ACREȚIE s.f. Fenomen fizic prin care un corp ceresc captează materie din spațiul cosmic. [Gen. -iei. / < fr. accrétion].

ALERTĂ, alerte, s. f. (Adesea fig.) Alarmă. ♦ Semnal convențional internațional prin care se atrage atenția oamenilor de știință asupra producerii sau iminenței producerii unor fenomene cerești ale căror evoluție și consecințe geofizice trebuie urmărite. – Din fr. alerte.

ALERTĂ ~e f. 1) Semnul prin care se anunță apropierea unui pericol iminent; alarmă. 2) geofiz. Semnal convențional prin care se atrage atenția specialiștilor asupra unor fenomene cerești, evoluția cărora trebuie urmărită. /<fr. alerte

ALMICANTARAT s.n. (Astr.) Cerc imaginar de pe sfera cerească paralel cu orizontul, cu ajutorul căruia se determină înălțimea aștrilor. [Var. almucantarat s.n. / < fr. almicantarat, cf. ar. almuquantara].

ALTITUDINE s.f. Înălțimea pe care o are un punct de pe Pămînt în raport cu nivelul mării. ♦ Altitudinea unui astru = arcul de cerc vertical măsurat de la orizontul astronomic pînă la poziția astrului pe bolta cerească. [Cf. fr. altitude, lat. altitudo].

APEX, apexuri, s. n. 1. (Astron.) Punct de pe bolta cerească spre care se deplasează în aparență sistemul nostru solar. 2. Capăt, extremitate (ascuțită) a unui lucru. – Din fr., lat. apex.

APSIDĂ apside, s. f. Fiecare din cele două puncte extreme ale axei mari a orbitei pe care un corp ceresc o descrie în jurul altuia – Din fr. apside, lat. apsida.

ASTROFOTOMETRIE s. f. Ramură a astrofizicii practice care se ocupă cu măsurarea strălucirii corpurilor cerești. – Din fr. astrophotométrie.

ASTROLOGIE s. f. (În antichitate și în evul mediu) Prezicere a viitorului pe baza studierii poziției și mișcării aștrilor, a constelațiilor sau a unor fenomene cerești. – Din fr. astrologie, lat. astrologia.

ASTRONOMIE f. Știință care se ocupă cu studiul corpurilor cerești, a legilor mișcării lor și a Universului. [G.-D. astronomiei] /<fr. astronomie, lat. astronomia

ASTROSCOPIE s.f. Examinarea bolții cerești. [< germ. Astroskopie].

ASTROSPECTROGRAFIE s.f. Ramură a astrofizicii care caracterizează spectrele corpurilor cerești. [Gen. -iei. / < fr. astrospectrographie].

ASTRU, aștri, s. m. Corp situat pe bolta cerească (stea, planetă etc.). [Pl. și: (n.) astre] – Din fr. astre, lat. astrum.

ASTRU aștri m. Corp ceresc care poate fi observat datorită luminii pe care o emite sau o reflectă. [Sil. as-tru] /<lat. astrum, fr. astre

ASTRU s. (ASTRON.) corp ceresc.

AURORĂ, aurore, s. f. 1. Interval de timp, înainte de răsăritul soarelui, când există o lumină difuză în atmosferă; lumină roșie-portocalie a soarelui din acest interval de timp. ◊ Auroră boreală (sau polară, australă) = lumină difuză, verde sau roșiatică, care apare ca un arc în timpul nopții pe bolta cerească, în regiunile polare. 2. Început al unei epoci, al unei acțiuni etc. [Pr.: a-u-] – Din fr. aurore, lat. aurora.

AXĂ¹, axe, s. f. Dreapta care se consideră orientată într-un anumit sens. ♦ Dreaptă (sau obiect în formă de dreaptă) care ocupă o anumită poziție într-un sistem tehnic. ♦ Dreaptă închipuită în jurul căreia se face mișcarea de rotație a unui corp în jurul lui însuși. ♦ Axa lumii = prelungire a dreptei care unește polii pământului până la intersecția cu sfera cerească. – Din fr. axe.

BOLTĂ, bolți, s. f. 1. Zidărie sau construcție cu partea superioară arcuită în formă de semicerc sau numai bombată în sus. ♦ Încăpere, gang sau galerie subterană cu tavanul arcuit. ♦ Construcție de lemn sau de vergele de fier în formă de arc, care servește de sprijin plantelor agățătoare. ♦ Fig. Arc de verdeață format de ramurile unite ale copacilor. ♦ (În sintagma) Boltă cerească sau bolta cerului = cer² (1). 2. (În sintagmele) Boltă craniană = partea superioară a cutiei craniene. Boltă palatină = palat¹, cerul-gurii. 3. (Reg.) Prăvălie, dugheană. [Var.: (reg.) boaltă s. f.] – Din scr. bolta, magh. bolt.

BOLTĂ bolți f. 1) Parte interioară, boltită cu baza circulară a acoperișului unui edificiu; cupolă. 2) Încăpere cu tavanul concav. * bolta cerească (sau bolta cerului) cerul. bolta palatină palatul, cerul gurii. 3) Construcție specială din vergele de lemn sau de metal, îndoite în formă de arc, care servește drept sprijin pentru plantele agățătoare. [G.-D. bolții] /<sb. bolta, ung. bolt

CALENDAR ~e n. 1) Sistem de împărțire a timpului în ani, luni și zile, având la bază diferite fenomene periodice legate de mișcarea corpurilor cerești. ~ iulian. ~ gregorian. ◊ ~ solar calendar bazat pe durata anului tropic. 2) Indicator (carte, agendă etc.) al succesiunii lunilor, săptămânilor și zilelor unui an. ~ de birou. ~ de perete. ◊ A se uita ca mâța (sau ca pisica)-n ~ a se uita la ceva fără să priceapă nimic. A face cuiva capul ~ a supraîncărca pe cineva cu informații inutile. 3) Publicație anuală cuprinzând cronologia zilelor anului și informații cu caracter enciclopedic. /<lat. calendarium

CELEST ~stă (~ști, ~ste) livr. poet. 1) Care ține de cer; propriu cerului; ceresc. Spațiu ~. 2) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; divin. /<fr. céleste, lat. celestis

CELEST, -Ă, celești, -ste, adj. (Livr.; poetic) Ceresc; fig. foarte frumos, minunat, divin. – Din fr. céleste, lat. caelestis.

CELEST adj. v. ceresc, divin, dumnezeiesc, minunat, sfânt, splendid, superb.

CELOSTAT ~e n. Instrument cu ajutorul căruia este urmărită mișcarea diurnă a aștrilor de pe o anumită porțiune a bolții cerești. /<fr. coelostat

CER², ceruri, s. n. 1. Spațiu cosmic nesfârșit în care se află aștrii; (mai ales) parte din acest spațiu văzută deasupra orizontului, care are o formă aparent emisferică; boltă cerească, firmament. ◊ Expr. Sub cerul liber = în afara unei locuințe, afară. Până-i cerul = niciodată. Ca cerul de pământ sau ca de la cer la pământ, se spune despre o deosebire extrem de mare între două lucruri, două puncte de vedere, două situații etc. A răscoli cerul și pământul = a face tot posibilul (pentru a găsi un lucru pierdut). A se ruga (de cineva) cu cerul (și) cu pământul = a se ruga cu cea mai mare stăruință. A pica (sau a cădea) din cer = a) a sosi pe neașteptate; b) a nu putea înțelege; a fi străin de aceea ce se întâmplă în jur. Nu pică din cer = nu vine de-a gata. Parcă a picat (sau a căzut) cerul pe mine (sau pe el etc.), exprimă supărarea, rușinea, uimirea cuiva în fața unei situații neașteptate (și neplăcute). Nu s-o face gaură (sau bortă) în cer = n-o să fie cine știe ce pagubă, n-o să se întâmple nici un rău. A făgădui (sau a promite) cerul și pământul = a promite lucruri nerealizabile. ◊ Compus: cerul-gurii = peretele superior al cavității bucale, palatul bucal. 2. Aer, văzduh, atmosferă. ◊ Păsările cerului = păsările zburătoare. 3. Rai¹, eden, paradis. ◊ Expr. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) cer = a fi extrem de bucuros, de fericit, de mândru. ♦ Putere divină, divinitate, providență. – Lat. caelum.

CER¹ ~uri n. 1) Spațiu infinit de deasupra pământului, ce pare a avea formă emisferică; bolta cerească; firmament. ~ plin de stele. ◊ Sub ~ pe pământ. În înaltul ~ului la o înălțime foarte mare. Sub ~ul liber în aer liber; afară. A fi departe ca ~ul de pământ (sau ca ~ul și pământul) a constitui un contrast izbitor; a se deosebi foarte mult; a contrasta. A cădea (sau a pica) din ~ a) a veni pe neașteptate; b) a nu fi la curent cu ceea ce se petrece în jur. Nu pică din ~ nu se obține fără eforturi, fără muncă. A făgădui (sau a promite, a jurui) ~ul și pământul a făgădui lucruri irealizabile. Cât îi ~ul și pământul niciodată. ~ul gurii peretele superior al cavității gurii; palatul bucal. 2) Înveliș gazos care înconjoară Pământul; atmosferă; aer; văzduh. ◊ ~ senin atmosferă fără nouri. A ridica pe cineva până la ~ (sau în slava ~ului) a lăuda foarte mult pe cineva; a proslăvi; a glorifica. A fi (sau a se crede) în al șaptelea (sau în al nouălea) ~ a avea o bucurie foarte mare; a fi foarte fericit. 3) (în credințele religioase) Lăcaș al lui Dumnezeu. ◊ A se ruga cu ~ul, cu pământul a ruga foarte tare (din tot sufletul); a implora. Împărăția ~urilor raiul. Nedreptate strigătoare la ~ nedreptate evidentă care provoacă revoltă. /<lat. caelum

ceresc adj. m., f. cerească; pl. m. și f. cerești

Ceresc ≠ pământesc

CERESC ~ească (~ești) 1) Care ține de cer; propriu cerului; celest. Corp ~. Boltă ~ească. 2) (în concepțiile religioase) Care vine din cer; dumnezeiesc; divin. Dar ~. 3) fig. Care încântă prin calități deosebite; fermecător; minunat. Voce ~ească. /cer + suf. ~esc

CERESC adj. v. minunat, splendid, superb.

CERESC adj. 1. (ASTRON.) sideral. (Corpuri ~ești.) 2. v. divin. 3. v. providențial.

CERESC, -EASCĂ, cerești, adj. 1. Care ține de bolta cerului², care se află pe cer², privitor la bolta cerului². 2. (în concepțiile religioase) Care se crede că vine din cer² (3); dumnezeiesc, divin. 3. Ca cerul² (1). 4. Fig. Fermecător, minunat. – Cer² + suf. -esc.

CHINDIE, chindii, s. f. 1. (Pop.) Timp al zilei către apusul soarelui. ♦ Loc de pe bolta cerească unde se află soarele pe înserat. 2. Numele unui dans popular asemănător cu sârba; melodie după care se execută acest dans. – Din tc. ikindi.

CHINDIE ~i f. pop. 1) Perioadă de timp cuprinsă între amiază și apusul soarelui. Pe la ~i. 2) Loc pe bolta cerească unde se află Soarele în această perioadă de timp. 3) art. Dans popular asemănător cu sârba. 4) Melodie după care se execută acest dans. [Art. chindia; G.-D. chindiei; Sil. -di-e] /<turc. ikindi

CHINTESENȚĂ s. f. 1. Ceea ce este esențial, de bază într-un lucru, într-o concepție etc. 2. (În filozofia antică) Substanță considerată drept al cincilea și cel mai subtil element material al lumii, din care ar fi alcătuite corpurile cerești. [Var.: (înv.) cvintesență s. f.] – Din fr. quintessence.

COLATITUDINE, colatitudini, s. f. (Astron.) Complementul latitudinii unui punct de pe sfera terestră sau cerească. – Co- + latitudine (după fr. collatitude).

COMETĂ, comete, s. f. Corp ceresc alcătuit dintr-un nucleu luminos înconjurat de gaze și de pulberi, care, uneori, se prelungește sub forma unei cozi îndreptate în sens opus Soarelui din cauza presiunii luminii acestuia; stea cu coadă. [Var.: (înv.) comet s. n.] – Din fr. comète, lat. cometa.

CONJUNCȚIE s.f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte cu aceeași funcție sintactică. ♦ (Log.) Conectiv caracterizat prin aceea că expresia alcătuită cu ajutorul său este adevărată numai dacă toate propozițiile componente sunt adevărate și este falsă cînd cel puțin una dintre componente este falsă. ♦ Figură de stil care enunță o observație rezultată din asocierea unor aspecte de viață contradictorii; sinichioză. 2. (Astr.) Poziție în care se găsesc doi aștri care au aceeași longitudine cerească la un moment dat. [Gen. -iei, var. conjuncțiune s.f. / < lat. coniunctio, cf. fr. conjonction].

CONJUNCȚIE, conjuncții, s. f. 1. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții într-o frază sau două cuvinte cu același rol sintactic într-o propoziție. 2. Poziție a doi aștri care, la un moment dat, au aceeași longitudine cerească. [Var.: conjuncțiune s. f.] – Din fr. conjonction, lat. conjunctio, -onis.

