontologiei care studiază fosilele umane; ~patie (v. -patie), s. f., 1. Delir caracterizat prin faptul că bolnavul consideră că are una sau mai multe persoane în propriul său corp, le simte și le aude vocea. 2. Atribuirea de însușiri psihice și de stări afective, specific umane, obiectelor, mediului înconjurător și naturii; ~pitec (v. -pitec), s. m., animal fosil ipotetic, intermediar între maimuță și om, considerat ca precursor al hominidelor; ~plastie (v. -plastie), s. f., reconstituire a formelor anatomice ale speciilor umane dispărute, pornindu-se de la elementele scheletelor descoperite; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studiul creațiilor și tradițiilor populare; ~sferă (v. -sferă), s. f., totalitatea așezărilor omenești și a relațiilor acestora cu mediul vital (biocenoze); ~somatologie (v. somato-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază structura și funcțiile organice ale corpului uman; ~speologie (v. speo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază resturile fosile umane din peșteri; ~tehnie (v. -tehnie), s. f., arta de a dezvolta armonios ființa umană; sin. antropotehnică^[1]; ~tomie (v. -tomie), s. f., anatomie a corpului uman; ~zofie (v. -zofie), s. f., doctrină teozofică în cadrul căreia divinitatea este înlocuită cu ființa umană divinizată; ~zoic (v. -zoic), s. n., era cuaternară; ~zoogen (v. zoo-, v. -gen₁), adj., cu existența legată de a omului și a animalelor domestice; ~zoonoză (v. zoo-, v. -noză), s. f., maladie întîlnită la oameni sau la animale și care se poate transmite reciproc.

CINO- (CHINO-₂) „cîine, canin”. ◊ gr. kyon, kynos „cîine” > fr. cyno-, engl. id., it. cino- > rom. cino- și chino-. □ ~cefal (v. -cefal), s. m., specie de maimuță africană, cu capul și botul de formă alungită și cu coada lungă; ~drom (chinodrom) (v. -drom), s. n., pistă special amenajată pentru cursele de cîini; ~fil (v. -fil₁), adj., s. m. și f., (persoană) care iubește cîinii; ~filie (v. -filie₁), s. f., atașament exagerat pentru cîini; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de cinofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de cîini; ~id (v. -id), adj., cu aspect de cîine; ~logie (v. -logie₁), s. f., chinologie*, canicultură*; ~pedie (v. -pedie), s. f., creștere a cîinilor de vînătoare.

CERCOPITEC ~ci m. Maimuță africană de talie mică, cu blana viu și variat colorată și cu coada lungă. /<fr. cercopitheque

CATARINIENI s.m.pl. Grup de primate superioare, cu nările apropiate, septul nazal mult îngustat și cu coadă scurtă, neprehensilă, care trăiesc în Africa, Asia și unele insule australiene; (la sg.) maimuță din acest grup. [Pl. -ni-eni, sg. catarinian, var. catarine s.n.pl. / < fr. catarhiniens].

UISTITI s. m. maimuță arboricolă de talie mică din America de Sud, cu corpul prelungit printr-o coadă lungă și stufoasă. (< fr. oustiti)

uistiti sm [At: DN⁴ / Pl: ? / E: fr ouistiti] Maimuță arboricolă de talie mică din America de Sud, cu corpul prelungit printr-o coadă lungă și stufoasă.

UISTITI s.m. (zool.) Maimuță arboricolă de talie mică din America de Sud, al cărei corp este prelungit printr-o coadă lungă și stufoasă. [< fr. ouistiti].

MACÁC (< fr. {i}) s. m. Denumire generică pentru mai multe specii de maimuțe asiatice catariniene, din familia cercopitecidelor, omnivore, arboricole, dar și terestre, de c. 50-60 cm lungime, cu coada de lungime medie ori scurtă sau fără coadă (Macacus). Împerecherea se realizează tot timpul anului, gestația este de șase luni și se naște un pui care ajunge la maturitate sexuală la patru ani. Considerate sacre în India. Specia Macaca mulatta este folosită mult în experiențele de laborator.

