AUSTRAL, -Ă, australi, -e, adj. Care este spre (sau de la, dinspre) polul sud; sudic. [Pr.: a-us-] – Din fr. austral, lat. australis.

ANTARCTIC, -Ă, antarctici, -ce, adj. Situat la Polul Sud sau în regiunea Polului Sud; care are caractere proprii acestei regiuni. – Din fr. antarctique, lat. antarcticus.

Polul Sud s. m. + s. n.

ANTARCTIC ~că (~ci, ~ce) Care ține de polul sud; propriu polului sud. Climă ~că. /<fr. antarctique, lat. antarcticus

AUSTRAL ~ă (~i, ~e) Care ține de polul sud; propriu polului sud. Emisferă ~ă. Pământuri ~e. [Sil. a-us-tral] /<fr. austral, lat. australis

ANTARCTIC, -Ă adj. De la polul sud; austral. [Pl. -ci, -ce. / < fr. antarctique, cf. gr. anti – în față, arktos – Ursa mare].

AUSTRAL, -Ă adj. Dinspre Polul Sud; sudic. [Pron. a-us-. / < fr. austral, cf. lat. australis].

ANTARCTIC, -Ă adj. situat la Polul Sud; austral. (< fr. antarctique, lat. antarcticus)

AUSTRAL, -Ă adj. de la Polul Sud; sudic, meridional. (< fr. austral, lat. australis)

AMUNDSEN-SCOTT, stațiune americană de cercetări științifice în Antarctica, situată la Polul Sud, la 2.885 m. Înființată în 1957 și reamenajată în 1975, constituie cel mai sudic punct de pe glob locuit permanent.

AMUNDSEN [á:munsən] 1. Roald A. (1872-1928, n. Borge), explorator polar norvegian. Primul care a străbătut Pasajul de Nord-Vest (din Ins. Groelanda pînă în Alaska) și primul care a atins Polul Sud (14 dec. 1911). A dispărut în reg. Polului Nord în timpul încercărilor de salvare a echipajului dirijabilului „Italia”, condus de U. Nobile. 2. Marea ~, mare în partea meridională a Oc. Pacific, în Antarctica, în dreptul Țării Byrd, cu adîncimi de peste 1.000 m, acoperită permanent de ghețuri. 3. Golf al M. Beaufort (Oc. Înghețat) cuprins între ins. Banks, Victoria și litoralul nordic canadian. Lungime: 445 km; lățime: 213 km. Ad. max.: 285 m.

ANTÁRCTIC, Ă (< fr., lat.) adj. Care este situat la Polul Sud sau în regiunea Polului Sud; care are caractere proprii regiunii polare sudice. ♦ Regiune a. = nume generic dat pământurilor continentale, insulare și regiunilor Oc. Atlantic, Pacific și Indian cuprinse în interiorul Cercului Polar de Sud.

ANTARCTIC, -Ă, antarctici, -e, adj. Situat la polul sud sau în regiunea polului sud; care are caractere proprii acestei regiuni. – Fr. antarctique (lat. lit. antarcticus).

AUSTRAL, -Ă, australi, -e, adj. Dinspre polul sud; sudic. [Pr.: a-us-] – Fr. austral (lat. lit. australis).

BYRD [bə:d], Richard Evelyn (1888-1957), aviator și explorator polar american. A survolat pentru prima oară în lume Polul Nord (1926). A condus patru expediții în Antarctica. În prima expediție (aviatică) din 1928-1930, survolează și Polul Sud (1929) și fundează staíunea de cercetări Little America.

operator-regizor s. m. Operator (cinematografic) care lucrează și în calitate de regizor ◊ „Operatorul-regizor M.T. a realizat [...] un documentar despre o călătorie la Polul sud.” Cont. 21 IX 62 p. 5 (din operator + regizor)

*antárctic, -ă adj. (vgr. antarktikós, d. anti, contra, și árktos, urs, adică în fața constelațiuniĭ ursa mare saŭ caru mare). De sud: polu antarctic. V. arctic.

*austrál, -ă adj. (lat. australis, d. áuster, austru). Meridional, de sud: polu austral.

FILCHNER [fílhnər] 1. Wilhelm F. (1877-1957), explorator german. A condus o expediție (1911-1912) în M. Weddell, pe vasul „Deutschland”; a descoperit Țara Luitpold. Între 1926 și 1940 a condus trei expediții în Asia Centrală pentru măsurarea magnetismului terestru. Lucrări: „O expediție germană în Tibet”, „Spre cel de-al șaselea continent. A doua expediție la Polul Sud”. 2. Mare ghețar de șelf în Antarctica, în M. Weddell; c. 438 mii km². Lungime max.: 730 km. Include și ins. Berkner (53 km²). Descoperit în 1912 de o expediție germană condusă de F. (1). Stațiuni de cercetări științifice.

FUCHS [facs], Sir Ernest Vivian (1908-1999), geolog polar britanic. A explorat zona lacurilor Rudolf (Turkana) și Rukwa din Africa de Est (1933-1938). Între 1947 și 1950, explorează Arh. Falkland și Pen. Țara lui Graham, iar între 1957 și 1958 a realizat, pentru prima dată, traversarea continentului, antarctic cu autoșenilele, trecând pe la Polul Sud.

GONDWANA 1. Vast continent ipotetic, care ar fi existat în emisfera sudică, probabil din Cambrian până în Triasic, ce reunea într-un singur bloc continental America de Sud, Africa, insula Madagascar, Peninsula Arabia, India peninsulară și Australia. După Triasic, G. s-a dezmembrat și blocurile continentale rezultate s-ar fi deplasat divergent, conform teoriei derivei continentelor față de un punct central (probabil vechiul Pol Sud). Denumit astfel de geologul austriac E. Suess, după numele provinciei Gonds, din India. 2. Reg. de platouri în India Centrală (Pod. Deccan), la N de fl. Godavari. Bumbac, orez, iută.

NANSEN [nánsən] 1. Fridjof N. (1861-1930), explorator polar, naturalist și om politic norvegian. A condus expediția pe schiuri, care a traversat partea de S a ins. Groelanda de la E la V (15 aug.-26 sept. 1888), a organizat o expediție în Arctica (1893-1896) pe vasul „Fram”, folosind deriva ghețurilor pentru a se apropia cât mai mult de Polul Nord, apoi a pornit spre Pol, pe o banchiză (1895), atingând 86°41′ lat. N. între 1900 și 1914 întreprinde studii oceanografice în N Oc. Atlantic. Adept al separării Norvegiei de Suedia. După 1918, reprezentant al Norvegiei la Societatea Națiunilor. Fondatorul unei organizații pentru acordarea asistenței prizonierilor din primul război mondial și a refugiaților ruși persecutați de regimul sovietic. Lucrări: „Expediția norvegiană în Groelanda”, „Printre ghețuri și tundre”. Premiul Nobel pentru pace (1922). 2. Vârf în Antarctica, în M-ții Regina Maud, în apropierea Polului Sud. Alt.: 4.068 m.

2) *pol m., pl. polĭ și n., pl. urĭ (lat. polus, vgr. pólos, d. pélo, mă mișc, poléo, învîrtesc). Astr. Fie-care din cele doŭă capete ale axeĭ imaginare în prejuru căreĭa pare că se învîrtește sfera cerească în 24 de ore. Geogr. Fie-care din cele doŭă capete ale osiiĭ pămîntuluĭ: poliĭ îs acoperițĭ de gheață. Înălțimea poluluĭ deasupra orizontuluĭ, unghĭu pe care-l face linia (osia) polilor cu orizontu. Fiz. Poliĭ magneticĭ, cele doŭă puncte în care e concentrată puterea unuĭ magnet. Fie-care din extremitățile sîrmeĭ uneĭ pile electrice saŭ unor mașinĭ electrice. Geom. Poliĭ unuĭ cerc pe sferă, extremitățile diametruluĭ perpendicular pe planu cerculuĭ. Fig. Termin absolut opus altuĭa: eroarea și adevăru îs doĭ polĭ. – Pămîntu e de forma unuĭ tetraedru rătunzit și se învîrtește în prejuru luĭ ca o boambă străpunsă de un ac pin centru. Linia imaginară în prejuru căreĭa se învîrtește se numește axă, adică „osie”. Un capăt al acesteĭ osiĭ se numește polu nord, nordic, boreal, arctic orĭ septentrional, cel-lalt polu sud, sudic, austral, antarctic orĭ meridional.

POL¹ (< fr., lat.) s. m. 1. (GEOGR.) Fiecare dintre cele două puncte (Polul Nord și Polul Sud) situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se reunesc toate meridianele geografice; p. ext. regiunea din jurul acestor puncte. Distanța dintre cei doi poli (trecând prin centrul Pământului) este de c. 12.700 km. Polul Nord situat în partea centrală a Oc. Arctic a fost explorat pentru prima dată de Robert E. Peary (1909) și survolat pentru prima oară de aviatorul american Richard Byrd (1926), iar Polul Sud situat în Antarctida, la c 2.800 m alt. a fost atins întâia oară de exploratorul norvegian Roald Amundsen (1911) și survolat de Richard Byrd (1929). P. nord magnetic (care corespunde cu polul sud al unui câmp magnetic), situat în prezent la 77° lat. nordică și 102°18′ long. vestică, în ins. Prince of Wales și P. sud magnetic, situat la 67°2′ lat. sudică și 142° long. estică, în Antarctida, la E de stațiunea franceză Dumont d’Urville. Polii magnetici nu au o poziție stabilă, ci se deplasează lent. 2. (ASTR.) P. ceresc = fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească (polul nord ceresc și polul sud ceresc), în jurul cărora se efectuează mișcarea diurnă, aparentă, a stelelor. 3. (MAT.) Fiecare dintre cele două puncte în care un diametru al sferei intersectează sfera. ♦ Originea unui sistem de coordonate polare. 4. (FIZ.) Fiecare dintre cele două puncte sau regiuni ale unui corp, opuse una celeilalte, din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. ◊ P. electric = regiune a unui corp polarizat electric de la care diverg (polul pozitiv) sau către care converg (polul negativ) liniile de câmp ale inducției electrice. P. magnetic (polul nord sau polul sud) = regiune a unui magnet în care forța de atracție este mai puternică; polul nord este acela care se îndreaptă spre polul magnetic al Pământului situat în emisfera nordică (indicând cu aproximație nordul geografic), atunci când magnetul este suspendat și se poate orienta liber. ◊ (Fig.) Polul frigului = locul unde s-au înregistrat cele mai scăzute temperaturi de pe glob (în emisfera nordică la Oimiakon în Siberia -71,1°C; în emisfera sudică la stația Vostok din Antarctica -89,2°C). 5. Parte componentă a unei mașini electrice purtătoare a unei înfășurări electrice, care contribuie la magnetizarea circuitului magnetic al mașinii. 6. Fig. Fiecare dintre punctele, situațiile etc. aflate la două extremități opuse; ceea ce este diametral opus altuia.

HILLARY [híləri], Sir Edmund Percival (1919-2008), alpinist și explorator neozeelandez. A participat la mai multe expediții în Himalaya. La 29 mai 1953, împreună cu nepalezul Tenzing Norgay, a cucerit cel mai înalt vârf de pe Pământ, Chomolungma (Everest). În 1956-1958, în cadrul expediției antarctice britanico-neozeelandeze, a atins Polul Sud (4 ian. 1958). A condus expediția pe Gange (1977; 2700 km).

!Polul Sud s. propriu m.

!antarctic (situat la Polul Sud) (an-tarc-tic/ant-arc-) adj. m., pl. antarctici; f. antarctică, pl. antarctice

ANTARCTIC, -Ă, antarctici, -ce, adj. Situat la Polul Sud sau în această regiune; care are caractere proprii acestei regiuni. – Din fr. antarctique, lat. antarcticus.

AUSTRAL, -Ă, australi, -e, adj. Care este spre (sau de la, dinspre) Polul Sud; sudic. [Pr.: a-us-] – Din fr. austral, lat. australis.

ROSS DEPENDENCY (Teritoriul dependent Ross) [ros dipéndənsi], terit. în Antarctica, între Polul Sud și c. 60° lat. S, între 160° long. E și 150° long. V; 744 mii km² (din care 414 mii km² pe continent). Include ins. Balleny, Ross, Scott, Coulman, țărmurile M. Ross (pen. King Edward VII și parte din Victoria Island) și ins. Roosevelt în zona ghețarului de șelf Ross. Administrat din 1923 de Noua Zeelandă.

ROSS 1. Sir John R. (1777-1856), ofițer naval și explorator polar britanic. A condus două expediții în Arctica pentru găsirea Pasajului de Nord-Vest (trecerea din Oc. Atlantic în Oc. Pacific) (1818 și 1829-1833) și a cercetat Arh. Arctic Canadian, descoperind golful și pen. Boothia și ins. King William. 2. Sir James Clark R. (1800-1862), amiral și explorator polar britanic. În 1818 a participat la expediția unchiului său, Sir John R., în căutarea Pasajului de Nord-Vest, între 1818 și 1827 a efectuat patru expediții arctice, acompaniindu-l pe Sir William E. Parry, iar în anii 1829-1833 l-a însoțit pe unchiul său în explorarea Arcticii canadiene, localizând Polul Nord-magnetic al Pământului (1 iul. 1831). În perioada 1839-1843 a condus și comandat expediția navală cu vasele „Erebus” și „Terror” pentru observații magnetice în Antarctica, descoperind (1841) Marea Ross, ghețarul de șelf Ross, Bariera Ross, Victoria Land și vulcanii Erebus și Terror. Autor al unei lucrări referitoare la călătoria, cercetările și descoperirile din reg. Antarcticii. 3. Ghețarul de șelf ~ (Ross Ice Shelf), ghețar în Antarctica, situat pe platforma continentală a M. Ross, extins pe 800 km lungime în interiorul continentului, între c. 78° și 86° lat. S și între c. 155° long. V și 160° long. E; supr. este estimată la c. 540 mii km². Descoperit în 1841 de James Ross. Marginea de N a ghețarului Ross, cu înălțimi de 15-60 m, extinsă pe 800 km, este cunoscută sub denumirea Bariera Ross. Această reg. a fost traversată, la începutul sec. 20, de mai mulți exploratori, între care Roald Amudsen și Robert Scott (în 1911-1912) în expedițiile pentru cucerirea Polului Sud. Pe acest ghețar a funcționat, între anii 1926 și 1956, în anumite perioade, stațiunea antarctică Little America (S.U.A.), iar în 1957 stațiunea Scott (Noua Zeelandă). În același an, pe capul Hallet, și-a început activitatea stațiunea Hallet (S.U.A. și Noua Zeelandă). 5. Insula ~, ins. vulcanică în M. Ross, la N de ghețarul de șelf Ross, în apropiere de țărmul Victoria Land, de care este separată prin G. Mc. Murdo; 69 km lungime și 72 km lățime. Aici se află vulcanii Erebus (3.743 m) și Terror (3.277 m).

ANTARCTIC, -Ă, antarctici, -e, adj. (în opoziție cu arctic) Situat la polul sud, austral; din regiunea polului sud, avînd caractere proprii acestei regiuni. Continentul antarctic. Clima antarctică este foarte aspră.

ANTIPOD, antipozi, s. m. Loc de pe suprafața pămîntului diametral opus altui loc; fig. persoană sau lucru cu totul opus altei persoane sau altui lucru. Polul nord este la antipodul polului sud.

AUSTRAL, -Ă, australi, -e, adj. (În opoziție cu boreal) Dinspre polul sud, de (la) miazăzi; sudic. Emisfera australă. ◊ Auroră australă v. auroră. – Pronunțat: a-us-.

SCOTT [skót], Robert Falcon (1868-1912), ofițer naval și explorator polar britanic. În anii 1904-1904 a condus o expediție britanică în Antarctica, pe vasul „Discovery”, descoperind Țara Regelui Eduard al VII-lea și a reușit să înainteze în interiorul continentului până la 82°17′ lat. S. În 1910 a pornit din Marea Britanie. într-o nouă expediție, pentru a atinge Polul Sud. La 24 oct. 1911 a plecat spre Polul Sud de la capul Evans, escaladând ghețarul Beardmore (30 dec. 1911), ajungând la Polul Sud (18 ian. 1912), unde găsește urmele expediției lui R. Amundsen, care îl precedase cu 33 de zile (15 dec. 1911). Pe drumul de întoarcere, S. și cei patru însoțitori ai săi (E.A. Wilson, H.R. Bowers, L.E.G. Oates și Edgar Evans) împiedicați de viscol să înainteze au murit din cauza lipsei de provizii.

SUD¹ s. n. 1. Unul dintre cele patru puncte cardinale, opus nordului și îndreptat în direcția în care se află soarele la amiază în emisfera nordică; miazăzi. Curentul cald de la sud muia complect ghețurile și zăpezile. SADOVEANU, O. VIII 210. ◊ Loc. adj. De sud = sudic. 2. Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre sud (1). Sudul Africei. Sudul Franței. ◊ (Adjectival, în expr.) Polul sud.