CONJUNCȚIE ~i f. 1) lingv. Parte de vorbire neflexibilă care leagă două propoziții sau două cuvinte, stabilind între ele un anumit raport. ~ copulativă. 2) astr. Poziție a două planete în momentul când longitudinea lor cerească coincide. [Art. conjuncția; G.-D. conjuncției; Sil. -ți-e] /<fr. conjonction

COORDONAT, -Ă, coordonați, -te, adj., s. f. I. Adj. 1. Pus de acord (cu celelalte părți sau în toate părțile sale); armonizat, orânduit. 2. (Lingv.; în sintagma) Propoziție coordonată (și substantivat, f.) = propoziție care stă în raport de coordonare cu alta. II. S. f. 1. (Mat.) Fiecare dintre elementele (numere, distanțe, unghiuri etc.) care caracterizează poziția unui punct în raport cu un sistem de referință. 2. (Geogr.) Sistem de cercuri imaginare (meridiane și paralele) trasate pe suprafața globului pământesc, cu ajutorul cărora se determină poziția unui punct de pe glob. 3. (Astron.) Sistem de numere care pot fi concretizate prin linii și care servesc la determinarea poziției unui astru. ♦ (La pl.; în sintagma) Coordonate ecliptice = latitudinea și longitudinea aștrilor pe sfera cerească, raportate la ecliptică. 4. (Fig.) Dată (II). Coordonatele planului de muncă. – V. coordona.

CORP s. 1. (ANAT.) trup. (Sufletul și ~ul.) 2. (ANAT.) trunchi, trup. (Omul este alcătuit din cap, gât, ~ și membre.) 3. v. cadavru. 4. v. cuprins. 5. corp compus v. combinație; corp simplu v. element. 6. substanță. (I-a intrat în ochi un ~ străin.) 7. corp vitros v. umoare vitroasă. 8. corp ceresc v. astru. 9. (MIL.) (înv.) trup. (~ de oaste.) 10. v. corpus.

CORP, corpuri, s. n., (I 3) și corpi, s. m. I. 1. Totalitatea organelor unei ființe vii; organismul considerat ca un întreg anatomic și funcțional; trup. ◊ Loc. adj. și adv. Corp la corp = (despre modul de desfășurare a luptelor) față în față, pieptiș, deschis, în luptă dreaptă; p. ext. înverșunat, aprig. ◊ Expr. A face corp cu cineva = a se uni, a se asocia cu cineva. ♦ Trup fără cap; trunchi. ◊ Loc. adj. De corp = care se referă la trup; care se poartă direct pe piele. ♦ Cadavru. ♦ Denumire a unor structuri anatomice. Corp galben. 2. Partea principală a unui obiect, a unei construcții, a unei mașini etc. ◊ Corp de casă (sau de case) = clădire, casă mare (cu mai multe apartamente sau aripi). ♦ Conținutul unei scrisori (fără formula de introducere și de încheiere și fără adresă); cuprinsul unei cărți. 3. (Fiz.) Agregat de molecule, porțiune de materie cu masă diferită de zero. ◊ Corp străin = particulă care se găsește într-un tot de altă natură. ♦ (Chim.) Substanță definită (organică sau anorganică). ◊ Corp simplu = substantă ale cărei molecule sunt formate din atomi de același fel; element. Corp compus = substanță chimică ale cărei molecule sunt formate din atomi ai mai multor elemente. ♦ Corp ceresc = astru. Corp geometric = corp mărginit de fețe (plane sau sferice) definite geometric. 4. (Jur.; în sintagma) Corp delict = obiect care a servit sau era destinat să servească la săvârșirea unei infracțiuni, obiect care poartă urmele unei infracțiuni sau asupra căruia s-a săvârșit infracțiunea, adus în justiție ca probă materială contra acuzatului. 5. (În sintagma) Corp de literă = lungimea paralelipipedului care formează piciorul literei, exprimată în puncte tipografice. II. 1. Totalitatea persoanelor care, prin funcție sau prin profesiune, formează o unitate deosebită, legal constituită. ◊ Corp constituit = colectivitate de persoane organizată, de obicei pe baza unei legi. Corp legislativ (sau legiuitor) = totalitatea deputaților dintr-o adunare legislativă. 2. (Cu determinări introduse de prepozitia „de”) Mare unitate militară, cuprinzând mai multe divizii, de obicei de aceeași categorie. Corp de aviație. ◊ Corp de gardă = clădire sau încăpere pe care o ocupă o gardă militară în timpul serviciului de pază. (În vechea organizare a armatei) Corp de trupă = unitate militară independentă. 3. (În sintagma) Corp de legi = culegere de legi; corpus. – Din fr. corps, lat. corpus.

CORP¹ ~uri n. 1) Organism considerat ca un tot anatomic și funcțional; trup. ◊ ~ neînsuflețit cadavru. Luptă ~ la ~ luptă în care adversarii se află față în față. A face ~ comun cu cineva (sau cu ceva) a se asocia, a se solidariza cu cineva. 2) Parte a organismului omenesc fără cap și membre; trunchi; trup. 3) Partea principală a unui obiect, a unei construcții sau mașini. ~ul navei. ◊ ~ de case ansamblu de clădiri, reunite prin ceva comun. 4): ~ ceresc element al universului; astru. 5): ~ geometric corp, mărginit de fețe definite geometric. 6): ~ delict dovadă materială a încălcării legii. 7) Unitate cu care se măsoară, în tipografie, mărimea literelor. ~ de literă. 8) Grup de persoane care formează o unitate profesională. ~ didactic. ~ diplomatic. 9) Mare unitate militară formată din mai multe divizii. ~ de infanterie. 10) Totalitate a volumelor unei colecții de materiale referitoare la un anumit domeniu; corpus. ~ de legi. /<fr. corps, lat. corpus

COSMOCHIMIE f. Ramură a astrofizicii care studiază compoziția chimică a corpurilor cerești și a mediului interplanetar, răspândirea elementelor chimice și reacțiile nucleare din cosmos. [Art. cosmochimia; G.-D. cosmochimiei; Sil. -mi-e] /<fr. cosmochimie

COSMOGONIE f. Compartiment al astronomiei care studiază formarea și evoluția corpurilor cerești. /<fr. cosmogonie

COSMOGONIE s. f. Ramură a astronomiei care se ocupă cu studiul originii și evoluției corpurilor cerești și al sistemelor de corpuri cerești. – Din fr. cosmogonie.

COSMOGRAFIE, cosmografii, s. f. Ramură a astronomiei, care se ocupă cu descrierea corpurilor și fenomenelor cerești așa cum sunt cunoscute din observații, fără interpretare sau explicare. – Din fr. cosmographie.

CRÂNG, crânguri, s. n. 1. Pădurice de arbori tineri și de lăstari. ♦ Loc acoperit cu arbuști sau cu tufe; tufăriș, desiș. 2. (Rar; în sintagma) Crângul cerului = bolta cerească, firmament. – Din sl. krongu.

CRUCE, cruci, s. f. I. 1. Obiect format din două bucăți de lemn, de piatră, de metale prețioase etc. așezate perpendicular și simetric una peste alta și constituind simbolul credinței creștine. ◊ Expr. A pune cruce cuiva (sau la ceva) = a considera ca mort, definitiv lichidat, pierdut. A fi cu crucea-n sân = a fi (sau a se preface) evlavios. Cruce de aur, spun oamenii superstițioși când aud numele diavolului. 2. Figură sau desen în formă de cruce (I 1), având diferite semnificații: într-o listă de nume de persoane arată că posesorul celui însemnat cu cruce a decedat; înaintea unui cuvânt atestă vechimea mare a cuvântului respectiv; în calendar marchează o zi de sărbătoare creștină; peste un text indică semnul anulării etc. ◊ Cruce roșie = semn distinctiv al spitalelor, ambulanțelor, centrelor de asistență medicală, de prim ajutor etc. 3. Simbol al ritualului creștin, care constă dintr-un gest (semnul crucii) făcut cu degetele la frunte, la piept și, succesiv, la cei doi umeri. ◊ Expr. A-și face cruce = a) a executa simbolul crucii (I 1); b) a se minuna, a se mira tare. 4. Religia, confesiunea creștină; creștinism. 5. Termen care intră în componența numelui unor decorații, insigne etc. în formă de cruce (I 1). Crucea „Sfântul Gheorghe”. 6. Nume dat la diverse obiecte sau părți ale unor obiecte, dispuse în formă de cruce (I 1). ◊ (Tehn.) Cruce cardanică = dispozitiv mecanic de asamblare prin articulare, permițând transmiterea mișcării circulare între doi arbori care pot forma între ei un unghi oarecare. 7. Piesă de oțel, fontă, beton etc. pentru legarea a două conducte în prelungire, din care se despart două orificii laterale perpendiculare. ♦ Fiting cu patru intrări. ♦ Crucea căruței = bucată de lemn pusă de-a curmezisul peste proțap. Crucea amiezii = a) punct pe bolta cerească unde se află soarele la amiază; b) ora 12 ziua. Crucea nopții = miezul nopții. ◊ Loc. adj. și adv. În cruce = (așezat) cruciș, încrucișat. ◊ Expr. (Soarele) e cruce amiazăzi sau în crucea amiezii sau soarele e (în) cruci sau (în) cruce amiazăzi = (e) la amiază, (ne aflăm) la ora 12 din zi. ♦ (Adverbial) Cruciș. ◊ Expr. A se pune cruce = a se împotrivi unei acțiuni, a se pune de-a curmezișul spre a o zădărnici. 8. Instrument de tortură în antichitate, pe care osânditul îl purta adesea în spinare până la locul de execuție și pe care era apoi pironit cu cuie. ◊ Expr. A-și purta crucea = a îndura o suferință mare. ♦ (La catolici) Drumul crucii = ciclu de 14 picturi sau sculpturi reprezentând chinurile lui Cristos de la judecata lui Pilat până la răstignire; calvar, drumul Golgotei. 9. (Pop.; art.) Constelația lebedei, formată din cinci stele așezate în formă de cruce (I 1). 10. (Adesea la pl.) Loc unde se întretaie două sau mai multe drumuri; răscruce, răspântie. ◊ Expr. A face cruce = (despre vehicule cu orar fix) a se întâlni într-o stație, venind din direcții diferite. (Reg.) A i se face (cuiva) calea cruce cu cineva = a-i ieși cuiva cineva în cale, a se încrucișa drumurile mai multor persoane. A da cu crucea peste cineva = a întâlni pe cineva din întâmplare, pe neașteptate. A i se face cuiva calea cruce = a se deschide înaintea cuiva o răspântie; fig. a avea de ales între mai multe soluții; a se ivi piedici înaintea cuiva. ♦ (Înv.) Echipă compusă din doi până la patru soldați, care erau obligați să plătească, în mod solidar, căpeteniilor o anumită cotă de impozite. 11. (În sintagma) Cruce de voinic (sau de om) = bărbat în toată puterea; bărbat bine făcut; voinic. II. (Bot.) Compuse: crucea-pământului = plantă erbacee meliferă din familia umbeliferelor, cu tulpina și frunzele păroase, cu flori albe sau roz; brânca-ursului (Heracleum sphondylium); crucea-voinicului = plantă erbacee din familia ranunculaceelor, cu flori mari, albastre (Hepatica transilvanica). – Lat. crux, -cis.

CRUG, cruguri, s. n. (Înv.) 1. Orbită a lunii sau a unei planete. ◊ Crugul cerului (sau ceresc) = bolta cerească. 2. Ciclu solar (sau lunar). – Din rus., scr. krug.

CULME ~i f. 1) Partea cea mai înaltă a unui munte sau a unui deal; coamă; creastă; spinare; creștet; vârf; pisc. 2) Punctul cel mai înalt față de orizont din drumul parcurs de un astru pe bolta cerească. 3) fig. Punct culminant în evoluția unui fenomen, a unei situații sau a unei acțiuni; apogeu. În ~ea fericirii. ◊ (Asta-i) ~ea! ~ea culmilor! asta întrece orice măsură; e nemaipomenit. 4) Băț lung sprijinit de grinzi într-o casă țărănească, pe care se atârnă haine. [G.-D. culmii] /<lat. culmen

CULME, culmi, s. f. 1. Partea cea mai de sus, prelungită orizontal, a unui munte sau a unui deal; vârf, culmiș. ♦ Punctul cel mai înalt în drumul parcurs de un corp ceresc. 2. Fig. Gradul cel mai înalt la care se poate ajunge; apogeu. ♦ Expr. Culmea culmilor! sau asta-i culmea! = asta întrece orice margini, e nemaipomenit. 3. (Pop.) Prăjină lungă în casele țărănești, fixată orizontal de grinzi, de care se atârnă haine, obiecte casnice etc. – Lat. culmen.

CULMINAȚIE, culminații, s. f. Trecere a unui astru la meridianul unui loc. ◊ Punct de culminație = punctul cel mai înalt deasupra orizontului atins de un astru pe bolta cerească. – Din fr. culmination.

CULMINAȚIE ~i f. Moment când un astru trece deasupra meridianului unui loc. ◊ Punct de ~ a) punctul cel mai înalt pe care îl atinge un astru în mișcarea sa pe bolta cerească; b) moment de maximă încordare a conflictului dintr-o operă literară. [Art. culminația; G.-D. culminației; Sil. -ți-e] /<fr. culmination

CURCUBEU, curcubeie, s. n. 1. Fenomen optic care se datorește refracției, reflexiei totale și dispersiei luminii solare în picăturile de apă din atmosferă și care are aspectul unui imens arc multicolor desfășurat pe cer. ♦ Fascicul de raze luminoase care apar uneori noaptea pe bolta cerească. 2. Plantă erbacee cu frunzele și cu tulpina păroase, cu flori mari, roșii-purpurii și cu fructele capsule (Lychnis coronaria). – Et. nec.

CVASISTELAR, -Ă, cvasistelari, -e, adj. (Astron.; despre corpuri cerești) A cărui structură este asemănătoare stelelor. – Cvasi + stelar.