CIMPANZEU ~i m. Maimuță antropoidă, de talie medie, cu membrele anterioare lungi, cu blana și pielea de culoare neagră și cu coada scurtă. /<fr. chimpanzé

cinocefal sm [At: DA / V: chinachefal / Pl: ~i / E: fr cynocéphale, lat cynocephalus] Specie de maimuță care trăiește în Africa și care se caracterizează prin botul prelung, ca al unui câine, și prin coadă lungă.

CERCOPITEC (< fr., lat.) s. m. Gen de maimuțe catariniene africane, cu c. 20 de specii, de talie mijlocie, cu botul turtit și nările situate mult spre înapoi, coada mai lungă decât corpul, calozități fesiere separate printr-o zonă păroasă; blana variat colorată (Cercopithecus).

pârș² sm [At: SIMIONESCU, F. R. 57 / V: (reg) pâlh, pâlș^[1], pâș / Pl: ~i / E: slv плъцъ] 1 (Șîc ~-cenușiu, ~-comun) Animal asemănător cu veverița, cu blana de culoare cenușie, cu nuanțe cafeniu-negricioase pe spate, și albicioasă pe burtă, cu coada lungă și stufoasă, care duce o viață nocturnă prin păduri și se hrănește mai ales cu semințe și cu fructe, dar mănâncă și insecte, păsărele, ouă (Glis glis). 2 (Șîc ~-roșu, pâș roșu) Animal cu înfățișare de maimuță, cu ochi mari, vioi, cu blana mătăsoasă, de culoare galbenă-roșcată pe spate și albă pe piept, cu coada lungă terminată cu peri lungi, care trăiește în păduri, prin iarbă, prin tufișuri sau cățărat în copaci și se hrănește în special cu alune Si: (reg) alunar (Muscardinus avellanarius). 3 (Șîc ~-de-stejar) Animal cu blană de culoare cenușie, cu câte o pată roșie pe obraji, cu coada lungă, păroasă numai la vârf, care trăiește prin păduri, dar mai mult pe pământ decât în copaci, și se hrănește mai ales cu insecte, viermi, melci, păsărele și șoareci (Eliomys quercinus). 4 (Șîc ~-mic) Animal cu corpul zvelt, lunguieț, cu blana cenușie-roșcată, albă pe pântece, cu coada stufoasă, lungă aproape cât corpul, cu botul asemănător celui de șoarece, cu urechile mari, care trăiește prin păduri și se hrănește cu fructe, semințe, insecte, șoareci (Dryomys nitedula). 5 (Reg; îlav) Ca pâlșu Pe furiș. 6 (Zlg; reg; îf pâlș) Hârciog (Cricetus cricetus). 7 (Zlg; reg; îf pâș) Orbeț (Spalax microphthalmus). 8 (Mol; Buc; îf pâș) Șobolan (Mus decumanus). corectat(ă)