PUNCTE CARDINALE. Subst. Punct cardinal. Est, răsărit, orient, soare-răsare (pop.), ost (înv.). Vest, apus, occident, soare-apune (pop.), soare-scapătă (pop.), asfințit. Nord, septentrion (livr.), miază-noapte. Polul nord. Nord magnetic. Sud, miazăzi, amiază (înv.). Polul sud. Puncte cardinale secundare: nord-est; nord-vest; sud-est; sud-vest. Meridian. Paralelă. Direcție. Orientare. Busolă. Adj. Estic, răsăritean, de (la) răsărit, de (la) est, oriental. Vestic, apusean, de (la) apus, occidental. Nordic, de(la) nord, de (din, despre) miazănoapte, boreal, septentrional. Sudic, de (la) sud, meridional, de (din, despre) miazăzi, austral. Nord-estic; nord-vestic; sud-estic; sud-vestic. Vb. A merge spre nord (sud, est, vest). A se orienta spre nord (sud, est, vest). A indica nordul (sudul, estul, vestul). Adv. La (spre, către, despre) nord (sud, est, vest). V. direcție.

SHACKLETON [ʃækltən], Sir Ernest Henry (1874-1922). 1. Explorator antarctic britanic. A participat, ca voluntar, la expediția antarctică din anii 1901-1904, condusă de Robert F. Scott. În ian. 1908 a ajuns din nou în Antarctica, în fruntea unei expediții britanice (1907-1909), la bordul vasului „Nimrod”, înaintând 156 km către Polul Sud, escaladând vulcanul Erebus (1908), atingând latitudinea de 82°16′33″ S și apoi zona Polului Sud Magnetic al Pământului, stabilindu-i poziția la acea dată la 72°25′ lat. S și 154° long. E. A organizat și condus (1914-1916) expediția imperială trans-antarctică cu nava „Endurance” pentru traversarea continentului pe jos, dar în 1915 a fost prins de ghețuri în M. Weddell și blocat 10 luni, fiind nevoit să abandoneze proiectul. Autor al lucrărilor „Inima Antarcticii” și „Sudul”. A repornit către (1921) dar a murit la bordul navei sale. 2. Ghețar de șeft în Antarctica, în Țara Queen Mary, la 66° lat. S și 100° long. E.; 265 km lungime.

antarctic, ~ă a [At: DEX² / Pl: ~ici, ~ice / E: fr antarctique] 1 Situat la Polul Sud. 2 Situat în regiunea Polului Sud. 3-4 Care aparține (regiunii) Polului Sud. 5-6 Referitor la (regiunea) Polul(ui) Sud. 7 Care are caractere proprii Polului Sud.

austral, ~ă a [At: PONI, F. 237 / P: a-us~ / Pl: ~i, ~e / E: lat australis, fr austral] 1 Care aparține Polului Sud. 2 De Polul Sud. 3 Referitor la Polul Sud. 4 (Pex) Sudic.

emisferă sf [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 230 / V: emisfer sn, ~riu (Pl: ~ii, ~iuri) sn, ~ro sn, hemisfer sn, h~ (Pl: ~re, înv ~rii), hemisfor sn, imesferion sn, imi~, imisferion sn / Pl: ~re / E: fr hemisphère, lat hemisphaerium] 1 Fiecare din cele două jumătăți ale unei sfere. 2 (Ggf) Fiecare dintre cele două jumătăți ale sferei terestre mărginite de ecuatorul terestru și meridianul de referință. 3 (Îs) ~ra nordică (sau de nord, boreală, septentrională, înv, de miazănoapte, despre nord, de sus) Jumătatea de nord a sferei terestre mărginită de ecuator și cuprinzând Polul Nord. 4 (Îs) ~ra sudică (sau de sud, australă, meridională, înv, de miazăzi, de la amiazăzi, despre miazăzi, de jos, imisferiul del inferior) Jumătatea de sud a sferei terestre mărginită de ecuator și cuprinzând Polul Sud. 5 (Îs) ~ra orientală (sau estică, de est, înv, răsăritului, despre răsărit, răsăritală) Jumătate a sferei terestre situată la est de meridianul zero. 6 (Îs) ~ra occidentală (sau vestică, de vest, înv, apusului, apusală) Jumătate a sferei terestre situată la vest de meridianul zero. 7 (Înv) Ecuator. 8 (Med; îs ~ cerebrală) Fiecare dintre cele două jumătăți ale creierului mare. 9 (Șîs ~ cerebeloasă) Fiecare dintre cele două jumătăți ale creierului mic. 10 (Ast) Fiecare dintre cele două jumătăți ale sferei cerești determinate de ecuatorul ceresc. 11 (Îs) ~ra boreală (sau nordică) Jumătatea de nord a sferei cerești mărginită de ecuatorul ceresc și cuprinzând Polul Nord. 12 (Îs) ~ra australă (sau sudică) Jumătatea de sud a sferei cerești mărginită de ecuatorul ceresc și cuprinzând Polul Sud. corectat(ă)

pol¹ sm [At: CANTEMIR, I. I., ap. DLR / V: (înv) ~us, (îvr) ~o, ~os / Pl: ~i, (asr, sn) ~uri / E: lat polus, ngr πόλος, ger Pol, fr pôle, it polo] 1 (Șîs ~ul Pământului, ~ geografic, ~ terestru, ~ pământesc, rar ~ul frigului) Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele axei de rotație a Pământului, unde se unesc toate meridianele geografice. 2 (Pex) Teritoriu din jurul polilor¹ (1). 3 (Îs) ~ul nord (sau, înv, ~ arctic) Punct extrem nordic al Pământului, unde unul dintre capetele axei de rotație a acestuia atinge suprafața globului terestru. 4 (Pex; îas) Teritoriu din jurul polului¹ (3) nord. 5 (Îs) ~ul sud (sau, înv, ~ antarctic, antarcticesc) Punct extrem sudic al Pământului, unde unul dintre capetele axei de rotație a acestuia atinge suprafața globului terestru. 6 (Pex; îas) Teritoriu din jurul polului¹ (5) sud. 7 (Șîs ~ ceresc, înv, ~ul lumii) Fiecare dintre cele două puncte de intersecție ale axei Pământului cu sfera cerească, în jurul cărora are loc mișcarea diurnă aparentă a stelelor. 8 (Mat) Fiecare dintre cele două puncte în care diametrul sferei intersectează sfera. 9 (Fiz) Fiecare dintre cele două puncte ale unui corp, opuse una celeilalte din punctul de vedere al unei anumite proprietăți fizice. 10 Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 11 (Fiz; îs) ~ electric pozitiv (sau negativ) Fiecare dintre cele două regiuni ale unui corp polarizat electric, de la care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 12 Zonă a miezului feromagnetic al circuitului magnetic, pe unde fluxul magnetic principal sau util trece, din materialul feromagnetic în aer și invers. 13 (Îs) ~ul (magnetic) nord (sau, rar, ~ul nordului) Zonă a magnetului de la care diverg liniile de câmp ale inducției magnetice. 14 (Îs) ~ul (magnetic) sud (sau, rar, ~ul sudului) Zonă a magnetului către care converg liniile de câmp ale inducției magnetice. 15 (Îs) ~ magnetic (terestru) Punct de pe suprafața Pământului în care acul magnetic are poziția verticală. 16 Parte componentă a unei mașini electrice care contribuie la magnetizarea circuitului electric al mașinii. 17 Piesă a unei pile galvanice care stabilește contactul cu circuitul exterior. 18 (Mat) Originea unui sistem de coordonate polare. 19 (Fig) Fiecare dintre punctele, situațiile, însușirile etc. aflate la două extremități și opuse una alteia.

Polul Sud s. propriu m.

CRUCE sf. 1 Instrument alcătuit dintr’o bucată de lemn verticală peste care e pusă de-a curmezișul o altă bucată orizontală și de care se serveau cei vechi spre a țintui sau lega mîinile și picioarele celor condamnați la moarte (🖼 1602) ¶ 2 ⛪ Crucea pe care a fost răstignit Mîntuitorul ¶ 3 ⛪ Semnul distinctiv al creștinătății, ca amintire a răstignirii Mîntuitorului ¶ 4 Semn simbolic al mai multor ordine religioase, militare sau civile, care e înfățișat sub diferite forme (🖼 1603) ¶ 5 ⛪ Înălțarea Crucii, Ziua Crucii, Crucea mare, sărbătoare ce se prăznuește în ziua de 14 Septembrie: Crucea mică numele popular al sărbătorii Tăierea capului sf. Ioan, din 29 August ¶ 6 Cruce de lemn, de metal sau de piatra ce se pune la biserici, pe morminte, pe lîngă o fîntînă, etc. (🖼 1604, 1606): a pune ~ cuiva, a-l duce la groapă; F a-l considera mort; a pune ~ unui lucru, a) a-l socoti pierdut, a renunța la el pe veci; b) a-l scoate la vînzare (de la obiceiul de a pune o cruce de lemn sau a însemna cu o cruce obiectul scos la vînzare: tot eram eu hotărît s’o vînz din pricina asta; să știi că acum negreșit am să-i pui ~ (ISP.) ¶ 7 Ⓕ ⛪ Creștinismul: triumful Crucii; va putea să ocrotească pe creștini de asuprelile nelegiuitului vrăjmaș al sfintei Cruci (ISP.) ¶ 8 Ⓟ ⛪ Religie, lege: Rușii și Moldovenii sînt tot de-o ~ ¶ 9 Giuvaerica în formă de cruce: ~ de aur ¶ 10 ⛪ Semnul pe care-l fac creștinii cînd se’nchină: a-și face ~, a-și face semnul crucii; Românul și-l face și cînd e mirat sau uimit din cale afară, cînd se sperie de ceva, cînd pornește la drum, etc.: începură să-și facă ~ și să-și scuipe în sîn de frică (ISP.); făcîndu-și ~, după obiceiul creștinesc, moșneagul porni la drum (ȘEZ.) ¶ 11 🥇 Decorație sau medalie în formă de cruce: ~A-TRECERII-DUNĂRII, medalie comemorativă a operațiunilor de peste Dunăre în războiul din 1877-1878, ~A-ELISABETA, cruce comemorativă, instituită prin regulamentul din 7 Octomvrie 1878, și conferită doamnelor care au căutat răniții sau bolnavii în timpul campaniei din 1877-1878; MARE-CRUCE, rangul cel mai înalt la anumite decorații (🖼 1607); 👉 TRECEREA-DUNĂRII, SERVICIUL-CREDINCIOS, MERITUL-SANITAR ¶ 12 CRUCEA-ROȘIE societate înființată cu scopul de a îngriji bolnavii și răniții dintr’un războiu și de a veni în ajutorul prizonierilor; membrii acestei societăți poartă ca semn o cruce roșie pe un fond alb ¶ 13 ♠️ În jocul de cărți: treflă ¶ 14 Răscruce, răspîntie: a i se face calea ~ ¶ 15 Mijloc: în crucile satului (GN.); în crucile mesei (MAR.); stă soarele în ~ sau e ~ amiazi, zice poporul cînd soarele stă în mijlocul cerului drept deasupra capului; ~a nopții (R.-COD.), miezul nopții ¶ 16 🐕 Partea corpului dintre șolduri și rădăcina cozii (la boi, cai, etc.), numită și „crucile șalelor” (🖼 1608) ¶ 17 💫 a) Constelațiunea „Lebedei”, numită și „Crucea Mare”, „Crucea Miezului Nopții”; b) constelațiunea Delfinului, numită și „Crucea Mică”; Crucea Sudului, constelație din emisfera australă, aproape de polul Sud, alcătuită din stele așezate în cruce ¶ 18 🔧 O parte a carului alcătuită dintr’o bucată de lemn pusă de-a curmezișul peste proțap; la unele care ce poartă greutăți mari sînt două cruci: una dinainte, la proțap, iar cealaltă în partea dinapoi, așezată de-a curmezișul peste inima carului (🖼 1609): stai binișor pe ici, pe ~a căruței (CRG.) = o parte a saniei, numită și „bot(niță)”, „(h)obot” sau „obăd”, alcătuită dintr’o bucată de lemn prinsă de vîrful tălpilor și așezată cruciș peste pisc (👉 SANIE) ¶ 19 🌿 CRUCEA-PÎINII, FLOAREA-CRUCII, PRISTOLNIC; – CRUCEA-PĂMÎNTULUI, plantă, cu tulpina acoperită cu peri aspri, cu frunze mari și cu flori albe sau roșiatice (Heracleum sphondylium) (🖼 1611); -CRUCEA-VOINICULUI¹, plantă care crește prin pădurile de la munte, cu flori mari albastre (Anemone angulosa) (🖼 1610); – CRUCEA-VOINICULUI² = ROSTOPASCĂ ¶ 20 Frate de ~, soră de ~, prieten(ă) nedespărțit(ă), fărtat, surată; în timpurile vechi, și pe alocuri încă în zilele noastre, împrietenirea aceasta (înfărtățirea) se făcea prin amestecarea sîngelui, crestîndu-se fie-care la deget sau la brațul drept, în formă de cruce, și legîndu-se prin jurămînt, în fața preotului, pe cruce și evanghelie ¶ 21 În jurăminte și înjurături, crucea e dese-ori pomenită: pe crucea mea! bată-l crucea! după patru ore de răcnete și înjurături, cruci și răscruci (= înjurături de cruce), sfinți și evanghelii ... intram în curtea poștiei (I.-GH.) ¶ 22 🔱 Ⓟ Ucigă-l-crucea 👉 UCIGĂ-L-CRUCEA; – Cruce-ajută 👉 AJUTA; Cruce de aur în casă! invocațiune pentru a fi ferit de necuratul, cînd se pomenește numele diavolului ¶ 23 Cruce de voinic, om voinic în toată puterea cuvîntului: băștinașul mîndrei Oltenii e pretutindenea ~ de voinic, Romîn deștept și vrednic (VLAH.) ¶ 24 📐 (P): a fi sau a umbla cu ~a în sîn, a fi sfînt, evlavios; a nu fi ~ de închinat (R.-COD.), a nu fi cinstit; 👉 BISERICĂ; a da cu ~a peste cineva, a întîlni pe neașteptate: merge ca cît merge ... și pe-o tihăraie dă cu ~a peste lup (CRG.); cine crede ’n ~, ca ~a se usucă, dacă vrei să ajungi la ceva, nu e deajuns să te ’nchini, ci trebue să și muncești; dintr’un lemn faci și ~ și lopată, totul depinde de creșterea ce se dă copilului, ca să iasă bun ori rău; nici pe dracul să-l vezi, nici ~ să-ți faci, mai bine să te ferești înainte de un rău, decît să cauți să-l alungi mai tîrziu cu diferite mijloace [lat. crux, crucem].

termobur s. (cuv. rus.; tehn.) ◊ „În Pamir, ca și în apropierea polilor Nord și Sud, a fost încercat noul instrument sovietic de forat ghețarii, termoburul.” I.B. 31 VIII 73 p. 4

*AUSTRAL adj. 🌍 De sud, de miazăzi: polul ~ [fr. < lat.].

DECLINAȚIE, declinații, s. f. 1. (Gram.; înv.) Declinare. 2. Unghiul format de ecuatorul ceresc cu rază vizuală care duce spre un astru sau spre un punct de pe cer. ◊ Declinație magnetică = unghiul format de direcția acului magnetic al busolei cu direcția geografică nord-sud, datorită faptului că polii magnetici nu corespund cu cei geografici. [Var.: declinațiune s. f.] – Din fr. déclinaison, lat. declinatio, -onis.

MAGNÉT (< ngr., germ.) s. m. Corp fero- sau ferimagnetic aflat în stare de magnetizare. M. produce în spațiul înconjurător un câmp magnetic, în se exercită forțe (de atragere sau respingere) asupra altor m., asupra conductoarelor parcurse de curenți electrici sau asupra particulelor încărcate electric în mișcare. M. prezintă două regiuni, numite poli magnetici (nord și sud), în care valoarea câmpului magnetic este maximă. M. pot fi temporari sau permanenți și naturali sau artificiali.

antarctic a. opus polului arctic, adică la Sud.