DECLIN ~uri n. 1) Mișcare de coborâre a unui astru pe bolta cerească înspre orizont; apus; asfințit. 2) fig. Proces de trecere de la o stare superioară la una inferioară; decădere; decadență; regres. ~ul unei civilizații. /<fr. déclin, lat. declinare

DECLINAȚIE, declinații, s. f. 1. (Gram.; înv.) Declinare. 2. Unghiul format de ecuatorul ceresc cu rază vizuală care duce spre un astru sau spre un punct de pe cer. ◊ Declinație magnetică = unghiul format de direcția acului magnetic al busolei cu direcția geografică nord-sud, datorită faptului că polii magnetici nu corespund cu cei geografici. [Var.: declinațiune s. f.] – Din fr. déclinaison, lat. declinatio, -onis.

DECLINAȚIE ~i f. astr. Coordonată exprimată prin mărimea unghiului format de ecuatorul ceresc cu raza imaginară care duce spre un astru sau spre un punct de pe bolta cerească. ◊ ~ magnetică unghi format de meridianul magnetic al unui loc și de meridianul geografic. [Art. declinația; G.-D. declinației; Sil. -ți-e] /<fr. declination, lat. declinatio, ~onis

DIURN, -Ă, diurni, -e, adj. De zi, din timpul zilei; care are loc în timpul zilei; care durează o zi. ◊ Mișcare (sau rotație) diurnă = mișcare aparentă de rotație a sferei cerești (împreună cu aștrii care par fixați pe ea) în jurul axei polilor, care durează o zi siderală. [Pr.: di-urn] – Din fr. diurne, lat. diurnus.

DIURN, -Ă adj. Care se petrece în timp de o zi. ◊ Mișcare diurnă = mișcare aparentă de la est la vest a aștrilor pe sfera cerească, care are loc în 24 de ore; maree diurnă = tip de maree caracterizat prin aceea că în 24 de ore are loc o maree înaltă și una joasă. ♦ Care se face în timpul zilei, de zi. ♦ (Despre flori) Care se deschide numai la lumină. [Pron. di-urn. / < fr. diurne, it. diurno, lat. diurnus].

DIVIN ~ă (~i, ~e) 1) (în concepțiile religioase) Care se consideră că provine de la Dumnezeu sau de la zei; din cer; dumnezeiesc; ceresc. Dar ~. 2) Care este caracteristic pentru Dumnezeu și zeități; dumnezeiesc. Putere ~ă. Har ~. 3) Care este menit să-l slăvească pe Dumnezeu. Serviciu ~. Carte ~ă. 4) fig. Care este uimitor de frumos; splendid; celest. Frumusețe ~ă. Melodie ~ă. /<fr. divin, lat. divinus

DIVIN adj. (BIS.) 1. ceresc, dumnezeiesc, sfânt, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sânt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. v. providențial. 3. bisericesc, religios. (Serviciu ~.) 4. v. sfânt.

DIVIN, -Ă, divini, -e, adj. 1. Considerat că provine de la Dumnezeu sau de la zei, în felul lui Dumnezeu sau al zeilor; dumnezeiesc, ceresc. ♦ Făcut de oameni în slujba sau pentru preamărirea lui Dumnezeu; bisericesc, religios. 2. Fig. Înzestrat cu însușiri cu totul excepționale; minunat. Voce divină. – Din fr. divin, lat. divinus.

ECHIGRAVITAȚIE s.f. (Astr.) Proprietate a unei anumite regiuni din spațiul cosmic în care forțele gravitaționale ale corpurilor cerești se echilibrează. [< fr. équigravitation].

ECHINOCȚIAL, -Ă, echinocțiali, -e, adj. Referitor la echinocțiu, care aparține echinocțiului. ◊ Punct echinocțial = fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care se află soarele la echinocțiu. [Pr.: -ți-al. – Var.: echinoxial, -ă adj.] – Din fr. équinoxial.

ECLIPSA, eclipsez, vb. I. Tranz. 1. (La pers. 3) A întuneca total sau parțial un corp ceresc, interpunându-se în calea razelor lui de lumină sau între el și soare. 2. Fig. A pune, a lăsa în umbră, a întuneca, a umbri; a întrece, a depăși pe cineva (în merite, în strălucire). ♦ Refl. (Fam.) A se face nevăzut, a pleca pe furiș; a dispărea. – Din fr. éclipser.

ECLIPSĂ ~e f. 1) Dispariție (totală sau parțială) a imaginii unui astru datorită interpunerii unui corp ceresc între el și locul de observare. ~ de Soare. ~ de Lună. 2) fig. Trecere în umbră a unei persoane sau a unui lucru. [G.-D. eclipsei; Sil. e-clip-] /<lat. eclipsis, fr. éclipse

ECLIPTIC, -Ă, ecliptici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Orbită imaginară descrisă de soare în mișcarea lui anuală aparentă pe sfera cerească. 2. Adj. Privitor la ecliptică (1), raportat la ecliptică. Coordonate ecliptice. – Din fr. écliptique.

ECLIPTIC, -Ă adj. Referitor la ecliptică. ◊ Coordonate ecliptice = latitudinea și longitudinea aștrilor pe sfera cerească. [Cf. fr. écliptique, gr. ekleiptikos].

ECUATOR s.n. 1. Cerc imaginar al cărui plan este perpendicular pe axa polilor tereștri și ale cărui puncte sunt egal depărtate de aceștia. ◊ Ecuator ceresc = cercul mare al sferei cerești în al cărui plan se află ecuatorul pămîntesc. 2. Cercul mare rezultat din intersectarea planului ecuatorului terestru cu sfera cerească. [Pron. -cu-a-, scris și equator, pl. (rar) -oare, var. ecvator s.n. / < fr. équateur, it. equatore, cf. lat. aequare – a face să fie egal].

ECUATOR s. n. 1. (Geogr.) Cerc imaginar pe suprafața Pământului, rezultat din intersecția cu planul care trece prin centrul lui, perpendicular pe axa polilor, împărțindu-l în două emisfere și reprezentând cercul de referință al latitudinii terestre; p. ext. zona care se întinde până la câteva grade latitudine nordică și sudică de acest cerc; zonă ecuatorială. 2. Cercul mare al unei sfere, obținut prin intersecția acesteia cu un plan perpendicular pe o axă a sferei. ◊ Ecuator ceresc = cercul mare al sferei cerești, situat într-un plan perpendicular pe linia polilor Pământului. [Pr.: -cu-a-] – Din fr. équateur, lat. aequator.

ECUATORIAL, -Ă, ecuatoriali, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care aparține ecuatorului, privitor la ecuator; specific, caracteristic ecuatorului. ◊ Zonă ecuatorială = zonă de circa zece grade care se întinde de o parte și de alta a ecuatorului. Coordonate ecuatoriale = sistem de coordonate pentru determinarea locului unui astru pe sfera cerească în raport cu ecuatorul ceresc. 2. S. n. Lunetă astronomică cu un mecanism care îi permite să se rotească în jurul unei axe perpendiculare pe planul ecuatorului ceresc, în scopul urmăririi unui astru. [Pr.: -cu-a-to-ri-al] – Din fr. équatorial.

ECUATORIAL, -Ă adj. De (la) ecuator, specific ecuatorului. ◊ Zonă ecuatorială = zonă de circa 10 grade care se întinde de o parte și de alta a ecuatorului; coordonate ecuatoriale = sistem de coordonate prin care se determină poziția aștrilor în raport cu ecuatorul ceresc. [Pron. -ri-al, scris și equatorial, var. ecvatorial, -ă adj. / cf. fr. équatorial, it. equatoriale].

ECUATORIAL ~ă (~i,~e) 1) Care ține de ecuator; propriu ecuatorului. Climă ~ă. 2) Care este situat în regiunea ecuatorului; din regiunea ecuatorului. Stat ~. ◊ Zonă ~ă zonă a globului pământesc, care se întinde de o parte și de alta a ecuatorului. Coordonate ~e sistem de coordonate pentru determinarea poziției aștrilor în raport cu ecuatorul ceresc. [Sil. e-cu-a-to-ri-al] /<fr. équatorial

ECUAȚIE, ecuații, s. f. Relație matematică între mai multe mărimi cunoscute și necunoscute, valabilă numai pentru anumite valori ale mărimilor necunoscute. ◊ Ecuație chimică = scriere prescurtată a reacțiilor chimice cu ajutorul formulelor și simbolurilor chimice. ♦ Fig. Problemă, chestiune greu de rezolvat. ♦ Ecuația timpului = diferența dintre timpul solar mediu și timpul solar adevărat, care apare datorită faptului că mișcarea soarelui pe bolta cerească nu este uniformă. [Pr.: -cu-a-] – Din fr. équation, lat. aequatio, -onis.

EFEMERIDĂ ~e f. 1) la pl. Ordin de insecte cu corp subțire și moale, care trăiesc în stare adultă câteva zile sau câteva ore; rusalie. 2) Insectă din acest ordin. 3) la pl. Note (de ziar, reviste, calendare, cărți) care indică evenimentele petrecute la aceeași dată în ani diferiți. 4) Tabele în care se indică pozițiile zilnice ale Soarelui și ale altor corpuri cerești pentru o perioadă de un an. /<fr. éphéméride, lat. ephemeris, ~idis

EFEMERIDĂ, efemeride, s. f. 1. Efemeră (2). 2. (La pl.) Notițe (de ziar sau de calendar) care arată evenimentele petrecute în aceeași dată în ani diferiți. 3. (La pl.) Lucrare, sub formă de tabele, alcătuită cu anticipație de un observator astronomic și în care se indică pozițiile aștrilor și unele fenomene cerești din anul respectiv. 4. Fig. (La pl.) Lucruri, gânduri etc. trecătoare; știri cotidiene de mică importanță. – Din fr. éphéméride, lat. ephemeris, -idis.

ELIZEIC, -Ă adj. (Liv.) Plin de încîntare, paradiziac; ceresc. [Cf. germ. elysäisch].

EMERSIUNE, emersiuni, s. f. 1. Stare în care se găsește un corp plutitor cufundat parțial într-un lichid. 2. Ieșire parțială a unui corp ceresc din conul de umbră al altui corp ceresc sau din spațiul aflat în dreptul altui corp ceresc. [Pr.: -si-u-] – Din fr. émersion, lat. emersio, -onis.

EMISFERĂ ~e f. 1) Jumătate de sferă. 2) Fiecare din cele două jumătăți ale globului pământesc sau ale sferei cerești. ~ nordică. ~ sudică. 3): ~ cerebrală fiecare dintre cele două jumătăți ale creierului mare. [Sil. e-mi-sfe-ră] /<fr. hémisphere, lat. hemisphaerium

EMISFERĂ, emisfere, s. f. 1. (Geom.) Jumătate dintr-o sferă. 2. Fiecare dintre cele două jumătăți ale sferei cerești sau terestre, mărginite de ecuatorul ceresc, respectiv de ecuatorul terestru, și de meridianul de referință. 3. (Anat.; în sintagma) Emisfere cerebrale = cele două jumătăți simetrice ale creierului mare. – Din fr. hémisphère, lat. hemisphaerium.

EMISFERĂ s.f. Jumătate de sferă. ◊ Emisferă cerebrală = fiecare dintre cele două jumătăți ale creierului mare. ♦ Fiecare dintre cele două jumătăți ale globului pămîntesc, delimitate de primul meridian sau de ecuator. ♦ Fiecare dintre cele două jumătăți ale sferei cerești. [Var. hemisferă s.f. / < fr. hémisphère, cf. gr. hemi – jumătate, sphaira – sferă].

EMPIREU s. n. (În mitologia greco-romană) Partea cea mai de sus a bolții cerești, unde se credea că se află locașul zeilor; reședința zeilor. – Din fr. empyrée, it. empireo.

ETER, (1, 2, 4) eteri, s. m. (3) eteruri, s. n. 1. S. m. Combinație organică lichidă, incoloră, foarte volatilă și inflamabilă, cu miros aromatic specific, obținută din alcooli sau din fenoli, cu numeroase folosiri în industrie. 2. S. m. Substanță ipotetică (a cărei existență nu este admisă de fizica modernă) având proprietăți fizice contradictorii, care ar umple întregul spațiu și ale cărei oscilații ar constitui undele electromagnetice. 3. S. n. Fig. Aer, atmosferă, cer, văzduh. 4. S. m. (În concepția unor filozofi greci antici) Al cincilea element al universului (alături de foc, apă, pământ și aer) din care ar fi alcătuite corpurile cerești. – Din fr. éther, lat. aether.

FIRMAMENT ~e n. livr. Boltă cerească; cer. /<fr. firmament, lat. firmamentum

FIRMAMENT s. n. (Livr.) Boltă cerească; cer². – Din fr. firmament, lat. firmamentum.

GALACTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de galaxii; propriu galaxiilor (în special Căii Lactee). * Plan ~ plan fundamental care trece prin centrul unei galaxii, unde sunt situate majoritatea stelelor galaxiei. Ecuator (sau cerc) ~ cercul mare al galaxiei, rezultat din intersecția planului galactic cu sfera cerească. Coordonate ~ce coordonate raportate la ecuatorul galactic și la axa polilor galactici. /<fr. galactique

GAURĂ găuri f. 1) Spărtură sau adâncitură naturală ori făcută special într-un corp solid. ~ în podea. ~ în pământ. ~ în țesătură. ~ de șoarece. Pantofi cu găuri. ◊ ~a cheii gaură prin care se introduce cheia în broasca ușii. ~ de șarpe loc ferit; ascunziș. 2): ~ neagră obiect ceresc cu un câmp gravitațional foarte puternic, care atrage materia din spațiul înconjurător. [G.-D. găurii; Sil. ga-u-] /<lat. cavula

GEOCENTRISM n. Concepție conform căreia Pământul se află în centrul universului, iar Soarele și celelalte corpuri cerești se învârt în jurul lui. /<fr. géocentrisme

GLOB, (1, 2) globuri, s. n., (3) globi, s. m. 1. S. n. Corp sferic sau sferoidal. ♦ Spec. Corp sferic, de sticlă sau de porțelan, montat la o lampă sau la un bec. ♦ Spec. (Și în sintagmele glob terestru, pământesc sau geografic) Obiect sferic pe a cărui suprafață exterioară este reprezentat aspectul continentelor, mărilor și oceanelor care alcătuiesc planeta noastră. ◊ Glob ceresc = obiect sferic pe a cărui suprafață exterioară este reprezentat aspectul bolții cerești. 2. S. n. Planeta locuită de oameni; Pământul. 3. S. m. (În sintagma) Glob ocular (sau al ochiului) = parte a ochiului, de formă sferoidală, adăpostită în orbită. – Din fr. globe, lat. globus.

HELIOMETRU ~e n. Instrument optic pentru măsurarea distanțelor unghiulare mici dintre aștri, precum și a diametrului aparent al Soarelui și al altor corpuri cerești. /<fr. héliometre

IMERSIUNE f. Intrare a unui corp ceresc în umbra altuia corp ceresc. [G.-D. imersiunii; Sil. -si-u-] /<fr. immersion, lat. immersio, ~onis^[1]

IMERSIUNE s. f. 1. Afundare parțială sau totală a unui corp într-un lichid; stare a unui corp afundat într-un lichid. 2. Pătrundere a unui corp ceresc în conul de umbră al altui corp ceresc. [Pr.: -si-u-. – Var.: imersie s. f.] – Din fr. immersion, lat. immersio, -onis.

ÎNALT² ~uri n. v. ÎNĂLȚIME. ◊ ~ul cerului bolta cerească; firmament. /<lat. in altum

ÎNĂLȚIME ~i f. 1) Distanța de la pământ până la un anumit punct de deasupra lui. ~ea norilor. 2) Dimensiune a unui corp luată de la baza lui orizontală până la vârf. ~ea unui copac. 3) mai ales la pl. Spațiu situat la o distanță mare de deasupra pământului; boltă cerească; cer. 4) Perpendiculară coborâtă din vârful unei figuri geometrice pe baza ei. ~ea unui con. 5) Lungimea acestei perpendiculare. 6) Formă înaltă de relief (munte, deal). A ocupa o ~. 7) fig. Stare de superioritate (corespunzătoare momentului sau situației). ◊ A fi la ~ a corespunde cerințelor în situația dată. 8) Calitate a unui sunet de a fi ascuțit. 9) înv. (urmat de un pronume posesiv) Termen reverențios, folosit la adresa unei persoane de rang înalt. ~ea sa. ~ea voastră. [G.-D. înălțimii] /înalt + suf. ~ime

ÎNDUMNEZEIT adj. v. ceresc, deificat, divin, divinizat, dumnezeiesc, sfânt, zeificat.

ÎNTUNECA, întunec, vb. I. 1. Tranz. și refl. A (se) face întunecos, obscur; a (se) lipsi de lumină. ♦ Refl. impers. A se însera, a se înnopta, a se înnegura, 2. Refl. (Despre corpuri cerești; la pers. 3) A-și pierde strălucirea, a suferi o eclipsă. ♦ Tranz. Fig. A eclipsa, a umbri; a face să nu se mai vadă (bine). ♦ Refl. Fig. A-și micșora sau a-și pierde capacitatea de a gândi. 3. Refl. Fig. A se posomorî; a se întrista. 4. Refl. A se închide la culoare. – Probabil lat. in-tunicare „a acoperi cu o tunică”.

LACTEE adj.: Calea ~ mulțime de stele, având forma unui brâu luminos, care se vede pe bolta cerească în timpul nopților senine; Calea Laptelui; Calea (sau Drumul) Robilor. [Sil. -te-e] /<fr. lactee, lat. lactea

LACTEE adj. (În sintagma) Calea Lactee = brâu luminos care se vede noaptea de la un capăt la celălalt al boltei cerești; Calea-Laptelui, Calea-Robilor. – Din fr. [voie] lactée, lat. [via] lactea.

LINIE ~i f. 1) Trăsătură continuă (făcută cu creionul, cu penița etc.) pe o suprafață plană, având o singură dimensiune. 2) Figură geometrică obținută prin deplasarea unui punct pe un plan sau prin intersecția a două planuri. ~ dreaptă. ~ frântă. 3) Instrument format dintr-o bară gradată folosită la trasarea liniilor drepte și pentru măsurări; riglă. 4) Fiecare dintre trăsăturile paralele de pe un caiet. 5) Trăsătură (reală sau imaginară) care indică o limită, o direcție dată etc. ◊ ~a orizontului dunga de la intersecția aparentă a suprafeței pământului cu bolta cerească. În ~ unul lângă altul. 6) Consecvență privind legăturile de rudenie între generații; descendență; filiație. ◊ În ~ dreaptă (sau directă) din tată în fiu. 7) Sistem de fortificații și trupe. ◊ ~a întâi (sau ~a de foc) parte a trupelor care stau pe primul plan într-o bătălie. 8) Traseu al unei căi de comunicație. ~ de cale ferată. ~ aeriană. 9) Rețea de fire care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice. ~ electrică. ~ telefonică (sau de telefon). 10) la pl. Trăsături caracteristice care dau forma sau conturul unui obiect. ~ile feței. 11) Orientare, direcție de acțiune într-o activitate. [G.-D. liniei; Sil. -ni-e] /<lat. linea, germ. Linie, fr. ligne

LONGITUDINE, longitudini, s. f. Distanță în grade, măsurată pe ecuator, dintre meridianul care trece printr-un punct oarecare de pe glob și primul meridian (meridianul 0, care trece prin Greenwich), constituind una dintre cele două coordonate geografice. ◊ Longitudine cerească = una dintre coordonatele ecliptice. – Din fr. longitude, lat. longitudo, -inis.

LUME, lumi, s. f. I. 1. Totalitate a celor existente în realitate; univers, cosmos. ◊ Expr. De când (e sau cu) lumea (și pământul) = de (sau din) totdeauna; vreodată; Cât (e) lumea (și pământul) = veșnic; (în construcții negative) niciodată, nicăieri. (Reg.) Până-i lumea = veșnic; (în construcții negative) niciodată. Nici pentru toată lumea sau pentru nimic în lume = cu nici un preț, cu nici un chip. Că (doar) nu piere lumea, se spune atunci când vrei să convingi pe cineva că un anumit lucru nu e prea greu de făcut sau că nu cere un sacrificiu sau o grabă prea mare. Parcă toată lumea e (sau ar fi) a lui, se spune despre cineva care este foarte fericit. 2. Ansamblu de corpuri cerești format din Pământ și aștrii vizibili, constituind un sistem organizat; sistem solar, sistem planetar. 3. Globul pământesc (cu întreaga lui viață animală și vegetală), pământul locuit de om. ◊ Lumea veche = pământul cunoscut înainte de descoperirea Americii (Asia, Europa și Africa). Lumea nouă = cele două Americi și Oceania. Lumea tăcerii = universul adâncurilor marine și oceanice. ◊ Expr. În (sau prin) toată lumea (sau lumea toată) = pretutindeni, peste tot. În (sau din) fundul lumii sau (de) peste lume = (de) foarte departe. A se duce (sau a fugi, a pleca) în lume (sau în toată lumea, în lumea largă) = a pleca departe, fără să se știe unde. A da cuiva drumul în lume = a da cuiva libertatea să plece. A(-și) lua lumea în cap = a pleca (departe) părăsind totul (mai ales din cauza unor supărări mari, a unor necazuri etc.). A umbla prin lume sau a cutreiera lumea = a călători mult și în locuri diferite, a colinda. A lua lumea de-a lungul (și de-a latul) = a cutreiera toată lumea. A dormi (sau a adormi) ca dus (sau ca dușii) de pe lume = a dormi (sau a adormi) adânc. 4. (Înv. și reg.) Lumină. Lumea ochiului (sau ochilor) = pupila ochiului (sau ochilor). ◊ Expr. (Rar) A ieși la lume = a ajunge la lumină, la loc deschis, la larg. II. 1. Populația globului pământesc, omenirea întreagă; umanitatea. ♦ Majoritatea oamenilor. 2. Categorie de oameni, grup social considerat din punctul de vedere al profesiunii, al culturii, al felului de viață etc. și care prezintă trăsături specifice. Lumea artiștilor. 3. Oameni, mulțime, public; societate, mediu social. ◊ Om de lume = persoană care are experiența vieții în societate, care cunoaște uzanțele; persoană dornică de petreceri, exuberantă, veselă. ◊ Loc. adj. Ca lumea = cum trebuie, cum se cuvine. ◊ Expr. (A fi) în rând cu lumea = (a fi) la fel cu ceilalți; (a fi) cu rost, așezat, cu o viață chibzuită. Lume(a) de pe lume sau lumea toată, o lume (toată, întreagă) = mulțime nenumărată, foarte mulți oameni. A purta lumea pe degete = a înșela oamenii; a-și bate joc de ei, a fi șmecher, abil. A ieși (sau a scoate capul) în lume = a apărea în societate, a lua contact cu oameni și situații noi, a începe să frecventeze societatea. A ajunge (sau a fi) de râsul lumii = a ajunge (sau a fi) într-o situație degradantă; a se face de râs. III. 1. Mediu în care se desfășoară existența umană; viață, existență. ◊ Expr. A veni pe lume = a se naște. A se duce (fiecare) în lumea lui = a-și vedea (fiecare) de treburile sale. Nu știe pe ce lume e (sau se află) = nu știe nimic din ce se întâmplă; e foarte fericit. A-i fi (cuiva) lumea dragă = a-i plăcea (cuiva) să trăiască; a-i fi foarte plăcut să... Când ți-e lumea mai dragă = când te simți mai bine; când nici nu te gândești, când nici nu te aștepți. Zi-i lume și te mântuie! = asta e! n-ai ce(-i) face! ♦ Viață laică; viață veselă, liberă. ◊ Loc. adj. De lume = care se referă la viața de plăceri, la dragoste. 2. (În sintagmele) Lumea albă = (în basme) viața pământească, în care trăiesc oamenii. Lumea neagră = (în basme) viața subpământeană, în care ar trăi duhurile rele. Lume de apoi (sau lumea cealaltă, ceea lume) = a) (în concepțiile religioase) viața de dincolo de moarte; b) (în basme) regiune imaginată dincolo de acest pământ, celălalt tărâm. – Lat. lumen.

LUME ~i f. 1) Totalitate a tot ce există în realitate, manifestată în diversele ei forme și infinită în timp și spațiu; univers. * De când (e) ~ea (și pământul) de foarte demult; din totdeauna. Pentru nimic în ~ cu nici un preț. 2) mai ales la pl. Totalitate a corpurilor cerești; sistem planetar. ~ea stelelor. 3) Pământul cu întreaga lui viață (animală și vegetală) de pe el. * În (sau prin) toată ~ea sau în ~ea toată peste tot; pretutindeni. A-și lua ~ea în cap a lăsa totul și a pleca undeva departe. A cutreiera toată ~ea, a umbla prin ~ a călători mult prin diferite locuri. 4) Totalitate a oamenilor de pe globul pământesc; omenire; umanitate. ◊ ~ea toată (sau întreagă) mulțime de oameni. 5) (urmat de un determinativ) Categorie de oameni uniți prin aceeași profesie, prin nivelul de cultură; mediu social. ~ea artiștilor. 6) Număr mare de oameni; norod. ◊ ~ de pe ~ mulțime foarte mare. 7) Mediu social; ambianță. ◊ A fi în rând cu ~ea a fi la fel cu ceilalți; a fi la nivelul cuvenit. A ieși în ~ a lua contact cu societatea. 8) Mediu în care se desfășoară existența unei ființe sau a unei colectivități; viață. ◊ A veni pe ~ a se naște. A nu-i fi dragă ~ea a fi sătul de viață. 9) Fiecare din marile categorii sistematice în care sunt împărțite corpurile naturale; regn. ~ea animală. [G.-D. lumii] /<lat. lumen

MANTICĂ s. f. Prezicere a viitorului pornind de la semnele cerești, zborul păsărilor, fenomenele naturale etc. – Din it. mantica, fr. mantique.

MAPAMOND s.n. Hartă a globului pămîntesc împărțită în cele două emisfere; planisferă, planiglob. ◊ Mapamond ceresc = harta cerului, cuprinzînd stelele, constelațiile etc. [< ngr., it. mappamondo, lat. mappa – hartă, mundus – lume].