BARBĂ (pl. bărbi, barbe) sf. 🫀 Părul care crește pe bărbie și pe fălci; proverb: cine poartă ~, să-și cumpere și pieptene; ~ mare Și minte n’are sau ~ lungă Și minte scurtă; – la așa așa ~, așa răsătură, după faptă și răsplată; – barba lasă să se ducă, capul să trăiască, se zice spre mîngîiere acelora cari au suferit o pagubă, arătîndu-le că aceasta ar fi putut fi și mai mare; – An scuipam în iarbă Și estimp în ~, arată tristele urmări ale bătrînețelor; cînd va face spînul ~. sau cînd mi-a crește iarbă ’n ~, niciodată; trage nădejde ca spînul de ~, se nutrește cu speranțe deșarte; – cîți peri în ~, foarte mulți ¶ 2 Bărbie: o văduvă ’n vîrstă... Cu doi dinți în gură, barba ascuțită (PANN)¶ 3 Perii cei lungi ce au unele animale sub falca dedesubt, la bot sau la cioc: barba caprei, țapului, maimuței, cocoșului, etc. ¶ 4 🌿 Țepile unui spic: barba spicului; grîu cu ~; orz cu ~ ¶ 5 🌿 În compunere cu alte substantive formează mai multe nume de plante: BARBA-LUI-ARON – RODUL-PĂMÎNTULUI; BARBA-BOIERULUI¹, plantă ierboasă cu flori de coloare gălbuie-urîtă și cu vine purpurii (Ajuga Laxmanni); BARBA-BOIERULUI² – CHICA-VOINICULUI; – BARBA-CAPREI¹, plantă ierboasă cu flori galbene dispuse în capitule (Tragopogon major); BARBA-CAPREI² = AGLICĂ; BARBA-CAPREI³ = CREȚUȘCĂ; BARBA-CA-PREI⁴, ciupercă de coloarea gălbenușului de ou, care crește prin păduri pe trunchiurile de brazi (Clavaria viscosa); BARBA-CAPREI⁵ = RĂMURELE; BARBA-CAPREI⁶ = BUREȚI-DE-CONOPIDE; BARBA-CAPREI⁷ = TOGMĂGEL¹; BARBA-CAPREI⁸ = MELOȘEL¹; – BARBA-ÎMPĂRATULUI¹, plantă originară din America, cu flori mari roșii, galbene sau albe în formă de pîlnie care se deschid seara după apusul soarelui și se închid spre ziuă (Mirabilis jalapa) (🖼 359); BARBA-ÎMPĂRATULUI² = CURCUBEU¹; BARBA-ÎMPĂRATULUI³ = CATIFELUȚĂ; BARBA-LUPULUI – SPÎNZ¹; – BARBA-POPII, plantă ierboasă cu flori mici albe-gălbui așezate într’un fel de mănunchiu de spice (Spiraea aruncus) (🖼 360); – BARBA-SASULUI = BARBA-URSULUI¹; – BARBA-ȚAPULUI = BARBA-POPII; – BARBA-UNGURULUI, mică plantă ierboasă cu flori albe plăcut mirositoare, așezate în vîrful tulpinei (Dianthussi iculifolius); – BARBA-URSULUI¹ plantă ierboasă numită și „barba-Sasului”, „brădișor”, „coada-calului”, „coada-iepei”, „coada-mînzului”, „iarba-de-cositor” sau „părul-porcului” (Equisetum arvense) (🖼 361); BARBA-URSULUI² = MĂTREAȚĂ-DE-ARBORI [lat. barba].