POL¹, poli, s. m. 1. Fiecare dintre cele două puncte extreme ale axei imaginare în jurul căreia se rotește pămîntul; p. ext. regiune din jurul acestor două puncte. Iată, într-un corn de luncă se adună oase de lupi și căprioare, schelete de paseri călătoare oprite din zborul lor spre pol. SADOVEANU, P. M. 128. Busola drumul la pol i-arată, Află lumi nouă. ALEXANDRESCU, P. 59. ◊ Pol ceresc = nordul și sudul considerate ca puncte fixe ale bolții cerești în mișcarea diurnă a astrelor. ♦ (Mat.) Fiecare dintre cele două puncte în care o sferă este străpunsă de o axă care trece prin centrul ei. ♦ (Mat.) Punct fix la care se raportă depărtările care caracterizează poziția unui punct într-un sistem de coordonate polare. 2. (Fiz.) Fiecare dintre cele două puncte de aplicație ale forțelor de sensuri contrare care acționează asupra unor corpuri cînd acestea se găsesc în anumite cîmpuri de forțe. ♦ Pol electric pozitiv sau negativ = fiecare, dintre cele două puncte care sînt centrele de sarcină electrică pozitivă sau negativă ale unui mic corp, fiind punctele de aplicație ale forțelor care acționează asupra corpului cînd acesta se găsește într-un cîmp electric. Pol magnetic = a) fiecare dintre cele două puncte în care se aplică forțele care acționează asupra unui magnet cînd acesta se găsește într-un cîmp magnetic; b) partea unui corp din care ies sau în care intră liniile de cîmp ale inducției magnetice. ♦ (Impropriu) Fiecare dintre cei doi electrozi ai unei cuve de electroliză sau fiecare dintre cele două conductoare solide ale unei pile electrice. Electrozii unei baterii dezvoltă oxigen la polul pozitiv și hidrogen la polul negativ. 3. Fig. Fiecare dintre punctele aflate la două extremități, opuse unul altuia. Cu toate că se aflau la doi poli opuși ai vieții sociale și ai înfățișării fizice, uncheșul meu Haralambie și acea femeie tînără mi se părea că au multe asemănări. SADOVEANU, N. F. 176.- Pl. și: (învechit, n.) poluri (ALEXANDRESCU, M. 47).

declinație sf [At: HELIADE, PARALELISM, II, 9 / V: ~iune, ~năciune, ~nățiune / Pl: ~ii / E: fr déclinaison, lat declinatio, -onis] 1-2 Declinare (1-2). 3 Unghi format de ecuatorul ceresc cu raza vizuală care duce spre un astru sau spre un punct de pe cer. 4 (Îs) ~ magnetică Unghi format de direcția acului magnetic al busolei cu direcția geografică nord-sud, datorită faptului că polii magnetici nu corespund cu cei geografici.

barabánă f., pl. e (rus. barabán, tarabana, barabánščik, tarabangiŭ; rut. taraban, pol. tarabany). Nord. Darabană. – În sud barabancĭ n., pl. e (d. rus. barabánšcik, tarabangiŭ).

briceág n., pl. ege (turc. byčak, cuțit de masă, infl. de bricĭ, de unde și bg. bričak, briceag; vsîrb. bičak, cuțit; ung. bicsak de unde și pol. biczak, briceag. V. bișchie). Sud. Cuțitaș de buzunar de ascuțit creĭoanele ș.a. – În est cuțitaș.

NORDIC, -Ă adj. Care este situat, în raport cu un punct, o regiune etc., la (sau în, spre) nord; care provine (sau este originar) din nord; care aparține nordului, popoarelor din nord; septentrional. v. boreal, arctic. Pămîntul este rătund ca un măr domnesc, care rătunjime se numește sferă și glob, coada și creasta acestui măr mare, adecă a pămîntului, se numesc poluri, unul de la meazănoapte, polul nordic, altul de la meazăzi, polul sudic. săulescu, i. 27/11. Puterile nordice (acele de la miazănoapte) cu greu vor cunoaște pe guvernul cel nou. ar (1834), 42¹/12. Spurcoaica... este foarte rară în Germania și în țările mai nordice. j. cihac, i. n. 108/16. Însușimea acestui ac este a se îndrepta cu un capăt la polul nordic (meazănoapte), iar cu altul la cel austral (miazăzi). asachi, l. 651/37. Precum lățimea este nordică au sudică, aseminea lungimea poate fi ostică sau vestică. fabian-bob, 19/5. S-au dat poronci ca trupele ce să întrunisă pe marginea nordică... să se informeze în brigade. ar (1839), 42¹/38. Polul nordic (de meazănoapte). ic. lum. (1840), 621/12. Spre nord de la dînsul [de ecuator], acul se pleacă spre pămînt cu polul seu cel nordic, iar spre sud cu cel sudic. stamati, f. 132/16, cf. pontbriant, d. Își desfășura trecătoarele umbre prin spațiul neguros, asemenea zeilor întunecați din epopeile nordice. eminescu, n. 34. Polul nordic formează unul din aceste puncte interesante unde esploratorii își îndreaptă atențiunea din toate părțile. f (1880), 249. În formarea poporului francez intră o mare proporție de sînge nordic. oprescu, i. a. iii, 16. Regiunile nordice... n-au clima prielnică. scînteia, 1952, nr. 2 499. Caracterul de platformă apare evident și deosebește profund Dobrogea sudică de cea nordică. oncescu, g. 64. Cuvintele germane din terminologia exploatării forestiere și a plutăritului au pătruns... din graiurile populare germane vorbite în părțile nordice ale țării. arvinte, term. 36. ♦ (Substantivat) Persoană care face parte dintr-o populație care trăiește în regiunile de nord ale globului sau care are însușiri specifice oamenilor din nord. D-ta și iubita d-tale consoartă nu sînteți occidentali, nici nordici. caragiale, o. vii, 47. E un bărbat înalt, cu trup puternic și buze cărnoase, blond, ...figură de nordic. sahia, u.r.s.s. 189. Nordicii, din țara negurilor, ar fi... romantici. oprescu, i. a. iii, 15. – pl.: nordici, -ce. – Din germ. nordisch, fr. nordique, it. nordico.

BIPOLAR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. ♦ (Despre mașini electrice) Care are doi poli magnetici principali, unul nord și altul sud. – După fr. bipolaire.

chíșcă f., pl. ște, ștĭ, și (sud) șcĭ (rut. kiška, maț, rus. kišká, pol. kiszka). Stomahu porculuĭ. Cîrnaț făcut din stomahu porculuĭ și din intestinele groase (gîlbajĭ) umplute cu pisat orĭ cu orez și carne tocată. Săculeț lung umplut cu nisip ca să bațĭ pe cineva (un hoț) fără să-ĭ rămîĭe vînătăĭ.

BIPOLAR, -Ă, bipolari, -e, adj. Care are doi poli. ◊ (Geom.) Coordonate bipolare = sistem de coordonate în care poziția unui punct e determinată prin distanțele față de două puncte fixe (numite poli). ♦ (Despre mașini electrice) Care are doi poli magnetici principali, unul nord și altul sud.

drigánă și drăgánă f., pl. e (pol. drygant, litv. drigantas și dragantas, armăsar). Trans. sud. Bivoliță.

*patrúlă f., pl. e (fr. patrouille, d. patrouiller, a patrula; it. pattuglia). Arm. Detașament de cîțĭ-va soldațĭ trimeșĭ ca să menție liniștea în timp de pace saŭ să cerceteze terenu și să spioneze în timp de războĭ. – În Ban. Trans. și patrólă pl. e și -ól, pl. oale (pol. patrol, rus. patrúlĭ, germ. patrulle); în Mold. sud. și patraúlă (după caraulă).

táulă f., pl. e (pol. tawola, ceh. tavola, rut. rus. távalga, id.). Sud. Un copăcel rozaceŭ numit și cununiță (spiraea ulmifolia) din ale căreĭ ramurĭ se fac vergĭ de bătut copiiĭ. Din varietatea s. crenata îșĭ fac Turciĭ din Dobrogea bicĭuștĭ (răsucind maĭ multe vărguțe), cu care ating caiĭ bolnavĭ crezînd că așa se vindecă. Altă varietate se numește crețușcă (s. ulmaria). Maĭ sînt treĭ varietățĭ, care se cultivă pin grădinĭ (s. callosa, originară din China și Japonia: s. opulifolia, din America de Nord, și s. salicifolia, din sudu Eŭropeĭ). – Forma távalgă (după rut. rus.) suspectă.

Cazimir Vechi nume de origine slavă, Cazimir este unul din cele mai vechi și frecvente nume pers. din Polonia (pol. Kazimierz). Prezent și în onomastica slavilor de sud, la sîrbi și croați, de exemplu, numele se încadrează în seria compuselor bimembre. Dacă primul element Kazi- se explică ușor prin verbul kazać „a porunci, a spune, a predica” (din aceeași formație de cuvinte de origine slavă face parte și rom. cazanie „predică”), mai multe dificultăți apar în explicarea elementului secund, identic ca formă cu mir „pace, lume”. Forma veche a lui -mir, ca element antroponimic, este, însă -mer (așa cum apare în vechiul nume rusesc Voldimer, devenit Vladimir) și are probabile paralele în gr. -moros „faimos”, galicul -maros, germanicul -mar, cuvinte care la origine aveau sensul „mare, ilustru, celebru” etc. Atestat în polonă încă din sec. 11 (în a doua jumătate a sec. 15, fiul regelui Cazimir al IV-lea este sanctificat, numele devenind calendaristic, dar numai la polonezi), în sec. 18 Cazimir începe să se răspîndească și în vestul Europei. Cunoscut la noi cam din aceeași perioadă, Cazimir a fost și este destul de rar folosit de către români. ☐ Casimir, it. Cazimiro, magh. Kázmer, Kazimir, bg,. rus. Kazimir etc.

1) cloț n., pl. urĭ (germ. sas. klotz, butuc, bulgăre, de unde și pol. ceh. kloc, butuc. V. și colț). Munt. Mold. sud. Bulgăre, sfărămătură: cloțurĭ de cărămidă. Munt. Olt. Bucată de lemn (orĭ și de metal) care sprijină ceva. Vechĭ. (Beld. ș. a.). Canaf, cĭucure. A ți se face mînile cloț de apă, a ți se zbîrci de prea multă ținere în apă. S. m. Munt. vest (?). Buștean de brad (bilă).

rútă f., pl. e (lat. rûta, it. ruta, fr. rue; germ. raute, pol. rus. rut. ruta. Neol. din sec. 17). O plantă originară din sudu Eŭropeĭ și cultivată și pe la noĭ (ruta gravéolens). Se culege în timpu înfloririĭ p. proprietățile eĭ emenagogice ș. a. – În Trans. virnanț.

sfoáră f., pl. sforĭ (ngr sfóra, sfoară, d. vgr. sŭnora, svora, cataramă, d. sŭ-vratiti, a învirti; rut. svára, ogdon; rus. svóra, pol. swora, sfora, păreche de cîni legați la vînătoare. V. vîrtej). Sud. Fir suptire de cînepă (maĭ gros de cît ata) care se întrebuințează la legat pachetele, la verificat o linie dreaptă (cum face dulgheru clnd întinde ciripia) ș.a. Funie de ceapă orĭ de usturoĭ făcută împletind frunzele lor. Curea, moșioară lungă și îngustă: o sfoară de moșie. A trage sforile, a unelti din ascuns (ca cel ce trage sforile la jocu păpușilor). A trage pe sfoară, a păcăli, a’nșela. Caĭ înhămațĭ la sfoară, caĭ înaintașĭ (o păreche înaintea celeĭ-lalte, à la Daumont. V. bulziș). Adv. Direct, întins: a veni sfoară acasă. – În Mold. sud sfoară și șfoară. În nord șfară, pl. șferĭ. V. sfară 1.

ráteș (Mold. sud), rátoș și rátuș (nord) n., pl. e (rut. rátuš, rátuša, han; pol. ratusz, rus. rátuša, primărie, d. germ. rathaus, primărie. Cp. cu conteș). Han mare la drum (nu în sat orĭ în oraș): rateșu luĭ Conachi (Covurluĭ). Fig. Iron. Hardughie, casă mare și nu prea frumoasă.

rómăniță (Mold. sud) și -íță (nord) f., pl. e (rut. rumánecĭ și rumĕánok, rus. romén, romáška, pol. rumaniec, rumian, d. germ. römische kamille, id. V. róman). Mușățel. – În Trans. Olt. romoniță.

líotă f., pl. e (bg. rut. lihotá, viclenie, prefăcătorie, pol. lichota, nevoĭe, nevoĭaș, d. vsl. lihŭ, de prisos [Bern. 1, 718]. Cp. cu piotă). Vest. Mold. sud. Iron. Mulțime, gloată, ceată, potaĭe, pojijie: o liotă de Arabĭ (ChN. 1, 242), de Jidanĭ, de copiĭ. – Și leáotă și leáhotă (ea dift.).

POL¹ ~i m. 1) geogr. Fiecare dintre cele două puncte situate la capetele (de nord și de sud) ale axei de rotație a Pământului. 2) Regiune situată în jurul acestor puncte. ~ul nord. ~ul sud. ◊ ~ ceresc fiecare dintre punctele de intersecție a axei Pământului cu sfera cerească. 3) Fiecare dintre capetele opuse ale unui magnet. 4) mat. Fiecare dintre cele două puncte de intersecție a unei sfere cu diametrul ei. 5) fiz. Fiecare dintre extremitațile unui circuit electric, una cu sarcină pozitivă, iar cealaltă cu sarcină negativă. 6) fig. Parte extremă, opusă a ceva. ~ii unei discuții. /<fr. pôle, lat. polus

1) gorgán n., pl. e (turc. kurgan, „cetățuĭe”, cum. tăt. „movilă”, de unde și rus. kurgán, rut. pol. kurhan, movilă, ung. korhány, pămînt vegetal. V. corhană). Munt. (La N. Dens. 600, și’n Mold. sud). Mare movilă de pămînt (înaltă de 20-30 de metri) rîdicată de barbarĭ ca monument pentru șefiĭ lor morțĭ. (În România se văd și azĭ multe gorgane). V. popină.

1) gáră f., pl. gărĭ (pol. gwar, gwara, murmur, tumult, gwara, vorbă, discurs, vsl. govorŭ, tumult). Est. Vechĭ. Clevetire, calomnie. Azĭ. Mold. sud. Mulțime gălăgioasă.

*religiúne f. (lat. relígio, -ónis, scrupul, conștiință; religiune, d. re- și légere, a aduna, a alege, a citi. V. a- și cu-leg). Respect față de Dumnezeŭ, credință în Dumnezeŭ: religiunea e sentimentu dependențeĭ omuluĭ de Dumnezeŭ. Doctrină religioasă, felu de a te închina: religiunea creștinească. – Ob. relígie (rus. pol. religia). – Principalele religiunĭ sînt: budizmu (500.000.000 de oamenĭ în India și China), catolicizmu (300.000.000 în Eŭropa și America de Sud, Centrală și Mexic), fetișizmu (250.000.000 la sălbaticĭ), ortodoxizmu (150.000.000, la Rușĭ, Bulgarĭ, Sîrbĭ, Românĭ, Grecĭ și alțiĭ), brahmanizmu (140.000.000, în India și China), protestantizmu (120.000.000, în nord-vestu Eŭropeĭ și America de Nord), islamizmu (120.000.000, în Turcia, vestu Asiiĭ și nordu Africiĭ) și judaizmu (12.000.000 în anu 1910, răspîndițĭ pin toată lumea).

heltúgă și -ĭúgă f., pl. ĭ (pol. dial. beltuga, amestecătură turbure, ca hîltîcîĭ din bîltîcîĭ. Bern. 1, 118). Est. Iron. Zoarcă, zemurcă, zeamă lungă (udătură) proastă. – Și hăltugă (Mold. sud, Munt. est), hultucă (Bz.), hîltugă (Suc.) și -ĭugă (Mold. Rev. I. Crg. 2, 218 și 3, 286). V. chichion, cĭorbă, tăvăragă, torocală.

NEGRU VODĂ 1. Podișul ~, regiune de podiș în Dobrogea de Sud, parte componentă a Pod. Cobadin, dezvoltată pe calcare sarmațiene. Alt. max.: 200 m. Regiune endoreică tipică (scurgere subterană). Numeroase doline, peșteri și polii (N.V. și Amzacea-Mereni). Climă temperat-continentală. Vegetație de stepă. 2. Oraș în jud. Constanța, situat în podișul cu același nume; 5.526 loc. (2000). Punct de vamă (rutier și feroviar) la granița cu Bulgaria. Fabrică de nutrețuri combinate; produse alim. Ferme de creștere a bovinelor și porcinelor. Întemeiat în 1715 va așezare rurală cu numele Cara Omer, în timpul dominației otomane asupra Dobrogei. În 1926 i s-a atribuit denumirea actuală, iar la 18 apr. 1989 a fost declarat oraș.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

smólniță f., pl. e (sîrb. smolnica, smonica, pămînt argilos, d. smola, smoală; pol. smolnica, cutie de ținut smoală). Olt. Pămînt humos care se usucă și crapă după retragerea apelor (rev. I. Crg. 8, 187). – În Mold. sud zmólniță, pămînt negru clisos (rev. I. Crg., 8, 155). Și șmólniță (Mold.).

lóĭtră f., pl. e (cr. lojtra, sîrb. lotra, bg. ritla, rut. luĭtra, pol. letra, ung. lojtorja, létra, d. germ. leiter, în Carintia loĭtr, scară, loĭtră). Vechĭ. Scară de suit pe zid (în Let. e, 473, lontră). Azĭ. Sud. Draghină, fiecare din cele doŭă laturĭ ale căruțeĭ (formată din doĭ carîmbĭ unițĭ pin stinghiĭ). – În vest loítră (Iov. 208). V. scoarță, leasă.