MECANIC, -Ă, mecanici, -ce, subst., adj. I. S. f. 1. Știință care studiază mișcarea sau echilibrul corpurilor sub acțiunea forțelor exercitate asupra lor; tehnica procedeelor în care intervin aceste fenomene; mecanotehnică. ◊ Mecanică cerească = știință care se ocupă cu mișcarea corpurilor cerești sub acțiunea atracției universale. ♦ (Înv.) Mecanism, mașină. 2. Disciplină tehnică al cărei obiect îl constituie construcția și funcționarea mașinilor, îndeosebi a pieselor și a mecanismelor care servesc la transmiterea mișcării. 3. Tratat, manual de mecanică (I 1, 2). II. Adj. 1. Care aparține mecanicii (I), privitor la mecanică, de mecanică. 2. (Și adv.) Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism; care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor; mecanizat. 3. (Și adv.) Care se realizează fără participarea conștiinței, a voinței; mașinal, automat. ♦ Care aplică o teză, o teorie, o dispoziție etc. fără a ține seama de specificul concret sau individual al situației, fenomenului, cazului respectiv; simplist, schematic, rigid, dogmatic. III. S. m. și f. Specialist în mecanică (I 1, 2). ♦ Persoană care efectuează operații de montaj, de reparare sau de întreținere a utilajelor, mașinilor și aparatelor. ♦ Persoană care supraveghează sau conduce un vehicul sau un motor, cu instalațiile anexe; mașinist. – Din (I) lat. mechanica, it. meccanica, germ. Mechanik, fr. mécanique, (II) lat. mechanicus, it. meccanico, fr. mécanique, (III) lat. mechanicus, germ. Mechaniker.

MECANICĂ s.f. 1. Știință care studiază condițiile mișcării și ale repausului corpurilor. ♦ Mecanică cerească = știință care studiază mișcarea aștrilor. 2. Tehnica procedeelor în care intervin în special fenomene mecanice; mecanotehnică. [Gen. -cii. / cf. fr. mécanique, cf. gr. mechane – mașină].

MERIDIAN, meridiane, s. n., adj. 1. S. n. Fiecare dintre liniile imaginare care rezultă din intersecția suprafeței Pământului cu semiplanul sprijinit pe axa geografică, constituind liniile de reper pentru măsurarea longitudinii geografice. ◊ Meridian de origine sau primul meridian, meridianul zero = meridianul care trece prin localitatea Greenwich (Marea Britanie) și în raport cu care se calculează, în baza unei convenții internaționale, longitudinea punctelor de pe glob. Meridian magnetic = linie obținută prin intersecția suprafeței Pământului cu planul vertical indicat de direcția acului magnetic. (Astron.) Meridian ceresc = mare cerc imaginar al sferei cerești, care trece prin zenitul locului și prin polii cerești. Meridianul locului = linia de intersecție a planului meridianului ceresc al locului respectiv cu planul orizontului. 2. S. n. (Mat.) Curbă a unei suprafețe de rotație cu un plan care trece prin axa ei de rotație. 3. Adj. Referitor la un meridian (1), care trece printr-un meridian. [Pr.: -di-an] – Din lat. meridianus, it. meridiano, fr. méridien.

METEOR, meteori, s. m. 1. Fenomen atmosferic de natură apoasă, electrică sau optică. 2. Fenomen care constă în apariția, pe bolta cerească, a unui punct luminos (reprezentând corpuscule cosmice pătrunse în atmosfera terestră) care se mișcă cu mare viteză, lăsând uneori o dâră care se stinge după scurt timp; stea căzătoare. [Pr.: -te-or] – Din it. meteora, ngr. metéoron, fr. météore, germ. Meteor.

METEOR ~i m. 1) Fenomen care se produce în atmosfera terestră (fulger, trăsnet, ploaie etc.). 2) Corp ceresc care, traversând atmosfera terestră, produce o dâră de lumină de scurtă durată; stea căzătoare. [Sil. -te-or] /<it. meteora, fr. météore, germ. Meteor

MINUNAT adj., adv. 1. adj. v. crucit. 2. adj. splendid, strălucitor, (livr.) magnific, mirific, paradiziac, (pop.) mândru, (înv.) preafrumos. (Un peisaj ~.) 3. adj. v. fermecător. 4. adj. splendid, superb, (fig.) ceresc, divin, dumnezeiesc, îngeresc, serafic, (livr. fig.) celest. (O muzică ~.) 5. adv. splendid, superb, (fig.) divin, dumnezeiește, îngerește. (Cântă ~.) 6. adj. v. perfect. 7. adv. v. foarte.

MINUNAT adj. v. ceresc, divin, dumnezeiesc, sfânt.

NADIR s. n. (Astron.) Punct de pe bolta cerească, opus zenitului, situat la intersecția verticalei locului la care ne referim cu emisfera cerească inferioară. – Din fr. nadir.

NADIR n. astr. (în opoziție cu zenit) Punct imaginar pe bolta cerească, care coincide cu zenitul din emisfera opusă celei de unde privește observatorul. /<fr. nadir

NEBULOS, -OASĂ, nebuloși, -oase, s. f., adj. 1. S. f. Corp ceresc difuz alcătuit din gaze sau din pulberi, aflat în spațiile dintre stelele galaxiei noastre; sistem stelar cu lumină difuză, aflat dincolo de limitele galaxiei noastre. 2. Adj. Fig. Neclar, imprecis, confuz, neguros, incert. – Din fr. nébuleux.

NEBULOZITATE s.f. 1. Faptul de a fi nebulos; stare a cerului acoperit cu nori. ♦ Raportul (exprimat în zecimi) dintre suprafața ocupată de nori și suprafața totală vizibilă a bolții cerești; gradul de acoperire a cerului cu nori; înnourare ușoară. 2. (Fig.) Neclaritate, obscuritate, confuzie. [Cf. fr. nébulosité, lat. nebulositas].

NEWTONIANISM s.n. Sistemul lui Newton cu privire la mișcarea corpurilor cerești și la cauzele ei. [Pron. niu-to-ni-a-. / < fr. newtonianisme].

OBLICITATE s.f. Poziție oblică. ◊ Oblicitatea eclipticii = unghiul de înclinație a eclipticii față de planul ecuatorului ceresc. [Cf. fr. obliquité].

OBSERVATOR¹, observatoare, s. n. 1. (Mai ales în sintagma observator astronomic) Clădire special amenajată pentru observații științifice asupra corpurilor cerești, fenomenelor astronomice, meteorologice etc.; instituția aflată în această clădire. 2. Loc, amplasament special amenajat de unde se pot observa cele ce se află sau se întâmplă pe o mare distanță în jur și unde se pot adăposti oamenii și instrumentele necesare observației. – Din lat. observatorium, fr. observatoire, germ. Observatorium.

OCULTAȚIE ~i f. Dispariție temporară a unui astru din câmpul de observație, cauzată de trecerea între el și observator a unui alt corp ceresc. /<fr. occultation

OCULTAȚIE, ocultații, s. f. 1. Dispariție temporară a unui astru datorită interpunerii între el și observator a unui alt corp ceresc. 2. (Mar.) Acoperire temporară a luminii unui far prin interpunerea unui ecran. ♦ (În sintagma) Lumină de ocultație = lumină intermitentă (a farului, a geamandurii). – Din fr. occultation.

OPOZIȚIE, opoziții, s. f. I. 1. Raportul dintre două lucruri sau două situații opuse, contradictorii; deosebire izbitoare, contrast. ◊ Loc. adv. În opoziție cu... = în contrast cu..., spre deosebire de... 2. Împotrivire, opunere, rezistență. ◊ Loc. vb. A face opoziție = a se opune, a se împotrivi. 3. (Fil.) Noțiune a dialecticii desemnând un stadiu mai înalt de dezvoltare a contradicției decât deosebirea, stadiu în care obiectul unitar se dedublează în contrarii ce se exclud. ♦ Raport de excludere între două noțiuni sau între două judecăți, astfel încât acceptarea uneia dintre ele duce la respingerea celeilalte. 4. Poziție a două corpuri cerești care, privite de pe pământ, se găsesc pe bolta cerească diametral opuse. 5. (Jur.) Manifestare de voință destinată să împiedice îndeplinirea unui act juridic sau să impună anumite condiții acestei îndepliniri. ♦ Cale de atac împotriva unei hotărâri în fața aceleiași instanțe, în cazul când hotărârea a fost dată în lipsa părților. ♦ Cale de atac împotriva anumitor acte de executare silită. 6. (Lingv.) Diferență, de obicei fonetică, cu sau fără valoare funcțională, între două unități lingvistice. II. (În țările cu regim parlamentar) Totalitatea persoanelor care fac parte dintr-un grup politic potrivnic partidului aflat la putere; politica pe care o duce acest grup față de partidul la putere. [Var.: (înv.) opozițiune s. f.] – Din lat. oppositio, -onis, fr. opposition, germ. Opposition.

ORAR², -Ă, orari, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care arată orele; privitor la ore; care se face sau se calculează pe timp de o oră. ◊ Diferență orară = diferența de timp marcată de două ceasornice situate pe longitudini diferite ale Pământului. (Înv.) Cerc orar = median ceresc. 2. S. n. Program al unei activități împărțit pe ore și repetat periodic; (concr.) tabel, grafic care indică programul în ore al unei activități; orele de plecare și de sosire ale unui tren, vapor, autobuz. ♦ Spec. Program săptămânal pe baza căruia se desfășoară activitatea didactică în școli și în facultăți. 3. S. n. (Înv.) Instrument care indică timpul; ceasornic. ♦ (Curent) Acul mic al ceasului, care indică orele. – Din fr. horaire, lat. horarius.

ORBITAL, -Ă, orbitali, -e, adj. 1. Care aparține orbitei cerești, privitor la orbita unui corp ceresc. ♦ (Despre un mobil) Care parcurge o orbită. 2. Care aparține sau se află în orbita oculară. – Din fr. orbital.

orbital (al orbitei cerești) adj. m., pl. orbitali; f. sg. orbitală, pl. orbitale

ORBITĂ ~e f. 1) Traiectorie curbă a unui corp ceresc, având drept sursă de mișcare un alt corp ceresc. 2) Cavitate osoasă în care se află globul ocular. 3) fig. Sferă de acțiune sau de influență. /<fr. orbite, lat. orbita

ORBITĂ, orbite, s. f. 1. Traiectorie în formă de curbă (închisă) pe care o parcurge un mobil. ♦ Drumul real parcurs de un astru. ◊ Orbită aparentă = drumul aparent proiectat pe bolta cerească pe care se deplasează un corp ceresc. 2. Fiecare dintre cele două cavități osoase ale craniului, în care se află globul ocular. 3. Fig. Sfera sau mediul unei activități oarecare; sferă de acțiune sau de influență. – Din fr. orbite, lat. orbita.

ORIZONT, orizonturi, s. n. 1. Linie care reprezintă intersecția aparentă a suprafeței Pământului cu bolta cerească; parte a cerului sau a Pământului pe care o mărginește această linie; limită până la care ajunge vederea noastră; zare. ◊ Orizont adevărat = cercul de intersecție a sferei cerești cu un plan perpendicular pe verticala locului și care trece prin centrul Pământului. ♦ Fig. Întindere, sferă a cunoștințelor, a unei activități intelectuale; perspectivă; capacitate, putere de înțelegere, de orientare; nivel intelectual. ◊ Loc. adj. Fără orizont = cu vederi înguste, cu concepții înapoiate. 2. (Geol.) Strat distinct din formația unui sol, care prezintă caracteristicile condițiilor climatologice în care s-a format acel sol. ♦ Strat sau ansamblu de straturi de aceeași origine, de aceeași vârstă, de aceeași rocă și având aceeași poziție geometrică în cuprinsul unui etaj. ♦ Totalitatea lucrărilor de exploatare dintr-o mină, situate în același plan orizontal. 3. (În artele plastice și în teatru) Fundal. [Var.: (înv.) orizon, orizonte s. n.] – Din lat. horizon, -ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon.

ORIZONT ~uri n. 1) Linie care delimitează aparent sfera cerească de suprafața globului pământesc. 2) Porțiune a suprafeței globului terestru vizibilă pe un teren deschis. 3) fig. Cerc de cunoștințe și de interese ale unui om; nivel intelectual. ◊ Fără ~ cu vederi înguste; cu concepții înapoiate. 4) Subdiviziunea stratigrafică cea mai mică în cuprinsul unui etaj geologic. 5) Totalitate a construcțiilor miniere situate la același nivel. 6) (în artele plastice) Fond al unui tablou sau al unui panou sculptat. 7) (la teatru) Decor care acoperă partea din fund a unei scene. /<lat. horison, ~ntis, ngr. orízon, germ. Horizont, it. orizzonte, fr. horizon

PARALAXĂ ~e f. 1) Unghi sub care se vede raza Pământului sau a orbitei sale de pe alt corp ceresc. 2) Schimbare aparentă a poziției unui punct depărtat datorită deplasării reale a ochiului observatorului. /<fr. parallaxe, lat. parallaxis

PARALAXĂ, paralaxe, s. f. 1. Unghiul dintre dreptele care unesc un punct foarte depărtat cu extremitățile unei baze de observare. 2. (Astron.) Unghi maxim sub care se vede raza Pământului sau a orbitei sale de pe un alt corp ceresc. – Din fr. parallaxe, lat. parallaxis.

PARALEL, -Ă, paraleli, -e, adj., s. f., (5, 7) paraleluri, s. n. 1. Adj., s. f. (Dreaptă, plan) care are toate punctele la aceeași distanță de o altă dreaptă sau de un alt plan cu care nu se întretaie, oricât s-ar prelungi. ◊ Legătură (electrică) în paralel = ansamblu de două sau de mai multe conductoare electrice, acumulatoare, pile etc. care au aceeași tensiune electrică la borne. 2. Adj. Care există, se produce, evoluează concomitent cu altceva. ♦ (Adverbial) În același timp, concomitent. 3. S. f. Comparare a două ființe, a două opere, fenomene etc. (pentru a stabili asemănările și deosebirile dintre ele); paralelism (2). ◊ Loc. vb. A (se) pune în paralelă (sau, n., în paralel) (cu...) = a se compara. ♦ (Lit.) Variantă a portretului, care constă în prezentarea simultană a două personaje și în compararea lor în scopul stabilirii trăsăturilor specifice fiecărui personaj. 4. S. f. Fiecare dintre cercurile imaginare care unesc punctele cu aceeași latitudine de pe suprafața Pământului și care rezultă din intersectarea suprafeței Pământului cu un plan paralel cu planul ecuatorial. 5. S. n. (Mat.) Cerc situat pe o suprafață de rotație, obținut prin intersecția acestei suprafețe cu un plan perpendicular pe axa ei de rotație. ◊ (Astron.) Paralel ceresc = cerc mic de pe sfera cerească descris de o stea în mișcarea ei diurnă. 6. S. f. (La pl.) Aparat de gimnastică format din două bare orizontale și paralele așezate (la înălțimi diferite sau identice) pe stâlpi verticali; (la sg.) fiecare dintre cele două bare ale acestui aparat. 7. S. n. Instrument folosit la trasarea (pe o piesă a) unor distanțe sau a unor linii paralele (1) cu un plan dat. – Din lat. parallelus, it. parallelo, fr. parallèle, germ. Parallele.