NEROD, -OADĂ adj., subst. I. adj. 1. Care are mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; prost, netot (I 2), neghiob (1), nătărău (1), (învechit și popular) năuc (1), (învechit și regional) nătîntoc (1), (regional) nătruț (1), nătăbîz, nătrui, nerodoi. cf. lb. Să trăiască căsătoria! Și nerod acel ce laudă holteiia. negruzzi, s. i, 74. Faceți voi în lături, irozi nerozi ce sînteți. alecsandri, t. i, 86. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? eminescu, o. i, 83. Că prea-și bătea joc toți de el, Ba că-i nerod, ba că-i mișel. caragiale, o. iv, 345, cf. șăineanu, d. u. Eu sînt Scamă Doftoriciul, cel ce toate lecuiește, Nu ca babele neroade, ci frumos, doftoricește. eftimiu, î. 12. O lebădă și cîteva maimuțe înconjurau dihania neroadă, Ce se lăsase moale pe lăbuțe. topîrceanu, b. 97. Proastă ești, neroadă ești, Că tu nu te nădăiești. reteganul, tr. 125. Murgu-mi este cam nărod, Eu de coama lui mă-nnod Și trec Oltul ca năvodul, ant. Lit. pop. i, 441, cf. a ii 2, 8. ◊ (Cu sensul peiorativ atenuat) Ce nărod te face dragostea! f (1900), 606. ◊ (Despre minte, cap etc.) Pomul se cunoaște din roadă Și omul din mintea neroadă. pann, p. v. i, 9/7. ◊ (Substantivat; adesea cu sensul peiorativ atenuat) Zi mai bine că pentru tine o să fie rău, nerodule! filimon, o. i, 130. O tăiași groasă, nene... – Taci, nerodule! alecsandri, t. 405. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozei. eminescu, o. i, 149. De se va încerca, norodul, să ne zică ceva, îl facem nebun și tot noi vom fi mai crezuți decît dînsul. ispirescu, l. 157. Un veac ce nu coprinde decît patimă în el Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească, macedonski, o. i, 119. Numai nerozii pot să fie atît de lipsiți de mîndrie bărbătească, rebreanu, i. 101, cf. 250. Știa să taie sticlă poleită Și toți nerozii îl credeau geamgiu. topîrceanu, p. o. 3. Neroadei nu i-a fost nimic, cu toate că soba căzuse peste ea. brăescu, v. 28. Treceau pe la bordeiul ascuns acolo-n bozii, Și teferii și răii, firește, și nerozii, arghezi, vers. 573. Pasărea... înfuleca bob după bob. – Așa, codato! Așa, neroado! se pomeni Erhan aprobînd-o. galan, b. ii, 6. Uită de la mînă pîn’ la gură. O fi amorezat, nerodul, baranga, r. f. 47. N-ai vrut... Să m-asculți pe mine, Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai ciocul, De răsunai Locul. teodorescu, p. p. 454. Zice că de la Zăicani a venit un car de nărozi gușăți și s-o descărcat caru la ștei și s-o umplut satu de nărozi. densusianu, ț. h. 109. Nerodul gură are de vorbit Și cap n-are de gîndit. pann, p. v. i, 94/5. Mai bine c-un înțelept la pagubă, decît cu un nerod la cîștig. păsculescu, l. p. 111. Banul și pe nerod îl face iubit. zanne, p. v, 64. ** Care aparține nerodului (1), care caracterizează pe nerod, nerozesc; care denotă, trădează prostie, prostesc; p. ext. lipsit de sens, de rațiune, stupid. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. eminescu, o. i, 134. După toate regulele romanelor sentimentale și neroade, trebuie să fie o Dulcinee. gherea, st. cr.i, 188. Am tras o spaimă neroadă... Bine c-am avut un vizitiu energic! rebreanu, r. i, 216. De prisos ți se pare tot ce ai lăsat în urmă, neroade și de o zi frămîntările, dezbinările și luptele. galaction, o. 223. O, blăstămată fie clipa Cînd ai purces apoi în țară, Să-mi porți „Luceafărul” prin lume, în cap cu proza ta neroadă. topîrceanu, p. o. 74. I-am zîmbit cu o neroadă recunoștință, camil petrescu, u. n. 177. Mi-or spus tovarășii ceia să mă apuc de muncă, Să nu mai răsfir lăcrămile în plînset nerod. vintilă, o. 38. ♦ (Prin nordul Olt. și sud-vestul Transilv.; despre oameni) Idiot. cf. alr ii 3670/812, 833, 836. 2. (Învechit și regional) Nebun (I 4). cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 247, LB, POLIZU. ◊ (Substantivat) Șpital pentru ai nărozi. alr ii/i h114/2. Casa nerozilor (sau, regional, dă nărozi) v. casă. ♦ (Regional) Măscărici la nuntă sau la priveghi (Glîmboca-Caransebeș). cf. alr ii/i mn 81, 2689/27. ♦ (Prin vestul Munt.; despre oi) Bolnav de capie. cf. tomescu, gl., alr I 1802/782, 790. ♦ (În sud-vestul Transilv.; despre cai) Nărăvaș. cf. a ii 3, 7,8. ♦ (Regional) Buruiană năroadă = mătrăgună (Atropa bella-donna) (Costești-Băile Herculane). alr i 1925/840. Bureți nărozi = soi de bureți necomestibili; (probabil) bureți nebuni (Dobra-Deva). cf. alr ii 6 405/105. 3. (Prin Olt.) Bădăran, necioplit (2). cf. alr ii 3 668/836, 848. 4. (Prin Olt. și Ban.) Flecar. cf. alr ii/i h 30. II. subst. (În forma nărod) Capie (a oilor). cf. pamfile, cer. 197. – pl.: nerozi, -oade. – Și: (învechit și regional) narod, -oadă (lex. mars. 247, alr ii/i h 30/886), (regional) nărod, -oadă, (învechit) norod, -oadă adj., subst. – Din bg. нерода.