șoprón (Munt. Mold. sud) n., pl. oane și șopru (Munt. Olt. Trans. Maram.) n., pl. urĭ și șoapre (germ. schoppen, schuppen, fr. échoppe, engl. shop; ceh. šopa, pol. szopa, sîrb. šupa. V. șop). Adăpost de scîndurĭ (șură) de ținut lemne, butoaĭe, trăsurĭ și alte lucrurĭ de ale gospodăriiĭ. – În Dor. șopru e un acoperemînt de stuf pus direct pe pămînt. – Și șoprán, pl. e (Hațeg). V. grajd, hambar, hangar, remiză, gașcă, baracă, hîj, saraĭ.

bulgarizare s. f. (pol.) Aducerea unei țări către distrugerea totală, precum, în 199697, Bulgaria ◊ „Bulgarizarea spre care ne îndreptăm în galop își are originile, și la noi și în sudul Dunării, în indecizia guvernanților de a tăia în carne vie.” R.lit. 7/97 p. 2 (din Bulgaria + -izare)

púșcă f., vechĭ pușic (Nec. 2, 389), pl. puștĭ și (sud) pușcĭ (vsl. pušĭka, pușcă, d. vgerm. puhsa, buhsa, ngerm. büchse, toc, cutie, pușcă, durdă, care vine d. lat. *buxta; bg. sîrb. ceh. puška, pușcă; pol. puszka, pușcă, rus. puška, tun; ung. puska, pușcă. V. bucșă, busolă, pușculiță și pușcocĭ). Vechĭ. Mold. Tun. Azĭ. Armă de foc portativă compusă dintr’o țeavă lungă de vre-un metru fixată pe un condac orĭ pat (V. cocoș, percusor, pedică; archebuză, durdă, flintă, muschetă, pistol, revolver, sineață, șișanea). Împușcătură, pocnitură de pușcă: s’a auzit o pușcă. Fig. Soldat armat cu pușcă: a scoate la luptă atîtea miĭ de puștĭ. Pușcă de apă (vechĭ), tulumbă. Adv. Fam. Gol pușcă, gol pistol, gol ca țeava puștiĭ, absolut nud. A te duce pușcă, a te duce glonț, direct și răpede.

țeávă f., pl. țevĭ (vsl. cĭevĭ, țeavă, bg. ceva, pol. cewie). Munt. Tub (de pușcă, de tun, de pompă, de dus apa supt pămînt, de întrebuințat ca mosor la țesut ș. a.). – În Mold. sud țavă, pl. țăvĭ; în nord țévie.

ECUATOR s. n. Cercul mare după care suprafața unei sfere este intersectată de planul care trece prin centrul sferei și este perpendicular pe axa polilor ei. ♦ (Geogr.) Cerc imaginar (determinat de un plan situat la egală depărtare de cei doi poli ai pămîntului și perpendicular pe axa lor) reprezentînd cel mai mare cerc paralel și împărțind pămîntul în două emisfere. ♦ Zonă care se întinde pînă la cîteva grade latitudine nord și sud de acest cerc; zonă ecuatorială. La ecuator plouă în fiecare zi. ♦ (Astron.; în expr.) Ecuator ceresc = cercul mare al sferei cerești, perpendicular pe linia polilor pămîntului și în al cărui plan se găsește ecuatorul pămîntesc. – Pronunțat: -cu-a-.

gheáță f., pl. (vechĭ) ghețĭ (lat. glacia și glacies, it. ghiaccia și ghiaccio, fr. glace). Apă solidificată de frig. Patinaj: mergem la gheață. Fig. Răceală, indiferență: o gheață era între eĭ. A rupe gheața, a relua prietenia. De gheață, 1) indiferent, rece, 2) uĭmit, împetrit: a rămînea de gheață. Banĭ gheață, banĭ gata, numerarĭ. O plantă erbacee originară din sudu Africiĭ cu frunze cărnoase undulate și acoperite de papile albe transparente de aspectu unor bobițe de gheață (mesembryánthemum crystállinum). Pl. n. Ghețurĭ, gheața unuĭ rîŭ, munte, pol: topirea ghețurilor.

mocirlă Explicațiile de pînă acum : DU pornește de la un pol. moczyla, îără să clarifice nici formația din limba polonă, nici transformarea suferită în romînește ; după TDRG, cuvîntul provine din sl. *močirlo, derivat de la mokrŭ „umed” ; cf. slov. močilo. Dar acest din urmă cuvînt este format cu sufixul -dlo, iar un sufix -rlo nu există în slavă. După CADE, mocirlă este un derivat regresiv de la mocirlos, iar acesta ar proveni din bg. мочорлив cu schimbarea sufixului (cf. totuși guraliv < bg. говорлив, + мълчалив, BL, 111 (1935), p. 187, costeliv < bg. костелив) ; DLRM compară, bg. мочур, мочурлак, ceea ce e destul de departe ca formă. Totuși Tiktin văzuse mai înainte soluția justă : pol. moczydlo, și această soluție este adoptată de Scriban, care trimite și la ucr. мочило (de adăugat că există și în cehă močidlo „balta în care se topește cînepa”). Există totuși unele dificultăți, căci nici una dintre formele slave citate nu se potrivește exact. Pușcariu, DR, III (1923), p. 832, amintește că pol. powidło a devenit în Moldova povirlă, totuși respinge, pentru considerente de răspîndire, ideea că mocirlă ar veni din polonă și presupune că originalul aparține unei limbi slave de sud și a intrat în romînește încă în vremea cînd slava de sud păstra sufixul sub forma -dlo. Dar cînd a fost acesta ? Avem numeroase cuvinte formate cu acest sufix, dar nici unul din cele vechi nu pornește de la o formă în -dlo (vezi cerneală, nicovală, pravilă, stavilă etc.; vezi și dîrlogi). Mihăilă, care pornește de la bg. мочур, мочурлак, crede că în romînește a intervenit influența sufixului -irlă ; dar unde avem un astfel de sufix ? Cred că avem aici sufixul -ilo (sub forma slavă de sud), iar r este de origine expresivă (vezi SCL, X (1959), p. 209).

curcubéŭ n., pl. eĭe (din cocobelcĭ și cobelcĭ, „melc, culbec” și „un fel de peptănătură femeĭască în formă de coarne”, din care s’aŭ dezvoltat var. culcubăŭ, cuculbăŭ (Trans.), cucurbăŭ, cocîrbăŭ și curcubăŭ [nord], înț. pmt. e „rătund, răsucit, curb”. D. rom. vine rut. korkobéč, a. î., kulĭbáka, pol. kulbaka, șa, care e un lucru curb, rus. kulebĕáka, un fel de mîncare de pește umplut saŭ învălătucit, litv. kulbonkas, cerbice, lemnu curb al juguluĭ. Bern. 1, 641. V. culbec. Munt. Mold. sud. Un meteor în formă de arc cu cele șapte colorĭ care rezultă din refracțiunea și reflexiunea razelor solare pe nourĭ. S. m. Numele uneĭ florĭ numite și barba împăratuluĭ și (Trans.) neghină de grădină. Acest meteor, cel maĭ frumos fenomen al luminiĭ, anunță pur și simplu că soarele, fiind la orizont la o înălțime potrivită, îșĭ aruncă razele pe un nour opus care se risipește în ploaĭe. Decĭ, cînd te uițĭ la curcubeŭ, eștĭ cu spatele la soare și eștĭ între el și nour. Colorile curcubeuluĭ sînt: violet, sineliŭ, albastru, verde, galben, portocaliu și roș. – În biblie, curcubeu e semnu împăcăriĭ dat de Dumnezeŭ luĭ Noe după diluviŭ. Vechiĭ Grecĭ ziceaŭ că e cingătoarea Iridiĭ, anunțătoarea zeilor.

ghimbér și -ír m. ca plantă și n. ca substanță (sîrb. gjumbir, ung. gyömbér, rus. inbirĭ, pol. imbir, germ. ingber, ingwer, fr. gingembre, it. zénzero, zenzévero, zenzóvero, sp. pg. gengibre, ar. zingebil, turc. zinğefil, zenğefil, ngr. tzintzevron, vgr. ziggiberis, lat. zingiber, zinziber). O plantă erbacee originară din sudu Asiiĭ și cultivată azĭ în Mexic și maĭ ales în Jamaĭca (zingiber officinále saŭ amómum zingiber). Rădăcina eĭ e aromatică și e bună contra durerilor de dințĭ, contra dispepsiiĭ atonice și p. cataplazme revulsive. – Se zicea și imbír^[1] (după rus. și pol.). V. zurumbat.

hîrléț n., pl. e (vsl. rylĭcĭ, a. î., d. rylo, rît, ryti, a rîma, a săpa; rus. ryléc, pol. rylec, a. î.). Est. Lopată de fer de săpat pămîntu împingînd cu talpa pe ĭa (numită și hîrlez în Cov., de unde poate și numele satuluĭ Virlez, și cazma în sud și’n nord). Munt. est săpăligă. V. arșăŭ.

cotonóg, -oágă adj. (rudă cu pol. kuternoga, șchĭop, olog. d. noga, picĭor. Cp. și cu vsl. konsŭ, kusŭ, cu coada retezată, konsŭ, bucată. V. chitonog, cotorog, cĭontonog, șofîrnog, nojiță, potnojă, conț, cîș). Cĭung orĭ olog (indiferent). N. pl. Sud. Chitonoage, picĭoroange. Iron. Cotoroage, cĭoante (picĭoare).

poĭádă f., pl. ĭade, și poĭáde, pl. ĭezĭ (rus. póĭezd, convoĭ, caravană; pol. pojazd, vechicul, călătorie, cale. V. podgheaz, puĭezésc), Mold. Vechĭ. Năvălire de jăfuitorĭ: aŭ maĭ fost și alte poĭade de Tătarĭ (Cant. Hr. 475, 28). Azĭ. Gloată (de flămînzĭ ș. a.). Și poĭédie (est), puĭédie (est, sud) și poĭéde (nord), gloată. V. spuză, urdíe.

șum n., pl. urĭ (rut. šum, pol. szum, spumă, szumówka, al doilea rachiŭ, șum, d. vgerm. skûm, azĭ schaum, spumă). Nord. Rachiŭ tare care vine după posleț și care nu se bea curat (numit și fuză și arămoĭ în Mold. sud). V. picuș.

jivínă f., pl. e și ĭ (bg. sîrb. živina, animal orĭ pasăre domestică; ceh. živina, aliment, pol. žyvina, vietate, d. vsl. živŭ, viŭ, životŭ, vĭață, animal, feară, životinu, animal, d. žiti-živon, a paște, a trăi. V. jitar, juvelnic). Animal, monstruos orĭ rar, maĭ ales reptil saŭ insect (jiganie, dihanie). – În Mold. sud și juvínă: lăcustă orĭ altă juvină (VR. 1911, 11, 244), în Ban. joávină.

*crétă f., pl. e (lat. creta, adică „din insula Creta”, de unde și mgerm. kride, ngerm. kreide, pol. kreda, kryda, și de aci rut. kréĭda, kriĭda). Carbonat de calciŭ saŭ calcită pămîntoasă (CO₃ Ca), formată din animalcule foraminifere supt aspectu uneĭ substanțe albe dure, care se întrebuințează la scris pe tabla neagră în școale. – În est (d. rut.) cridă, în sud (rar azĭ) tibișir.

*cóntuș n., pl. e (pol. kontusz, kuntusz, rut. kóntuš, kúntuš, ung. köntös, kantus, turc. bg. kontóš, poate d. vgr. [d. pers.] kándys, un fel de manta persică. V. cotoșman). Vechĭ. Un fel de manta boĭerească blănită. Azĭ. Mold. Un fel de manta pe care o poartă țăraniĭ bogațĭ. – În Mold. sud și cónteș (pînă pin sec. 19), un fel de malotea femeĭască purtată pe umerĭ și care avea niște mînicĭ lungĭ neîntrebuințate. – Și cóntoș, cóntăș (ca ratuș, -eș, -oș și ĭuruș, -eș). V. contoman, dulamă și cortel).

ispáșă f., pl. e și ășĭ (d. ispăși; pol. ispasz. V. ispas). Prețuirea saŭ constatarea pagubeĭ făcute de vite în semănăturĭ saŭ a ĭerbiĭ păscute pe islazu altuĭa saŭ a jafuluĭ și devastărilor: să facĭ ispașă (Sadov. VR. 1911, 3, 332). Banĭ p. a compensa această pagubă: să vezĭ ce ispașă are să plătească (tot acolo, tot pag. 332). – Și ispáșie (Mold. sud): vine prefectu să facă ispașie stricăcĭunilor (Sp. Popescu, VR. 1909, 8, 175).

colț (-ți), s. m. – 1. Dinte, canin. – 2. Canin de mistreț sau de elefant. – 3. În general, vîrf, proeminență a unui obiect. – 4. Zimț de ferăstrău. – 5. Fiecare din vîrfurile ascuțite ale greblei. – 7. Extremități ale tăișului securii. – 8. Știft, bolț, bulon. – 9. Cui, țintă care împiedică alunecarea pe gheață. – 10. Cîrlig, scoabă. – 11. Vîrf, țanc, stîncă ascuțită. – 12. Crestătură, semn. – 13. Zuluf, cîrlionț. – 14. Mugure, vlăstar. – 15. Germen, embrion. – 16. Boboc, mugure. – 17. Loc format de două străzi care se întîlnesc, unghi. – 18. La pîine, capăt, extremitate. – 19. Intersecție, răscruce. – 20. Extremitățile laterale ale gurii (unde se întîlnesc buzele). Sl. kolĭcĭ, de la klati, koljǫ „a înțepa” (Cihac, II, 70; Conev 50; DAR); cf. bg. kolec „țăruș”, sb. kolac „țăruș”, rut. kolecĭ „germen”, pol. kolec „ghimpe”. – Der. colțui, s. m. pl. (broderie în formă de triunghi, la cămașă); colțișor, s. n. (ungher; ornament triunghiular; buclă, cîrlionț; plantă, Dentaria bulbifera); colțoi, s. m. (colțui); colțăriș, s. n. (stîncărie); colțos (var. colțat), adj. (cu dinții canini mari; trufaș, înfumurat, mîndru; certăreț, scandalagiu); colțuros, adj. (stîncos; aspru; colțat, ascuțit); colțurat, adj. (colțuros, rar); colță, s. f. (Trans. de Sud, agrafă de păr), cu toată incertitudinea DAR care nu crede că este vorba de un der. de la colț, datorită lipsei diftongării; colțan, s. m. (persoană sau animal cu dinții canini mari; libarcă; gîndac; castană de apă, Trapa natans; vîrf, țanc); colțan, s. m. (gogoașă de stejar); colțar, s. m. (bîrnă ce formează unghi sau colț exterior; dinte canin; Trapa natans; colț de stradă; poliță, masă ori canapea așezate în colțul camerei; zgardă cu ghimpi, pentru cîinii de pază; darac, dărăcitor; bocanc cu ținte pentru alpiniști); colțar, s. n. (echer; culegător, culegar; piesă a războiului de țesut; gogoașă de stejar); cloțan, s. m. (stîncă; țanc), metateză a lui colțan; încolți, vb. (a înfige dinții, a mușca; a hăitui; a germina; a înmuguri).

fasólă f., pl. e (rut. fasólĕa, rus. fasóli, it. fagiolo, -uolo, fasolă, lat. faséolus și phaséolus, dim. d. phasélus, un fel de fasole și „corăbioară lungăreață”, d. vgr. pháselos și phaséolos, id.). O legumă agățătoare din neamu bobuluĭ, originară din America de Sud (phaséolus vulgaris, multiflórus orĭ coccineus). Fig. Iron. A-țĭ arăta fasolele, a-țĭ arăta dințiĭ, a rîde (cînd nu trebuĭe). Fasole, f. col. fără pl. (ca mazăre, linte): a pune fasolea la fert. Fasole oloagă, un fel de fasole mică, fr. flageolet (phaséolus nanus). – În Olt. fasúle, f., și făsúĭ m., pl. tot așa (sîrb. fasulj, ung. fuszuly), în nord faŭzóle, f. fără pl. (pol. fazol).

darabánă f., pl. e (turc. daraban, bătaĭe de tobă; rut. pol. taraban, tobă). Est. Scurt cilindru de metal acoperit de amîndoŭă părțile c’o pele foarte întinsă în care se bate cu doŭă bețe ca să răsune (tobă mică) și care se întrebuința în armată ca să dea cadența mersuluĭ (și azĭ încă pin sunetu eĭ se cheamă cumpărătoriĭ la mezat). Fig. A bate darabana, a bate toba, a divulga la toată lumea. – Și bar- ĭar în sud tar-. V. buhaĭ n., și timpană.