PATĂ, pete, s. f. 1. Urmă lăsată pe suprafața unui obiect de un corp gras, de o materie colorată, de murdărie etc., suprafață pe care se întinde o astfel de urmă; substanță care a lăsat această urmă. ♦ Porțiune diferit colorată pe un fond de o culoare mai mult sau mai puțin omogenă. 2. Porțiune pe corpul animalelor sau al păsărilor, unde părul sau penele sunt de altă culoare față de rest. ♦ Părticică a pielii corpului omenesc sau a animalelor diferit colorate față de rest. 3. Porțiune de nuanță diferită (mai închisă) care se observă cu ochiul liber sau cu telescopul pe discul Soarelui, al Lunii sau al altui corp ceresc. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) pete în Soare = a căuta cu orice preț defecte acolo unde nu sunt, a fi cusurgiu. 4. Fig. Faptă, atitudine, situație etc. reprobabilă, care știrbește onoarea sau reputația cuiva; rușine, stigmat. ◊ Loc. adj., adv. Fără (de) pată = curat, nevinovat; neprihănit, cast. – Et. nec.

PERICENTRU, pericentre, s. n. (Astron.) Punct de pe orbita unui corp ceresc situat la cea mai mică depărtare de corpul ceresc central în raport cu care se face mișcarea. – Din fr. péricentre, engl. pericentre.

PLANETAR ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de planete; propriu planetelor. ◊ Sistem ~ (sau solar) totalitate a corpurilor cerești care se mișcă în jurul Soarelui. 2) Care cuprinde tot globul pământesc; referitor la întreaga planetă Pământ. Revoluție ~ă. /<fr. planétaire

PLANETARIU, planetarii, s. n. Construcție specială, în formă de cupolă, pe care se înfățișează, cu un aparat de proiecție special, aspectul bolții cerești cu stelele și constelațiile, precum și deplasarea aparentă a acestora, a planetelor, a Soarelui și a Lunii etc. – Din fr. planétarium.

PLANETĂ ~e f. Corp ceresc din sistemul solar, fără lumină proprie, care se mișcă în jurul Soarelui pe o orbită eliptică. /<fr. planete, lat. planeta

PLANETĂ, planete, s. f. 1. Corp ceresc fără lumină proprie, satelit al Soarelui, care se vede pe cer sub forma unui punct luminos ca urmare a reflectării luminii solare; p. restr. Pământ (1). ♦ Orice corp ceresc fără lumină proprie, satelit al unei stele. 2. Zodie (în care se naște cineva). ♦ Bilet care conține preziceri naive privitoare la viitor și pe care îl vând flașnetarii extrăgându-l la întâmplare dintre altele de același fel (cu ajutorul unui papagal sau al unui șoarece dresat). [Var.: (înv.) planet s. m.] – Din fr. planète, lat. planeta.

PLUTI, plutesc, vb. IV. Intranz. 1. (Despre corpuri) A se menține la suprafața unui lichid prin cufundare parțială în volumul acestuia; a aluneca, a se deplasa pe suprafața unui lichid. ♦ (Despre mâncăruri) A fi înecat în grăsime sau sos. 2. (Despre păsări, insecte etc.) A se menține sau a se mișca lin în aer sau într-un fluid fără intervenția unei acțiuni din exterior. ◊ Expr. A pluti în aer = a) (despre un fenomen sau un eveniment) a fi gata să se dezlănțuie, a presimți apariția; b) (despre o afirmație, o situație etc.) a nu se sprijini pe realitate. ♦ (Despre corpuri cerești; adesea fig.) A se mișca pe bolta cerească. ♦ (Despre sunete și mirosuri) A străbate prin aer, a se împrăștia, a se răspândi. 3. (Adesea fig.) A se menține sau a se mișca lin într-un spațiu sau într-un mediu real sau imaginar. ♦ Fig. A dăinui, a stărui, a predomina. – Din plută¹.

POL¹, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotație a pământului și în care se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor două puncte. ◊ Pol ceresc = fiecare dintre cele două puncte în care prelungirea axei de rotație a pământului, trecând prin cei doi poli tereștri, intersectează sfera cereasca. Pol magnetic terestru = punct pe suprafața pământului în care acul magnetic are poziția verticală (înclinația magnetică este de 90°). 2. (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. 3. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăți. ◊ Pol electric pozitiv (sau negativ) = fiecare dintre cele două regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care diverg sau către care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 4. Zonă a miezului feromagnetic al unui circuit magnetic pe unde fluxul magnetic principal sau cel util trece din materialul feromagnetic în aer, sau invers. 5. Parte componentă a unei mașini electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Piesă a unei pile galvanice care stabilește contactul cu circuitul exterior. 7. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse. – Din fr. pôle, lat. polus.

POL¹ ~i m. 1) geogr. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele (de nord și de sud) ale axei de rotație a Pământului. 2) Regiune situată în jurul acestor puncte. ~ul nord. ~ul sud. ◊ ~ ceresc fiecare dintre punctele de intersecție a axei Pământului cu sfera cerească. 3) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 4) mat. Fiecare dintre cele două puncte de intersecție a unei sfere cu diametrul ei. 5) fiz. Fiecare dintre extremitațile unui circuit electric, una cu sarcină pozitivă, iar cealaltă cu sarcină negativă. 6) fig. Parte extremă, opusă a ceva. ~ii unei discuții. /<fr. pôle, lat. polus

PRÂNZIȘOR, prânzișoare, s. n. (Înv. și pop.) 1. Prânzul (cel) mic; prânzuleț, prânzuț. 2. Loc de pe bolta cerească în care se află soarele la prânzișor (1). – Prânz + suf. -ișor.

PREAÎNALT adj. v. ceresc, divin, dumnezeiesc, sfânt.

PROVIDENȚIAL adj. 1. (BIS.) ceresc, divin, dumnezeiesc. (Dar ~.) 2. salutar, salvator. (Împrejurare ~.)

RADIOASTRONOMIE f. Ramură a astronomiei care se ocupă cu studierea corpurilor cerești cu ajutorul undelor radio emise de acestea. [Sil. -di-o-] /<fr. radio-astronomie, germ. Radioastronomie

RADIOECOU, radioecouri, s. n. Radioundă recepționată după emisie, în urma reflexiei ei pe suprafața unui corp (ceresc). [Pr.: -di-o-] – Radio² + ecou.

RADIOSURSĂ s.f. Sursă cerească de unde radioelectrice. [Cf. fr. radiosource, it. radiosorgente].

RADIOTELESCOP, radiotelescoape, s. n. Instrument folosit la recepționarea și studierea undelor radiofonice emise de corpurile cerești. [Pr.: -di-o-] – Din fr. radiotélescope.

RADIOTELESCOP ~oape n. astr. Instalație pentru recepționarea și înregistrarea undelor radio emise de corpurile cerești. [Sil. -di-o-] /<fr. radiotéléscope, germ. Radio-teleskop

RĂSCRUCE, răscruci, s. f. 1. Loc unde se încrucișează sau de unde se separă două sau mai multe drumuri; răspântie. ◊ (Pop.) Răscrucile cerului = punctul de pe bolta cerească în care se află Soarele la amiază; zenit. ◊ Loc. adj. și adv. În răscruce = (care este) în formă de cruce; cruciș. 2. Fig. Moment hotărâtor în viața unui om, a unui popor etc.; cotitură. 3. Parte a carului de care se prind șleaurile. 4. Cruce de lemn care împarte o fereastră în mai multe despărțituri. 5. Parte a vârtelniței formată din două stinghii încrucișate de care sunt prinse fofezele; fofelniță. – Răs- + cruce.

REACȚIE, reacții, s. f. I. 1. Faptul de a reacționa; atitudine, manifestare ca răspuns la ceva. 2. (Biol.) Fenomen nemijlocit prin care materia vie răspunde acțiunii unui excitant (venit din interior sau din afară). 3. (Chim.) Fenomen de transformare a uneia sau a mai multor substanțe chimice sub acțiunea unor agenți fizici sau a altor substanțe chimice, în urma căruia se formează substanțe noi, cu proprietăți diferite de ale celor inițiale. 4. (Fiz.; în sintagma) Reacție nucleară v. nuclear. 5. (Fiz.) Forță (sau cuplu de forțe) exercitată de un sistem de corpuri asupra altui sistem de corpuri, în momentul în care ultimul exercită asupra primului o forță (sau un cuplu de forțe) care se consideră ca acțiune. ◊ (Astron.) Reacție gravitațională = modificare a direcției și a modulului vectorului de viteză caracteristice unei nave spațiale care trece prin apropierea unui corp ceresc, datorită câmpului gravitațional al acestuia. ♦ Derivarea unei puteri din circuitul de ieșire al unui amplificator de radio cu tuburi electronice și introducerea ei în circuitul lui de intrare. ◊ (Tehn.) Reacțiunea indusului = totalitatea fenomenelor datorate câmpului magnetic produs de indus la funcționarea în sarcină a unei mașini electrice. II. (În forma reacțiune) Împotrivire politică și economică a claselor în declin față de orice manifestare a progresului social; p. ext. totalitatea celor care susțin această împotrivire și vor restaurarea orânduirii vechi. [Pr.: re-ac-. – Var.: reacțiune s. f.] – Din fr. réaction.

REGRESIUNE s.f. 1. Retragere a apelor marine (oceanice) cauzată de ridicarea suprafeței uscatului sau de scăderea nivelului general oceanic. 2. Micșorarea extensiunii geografice a unui fenomen fonetic, morfologic etc. 3. Mișcare a unui corp ceresc în sens opus celui în care se mișcă Soarele. 4. Distrugerea progresivă a memoriei. 5. (Biol.) Revenirea unei specii sau chiar a unui organ la specia și la tipul anatomic anterior. 6. Repetarea detaliată a fiecăruia dintre cei doi termeni ai unei enumerări; epanodă. [Pron. -si-u-, var. regresie s.f. / cf. fr. régression, lat. regressio].

REGRESIUNE ~i f. 1) Proces de retragere a apelor mării sau ale oceanului de pe o porțiune a uscatului, cauzată de mișcările scoarței terestre. 2) Reducere a răspândirii geografice a unui fenomen de limbă. 3) Mișcare a unui corp ceresc în sens opus celui în care se mișcă Soarele. 4) înv. Întoarcere de la o formă superioară de dezvoltare la una inferioară; regres. [Sil. -si-u-] /<fr. régression

RETARDAȚIE s.f. (Astr.) Mișcare a Lunii pe sfera cerească în sens direct (de la vest la est), precum și a planetelor, în anumite situații, avînd ca efect întîrzierea în fiecare zi a trecerii astrului la meridianul locului. [< fr. retardation].

RETROGRAD ~dă (~zi, ~de) 1) Care se opune progresului, susținând o etapă precedentă; opus progresului. O concepție ~dă. 2) (despre corpuri cerești) Care se mișcă în direcție opusă mișcării Soarelui. /<fr. rétrograde, lat. retrogradus

A RETROGRADA ~ez 1. intranz. 1) (despre persoane, echipe sportive etc.) A se deplasa într-o categorie inferioară. 2) (despre corpuri cerești) A săvârși o mișcare retrogradă (în raport cu cea a Soarelui). 2. tranz. A coborî în grad. /<fr. rétrograder

RETROGRADAȚIE ~i f. astr. Mișcare aparentă a corpurilor cerești în direcție opusă mișcării Soarelui. [G.-D. retrogradației] /<fr. rétrogradation

REVOLUȚIE² ~i f. 1) astr. Mișcare completă de rotație a unui corp ceresc în jurul altui corp ceresc. ◊ Perioadă de ~ timp necesar unui corp ceresc pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2) geom. Mișcare de rotație a unui corp care parcurge o curbă închisă. 3) tehn. Mișcare completă a unui corp în jurul axei sale. [G.-D. revoluției; Sil. -ți-e] /<fr. révolution, lat. revolutio, ~onis, germ. Revolution

REVOLUȚIE, revoluții, s. f. I. 1. (Fil.) Ansamblul transformărilor calitative profunde care cuprind fie un sistem în întregime, fie unul sau mai multe subsisteme ale acestuia. 2. Schimbare bruscă și de obicei violentă a structurilor sociale, economice și politice ale unui regim dat. 3. (Pop.) Răscoală, revoltă. 4. Fig. Schimbare, transformare radicală într-un anumit domeniu. ◊ Revoluție industrială = procesul înlocuirii radicale a producției manufacturiere (manuale) cu producția bazată pe mașini. II. 1. Mișcare periodică continuă a unui corp având ca traiectorie o curbă închisă. ◊ Perioadă de revoluție = timpul necesar unui corp (ceresc) pentru a parcurge întreaga sa orbită. 2. (Geom.) Mișcare de rotație a unui corp în jurul unei drepte fixe. ♦ (Mec.) Rotație completă a unei roți în jurul osiei sale. [Var.: (înv.) revoluțiune s. f.] – Din fr. révolution, lat. revolutio, -onis, germ. Revolution.