NEBUNIE s. f. 1. (Învechit) Calitate sau faptă a celui rău, netrebnic (3), păcătos, răutate, ticăloșie, netrebnicie (3); nesupunere; rătăcire, orbire. Iară care-i lucrează pîntecelui cu sațiul... dentr-acea nebunie drăcească nu poate lesne a se dezbate sau a scăpa. coresi, ev. 83. Să vă întoarceți den nebuniia voastră. id. ib. 343, cf. 278,375. Doamne, ...tu știi nebunia mea și păcatel[e] meale de tine nu se ascunseră (cca 1633). gcr i, 80/13, cf. st. lex. 173^v2 /1. Feciorii lui Antonie Vodă... făce multe giocuri și beții și nebunii prin tîrguri și prin sate boierești de lua femeile și fetele cu de sila. neculce, l. 65. Împărat sultanul Mehmet sfat au făcut pentru atîta nebunie ce au făcut acești oameni în Țara Muntenească. anon. cantac., cm i, 167. Cu acea oaste să se înfrîneze nebunia și starea împotrivă a lui calga-sultan. r. greceanu, cm ii, 183. Trezvindu-te... din nebuniia cea mai de denainte, ai mustrat înșălăciunea cea drăcească și rătăcirea cea pierzătoare de suflet. mineiul (1776), 9^r1 /25, cf. ddrf. ♦ Spec. Desfrîu, dezmăț. Iară de... nu să va afla feciorie la fecioară... vor scoate pre fecioară la ușăle cosii tătîni-său și o vor ucide pre ea cu pietri oamenii cetății și va muri, căce au făcut nebunie întru fiii lui Israil acurvi casa tătîni-său. biblia (1688), 1422/5. 2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte, de cumpănire; nechibzuință, nesocotință (1), prostie. Preablînda firea omenească sălbă-tăceaște-o, înțelepțiia spre nebunie adauge și mii de nevoi aduce. coresi, ev. 542, cf. 94. O, nebunie, câtă pagubă feace grecilor. moxa, ap. gcr i, 61/31. Deci învățăm: de sugrumat și de mortăciună să nu se guste aceastea... ce oarecarii dentru nebuniia lor fac aceasta (a. 1641). gcr i, 90/30. O, mare nebuniie a nemulțămitorilor ghergheseani! varlaam, c. 176. O, vai de nebuniia lor săracii! cel mort în ce chip să omoară pre cei vii? (a. 1645). gcr i, 117/19. Dzîsă întru sine cel fără de minte ’Ntr-a sa nebunie deșarte cuvinte. dosoftei, ps. 40/4, cf. anon. car. Iară vulpea zise: o, jup[ă]neasă maimuță, dară aceast[ă] nebunie ai fost avut tu, și încă vreai să fii împărat preste fiiară și dobitoace (a. 1705). gcr i, 354/7. Cîtă nebunie la om! el singur defaimă pricina prin care se deosibește din celelalte viețuitoare. marcovici, c. 13/2, cf. polizu. Din nebunia streină te înveți minte. alexi, w. Nebunia cu înțelepciunea de-a dreptul se împotrivesc. zanne, p. viii, 666, cf. v, 351. ♦ Neastîmpăr, zburdălnicie, exuberanță. cf. polizu, pontbriant, d., costinescu. Rîdea cu-n fel de copilăroasă nebunie. eminescu, n. 83. Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, Piruie în urma noastră, în lumina argintie. cerna, p. 54, cf. 70. 