haiducească (haiducesc) 1. Baladă (IV) h., cântec epic popular care reflectă lupta poporului împotriva asupritorilor externi și interni; haiducul „vrea să restabilească cumpăna dreptății” (Al. Russo), el ajută pe cei asupriți, de aceea poporul i-a conferit cele mai înalte calități, adesea hiperbolizate. Producție poetic-muzicală de largă respirație epică, de mari dimensiuni, ale cărei mijloace de expresie au fost grefate pe vechiul fond al baladelor eroice-vitejești, B.h. se grupează tematic în două categorii: b.h. antiotomane și antitătărești (ciclul Novacilor, Badiu, Tănizlav, Tătarii și robii, Doicin Bolnavul, Marcu Viteazu, Stanislav) și b.h. împotriva asupritorilor interni (Pintea Viteazul, Corbea, Toma Alimoș, Miu, Gheorghilaș, Radu Anghel, Ion ăl Mare, Botea, Codreanu, Iancu Jianu, Pantelimon, Bujor, Stoian etc.). Recitativul* epic este stilul propriu b.h., iar în unele zone, textul poetic se așterne pe melodii de cântec (I, 1) liric. B.h. au avut o perioadă de înflorire în sec. 17-19. Unele teme ale b.h. se întâlnesc și în folc. popoarelor sud-dunărene. 2. Dans h., dans pop. românesc care a luat naștere în mediul haiducesc. Primele notații de d.h. le deținem din sec. 16 (o melodie în colecția lui Jan de Lublin, două melodii în colecția de la Dresda), iar din sec. următor sunt consemnate trei variante ale melodiei din colecția Jan de Lublin, intitulate: Dansul al IV-lea în 6; Dansul lui Lazăr Apor și Dansul Coloman (în Codex Caioni). Melodiile Haiducky (pol.) sunt variante ale cunoscutului dans Banul Mărăcine*. Sulzer clasifică dansurile românești în: d.h., dansuri mocănești și dansuri cătănești, iar Densușianu subliniază apropierea dintre folc. haiducesc și cel păstoresc. D.h. se caracterizează prin complexitatea coregrafică (pași și figuri de virtuozitate), utilizarea unei recuzite speciale, spectaculoase (Ghircoiașiu). În repertoriul actual se mai păstrează unele dansuri bărbătești numite Haiduceasca, fără vreo asemănare melodică sau coreografică cu d.h.

maĭdán n., pl. e și urĭ (turc. maĭdan și meĭdan, cîmp întins, pĭață, răgaz, d. ar. meĭd, mișcare; ngr. meĭntáni, pron. meĭdáni; bg. meĭdan, rut. pol. majdan). Munt. Vechĭ. Cîmp de luptă. Fig. Răgaz, răstimp. Azĭ. Pĭață (rar și „tîrg”). Bătătura caseĭ la țară. A ĭeși la maĭdan, a ĭeși la iveală, a se expune. A scoate la maĭdan, a scoate la iveală, a expune (V. vileag). A ajunge la maĭdan, a ajunge la liman, la loc bun, la capăt. – În Mold. (vechĭ) meĭdan și medan; (azĭ) în nord meĭdean și medean (pl. eanurĭ și -ene), pĭață, tîrg; în sud numaĭ medean (pl. eanurĭ și ene), pĭață (fără tîrg). Vechĭ a avea medean și meĭdean, a avea loc saŭ timp potrivit de acțiune.

NORD s. n. sg. Punctul cardinal opus sudului, care se află în direcția stelei polare; p. ext. parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre acest punct cardinal; ținut nordic; miazănoapte (I 2), (învechit și regional) crivăț, (învechit) septentrion, septentrie, miezul nopții. 10 gradi de lățime spre nord. amfilohie, g. f. 133^v/3, cf. i. golescu, c. Avem deplină știință că armia de nord (miazinoapte)... de cîteva zile s-au prelungit să mai steie în stare de război. ar (1832), 102/21. Cu cît țările se află mai aproape de nord (criveț), cu atîta sînt mai friguroase. cr (1833), 19-746. În trecuta noapte am avut omăt, a căruia îmbielșugare s-au împiedecat de un puternic vînt de nord (miazănoapte). ar (1834), 98¹/5. Miazănoapte este punctul drept dintre apus și r[ăsărit] în contra mezizilei (nord, septentrion). genilie, g. 67/4. Răsăritul se mai numește și est sau orient; apusul, vest sau occident; miazănoaptea nord sau septentrie. id. p. 1/20. Din poziția pămîntului cătră soare și din zilnica lui mișcare împrejurul seu răsar puncturile cardinale: nordul, sudul, ostul și vestul. elem. g. 14/3. Nordul sau miazănoapte. eg 4/1. Est, vest, nord și sud. gs 23^v/15. Nord sau septantrion. romano, b. i, 38/10, cf. stamati, d. Meazănoapte... sau nord. laurian, m. rv, 201/28. Despre nord, te sui pe o scăriță... și intri într-o săliță. negruzzi, s. i, 311. Medita la extremitatea de nord a orașului pe fiul unui bimbașa. f (1903), 157. Am coborît în gară, pe peron, Să schimb cu iarna cîteva cuvinte... Venea din nord. minulescu, v. 124, cf. 139. Umblu cu busola în buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. sebastian, t. 32. Becațina... este o pasăre călătoare. O pasăre din nordul Europei. stoica, vin. 126. Pe viitor, cultura bumbacului va fi extinsă mai la nord. scînteia, 1952, nr. 2 394. În partea de nord se scurge domol Someșul. ib. 1953, nr. 2 777. In Dobrogea de nord se pot deosebi patru zone care au caracteristici morfologice aparte. oncescu, g. 36, Perioada de vegetație pentru aceste plante este mai scurtă în nord decît în sud. agrotehnica, i, 77. Deasupra Bărăganului, primăvara a tăbărît asupra iernii, respingînd-o către nord. galan, b. ii, 71. Bătea briza dimineții de la nord. tudoran, p. 68. Nord geografic, ltr². Spre nord e un sat pustiu. t. popovici, se. 302. Unde să fie nordul? Se întrebase după un timp. barbu, ș. n. 139. *Nord magnetic = direcție spre care se îndreaptă capătul nord al unui ac magnetic care se poate roti liber (cînd nu se găsește lîngă un corp feromagnetic). cf. ltr². ◊ (Adjectival) Polul nord. ♦ P. ext. Lumea, popoarele din țările sau din ținuturile situate în (sau spre) acest punct cardinal. Întîmpinarea acestor doi poeți ai nordului... au adaos mult la strălucirea... țeremoniei. ar (1829), 631/24. Carol al XII, regele svezilor, adusese spaimă în tot nordul Europei. negruzzi, s. i, 177. A aruncat ochii pe geniala acvilă a nordului: pe Shakespeare. eminescu, s. p. 58. – Din germ. Nord, it. nord, fr. nord.

AMERICA, continent în emisfera vestică, cuprinsă între Oc. Atlantic, Oc. Pacific și Oc. Înghețat; 42,2 mil. km²; c. 727 mil. loc. (1990); se încadrează între 83°40′ lat. N (Capul Morris Jesup din Groelanda) și 55°59′ lat. S (Capul Horn); c. 18 mii km lungime. A. este compusă din două vaste mase continentale, A. de Nord și A. de Sud, unite prin A. Centrală istmică și insulară și separate prin can. Panamá. Resurse naturale. Bogate zăcăminte de petrol și gaze naturale (C. Mississippi, C. Golfului Mexic, California, Venezuela, Columbia, Argentina), cărbuni superiori (Canada Centrală, M-ții Apalași), min. de fier (bazinul Marilor Lacuri, Pen. Labrador, Pod. Braziliei, Chile și Cuba), mangan (Brazilia, Cuba), minereuri neferoase (M-ții Stîncoși), bauxită (Guyana), cositor (Bolivia), aur (Alaska), salpetru (Chile). Clima. Datorită marii extensiuni latitudinale, pe terit. A. apar toate tipurile și subtipurile climatice. Astfel, estremitățile de N și de S (Canada, Ins. Țara de Foc și Arh. Falkland/Malvine) se situează în zona de climă arctică și subarctică, respectiv, antarctică și subantarctică. Temperaturile sînt scăzute (media lunii celei mai calde nu depășește 10 °C)iar precipitațiile sînt reduse la zăpezi. Zona de climă temperată ocupă cea mai mare parte din A. de Nord, iar în A. de Sud Patagonia septentrională și Pampa argentiniană. Temperaturile medii sînt ridicate vara (18-24 °C) și mai coborîte iarna (-3 și -6 °C), iar precipitațiile sînt variabile. Zona de climă tropicală și cea subtropicală este prezentă în partea meridională a A. de N, în N A. Centrale, în Pod. Braziliei, în Pod. Gran Chaco și în N Pampei argentiene. Temperaturile medii sînt ridicate (26-28 °C vara și 10-15 °C iarna), însă precipitațiile scad de la E (c. 1.000 mm) la V (c. 400 mm). Relieful înalt, dispus pe direcția meridianelor, permite pătrunderea maselor de aer arctic sau antarctic, care uneori aduc în unele dintre aceste regiuni (Florida, Pampa) geruri accentuate și precipitații sub formă de zăpadă. Zona de climă subecuatorială este proprie părții meridionale a A. Centrale, C. Orinocului și celei mai mari părți a Pod. Guayanelor și Braziliei. Ea se caracterizează prin existența a două anotimpuri: unul ploios (vara) și unul uscat (iarna), cu temperaturi anuale mari (22 și 24 °C), amplitudinile medii mici și precipitații abundente (peste 1000 mm). Zona de climă ecuatorială ocupă C. Amazonului și porțiuni din Pod. Guyanelor și Braziliei, unde temperaturile medii anuale au valori ridicate (22 și 25 °C), amplitudinile anuale sînt reduse, iar precipitațiile sînt foarte abundente (peste 2000 mm), se produc zilnic și au două maxime echinocțiale. Vestul cordilier și andin prezintă în funcție de latitudine, altitudine și de poziția pantelor, o serie de reg. climatice din ce în ce mai reci, de la Ecuator către poli și de la nivelul mării către vîrfurile munților. Pe podișurile interioare montane, clima este de nuanță continentală, iar în reg. montane înalte și în cele de latitudini mari clima este rece, existînd și o glaciație actuală. Hidrografia. Continentul american se caracterizează prin prezența celui mai bogat fl. în apă de pe pămînt (Amazon), precum și a a altor fl. mari: Mississippi, Mackenzie, Yukon, Saskatchewan, Sf. Laurențiu, Colorado, Rio Grande del Norte (în America de Nord), Magdalena, Orinoco, São Francisco, Paraná (America de Sud). În A. se află cel mai mare complex lacustru de pe Pămînt (Marile Lacuri) și lacul de la alt. cea mai ridicată de pe glob (Titicaca), alături de care apar numeroase alte lacuri: Winnipeg, Athabaska, Sclavilor, Urșilor (în America de Nord), Poopó, Toro, San Martin (în America de Sud).

CHILE [cíle], stat în America de Sud, de-a lungul coastei Oc. Pacific; 756,9 mii km²; 12,96 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Santiago. Orașe pr.: Vina del Mar, Conceptión, Valparaiso, Talcahuano, Antofagasta. Populație urbană: 83%. Este împărțit în 12 regiuni și o regiune metropolitană. Țărmul Pacific (4.300 km în lungime) este dantelat și înalt, iar în S formează fiorduri însoțite de numeroase insule. Relief muntos (Anzii chilieni), cu alt. ce depășesc frecvent 6.000 m, care închide o depresiune, numită Valle Central, în S – cea mai productivă și populată zonă a țării. În N se află deșertul Atacama. Climă deșertică în N (Arica este polul mondial al aridității), subtropicală în partea centrală și temperat-oceanică, în S. Expl. de petrol, gaze naturale, cărbuni (2,1 mil. t, 1988), min. de fier (7,9 mil. t, 1988), salpetru, sare (865 mii t, 1987), guano (5,7 mil. t, 1987, locul 1 pe glob), aur (17.035 kg, 1987), argint, cupru (1,47 mii t, locul 2 pe glob), plumb, zinc, molibden (10.739 t, 1987) ș.a. Ind. țării produce energie electrică (16,9 miliarde kWh, 1988), oțel, fontă, cupru blister (837 mii t, 1988), cupru rafinat (853,2 mii t, 1988), nave, anvelope (1,34 mil. buc., 1988), celuloză și hîrtie, ciment, mașini agricole, țesături de lînă și bumbac, produse alim. (zahăr, produse din carne, lactate) ș.a. Se cultivă numai 5,8% din supr. țării cu grîu (1,8 mil. t, 1989), porumb, cartofi, sfeclă de zahăr (2,8 mil. t, 1989), orez, rapiță, plante furajere. Pomicultura și viticultura se practică mai ales în centrul țării. Creșterea animalelor: bovine (3,5 mil. capete, 1989), ovine (6,6 mil. capete, 1989), porcine, caprine, lame și alpaca. C. f.: 10,8 mii km. Căi rutiere: 79,2 mii km. Flotă comercială: 912,7 mii t (1988). Pescuit: 5,2 mil. t (1988). Moneda: 1 peso = 100 escudos. Exportă cupru (c. 40%), minereuri, produse agricole și alim., lemn și produse din lemn, celuloză și hîrtie, produse chim. ș.a. și importă produse chimice, petrol brut, echipament electric, autovehicule, produse textile, siderurgice, petroliere, echipament electronic ș.a. – Istoric. Locuit din cele mai vechi timpuri de triburi amerindiene (araucani, alcalufi ș.a.), terit. C., descoperit în 1520 de Magellan, a fost cucerit începînd cu sec. 16 de către conchistadorii spanioli. În cursul Războiului pentru Independența Coloniilor Spaniole din America (1810-1826). C. și-a dobîndit independența (12 febr. 1818). În a doua jumătate a sec. 19 s-a intensificat pătrunderea în C. a capitalului străin, în primul rînd a celui englez. În urma războiului din 1879-1884 împotriva statelor Perú și Bolivia, C. a dobîndit întinse terit. bogate în salpetru. După cel de-al doilea război mondial viața politică a C. se caracterizează prin polarizarea forțelor de stînga concretizată în crearea, în 1956, a Frontului de Acțiune Populară (transformat în 1969 în Unitatea Poporului). În 1956 a fost creat Frontul Unității Populare. După alegerile din 1970, Unitatea Populară a format guvernul, condus de de S. Allende Gossens, lider al Partidului Socialist din C. În urma loviturii de stat militare din 11 sept. 1973, S. Allende moare, parlamentul dizolvat, partidele politice și sindicatele sînt interzise și se instituie un regim de dictatură militară în frunte cu generalul Augusto Pinochet. La plebiscitul din 5 oct. 1988, acesta suferă o mare înfrîngere, ceea ce a dus la restaurarea democrației o dată cu alegerile generale din dec. 1989. Puterea executivă este exercitată de președinte, care este și șeful guvernului, iar cea legislativă de Congresul Național.

ARMATĂ, armate, s. f. 1. Totalitatea forțelor armate ale unui stat; oaste. Scut al intereselor poporului și al Republicii Populare Romîne, școală a poporului – astfel concepem noi misiunea armatei în Republica Populară Romînă. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 144. Armata noastră populară este continuatoarea celor mai bune tradiții militare ale poporului romîn, care s-au format de-a lungul veacurilor în lupta sa pentru libertate și independență. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2159. Oamenii muncii din toate țările consideră armata sovietică ca armată eliberatoare, care apără pacea, securitatea și libertatea popoarelor împotriva imperialismului american, ațîțătar la un nou război. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Toate armatele țărilor capitaliste sînt unelte de consolidare a dominației capitalului. Ele au fost și sînt folosite pentru reprimarea oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2590. Armata roșie = nume purtat de armata Statului sovietic de la înființare pînă în 1943. Stalin a condus direct făurirea și organizarea forțelor Armatei roșii și glorioasele ei fapte de arme pe fronturile cele mai hotărîtoare în anii războiului civil. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 22. Armată populară (de eliberare) = armata din unele țări coloniale, care luptă pentru eliberarea poporului de sub jugul imperialismului. Îndată după debarcarea trupelor inamice, puternice unități ale armatei populate de eliberare au întreprins operațiuni de încercuire pe scară largă împotriva acestora SCÎNTEIA, 1953, nr. 2719. ◊ Expr. A face armata = a presta serviciul militar. Stăpînirea pune pe feciorii care fac armată, a urmat el adresîndu-mi-se mie, să împuște pe părinții lor rămași la coarnele plugului. SADOVEANU, N. F. 121. Ia-mă, Gheorghe, și pe mine, Să fac armata cu tine. POP. ♦ Mare unitate militară constituită, mai ales în timp de război, din cîteva corpuri de armată și unități din diferite arme. Armatele glorioase ale Uniunii Sovietice au alungat ocupanții germani fasciști și ne-au dat posibilitatea de a dezvolta cu succes lupta poporului muncitor pentru independență națională și democrație populară GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 260. Mahomed II pornește, în 1462, cu armată mare împotriva Țării Romînești. IST. R.P.R. 103. Misiunea apărării frontului din sud, din regiunea Ruina, Șucița și Șiret, revenea trupelor din armata I romînă și unei armate ruse. IST. R.P.R. 498. General de armată v. general. 2. Fig. Colectivitate (constituind o forță socială) care acționează în vederea unui scop comun; masă. Femeile formează jumătate din populația țării noastre, formează o imensă armată a muncii și sînt chemate să educe pe copiii noștri, generația noastră viitoare, viitorul nostru. STALIN, PROBL. LEN. 481. Armată (industrială) de rezervă = (în orînduirea capitalistă) populația muncitorească rămasă fără lucru din pricina anarhiei modului de producție. Acumularea capitalului, accelerînd înlăturarea muncitorilor de către mașină și creînd bogăție la un pol și mizerie la celălalt, dă naștere și așa-numitei «armate industriale de rezervă», «prisosului relativ» de muncitori sau «suprapopulației capitaliste», care îmbracă forme extrem de variate și dă capitalului posibilitatea să lărgească extraordinar de repede producția. LENIN, O. XXI 50. ♦ Mulțime, șir, cîrd. E o armată întreagă de bătrîni, tineri, femei și copii – muncitori în fabrica unui vestit milionar, pe care l-au îmbogățit, în cîțiva ani, norocul și brațele lor. DEMETRESCU, O. 150.