ROI², roiuri, s. n. 1. Grup compact de albine, ieșite din stup împreună cu matca lor în căutarea unui adăpost nou. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Mulțime de insecte sau de păsări mici care zboară în grupuri. ♦ Grup compact de oameni în mișcare. ♦ Mulțime de lucruri de același fel (văzute în mișcare). 3. Grup de corpuri cerești, relativ concentrate în spațiu, având caracteristici care sugerează o proveniență comună. – Din sl. roj.

ROI roiuri n. 1) Grup de albine pornite, împreună cu matca lor, în căutarea unui adăpost. 2) fig. Grup de ființe sau de obiecte în mișcare. ◊ ~ meteoric ansamblu de meteori ale căror traiectorii luminoase pe bolta cerească pornesc din același punct. ◊ Roiuri de stele concentrări de stele având aceeași proveniență și proprietăți similare. /<sl. roj

ROTAȚIE s.f. 1. Mișcare a unui corp în jurul unui punct fix sau al unei axe. ♦ Mișcarea corpurilor cerești în jurul axei proprii. 2. Fenomenul pe care îl prezintă unele procese din natură și din societate de a se repeta; revenirea periodică a unui fapt reieșit din desfășurarea unui astfel de proces. ◊ Rotația capitalului = procesul de repetare periodică a circuitului capitalului, a mișcării sale în sfera producției și a circulației. ♦ Alternarea metodică pe același teren a plantelor care se cultivă într-un asolament. 3. Schimb de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activități. [Gen -iei, var. rotațiune s.f. / cf. fr. rotation, lat. rotatio].

ROTAȚIE, rotații, s. f. 1. Mișcare în jurul unui punct fix sau al unei axe, în cursul căreia fiecare punct al corpului care se mișcă rămâne la distanță constantă de punctul fix sau de axa respectivă. ♦ Mișcare de rotire a unui corp ceresc în jurul axei sale sau în jurul altui corp ceresc. ◊ Perioadă de rotație = interval de timp în care un corp ceresc execută o rotație completă în jurul axei sale. 2. Schimb alternativ de persoane sau de echipe efectuat în cursul unei activități pentru a asigura continuitatea muncii. ◊ Loc. adv. Prin rotație = cu schimbul, revenind pe rând. 3. Alternare sau succesiune metodică a culturilor agricole în timp, pe același teren, în cadrul unui asolament, stabilite în funcție de caracteristicile plantelor agricole, pentru a obține recolte mari și a menține fertilitatea solului. 4. (În sintagma) Rotația capitalului = circuitul capitalului industrial, privit ca un proces care se repetă periodic. Rotația mijloacelor circulante = proces de schimbare succesivă, neîntreruptă a formelor funcționale pe care le îmbracă mijloacele circulante în trecerea lor din sfera circulației. – Din fr. rotation, lat. rotatio, germ. Rotation.

SABEISM s.n. Cultul focului și al corpurilor cerești practicat în vechime de caldeeni, de perși etc. [Pron. -be-ism. / < fr. sabéisme].

SATELIT, sateliți, s. m. 1. Corp ceresc care se rotește în jurul altui corp ceresc, însoțindu-l în cursul mișcării lui de revoluție. ♦ Fig. Persoană, colectivitate, stat care urmează și execută (orbește) ordinele cuiva; acolit. ◊ (Adjectival) Stat satelit. 2. (În sintagmele) Satelit artificial = corp metalic de forme diverse (prevăzut cu aparataj), lansat de oameni în spațiul interplanetar cu ajutorul unei rachete și care apoi se rotește în jurul Pământului fără a mai avea nevoie de propulsie. Satelit de radioamatori = satelit artificial dotat cu echipament special permițând radioamatorilor stabilirea legăturilor la mari distanțe și la ore precise. Satelit de telecomunicații = satelit artificial dotat cu echipament special care face posibilă realizarea unor canale de telecomunicații, folosite în cercetarea științifică, navigație, comunicații, difuziunea programelor de televiziune etc. Satelit meteorologic = satelit artificial dotat cu echipament special folosit pentru operații de cercetare a întregului înveliș al oceanului aerian și pentru obținerea unor informații specifice din zonele terestre mai puțin accesibile. – Din fr. satellite, lat. satelles, -itis.

SATELIT ~ți m. 1) Corp ceresc (natural sau artificial) ce se rotește în jurul altui corp ceresc. 2) Roată dințată a unui mecanism planetar, care se rotește liber în jurul unui ax. 3) fig. Persoană, colectivitate sau stat care se află în dependență politică sau/și economică de altă persoană, colectivitate sau stat și execută orbește ordinele acestora. /<fr. satellite

SATELIT s.m. 1. Nume dat în antichitate mercenarului care își însoțea stăpînul. ♦ (Fig.) Cel care urmează și execută orbește ordinele cuiva; acolit. 2. Corp ceresc obscur care gravitează în jurul unei planete, însoțind-o în mișcarea ei de revoluție. 3. Satelit artificial = corp metalic de forme diverse, prevăzut cu aparataj științific, lansat de savanți în spațiul interplanetar cu ajutorul unei rachete și care se rotește în jurul Pămîntului. 4. (Tehn.) Roată dințată care se rotește liber în jurul unui ax. 5. Localitate de importanță secundară în apropierea unui oraș, dependentă de acesta. [< fr. satellite, cf. lat. satelles].

SÂNT adj. v. bisericesc, ceresc, divin, dumnezeiesc, religios.

SFÂNT adj., s. 1. adj. (BIS.) ceresc, divin, dumnezeiesc, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sânt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. adj. (BIS.) (înv. și pop.) sânt. (~ul duh.) 3. s. (BIS.) sfânta treime = trinitate, (pop.) troiță. 4. s., adj. (BIS.) (pop.) sânt, (înv.) preacuvios, preafericit, preapodobnic, (latinism înv.) sanct. (~ul Gheorghe.) 5. s. v. Maica Domnului. 6. s. (mai ales la pl.) v. mucenic. 7. s. sfântul părinte v. papă. 8. adj. (BIS.) bisericesc, religios, (pop.) sânt. (Carte ~.) 9. adj. (BIS.) sacru, (livr.) sacrat, sacrosanct. (Scripturile ~.) 10. s. (BIS.) sfânta scriptură = biblie, scriptură. 11. adj. divin, sacramental, sacru. (Lucrurile ~.) 12. s. (BIS.) sfânta sfintelor = sanctuar. (~ la iudei.) 13. adj. v. sacru. 14. adj. sacru, solemn. (Un jurământ ~.) 15. adj. v. inviolabil. 16. adj. desăvârșit, perfect. (~ nevinovăție!)

SFERĂ ~e f. 1) Suprafață formată de mulțimea punctelor din spațiu egal depărtate de un punct fix, numit centru. 2) Corp geometric limitat de o astfel de suprafață. 3) Obiect de forma acestui corp geometric; glob. ◊ ~ cerească boltă cerească. 4) fig. Limită de cunoștințe sau de preocupări; cerc; domeniu. ◊ ~ de influență mediu în limitele căruia se exercită influența cuiva sau a ceva; zonă de influență. ~ele înalte cercurile guvernamentale ale unei societăți. /<ngr. sphaira, lat. sphaera, fr. sphere, germ. Sphäre

SFERĂ, sfere, s. f. 1. Suprafață constituită de locul geometric al punctelor din spațiu egal depărtate de un punct dat, numit centru; corp geometric mărginit de o astfel de suprafață. ♦ Obiect care are aproximativ această formă. ♦ (Rar) Glob terestru. 2. (De obicei cu determinarea „cerească”) Regiune cerească unde se găsesc și se mișcă aștrii; boltă cerească. 3. Atmosferă. 4. Fig. Domeniul, limitele în cadrul cărora există, acționează sau se dezvoltă cineva sau ceva. Sferă de influență = întindere, spațiu, domeniu în cuprinsul căruia se exercită o influență a cuiva sau a ceva. ♦ Mediu (social). 5. Element logic care reprezintă capacitatea de referință a noțiunii la ansamblul de indivizi ce posedă însușirile reflectate în conținutul acesteia. – Din fr. sphère, lat. sphaera.

SIDERAL adj. (ASTRON.) 1. astral, (rar) solar. (În universul ~.) 2. ceresc. (Corpuri ~.) 3. stelar, (înv.) stelin. (Lumină ~.) 4. cosmic, interplanetar, spațial. (Zbor ~.)

SINODIC² ~că (~ci, ~ce) Care ține de apropierea aștrilor; propriu apropierii aștrilor. ◊ Perioadă ~că interval de timp în care are loc o rotație completă a unui corp ceresc în jurul altuia. /<lat. synodicus, fr. synodique

SINODIC, -Ă, sinodici, -ce, adj. 1. Referitor la intervalul de timp după care se repetă aceeași poziție relativă a Pământului, a Soarelui, a Lunii sau a unei planete. ◊ Perioadă sinodică = interval în care se face rotirea completă a unui corp ceresc în jurul altul corp ceresc în mișcare. Lună sinodică = interval în care Luna, aflată în una dintre fazele ei, face o mișcare de rotație completă în jurul Pământului și revine în faza de la care a plecat. 2. Care aparține sinodului, privitor la sinod, care emană de la sinod; care face parte dintr-un sinod; sinodal, sinodicesc. – Din fr. synodique.

SISTEM s.n. 1. Ansamblu de elemente (principii, reguli, forțe etc.) dependente între ele și formînd un tot organizat, care pune ordine într-un domeniu de gîndire teoretică, reglementează clasificarea materialului într-un domeniu de științe ale naturii sau face ca o activitate practică să funcționeze potrivit scopului urmărit. 2. (Anat.) Grupare morfologică și funcțională unitară de organe sau de structuri. 3. (Biol.) Ansamblu de elemente aflate în interacțiune. ♦ (Geol.) Succesiune de strate care corespunde aceleiași perioade. ♦ (Min.) Sistem cristalin = ansamblu de forme de bază. 4. Ansamblu ordonat care apare ca rezultat al unei clasificări. ◊ Sistem solar = ansamblu de corpuri cerești în care intră Soarele, planetele cu sateliții lor, planetoizii și cometele periodice; sistem de ecuații = grup de mai multe ecuații cu aceleași necunoscute; sistem tehnic = ansamblu de corpuri fizice compus, cel puțin în parte, din corpuri solide și folosit în tehnică. 5. Mod de organizare a unui proces, a unei operații, a unei activități etc.; metodă de lucru, fel de a lucra. 6. Sistem informațional = ansamblu de procedee și mijloace de adunare, prelucrare și transmitere a informației necesare procesului de conducere a întreprinderilor etc. [Pl. -me, -muri, var. sistemă s.f. / cf. fr. système, it. sistema, engl. system, lat., gr. systema].

SLAVĂ² slăvi f. 1) Faimă de care se bucură cineva, datorită meritelor sale; strălucire; glorie. A se acoperi de ~. 2) Apreciere publică înaltă (a unei persoane sau a unui lucru) pentru calități deosebite; renume; popularitate; faimă; reputație. * ~a cerului bolta cerească. A ridica pe cineva în ~ (sau în slăvile cerului) a lăuda pe cineva peste măsură. [G.-D. slăvii] /<sl. slava

SOARE, (2) sori, s. m. 1. Corp ceresc principal al sistemului nostru planetar, incandescent și luminos, în jurul căruia gravitează și se învârtesc Pământul și celelalte planete ale sistemului. ◊ Loc. adv. Sub (sau pe sub) soare = pe pământ, în lume. ◊ Expr. (Fam.) (A fi) soare cu dinți = (a fi) frig pe vreme senină. (A fi) rupt din soare = (a fi) foarte frumos, de o deosebită frumusețe. (În basme) La soare te poți uita, dar la dânsa (sau la dânsul) ba, se spune spre a arăta că cineva este de o frumusețe excepțională. A se uita (la cineva) ca la soare = a privi (pe cineva) cu multă dragoste, a iubi foarte mult (pe cineva). A i se pune (cuiva) soarele drept inimă = a i se face foame. ◊ Compuse: (pop.) soare-răsare = răsărit¹, est, orient; p. ext. vremea când răsare soarele; soare-apune (sau -scapătă) = apus¹, vest, occident; p. ext. vremea când apune soarele. ♦ Lumină (și căldură) care vine de la Soare (1). ◊ Loc. adv. Cu soare = cât mai e ziuă, cât mai e lumină. 2. Nume dat aștrilor care, ca și Soarele (1), au lumină proprie. 3. Fig. Fericire, bucurie; bunăstare. – Lat. sol, -lis.