3. Lucru, faptă, vorbă necugetată (3), lipsită de sens, greșeală, prostie, trăsnaie; faptă de om nebun (I 2). Au fost făcând toate nebuniile bețiii și alte seamne ca de om bat. prav. 265. Acesta, lîngă alte nebunii multe ce făcea, au făcut și aceasta, mai mare decît toate. r. popescu, cm i, 275, cf. 288. Mare nebunie iaste a alerga înaintea unuia ce nu te chiamă și mai mare nebunie iaste a răspunde fără de a te întreba cineva. antim, ap. gcr ii, 6/28. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune (a. 1785). gcr ii, 148/6. Din nebunii făr’de vreame vă siliți Pe Orest ca să-l aduceți, voința să vă-npliniți. beldiman, o. 17/9. Au îndrăznit a lăsa pe părinții săi împotriva voinței lor... – Adevărat, mare nebunie este aceasta. drăghici, r. 6/26, cf. 89/11. Ce grăiți voi nebunie? bărac, a. 75/16. Ar fi fost din partea Basarabilor o nebunie a înfrunta și un miracol a învinge pe nește regi maghiari ca Ludovic cel Mare și împăratul Sigismund. hasdeu, i. c. i, 34. Aveai figura unui om ce merge să se ucidă; mi-era teamă să nu faci vreo nebunie. bolintineanu, o. 389. Viața-mi pare-o nebunie Sfîrșită făr-a fi-nceput. eminescu, o. i, 212, cf. 40. Aș rîde și mai bine dacă soția altuia ar fi care vorbește așa nebunii, f (1906), 2. Ce vrai să faci, beizade? Nu îndrăzni în țară păgînă să faci vreo nebunie, ca să nu-ți pierzi capul. sadoveanu, z. c. 302. Iancule, român turcit, Lasă-te de haiducit, Lasă-ți nebuniile, Lasă-ți haiduciile, Să-ți dau boieriile, teodorescu, p. p. 292. ♦ Extravaganță, fantezie. Pentru aceasta mi-am interzis orice pasiune în viață, orice sentiment, toate plăcerile, orice nebunie. c. petrescu, c. v. 25. Te întrebi, 22 de mii de lei pe o carte, nu e o nebunie? sebastian, t. 283. ♦ (Mai ales la pl.) Faptă lipsită de seriozitate; năzbîtie, năzdrăvănie, poznă, ghidușie, ștrengărie; glumă, farsă. Îndată ce sună... semnul bronzului, tot romanul și străinul leapădă orice interes și haractirul cel serios și, cu voia guvernului, să încep nebuniile pe uliță. ar (1839), 41²/38, cf. costinescu. Alcibiad... tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui cîne minunat... numai ca, dînd de vorbă concetățenilor săi asupra acestei nevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cîrti despre dînsul alte lucruri mai rele. odobescu, s. iii, 43. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. creangă, a. 2. Copiii fac fel de fel de nebunii: joacă o horă, apoi se bat și aleargă. caragiale, o. vi, 479, cf. i, 20, barcianu. În Moși au cumpărat cîte o trompetă și au suflat în urechile oamenilor și au făcut tot felul de nebunii. pas, z. i, 126, cf. șez. iii, 92, com. marian. Băieții aieștia fac niabunii piste niabunii. alr ii 3 204/386, cf. 3 204/36, 64, 95, 4 399/791. ◊ Fig. Ce cunoștință veche îi era vîntul acesta, ce bine îi știa el nebuniile lui înșelătoare! bart, s. m. 62. 