Iuliu Prenumele Iúliu și Iúlia, frecvente în onomastica noastră contemporană, reproduc pe cale cultă vechile nume gentilice romane Iúlius și Iúlia. Una dintre cele mai vechi și nobile ginți ale Romei antice, descendentă din zeița Venus, Iulia și-ar trage numele de la Iulus, fiul lui Eneas (tradiția acestei descendențe ne-a fost transmisă de Vergiliu, în Eneida; cele două nume sînt într-adevăr înrudite, dar Iulus este o creație pe baza mai vechiului Iulius și nu invers. În explicarea acestui nume celebru, specialiștii pornesc de la forma mai veche Iuilius, care ar avea la bază un cuvînt neatestat *iouilios, înrudit cu oscul iuvilam și derivat din lat. Iovis, numele divinității supreme. În latina clasică Iovis, de la o formă indo-europeană *dieu, care denumea lumina cerului (în sanscr. dyaúh „cerul luminos”), este înlocuit la nominativ cu forma lupiter, un compus cu elementul secundar pater „tată” (*dieu-pater „Dumnezeu tatăl”, corespunde sanscritului dyaús pitá „cerul tată”); lupiter, identic cu Zeus al grecilor (cuvintele fac parte din aceeași familie), este și numele celei mai mari planete din sistemul solar, a cărei influență este considerată în astrologie ca izvor al fericirii, vechiul Iovis s-a păstrat la noi și în „joi”, în calendarul planetar, ziua dedicată lui Iovis. Foarte frecvente în lumea romană, Iulia și Iulius apar și cu valoare de supranume, iar mai tîrziu ca nume independente. Alături de acestea erau folosite, mai ales în epoca imperială, cognomenele Iuliánus și Iuliána, la origine derivate adjectivale de la Iulius, Iulia. Purtate de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, Iulius, Iulia și Iulianus, Iuliana intră în onomastica creștină, devin calendaristice și se răspîndesc în toată Europa. Dar abia din epoca Renașterii numele devin frecvente și de mare popularitate, datorită mai ales modei numelor latine clasice; cum ginta Iulia și reprezentanții ei (dintre care îi amintim doar pe Cezar și pe fiul său adoptiv Octavian) au jucat un deosebit rol în viața social-politică și culturală a vechii Rome (dinastia iulio-claudiană cuprinde împărații romani de la Augustus pînă la Nero), faima de care se bucură astăzi numele în discuție este pe deplin motivată. Mulți dintre părinții care aleg astăzi pentru copiii lor prenumele luliu, Iulia, Iulian, Iuliana, le apropie pe acestea, în primul rînd, de numele lunii iulie (mai ales dacă copilul este născut în această lună). Și într-adevăr, numele lunii și cele personale sînt strîns înrudite între ele; vechiul termen lat. Quin(c)tilis (de la numeralul cinci, întrucît anul începea atunci cu luna martie) folosit pînă la sfîrșitul epocii republicane, a fost înlocuit, printr-o lege despre care ne vorbește și Suetoniu, cu Iulius, în onoarea lui Caius Iulius Caesar (născut în această lună – el este de fapt cel care a modificat calendarul roman, așa-numitul „calendar iulian” intrînd în vigoare în anul 46 î.e.n., atribuirea numelui acestuia, după moartea sa, lunii a șaptea a fost deci cu totul îndreptățită). Noul nume Iulius, care s-a păstrat în majoritatea limbilor moderne: sp. julio, port. julho, fr. juil (dialectal), engl. july, germ. juli, gr. ioulios (de aici rom. iulie), rus. iuli etc., juillet, în franceza literară, este o combinație între mai vechiul juignet (diminutiv de la iunie) și dialectalul juil, iar it. luglio are la bază o formă latină populară luliu. Numele personale latinești pătrund și în onomastica grecească și de aici, în limbile slave; la ucraineni, forma masc. Uliani este atestată din anul 1484, iar la sîrbi și croați Julijan apare într-un document din 1499. Prin filiera greco-slavă Iulian și Iuliana ajung și la noi, atestările documentare urcînd pînă în sec. 15-16 (Iuliana apare în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare; după 1500 apar și formele Uliana, Uleiana, Uliena, Ulian, iar în Țara Românească, după 1600, Ulianca. De influență latino-catolică este Iulius, mai ales în Transilvania și Moldova (o formă Iula este atestată din sec. 11 – 13 în Transilvania, iar Uliu din anul 1448, în Moldova). Din aceeași familie onomastică fac parte și Ule(a), Uliia, Ulina etc. În documentele Țării Românești apar la 1500 Ulea, iar în 1471 toponimul Uliteasca (sau Ulitești), care presupune existența unui fem. Ulita (atestat și în onomastica bulgară, rusă etc.) care reproduce un derivat latin tîrziu Iulitta, nume calendaristic, purtat de o martiră din perioada împăratului Diocletian. Tot în Transilvania apar și formele Giula, Giulea etc. datorate influenței maghiare, prezența acelorași forme în sud, care stau la baza toponimului Giulești, trebuie pusă însă pe seama influenței limbilor slave din sud (în scr. numele de familie Giulici este atestat din anul 1330). Aceste forme vechi au fost înlocuite încă din secolul trecut cu luliu, lulia, Iulian, Iuliana, pătrunse în onomastica românească, odată cu multe alte nume din istoria romană, pe cale cultă. Dacă vechile nume aveau o circulație și o frecvență redusă, noile forme moderne, susținute de conștiința originii lor latine, sînt astăzi foarte răspîndite și apreciate. Un împrumut apusean recent este Julieta (de la lat. Iulitta, discutat mai sus), apariția acestuia explicîndu-se prin influența onomasticii literare. ☐ Fr. Jule(s), Julie, Julien, Julienne, Juliette, germ. Julius, Julia, Julian, Juliana, Julietta, it. Giulio, Giulia, Giuliano, Giuliana, Giulietta, sp. Julio, Julia, Julián, magh. Gyula, Juliánusz, Julia, Julianna, Julietta, bg. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Iulieta, pol. Julia, rus. Iulii, lulia, Iulian, Iuliana, Ulian, Uliana etc., ucr. Ulia, Uliana, etc. ☐ Folcloristul luliu A. Zanne, poeta lulia Hasdeu, matematicianul francez Jules Henri Poincaré, scriitorii Jules Verne, Jules Goncourt, Jules Renard, compozitorul Jules Massenet etc. ☐ Iulia sau Noua Eloiză de J.J. Rousseau, Romeo și Julieta, celebra dramă a lui W. Shakespeare. Domnișoara lulia, drama lui August Strindberg, Julien Sorel din Roșu și Negru de H. Stendhal etc.

ban (bani), s. m. – Conte, titlu nobiliar și administrativ al vechii guvernări romînești. A fost mai întîi nume dat conților care administrau zonele de sud ale regatului Ungariei. Domnii din Munt. și-au adăugat la jumătatea sec. XIV, titlul de ban de Severin (lat. banus), schimbat în 1511 prin cel de ban de Mehedinți, și puțin mai tîrziu de Oltenia, sau de Craiova. Din sec. XV, titlul a fost cedat de domnitor demnitarului celui mai de seamă din sfatul său și de la curtea sa. Pare a fi cuvînt mongol, probabil avar. Cf. mongol bajan „bogat, avut”, titlu avar relativ echivalent cu cel al nobililor din Castilia, și care este menționat de Constantin Porfirogenetul (sec. X) cu forma βοεάνος (Korsch, Arch. slaw. Phil., IX, 487; Berneker 42). Ungurii par a fi moștenit titlul și instituția, și prin intermediul lor termenul (mag. bán) a intrat în rom., ca și în sl. banŭ, sb., cr., sl., ceh., pol. ban. Der. banat, s. n. (ținut administrat de ban: cf. Banat, provincie din vestul Romîniei); bănățean, adj. (din Banat); bănățesc, adj. (din Banat); bănățește, adv. (ca în Banat); băneasă, s. f. (soție de ban); bănesc, adj. (propriu unui ban); bănie, s. f. (funcție sau rang de ban); bănișor, s. m. (prefect numit de ban în fiecare din cele cinci județe ale Olteniei; funcție desființată în 1761); bănișorie, s. f. (prefectură, funcție de bănișor).

NORD s. n. 1. Unul din cele patru puncte cardinale, opus sudului și aflat în direcția stelei polare; miazănoapte. Umblu cu busola în buzunar și, oriunde aș fi, eu caut nordul. SEBASTIAN, T. 32. ◊ Nord magnetic = direcție în care se îndreaptă totdeauna capătul nord al unui ac magnetic. ◊ Loc. adj. De nord = nordic. Sîntem în cel mai de nord punct al hotarului petrolifer. BOGZA, A. Î. 28. ◊ Loc. adv. La (sau spre, către, învechit despre) nord. Despre nord, te sui pe o scăriță la o nălțime de 15 palme și intri într-o săliță îngustă. NEGRUZZI, S. I 311. 2. Parte a globului pămîntesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată spre nord (1); ținut nordic. Frumoasa copilă a nordului... avea să-și aleagă chiar astăzi un mire. ALECSANDRI, T. I 455. Carol al XII-lea... adusese spaimă în tot nordul Europei. NEGRUZZI, S. I 177. ◊ (Adjectival, în expr.) Polul nord.

Iacob Cu o largă arie de răspîndire în lume, frecvent și foarte popular în unele regiuni, actualul prenume masc. Iácob continuă un vechi nume pers. ebr. Jaakób, purtat de un cunoscut personaj biblic, fiul lui Isac și al Rebecăi și frate geamăn cu Esau. Ca și în alte cazuri, primele încercări de interpretare a numelui apar chiar în Vechiul Testament. Din cartea Genezei, în pasajul referitor la nașterea lui Iacob, aflăm următoarele: „...cel dintîi a ieșit roș de tot... și de aceea i-am pus numele Esau. Apoi a ieșit fratele său, care ținea cu mîna de călcîi pe Esau; și de aceea i-am pus numele Iacob”. Conform acestei ipoteze tradiționale, numele pers. ar avea la bază subst. akeb „călcîi”. În aceeași carte mai apare însă și o altă interpretare care pornește de la faptul că Esau ar fi vîndut lui Iacob dreptul de prim născut, în schimbul unei ciorbe de linte; cînd Isac îl binecuvînteazâ pe Iacob... Esau a zis: „Da, nu degeaba i-au pus numele Iacob, căci m-a înșelat de două ori. Mi-a luat dreptul de prim născut și iată-l acum că a venit de mi-a luat și binecuvîntarea”. Cu siguranță, datorită unei etimologii populare, Iacob este apropiat aici de akab „a înșela, a înlocui”. În epoca modernă, deși specialiștii au putut urmări radicalul -kb- în mai multe limbi semitice, etimologiile propuse sînt multe și diferite. Unii acceptă legătura cu akeb „călcîi”, propunînd semnificația „care vine din urmă” sau „care e născut după fratele său”; alți specialiști au încercat apropierea de cuvîntul arab jakub „cocoș de munte”, sprijinindu-se pe prezența unor alte nume de animale în nomenclatura patriarhală (Rahel „oaie” și Lea „vacă” sînt chiar numele celor două soții ale lui Iacob). De o mai largă apreciere se bucură totuși o altă etimologie, care propune încadrarea lui Jaakob în familia numelor teoforice; pe baza arabei de sud, radicalul -kb- este interpretat „a apăra, a proteja” (în arabă de exemplu, Mikabun este „vălul care protejează fața femeilor”). Conform acestei ipoteze Iacob ar însemna „(Dumnezeu) a apărat” (elementul teoforic lipsește). Este interesant de observat că nume proprii asemănătoare ebr. Jaakob apar și în izvoarele extrabiblice, mai exact în cele egiptene; ar putea fi luate în discuție numele pers. Jahkubel, toponimul Jaakobel (atestat în inscripțiile din timpul faraonului Ramses al II-lea, 1317 – 1251 î.e.n.) etc. Iacob a fost probabil frecvent la vechii evrei, întrucît el apare și în N.T. ca nume al primului martir dintre apostoli (în literatura ecleziastică este cunoscut sub numele de Iacob cel Mare și se consideră că a fost martirizat în anul 44 e.n.) și al unuia dintre frații lui Iosif (numit Iacob cel Mic, după legendă, prim episcop al Ierusalimului). Vechiul nume ebraic Jaakob, redat în grecește prin lakób (în Septuaginta) și Iákobos (numele apostolului din N.T.) iar în latină prin Jacob (în Vulgata) și Jakóbus, Jákobus, iar mai tîrziu Jácomus (formă păstrată în italiană, spaniolă, vechea franceză și engleză), se răspîndește odată cu creștinismul în toată Europa. Deși Iacob este unul dintre cei 12 apostoli și martiriul lui este singurul redat în N.T., cultul acestuia nu s-a bucurat de aceeași popularitate în Europa, în unele țări din apus (Spania și Portugalia de exemplu, unde a fost special venerat începînd din sec. 9), frecvența numelui fiind mult mai mare decît în răsărit. Către sfîrșitul evului mediu, fr. Jacques căpătase valoare peiorativă și devenise termen comun prin care erau desemnați țăranii (așa se explică și numele sub care este cunoscută în istorie răscoala țărănească din Franța anului 1358, Jacquerie – rom. Jacheria), iar diminutivul Jacquet era folosit cu sensul comun de „servitor, lacheu”. Tot din istoria Franței ne este cunoscut termenul iacobini prin care sînt desemnați reprezentanții aripii democratice în Revoluția franceză din 1789-1794 (numele vine de la mănăstirea Sf. Iacob din Paris, unde se țineau ședințele iacobinilor). La popoarele slave cultul lui Iacob a fost probabil mai mult răspîndit la sloveni, luna iulie purtînd la aceștia numele iacobșciak (la fel în Portugalia, mes de Sant Jágoa). La ucraineni, hipoc. Iakuș apare din anul 1435, iar la slavii de sud atestările sînt mult mai vechi, explicîndu-se astfel și prezența lui Iacov în documentele Țării Românești încă din anul 1389; Iacov, Iacovachi, lacuș apar și în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare. Dintre formele mai vechi sau mai noi folosite la români, amintim pe Iacoviță, Iacă, Iacul, Iacșa, Iacobică, lacobuț, Iacoban, Coban etc. (apariția lui -b- în loc de -v- se datorește influenței latino-catolice). ☐ Engl. James (împrumut din vechea franceză), fr. Jacques (formă populară din lat. Jákobus), Jacqueme și James (forme vechi care reproduc lat. Jácomus) multe dintre hipoc. franceze sînt cunoscute și la noi (Jacquet, fem. Jacquette, Cotin, Jacquelin, fem. Jacqueline – nume de botez din sec. 14, Jacquin, Quinet, Jammet etc.), germ. Jakob, Jacobine, it, Giácomo (din lat. Jácomus), Giacobbe, Iácopo (din lat. Jácobus), sp. Jaime, Jayme (din Jácomus) și Jágo, port. Jágoa, Diego, Sandiego, bg. lakof, Iakov, Iáko, pol. Jakub, Jakib, rus. lakob, scr. Jak, Jaksa, Jaksici etc., magh. Jakab, Jákó, Jakob, Jakus, Jakobina, Zsaklin, arm. Agop etc. ☐ Scriitorii Iacopone da Todi, Jacques B. Bossuet, Jacob Grimm, Giácomo Leopardi, Jack London, artiștii plastici Jacopo Sansovino, Jacopo Robusti sau Tintoretto, Jakob van Ruysdael, compozitorii Jacques Offenbach, Giácomo Puccini, violonistul Jacques Thibaud etc. ☐ Jacques Fatalistul și stăpinul său de D. Diderot, Ultima scrisoare a lui Jacopo Ortis de Ugo Fascolo, James din Forsyte Saga, de J. Galsworthy, Jacques Arnoux din Educația sentimentală de G. Flaubert, Jake Barnes, unul dintre personajele lui E. Hemingway etc., Iago din Othello al lui W. Shakespeare.