SOARE sori m. 1) astr. Astru central, incandescent și luminos, în jurul căruia se rotește Pământul și celelalte planete ale sistemului nostru planetar. * ~-apune apus; vest; asfințit. ~-răsare răsărit; est. Sub (sau pe sub) ~ pe pământ; pe lume. ~ în cruce amiază. A se uita la cineva ca la ~ a se uita cu admirație la cineva. A sta cu burta la ~ a nu face nimic; a se lenevi; a trândăvi. A i se pune cuiva ~le drept inimă a i se face cuiva foame. A făgădui câte în lună și în ~ (sau în stele) a făgădui lucruri irealizabile. A dori câte în lună și în ~ (sau în stele) a dori prea multe. A căuta (sau a găsi) pete-n ~ a căuta neajunsuri oriunde și cu tot dinadinsul. 2) Lumină și căldură care vine de la acest corp ceresc. Zi cu ~. 3) fig. Ceea ce reprezintă un izvor de fericire, de bucurie. /<lat. sol, ~is

SPAȚIU, spații, s. n. 1. (Fil.; la sg.) Formă obiectivă și universală a existenței materiei, inseparabilă de materie, care are aspectul unui întreg neîntrerupt cu trei dimensiuni și exprimă ordinea coexistenței obiectelor lumii reale, poziția, distanța, mărimea, forma, întinderea lor. ♦ (Mat.) Mulțime de puncte care prezintă anumite proprietăți. ◊ Geometrie în spațiu = ramură a geometriei care studiază figurile ale căror elemente sunt situate în planuri diferite. 2. Întindere nemărginită care cuprinde corpurile cerești; văzduh; porțiune din atmosferă; întinderea, locul care ne înconjură. ◊ Spațiu aerian = porțiune din atmosferă corespunzătoare limitelor teritoriale ale unui stat și în care acesta își exercită suveranitatea. Spațiu cosmic = întindere nemărginită situată dincolo de atmosfera Pământului. ♦ Perspectivă vastă, orizont larg. 3. Loc, suprafață, întindere limitată. ♦ Limitele între care se desfășoară o acțiune; cadru. ♦ Lungime luată de-a lungul traiectoriei unui corp mobil. 4. Loc (liber) între două obiecte; distanță, interval. ◊ Spațiu verde = suprafață acoperită de vegetație în perimetrul unei așezări. ♦ (Tipogr.) Interval alb lăsat între cuvintele sau rândurile culese; p. ext. unealtă cu care se realizează acest interval. ♦ (Muz.) Interval între liniile unui portativ. 5. Interval de timp, răstimp. – Din lat. spatium, fr. espace.

SPAȚIU ~i n. 1) Întindere nelimitată care cuprinde toate corpurile cerești. 2) Întindere a universului cu excepția atmosferei terestre. * ~ aerian parte din atmosferă, care se întinde asupra teritoriului unui stat. ~ locativ suprafața camerelor de locuit. 3) Distanță între două puncte sau între două obiecte. ~ între cuvinte. 4) Durată care separă două momente. 5) filoz. Formă fundamentală de existență a materiei în cadrul căreia are loc mișcarea acesteia. [Sil. -țiu] /<lat. spatium, it. spazio, fr. espace, germ. Spatium

SPECTRU, spectre, s. n. 1. Ansamblu de valori fizice pe care le poate lua, în condiții determinate, o mărime dată. ♦ Ansamblul imaginilor obținute prin descompunerea, cu un instrument optic, a radiației electromagnetice complexe. ♦ Totalitatea liniilor de fluid în mișcare, a liniilor de câmp dintr-un magnet etc. ♦ Totalitatea radiațiilor electromagnetice ale unui corp ceresc, dispuse în funcție de lungimea lor de undă sau de frecvență (și înregistrate). 2. Fantasmă, fantomă. ♦ Fig. Ceea ce produce îngrijorare, spaimă; pericol iminent. – Din fr. spectre, germ. Spektrum.

SPLENDID adj., adv. 1. adj. v. minunat. 2. adj. falnic. 3. adj. grandios, măreț, strălucitor, (înv.) vederos. (Un spectacol ~.) 4. adj. v. grandios. 5. adj. fastuos. 6. adj. desăvârșit, excepțional, extraordinar, formidabil, ideal, v. perfect. 7. adj. minunat, superb, (fig.) ceresc, divin, dumnezeiesc, îngeresc, serafic, (livr. fig.) celest. (O muzică ~.) 8. adv. minunat, superb, (fig.) divin, dumnezeiește, îngerește. (Cântă ~.)

STAȚIONAR, -Ă, staționari, -e, adj., s. n. I. Adj. 1. Care nu variază câtva timp; constant. ♦ (Despre planete) Care (în aparență) nu-și schimbă câtva timp locul pe sfera cerească. ♦ Care rămâne în aceeași stare, care nu mai evoluează, care nu progresează; spec. (despre boli) care nu se agravează (dar nici nu se ameliorează). 2. (Despre un mediu fluid) Care are în fiecare punct o viteză independentă de timp; (despre un câmp de forțe) care are în fiecare punct o intensitate independentă de timp. II. S. n. 1. Serviciu într-un spital sau instituție spitalicească în care sunt internați (pentru un timp mai scurt) bolnavii în vederea stabilirii diagnosticului și pentru tratament. 2. (Înv.) Navă de luptă care supraveghea traficul vaselor dintr-un port. [Pr.: -ți-o-] – Din fr. stationnaire, lat. stationarius.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc cu lumină proprie, format dintr-o masă de gaze aflată la o temperatură foarte ridicată; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția Lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. ◊ Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Stea cu coadă = cometă. Stea căzătoare = meteor (2). ◊ Expr. A vedea stele verzi, se spune când cineva primește o lovitură puternică. A crede în steaua sa = a crede într-o soartă mai bună, a fi optimist. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.). ♦ (Astron.; în sintagmele) Stea hiperdensă = stea cu densitate infinit mai mare decât a celor considerate normale pe Pământ. Stea neutronică = stea de dimensiuni foarte mici, hiperdensă, al cărei nucleu este constituit dintr-un amestec de neutroni, protoni și alte particule grele. ♦ Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază care îndrumează o acțiune, după care se orientează o activitate. ♦ Epitet dat femeii iubite. 2. Fig. Artistă celebră de cinematograf, de teatru, de operă etc.; vedetă. II. P. anal. 1. Obiect, desen etc. care are o formă asemănătoare cu aceea prin care este reprezentată în mod convențional o stea (I 1). ◊ (Ieșit din uz) Steaua Republicii Socialiste România = ordin care se conferea persoanelor cu merite deosebite în domeniul social, politic, economic. ♦ Spec. Obiect simbolizând o stea (I 1), alcătuit dintr-un disc făcut din lemn, carton etc. cu numeroase colțuri, fixat într-o coadă de lemn și frumos împodobit, cu care umblă colindătorii cu ocazia sărbătorilor Crăciunului. ◊ Cântec de stea = colind special pe care îl cântă copiii care umblă cu obiectul definit mai sus. ♦ (Tehn.) Steaua roții = parte a unei roți, între bandaj și fus. ♦ (Tipogr.) Asterisc, steluță. ♦ Pată albă de păr pe fruntea unui animal. ◊ Expr. A fi cu stea în frunte = (despre oameni) a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decât alții. 2. Rotocol mic de grăsime care se vede plutind pe mâncare sau pe laptele fierbinte. III. Compuse: steaua-pământului = ciupercă de pământ de culoare brună, având forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fâșii dispuse radial (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = (la pl.) clasă de echinoderme marine cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci (sau mai multe) brațe în direcție radială (Asterias); (și la sg.) animal din această clasă; asterie. [Var.: (pop.) steauă s. f.] – Lat. stella.

STEA stele f. 1) Corp ceresc, cu lumină proprie, care poate fi văzut noaptea sub forma unui punct luminos; astru. ◊ ~ua dimineții luceafărul de dimineață. ~ cu coadă cometă. A vedea stele verzi se spune când cineva a fost lovit (sau s-a lovit) foarte tare. A crede în ~ua sa a) a crede în menirea, în vocația sa; b) a fi optimist. ~ călăuzitoare concepție care îndrumează o activitate. Vai de ~ua mea (a ta, a lui etc.) vai de mine (de tine, de el etc.). A se naște sub o ~ norocoasă (sau rea) a avea o soartă bună (sau rea). A sta cu dinții la stele a nu avea ce mânca. 2) Obiect sau desen având formă asemănătoare cu acest corp ceresc. ~ cu cinci colțuri. ◊ A umbla cu ~ua a umbla cu colinda, purtând un obiect în formă de stea, împodobit cu hârtie de diferite culori. ~-de-mare animal marin având cinci brațe radiare; asterie. ~ua-pământului ciupercă de pământ, de culoare brună, la baza căreia se află mai multe fâșii dispuse radiar. 3) fig. Artist vestit (în special de cinema); vedetă. 4) Pată albă pe fruntea unor animale (mai ales a cailor); țintă. ◊ A fi cu ~ în frunte a se crede superior altora. 5) la pl. Pete rotunde de grăsime sau unsoare pe suprafața unui lichid. [Art. steaua; G.-D. stelei; Monosilabic] /<lat. stella

STELAR², -Ă, stelari, -e, adj. Care aparține stelelor, privitor la stele. ◊ Hartă stelară = hartă care reprezintă constelațiile de pe bolta cerească. ♦ Care are formă de stea. ♦ (Rar) Plin de stele; înstelat. – Din fr. stellaire.

SUBORBITAL, -Ă, suborbitali, -e, adj. Care se află sau are loc sub orbita cerească. – Sub¹- + orbital.

TĂRIE ~i f. 1) Capacitate (a ființelor vii) de a săvârși acțiuni fizice; forță fizică; putere. ~a brațului. 2) (despre persoane) Capacitate de a lua decizii fără a șovăi. ~ de caracter. 3) (despre corpuri solide) Proprietatea de a fi tare; rezistență la deformare și zgâriere. 4) (despre alcool și alte substanțe) Grad de concentrație. 5) (despre sunete) Intensitate auditivă. 6) fig. Calitate care prezintă valoare sau importanță. ◊ ~a (sau ~ile) cerului boltă cerească; firmament. [G.-D. tăriei] /tare + suf. ~ie

TĂRIE, (rar) tării, s. f. 1. Forță fizică; putere, vigoare. 2. Capacitate de luptă, putere de afirmare, forță morală; fermitate. 3. Autoritate; stăpânire. 4. Soliditate, trăinicie; duritate. ♦ Fig. Valoare, valabilitate. 5. (Înv.; concr.) Fortificație. 6. Moment culminant. 7. Fig. Boltă cerească, firmament; văzduh. ♦ Altitudine, înălțime; (concr.) vârf, pisc. 8. Grad (mare) de concentrație de alcool, de aromă etc. 9. Intensitate auditivă a unui sunet. – Tare + suf. -ie.

TELESCOP ~oape n. Instrument optic pentru studierea corpurilor cerești după radiația lor electromagnetică. [Sil. -le-scop] /<fr. téléscope, lat. telescopium

UNIVERS ~uri n. 1) Ansamblu de ființe și lucruri, manifestate în diverse forme de existență și infinite în timp și în spațiu; lume. 2) Suprafață a globului pământesc. 3) Totalitate a oamenilor care locuiesc pe globul pământesc. 4) Ansamblu al corpurilor cerești, privit ca un sistem unic, infinit în timp și în spațiu. 5) Mediu material și spiritual în care trăiește cineva; câmp de activitate; domeniu de preocupări. /<fr. univers, lat. universum

VERNAL, -Ă, vernali, -e, adj. (Livr.) Care ține de primăvară, privitor la primăvară. ◊ (Astron.) Punct vernal = punct de intersecție a eclipticii cu ecuatorul ceresc, în care Soarele se află la echinocțiul de primăvară. – Din fr. vernal, lat. vernalis.

VERTICAL, -Ă, verticali, -e, adj. Care este orientat perpendicular pe un plan orizontal; care are direcția căderii corpurilor; (sens curent) care este orientat drept (în sus). ◊ Dreaptă verticală = dreaptă care unește un punct de pe pământ cu zenitul respectiv. Plan vertical = a) (Geom.) plan care trece printr-o dreaptă verticală; b) (Astron.) plan care trece prin verticala locului. ♦ (Substantivat, f.) Linie dreaptă care cade perpendicular pe un plan orizontal; direcția urmată de această linie. ◊ Verticala locului = direcție determinată de poziția firului cu plumb aflat în stare de echilibru într-un punct dat. ♦ (Substantivat, n.) Semicerc al sferei cerești care intersectează un plan determinat de verticala locului și de un astru. ♦ (Adesea adverbial) Care vine sau cade drept în jos (de la înălțime). – Din fr. vertical.

ZEIESC adj. v. ceresc, divin, dumnezeiesc, sfânt.

ZENIT n. 1) astr. (în opoziție cu nadir) Cel mai înalt punct de pe bolta cerească situat deasupra capului observatorului. 2) fig. Moment ce marchează cea mai înaltă fază de dezvoltare; apogeu; punct culminant; culme. /<fr. zénith

ZENIT s. n. Punct de intersecție al verticalei locului cu sfera cerească situat deasupra capului observatorului și opus nadirului; amiază. ♦ Fig. Culme, apogeu, înălțime. – Din fr. zénith.

ZODIAC, zodiace, s. n. 1. Zonă circulară a sferei cerești în care se află cele douăsprezece constelații corespunzătoare lunilor anului și prin fața cărora trece drumul aparent al Soarelui în cursul unui an; fiecare dintre cele 12 sectoare ale acestei zone. ◊ Semnele zodiacului sau zodiacele = figurile simbolice ale zodiacului reprezentând cele douăsprezece constelații. 2. Carte de astrologie cuprinzând preziceri asupra destinului oamenilor, potrivit zodiei în care s-au născut; carte de zodii. [Pr.: -di-ac] – Din ngr. [kíklos] zodhiakós.

ZODIAC ~ce n. 1) Zonă a bolții cerești care se întinde de o parte și de alta a eclipticii, fiind străbătută de Soare în decursul unui an și cuprinzând 12 zodii. ◊ Semnele ~cului figurile simbolice ale celor 12 zodii. 2) Totalitate a celor 12 zodii, cuprinse de o astfel de zonă a bolții cerești. 3) Carte pe baza căreia se prezice viitorul omului potrivit zodiei în care s-a născut. [Sil. -di-ac] /<ngr. [kiklos]zodiakós