4. Pierdere a judecății datorită unei boli mintale, demență, alienație mintală, (popular) nebuneală (I 1); fig. întunecare (trecătoare) a minții, rătăcire. Iar el și mai nainte fiind trăsnit, atuncia îl apucă o boală de nebunie și... îi lovia cu buzduganul în obrazu. herodot (1645), 335. De va face vreo greșală în vreamea nebuniii lui, nu să va certa. prav. 267. Cărțile ceale multe te duc la nebunie. n. test. (1648), 170^r /6, cf. st. lex. 171^v1 /17, man. gOtt. Sculîndu-se noaptea... cu nebunie, au rănit pe nouă oameni pe care i-au tăiat cu toporul (a. 1776). uricariul, xix, 48. Deliriul, adecă nebuniia. Învățătură, 84/18, cf. drlu, lb. Iaca pozna, soro, că iar i-o venit toana nebuniei... Săracan de mine!... tocmai azi, în ziua logodnii? alecsandri, t. 521. Lovit... de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naștere. maiorescu, CR. ii, 294. Alienație mentală se numește popular nebunie, nebuneală, bolînzîie. candrea, f. 224, cf. bianu, d. s. Sînt solitarul pustiilor piețe Cu jocuri de umbră ce dau nebunie. bacovia, o. 21. Ar fi avut momente de adevărată nebunie. camil petrescu, u. n. 187. Să nu se socoată însă drept nebunie delirurile... care apar în unele boli cu febră mare. ygrec, m. n. 14. Ochii lui ardeau ca doi cărbuni, în cearcăne vinete; ...pe fața lui slăbită, durerea lăsase spaimă și nebunie. sadoveanu, o. i, 148, cf. v, 566, h x 491, alr ii/i mn 55, 4 176/365, 386, 574. ♦ loc. adv. (De obicei pe lîngă verbe ca „a-l iubi”, „a-i plăcea” etc.) La nebunie sau (rar) pînă la nebunie = foarte mult, enorm. Este o fată foarte frumoasă, pe care o iubesc pînă la nebunie. filimon, o. i, 125. Mi-a citit niște scrisori de dragoste de la o fată, care-l iubea la nebunie și dormea cu poeziile lui sub pernă. vlahuță, o. a. 193. A fost un secret public că ai iubit la nebunie pe Ella. f (1900), 548. Îmi place la nebunie poezia. ap. tdrg. Mănunchiul plăcu foarte mult Arăpușchii, căci iubea florile la nebunie. popescu, b. iii, 82. Îmi place la nebunie. bl v, 50. ◊ Expr. O nebunie, se spune ca elogiu superlativ despre un lucru, despre o întîmplare, o situație excepțională etc. Ții minte dumineca trecută la Sîn-Dominic... Era o nebunie. sebastian, t. 154. (Familiar) A-i veni cuiva nebunia (sau, rar, nebunie) = a-și pierde stăpînirea de sine, a se înfuria foarte tare; a-și ieși din fire. cf. polizu. Uite-mi pierd răbdare și-mi vine nebunie! ap. ddrf. ♦ Fig. Exaltare. Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfășur cu pînza cea de nebunia mea țesută. marcovici, c. 15/23, cf. id. d. 8/19. S-a petrecut o dramă de nebunie religioasă, f (1906), 20. Dacă nebunii divine Vă smulg în ceruri, tremurînd, E că un neam întreg ce vine Se bucură cu voi în rînd. cerna, p. 15. ♦ (Regional) Boală a albinelor nedefinită mai de aproape; (regional) nebuneală (I 1) (Cîmpulung Moldovenesc), chest. vi 15/3. 5. (Bot.; regional) Zizanie (Lolium pere,nne) (Rășinari-Cisnădie). cf. păcală, m. r. 25. – pl.: nebunii. – Și: (regional) neabunie s.f. – Nebun + suf. -ie.