Luca Răspîndit în toată Europa, mult mai frecvent în secolele trecute decît astăzi, Lúca reproduce num. pers. gr. Lukás, purtat de autorul uneia dintre evangheliile N.T., medic din Antiohia, contemporan și prieten al apostolului → Petru. Cum în greacă, majoritatea numelor terminate în -as sînt la origine hipocoristice, Lukas este apropiat și de către specialiști fie de Lúkios – lat. Lucius, fie de Lukanós; este preferabilă ultima soluție, întrucît vechi manuscrise ale Vulgatei redau numele evanghelistului prin lat. Lucánus, cunoscut cognomen care inițial indica proveniența locală a purtătorului, „din Lucania”. Numele lucanilor, locuitori dintr-o regiune din sudul Italiei, nu are încă o etimologie sigură. În principiu, el poate fi pus în legătură cu toponimele Luca (astăzi orașul Lucca, în Toscana) și Lucera, dar și cu un cuvînt din aceeași familie cu lat. lux „lumină” și gr. leukós „alb”, a cărui semnificație originară ar fi fost „blond” sau „răsăritean” (din direcția de unde vine lumina), ultima variantă ajungînd, pe altă cale, tot la ideea înrudirii dintre Luca și Lucius. După cum se vede din cele arătate mai sus cognomenul Lucanus fusese preluat de greci, iar de la aceștia, sub forma Lukas, în epoca creștină, de întregul Orient apropiat (autorul Evangheliei era din Antiohia-Siria) și chiar de către evrei. Fie din greacă, fie din latină (Lucas, Lucae sau Luca, Lucae), devenit calendaristic, numele se răspîndește în Europa. Din prima sursă îl iau slavii (în răsărit este atestat în pomelnicul de la Horodiște din 1484). La români, unde cultul apostolului Luca era răspîndit și probabil destul de vechi, persoane numite Luca și Lucaci (în anumite regiuni acesta poate fi și de proveniență maghiară) sînt atestate (în documentele din Țara Românească) încă din 1389. Diferite alte derivate care apar în documentele de după 1500 – Lucan, probabil Lucșa (Lucșăneasa este atestat în 1489), Lucaci, Lucaș, Lucăcilă, Luculeț etc. sînt cunoscute astăzi numai ca nume de familie. ☐ Engl. Lucas, fr. Luc, germ. Lukas, it. Luca, sp. Lucas, magh. Lukacs, bg. Luka (și Lukan, Luko etc.), pol. Lukasz, rus. Luka (și Lukanea, Lukarea) etc. ☐ Din istoria Moldovei este cunoscut Luca Arbore, devenit personaj în Viforul de B. Șt. Delavrancea; Luca Stroici, cărturar din sec. 16 – 17; din domeniul artelor plastice: Luca della Robbia, Luca Signorelli, Lucas Cranach, Lucas van Leyden etc.

Vlad, Vladimir Nume cu tradiție în istoria românilor, Vlád este foarte frecvent astăzi pentru valoarea lui de evocare istorică. Aparținînd vechiului fond onomastic slav, Vlad este la origine un hipoc. de la Vládislav sau Vladimir, nume compuse care au circulat sau mai circulă și astăzi la noi. Elementul comun al celor două compuse (care putea deveni hipocoristic și pe teren românesc, și a cărui semnificație era cunoscută slavilor și probabil chiar în mediile românești de cultură slavonă), Vlad, putea fi ușor apropiat de vb. vladati „a stăpîni, a conduce, a domni”. Interesantă este paralela care se poate stabili între Vlad-, Vladimir și vechea antroponimie germanică, unde corespondentele perfecte ale numelor slave sînt Wlad- sau Walt-, de la waltan „a stăpîni etc.” (germ. walten) și Waldemar (purtat de exemplu de 4 cunoscuți regi ai Danemarcei din sec. 12 – 14); din acest punct de vedere, foarte apropiate de Vlad sînt germ. Walther și engl. Walter (compuse din walt- și hari-, germ. heer- „armată”). Acest paralelism slavo-germanic permite de altfel și o mai convingătoare interpretare a lui -mir din Vladimir, Cazimir etc.; după cum probează și vechea formă rusă Voldimer, elementul secundar era -mer (modificat apoi prin apropiere de mir „pace, lume”), ale cărui corespondente sînt gr. -moros, celticul -maros, germanicul -mar „mare, ilustru, celebru”. Numele în discuție sînt vechi la slavi; în răsărit de ex., din sec. 10 este cunoscut cneazul Novgorodului și apoi al Kievului, Vladimir Sveatoslavici, iar Vladislav apare ca nume de botez în Novgorod din 1208 (este vorba bineînțeles de atestări documentare, nu de vechimea reală a numelor care poate fi mai îndepărtată în timp). Pătrunse în onomastica noastră într-o perioadă destul de veche, Vlad, Vladislav și Vladimir apar în cele dintîi documente ale Țării Românești cu o impresionantă frecvență: Vlad(ul), atestat din 1388, este purtat de 30 de persoane – domni și mari boieri – care apar în actele de pînă la 1500; Vladislav (din 1364 vine la tron Vladislav I – Vlaicu Vodă-) era purtat de 6 persoane; se adaugă la acestea Vladimir, fem. Vlădaia, toponimele Vlădești, Vlădeni, Vlădeșești, Vladimirești și foarte cunoscutul Vlaicu(l), un hipocoristic sud-slav pentru aceleași compuse discutate, purtat de 10 persoane. Din sec. 15, Vlad este atestat cu frecvență și în Moldova și Transilvania. Intrate inițial prin clasele suprapuse, aceste nume se răspîndesc foarte repede la toți românii, care îmbogățesc această familie onomastică cu noi și noi formații, adăugate celor împrumutate direct de la popoarele vecine. Cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie sau din toponimie, dar în trecut nume de botez în mare majoritate, au circulat la noi următoarele forme: Vadislav, Vădislav, Vladomiroș, Ladomer (de influență maghiară, trebuie amintit că, la catolici, formele din familia lui Vladislav pot fi considerate calendaristice întrucît regele Ladislau al Ungariei, 1040 – 1095, a fost sanctificat), Vlada, Lad, Lada, Ladul (de la acestea provine toponimul Lădești), Vlăduleț, Vlade, Vlădaia, Daia (de aici toponimele Dăiești, Dăița etc.), Vlădan, Vlădășel, Vlădașu, Vlădău, Vlădeț, Vlădica, Vlădicel, Vlădilă, Vlădin, Vlădișan, Vlăducu(l), Vlăduș, Vlădușcă, Vlăduț (frecvent și astăzi), Vlaicu, Vlăicuț, Laslo, Lasla, Laslău (de influență maghiară), Vlacea, Lacea etc. Popularitatea și frecvența deosebit de mare a lui Vlad la români au ca urmare (cazul nu este singular → Gheorghe, Ion) degradarea semnificației numelui și asocierea cu sensul „neghiob, prost”, probată de zicale de tipul „după ce e prost, îl cheamă și Vlad”, „vorbi nenea Vlad, că-i și el din sat” etc.; nefiind nici calendaristic, Vlad începe să apară din ce în ce mai rar ca nume de botez și probabil ar fi fost dat cu totul uitării (ca multe alte nume vechi de aceeași origine), dacă n-ar fi intervenit capacitatea sa de evocare a unui trecut de glorie din istoria românilor, element care îl readuce în uz în epoca noastră. ☐ Germ. Wladimir (împrumutat din rusă), Ladislaus (forma latinizată a lui Vladislav, devenit calendaristic la catolici), magh. Vladimir (din rusă), Laszlo (cu multe hisocorsistice, printre care Laca, Lacko, Laco), Ulaszlo, fem. Ladiszla, bg. Vladimir, Vladislav (cu hipoc. Vlado, Lado, Ladan etc.), rus. Vladimir (cu hipoc. Vava, Volodea, Vova), Vladimir, fem. Vlada etc., ceh., pol. Wladyslaw etc. ☐ Domnii Țării Românești Vladislav 1 (sau Vlaicu), 1364-1377, Vlad I, Vlad Dracul, Vladislav II, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Vlad cel Tînăr, Vlad (Dragomir Călugărul), Vladislav III, Vlad înecatul și Vlad Vintilă; din istoria universală: Vladimir Sveatoslavici, cneaz al Novgorodului și, din 980, mare cneaz al Kievului, căsătorit cu Ana, sora lui Vasile II Bulgaroctonul, introduce creștinismul ca religie de stat în vechea Rusie (988-989), facilitînd astfel intrarea țării în ambianța țărilor bizantine (a fost sanctificat), Ladislau, numele a cinci regi ai Ungariei, cel mai cunoscut fiind primul, rege în perioada 1077 – 1095 (sanctificat), Vladislav, mai mulți regi ai Poloniei etc.; poetul Vladimir Maiakovski etc. ☐ Drama în versuri Vlaicu Vodă de Alexandru Davila. Marele creaz al Kievului este un cunoscut personaj al epicii vechi ruse (bylinele).

IOAN ebr. Iochanan sau Iohanna gr. Iωάννες, lat. Ioannes, I. IOAN. Numele cel mai frecvent la romîni; repetat în dinastia Asăneștilor, devine supranume domnesc, Iῷ, la munteni, parte integrantă a intitulației. 1. Ioan, forma cultă; – Gură-de-aur, b. dobr. (RI XI 208); cu afer.: Oan, „sluga” (curtean) mold., 1461 (M Put 175); – fratele lui D. Bratu (AO XXI 199). 2. Ioana sau Ioană, f. luat și ca nume bărbătesc, cu afer: Oana b. (Moț; Paș); – Preseacă, mold., 1463 (Sd V 386); Oană nume purtat de 25 boieri ai lui Ștefan cel Mare ș.a. (Dm; Ștef). 3. Ioane (Mar), vocativul pt. nom., ca Petre < Petru, formă curentă ard. între anii 1850 – 1870; Oane (Mar; Buc; CL); -a (Ard; Moț). 4. Ioanele (Moț). 5. + -eș, sau contam. cu magh. Iános: Ioaneș, ard. (Paș); Oaneș, Tudoran (16 A IV 128; Sd XVI); prob. Neș, Haideu (AO XXI 198); Neșu, M. (Î Div); -l vatav 1679 (BCI VII 9): Nesu (cu s pt ș, grafie străina) 1671 (Paș). Ioanăș (Ard). 6. *Ioanică: Ioanicești s.; Oanică (Dm); Oaneca (C Bog). 7. Ioanin (Ard I 248). 8. Țarul Ioaniță, redat în latină: Ioannicius rex; Ioanițiu, act., sub infl. sufixului grec -iu, 9. Ioanță (Ard); Oanță (Dm; C Ștef; Mar; Vel) etc; Oanța (Dm; Ștef; 17 A III 89); Oanțe, I. (Ard); -a (ib.); Oanțul s. 10. Cu u pentru o, prob.: Unț/ăști, -eni ss., v. și Uncu, Un ce. 11. Ioanca fiul lui Cosma, ard. (14 C I 18); Oanca (Ștef); Oancă, T., mold. (RI XI 315); – Turcul (16 A II 121). 12. + -cea; Ioancea (Î Div); cu afer. Oance (Mar; Ștef); -a, frecv. ard. (Paș) și mold. (Dm; Ștef; Ț. Rom. 128; P Bor 55); Ioanei (Paș), cf. magh. Iancsi. II. ION 1. -frec. (Dm) și act. -escu; frecv.; -easa, -easca, -ești ss. 2. Iuon formă curentă în urbariile din Ardeal (Met 39; Paș; Ard) etc. Iuonea, Iuoneasă (Paș). 3. Iuvon, ard. (Paș). 4. On (Ard; Met 95; Sd XVI, etc.); On, Isă (Ard II 123); On, Birza (Met 95). 5. Iona b. (P Bor 34); Onă f. ar. (Fărș); Oua b, (Dm; C Ștef; 13-15 B 158; P Bor 2, 64);- diacu, 1734 (Acte Sc), sau din Ionă profetul. 6. Ionea (Mar); – munt. 1596 (Sd VII 270): One, -a (Dm; Ștef; Ard; Vr; Sd XI 27 și XV); Oneasa f. (16 B II 43; Cand 156), marital; Niasa, 1688, ard. (Paș); Onesc, hațeg. (Cand 156); Onescu luat ca prenume dobr. (RI XI 215); -l fam. mold.; olt. (17 B IV 511); Oneasca t.; Onoae fam. (Paș). Eonu, mold., 1692 (BCI XV 87); Onu (Ard); -l (16 A II 89). III. Derivate din ION: A. + -ac (1-3), -ace (4), -ache (5) -aș (6): 1. Ionac fam. mold.; Onac; -a (Sd XI 87; 17 A III 84, IV 189, 291, V 275; BCI IV 204); -a f. mold. (Sd XI 87); Onacă (17 A II 233); Naca b. (17 A II 217; Sd VI 30; P Bor 6); Naca, Nacu, Nachi ar. (Fărș); Ionacu (Mar); Onacu (ib); Nacu (Mar; Moț; Paș; Gara 96); – olt. (Sd XXII); -l (Tec I;UrXXII 69); Ion Ferdinand Nacul boier mold., 1672 (Sd I -II); + -a: Năcula (Puc) și Năculele m-te Bz. sau < Nicolae. 2. Ionăcani = Ionicani s. mold. (BCI IV 132). 3. Năcuțu (Sd XVI); Năcuța f. (17 A IV 149); Nacoe, țig. (16 B II 16). 4. Onacea (17 A V 330; Sur XXIV) Ionaciu, Șt., din Putila (Băl VI); + -ian; Nacian, I., prof. 5. + -ache: Ionache (17 B III 523); Nache, ar. (Weig) și dr., sau < Enache; Onachi, mold., 1642 (Isp II²); Nachi ar. (Ant Ar). 6. Ionaș (Mar; Ștef; Ard; Tis; 16 B V 155); Ionașiu (Mar); Onaș (Ard); Ionăș (Ard); – olt. (Cand); Oneșan (Cand 156); Ionășel (Mar; Ștef); Ionăș/ești, – eni ss. 7. Ionaș + -co, -cu: lonașco (Dm; Mar; Ștef); Onașco Bucelescul, mold., 1623 (RI II 143); Nașco (Ard II 194); Pătru Nășcăi, munt., 1581 (Sd VII 269); Nășcoi I. (Sur IV); Ionașcu (Ștef) frecv. (Gat mold II); Onașcu (16 A III 443; Sd XVI); Ionășcuță,(Sur XIII); – Cupărelul (Costin). B. + -cu, -cea, -cel, -ciu: 1. Oncu (Moț; Viciu 16); -l (P⁵ fila 23); Ionca (Haț 71); Onca (16 A III 9, IV 35; P Bor 30. 64); Vonca (Dm); 2. Ioncea (Mar; R Gr; PBor 2, 6). 3. Once (Dm; C Ștef); – mon. (Acte Sc); Oncea (Paș; 13 – 15 B 44; Rel; 16 B I 41, 69; Tis; Gat; AO XVII 321; P Bor 12, 13, 35). 4. Ioncel (Paș). 5. Ioncescul, Ilie (Băl VI); Oncescul 6. Ionciul, 1514 (AO XX 91; Gat mold II: 16 A IV 14); Onciul (Dm; G Ștef; Băl I) etc. – D. istoricul: Vonciul = Onciul buc. (Braș 19). 7. Ontica, Staicu (P Bor 97); cu afer.: Cica, ard. (Paș); Cicu, mold. actual (Șez). 8. Oncilă (Ard II 172; Paș); Voncilă vecin (16 B III 175; 17 B III 54 etc.). 9. Oncioiul (Paș; Drag 308); Aoncioaei, Gh., mold., act. 10. Cu u pentru o inițial: Uncu, V., prof. (Nif) ț Uncuță, P. act. 11. *Unce: Uncescu (Puc); Uncești = Oncești și Unciul ss. C. + -ec, -eciu, -encu, -el, -ele, -eț, -eață: Onecu, mold.; – V. (Tec. II). 2. Ioneaca, V., act. 3. Ioneciu, G., act.; Oneci, olt. (Cand 156); Neciu, D., act.; -lea 1500 PGov f° 10; Necea, țig. (13 – 15 B 144). 4. Ionencu, I., act. 5. Prob. Nenciu fam. Bran; -lești s. -lescu boier, 1821, munt. 6. Ionel, frecv. (Mar; Moț; Buc; CL; Isp III; 17 A II 6), frecv. dim. actual; Onela (Moț; 17 A III 84); Onelele s. (D Ec); lunel, Petre (Vit V 114); Nela (11-13 G I 25) Nelu (Paș) frecv. act. 7. Ionete pren. olt. (BCI VIII 49); -fam. (Grd 11); -moț (Cand); Onet moț și -e, olt. (Cand 156); -e,(An Pit 27); -ie (Sur XXIV); -ea (Drj; Ionăte (Ard); Onetica pren., 1664 (Acte Sc); lonetecu (Drag 311); Nete, I., act; -a prof.; Netești și Netoești ss. 8. Ioneț (Tec I); – sîn Lupului 1768 (Sucev. 148); Oneț (Moț); -a (Ard); Nețu (Mar); – Catană, 1810 (IO 115); Ioneță = Ioniță (Bîr I); Neță f. ar. (Fărș). Nete < Ionete și Nețu < Ionețu n-au raport cu blg. Нето și Нецо sintome Нено date de Weigand; + -cu: Neicu,. L act. 9. Ioneață, N., din Teleorman, act.; Oneață, (Cand 156); – V. (Șoimari); Ioneață zis și Neață (Tîrlești). Neață, Ion, act. 10. Prob. *Ionez: Nezu, Medru, munt. (BCI XII 141). D. + -ică, -igă, -ilă, -iș, -iță, -in: 1. Ionica (Ard); Onica pren. (Ștef); Nica (Ant Ar) sau din formula greacă niká „învinge”; Onică (Dm; G Ștef); Nică, act.; + Ilie: Nicălie (Bordeni) Onic, Gl. (Sur XIV); Onicea (Mar); Onicel, act; Ionicescul (Hur 92); Onicescu (Arh); Oniceni s.; Oniceanul (Ștef); Onicu, I., act.; de aci se poate forma: Nicu, -ță, ca în Țara Oltului (etim. Pașca), de regulă însă Nicu < Nicolae. 2. Ioniciu (Moț; Gorj 109), ca Drăghici, Mitici, luat ca prenume; Oniciu (16 A I 44; Moț); Niciu, N., mold. (An Corn); Nicioaia t,; Oniciță (Dm). 3. + -ca, -co: Onicica – Onicico boier mold. (Dm; Ștef); Onicică (ib); cu ș < ci; Onișcă (17 A II 14); Onișcani s.; Nișcani (Sd XXI); + -ov: Nișcov, Vlad 1757 din Zărnești (Cat Braș. 100,116); pîrîu Bz; Nicicov t. (Cat. mold II); A ișcoveni s. 4. *Ioniga: Oniga (Ard); Onigă, (Cat mold II) ard.; Niga (11 – 13 C I 25; Buc); Oneaga s.; Onigaș, Ionașco (Isp II²); cf. arm. Onnig (împrumutat); Nigu a lui Tudor (16 B III 141); Oneguș (Cat mold II); Nigean, V., act.; Nigești s.; *Nigoe: Nigoești s. (16 A IV 252). 4 bis + -șa: *Nigș/a, -ani t. (Sd XIX 93); cu gș > cș, ca în Neacșa < Neagșa: Nicșa b., 1503 (16 B I 20, 131; – olt., 1606 (Sd VII 4); țig. (Cat; 16 B I 131); Nicșul pîrcălab (17 A IV 231); Nicșana, Nicșoaia și Nicșeni ss; Nicșoiu, Ioniță, ar. (RI V 113). 5. *Ionilă; Ionil (16 BV 296); Onilă (16 A III 9; 17 A I 232); Onila (Met 95). 6. *Ioniș: Oniș, frecv. (Mar);-a (M mar); Ionișoară b., olt. (Cand). Onișor (Dm; Mar); – cărturar ard. (Bis R); Nișul 1666 (AO VIII 296); coincidențe, fără relație: Niș oraș în Serbia < lat. Naissus și blg. Нишo < Nikola (Weig); Nișului, Florea al (Cras 88); Nișa, D., olt. act.; – f., 1716, munt. (BCI XV 62); Nișulescu, A. (Tg-Jiu). 6 bis. – Cu suf. -it: Nitul Palcău (Cat mold II): Nitești s. 1604 (ib I). 7. Ionițu, ard., 1766 (Paș); Ionițiu, P., act.; Oniț (Ard; Moț); – Nicoară (Sur XIX); -iu (VT); Iuonițe 1766 (Paș); Ionițoiu, olt. (Cand.); Onițoiu (Mus); Nițoiu, N. (Buftea); Nițu, 1700 (P Bor 57; P⁴ fila 29); -l (G Dem 305); -l, C., 1801 (DZF 208); -lescu; -lești s.; Nițicu, Stan (Șoimari); Nițuca, Lupul (CL); + -co: Onițcani s. 8. Ioniță (Dm; Mar), frecv. act.; Oniță (Dm; Ștef; Mar; Sd V 220; 17 A I 149); Ioniță b. (Paș); Onița (M mar); – din Țintești (Cat mold II; Onițești fam. (ib). Nițâ b. frecv.; -f., ar. (Fărș); Nița fam. (Moț) etc.; – f. (P²; P Bor 73, 90) sau < Ana; Nițan, ard. sec. 18; Ionițescu; Nițescu; Nițeni s.; + iț, -ar; cu afer. Nițari, fam. (Jiul ard). 9. *Ióniu: Oniu, mold. (Sd XVI și XXII) și act.; -l (16 A III 24; 17 A II 31; Sd XI 86; Băl II); Niul t. (r. Brăila); Niuță, Isac (Cat mold II). E. + -oc, -oiu, -ot: 1. Ionocu, P. (L PI 381). 2. *Ionoiu > Onoiu(VM) sau < Donea cu afer. + oiu. 3. *Ionot, cu afer.: Noti, ar. (An Ar); cu sinc.: Iontă (Ard); Ontea, Ion și Onteni s. (Sur VII) sau < Leonte. F. + -uc, -uș, -ut, -uț: 1. *Ionuc: Onucu; Onucă s.; Nucă, M., ard. act.; Nuc (Moț). Ionuș (Paș); + -ca: Onușca, 1606, mold. (Sd VI 126). 3. Ionut, mold., 1605 (RI VI; cu afer.: Onut s. mold., 1626 (BCI X 22). 4. Ionuț (Mar I; Met 22; 17 A I 214, IV 176 și V 331); -u (17 A IV 268); Ionuța f. (Mar); Onuț (Moț; Mar; Ard II 123) -a moț (Cand); -u s.; popa Onuță scris și Vonuțu, ard. (RI VII 55, 56); Nuț popa ard. 1848; -ă (Sc; P Bor 43, 74); -u (Mar; Ard); -iu, act.; -ică, M., act.; Nuțăscu > G. (Buc); Vonuț, Nemeș, zis și Nemeș al Vonului (Ard II 122). 5. Sincopat: Onța (Dm; Vr); Onț, ești, -eni ss. (Dm; Ștef); Onțănii s. (16 A IV 126); Onțești = Unțești (Dm); Vonuț cu v protetic din fonetism maghiar. 6. Ion + Vonu: Ivon (Ard; Mar); -aș (Mar); -escu (Băl VI); Ievon (ib). Iuvon (Ard II 122) etc. formă frecv. în urbariile din Ardeal (Met. passim). IV. Forme de tradiție din moștenirea latină. A. Din Sanctus Ioannes: 1. Simțion, sărb. (DR I 438, S. Pușcariu), luat și ca prenume; Simtion moșn, 1598 AO X 128); – olt. (Sd V 305; 16 B VI 183); – ard. (Ard); Simtionă f. (ib); Sămtion pren (P² fila 8); Sîmcion = Sîncion sărbătoarea, băn. (AO III 382). Sîntion b. (Sd XVI) etc.; Sîntioana f. moț. act.; Sîntion și Sîntion bb. (P²; Met 152); Sîntiona s. (Sd IV 17) și f. (Arh); – popa, ard. (An C III 61). 3. Sînion, Anita (Acte Sc. Grefa IV); Sîniuon, „cu frate-său Ion” (Met 39); – pren. frecv. în urbariile ardelene (Met passim). 4. Sîmniŭon ard. (Nepos). B. Din Sanctus dies Ioanni (etim. Cand): 1. Sănziene (DR I); Sîmziene, Sîmzuiene, Sînziene, Sînzenii, toate folosite ca nume al unei sărbători (Candrea, Enc). 2. Sîmzian b. (Moț); -a b. (Vr); -ă: Sînzioana f. (Mar).3. Sîmzeană, țig. (16 A II 73); Sîmzinești s. (DG). 4. Simzian (17 B III 403); -a (Ard; Glos; 17 A II 233); Simdziana, mold., 1609 (Sd XI 87); Simzean b. (17 B IV409); -a f., munt., 1805 (D Buc). Simziana f. (17 A IV 96); BCI IV 206) și prob. cu afer.: Zana, fam.; Simzea (17 A II 231). 5. Sînzian/u, M., act.; -a f., moț, act,; Iana Sinziana (Păsc 182) în epos. 6. Cosînzeana, Ileana (în epos); cu afer,: Osinziani s., mold., 1701 (RI VIII 144). 7. Prob cu apoc.: Sănză din Orhei (17 A I. 8. Ziianu moșn, (16 B I 60); Zeanu din Lipănești, 1843 (RI XIV 205). 9. Zan temă veche în onomastica romînă: a) Zana t. (16 B I 165); – f.; Zană, Gr., olt. (Tg-Jiu; Gorj 360). b) + -ce, -ciu: Zance (Ștef); -a (ib; 16 A I 15); Zanciu, I. (17 A II 171, 182, zis și Zinciu); -l (Dm; C Ștef). c) prob. Zănco, dobr. (RI XI 206). 10. Zan coincide și cu forme mai noi ce pot proveni din influențe sud-dunărene prea noi spre a explica pe cele de mai sus. Vezi cap. V C. Sub infl. slavă: A. Din cвета Ioанz „Sfete Ion” 1. Fetion boier (Ștef; Tec I; 16 A I 253); Fetion = Fition, 1660 (BCI VII 8); Fition (ib 334; Bîr III); -ești s. 2. Hitioana (17 A I 48). B. IVAN. Ivan, frecv. (Dm; Ștef; Ard; etc.). 1. Ivăn/escu; -ești, -ețu, -easca, -uș, -usca ss. 2. Ivan/co, și -cu (Dm; Ștef); -co Dobrotici despotul (1360 – 85); -cu, vlah, guvernator bizantin în Filipopole, la 1200 și fratele Mitos (N. Akominatos VIII 2). Ivan/cul, 1711 (C Bog; Paș); -ca (Dm); v. Iancu. 3. Alivan, Manciul, 1546, nepotul lui Manciul Maica (16 A I 458); – vataf (17 A II 225); -T., mold., 1605 (RI XX 256). 4. Cu afer.: Van (Giur 268); Van, b. 1432 (Sucev. 121); Julici (CL); -a „portar” de Suceva (Cat mold II); -ă (17 AI 11); -a, -ea (Dm; Ștef); Vaniul (C Bog); Vanco (16 B IV 104); Vanca, P. (Met 70); Vancu, -leț (Dm; Vel). 5. Ivanc/e, -ea (Dm; Hurm XI); – ești, -eni ss.; Ivancia, 1622 (RI VI 244); Vancea (Dm);popa (AO XIX 118). 6. + Ioneață: Ivăneațe, stolnic, 1563, mold. (Sd V); 7. + Oniș: Ivaniș (Dm; Div 100, etc.); boier (P Gov f° 12): – Ivăniș (16 B II 361); Ivănoiu, (Ocina); Ivănuș (P Bor 107). 8. Ivașca (Ștef; Ard; C Bog; Mar); Ivașcu (Dm; Ștef, etc.); Vașcu pren. ard; Ivăscescul, I. (AO XVI 369); Ivășcan (Mehedinți). Cf. blg. Ивашкo (Weig). 9. Cu apoc.: Iva b (17 B III 510; Gorj 12); – f. (16 B IV 118; 17 B III 510); v. și Parascheva III 5, cf. blg. Ива < Ivan (Weig). Ivul și Ivoești s. v. Parascheva (ibidem). 10. + aciu și -ac: Ivaciu (Ard); Ivăchești s. 11. Compus cu tc. kara „negru”: Caraivan, Pancu (RA IV). Din srb.-blg. Итo sintoma < Ioannes (Weig).: Itu pren. ard., 1726 (Paș); -l (Dm; Ștef; 17 B III 41; Ard II 178); Itul din Itești (16 A III 300); Itești s. (Isp IV¹); Iteu s.; Iteanu fam.; Itivoiul din Drajna, 1673 (BCI XIII 184); Iota, ipoc. < srb.-cr. Iovan (AO XVI 3 cf. și Loc); v. și Panaghiot. 13. Din srb.-cr. Ioca, Ioco < Ioannes și Iovan (Rad vol 82 pp. 83, 136): ar. act. Ioțu. c. În Oltenia Ivan se confundă cu srb. Iovan: ivan zis și Iovan (Sur VI). 1. Iova boier sec. XVI (PGov f° 70 vo). Iove și Iovan (Tis; Moț; Sd XI 261; 16 B I 67); forme sîrbești din Ioan, s-au extins în Banat, munții Apuseni și Oltenia, prin contaminare atît cu bibl. Iov, cît și cu formele ardelene cu v (Iuon, Iuvon, Ivon, Vonu); „Iovan sîrbul” (17 B I 364); – Latinul din Bosna (Giur 341); Iovan Iorgovan al baladei; Iovana, fiica lui Neagoe Vvd (P Gov f° 8 r); – f. (17 B I 181, 276). 2. Iovan/ciu (IT); -cea (Sd XV 70); Iovăn/escu act.; -iță (Ard), 3. Iovin/u (Sur XXI); -escu, act. 4. Prob. Iuva (16 B V 313; 17 B I 213, 283); Iiuova (17 B II 166); Iuovan (16 B, V 113). 5. Cont. cu Evepalin, numele originar al Iovei Chiproviceanul (Sd XV 213), așezat în Craiova, a dat variantele: Iovipalin (ib. 315), Iovepale și Iovipale (Ard I XIV), nume de fam. actual. VI. IAN. Sub infl. greacă mod., Iĭαννης < Iωάννης, avem două forme, cu i și cu e inițial: Iane și Ene, dar forma veche din Ardeal și Maramureș, Ian, indică de bună seamă altă origine; cf. magh. Jani și pol. Ian < Ioan. Pentru Iana Cosînzeana v. Tagliavini (DR VI 453). A. 1. Ian călăraș, 1655 (Sd IV 38); -ă (Ard II 191; 17 B I 15, 436); -u (Cand 155); -ul (16 B I 156); -ulescu; Iana f. (Șoimari; P Bor 27: Î Div etc.); Ianuța f., dobr. (RI XI 205); Iană b., mar. (Ard I 264); Iane (P¹¹; P²; Cand 155; 17 B I 14, 120, 254), 2. Iani = Ianu = Iano, mare ban (Cat); Iano din Pitești (17 B II 43); Iani și Ianota, ar. (Cara 96); Ianotă băn. (Petr 15); Iani (Ard); Ianea (Ard; Hur; 17 B II 314; AO VI 426); Iania stegar (17 B III 539). 3. Ianiu (Giur 282; Tis; 16 B IV 104; 17 B I 111, 247; IV 11; Sd V 305);- „coțovlah din Tîrgoviște”, 1644 (Viața Feudală, 1057; p. 167); Iani = -u = Ienișor paharnic (16 B VI 68 – 9). 4. Ianescu; cu afer.: Anescul, Giurca, 1696 (AO VII 292). 5. Feminine: Iana (P¹¹; P¹; P²; AO XIX 89); -țig. (BCI XI 76; 17 B I 398; Olt etc). 6. Ianotă moșn. (17 B IV 583);- ar. (Cara 96); cont. cu Iapotă: Ianpotă, Ivan (16 A IV 69). 7. Ianoli (Sd XI 51); -u (Arh); Ianulă f., ar. (Fărș). 8. + -ache: Iane zis Ianache, 1408 (Ț-Rom 103, 134; R Gr); Ianache mare spătar (17 B I 400; Sd XV 29); Ianachi, 1601 (17 B I 1; Tec I); -e (P¹¹); cu afer.: Anachi (16 B I 195; M Put 207); Eanache zugrav (IO 145; cu dublu sufix: Ianacachi (Olt); Ienăchiță, Văcărescu, poetul. 9. Cu sufixe slave: Ianev, țig (16 B II 16); Ianova s., Ianovici, mold. (Sd XXII). 10. Cu suf. slav -co, -cu; Ianco (16 A IV 174), care poate proveni și din scurtarea lui Ivanco: Ianc (Met 39); -u, -a (Cand; Iancu (Ștef; Sur V, etc.) – ar. (Weig); Iancu-Vodă de Huniad și Iancu-Vodă Sasul; Iancul/eu, Al. (Isp V²); -escu; cu afer.: Ancul (16 B VI 242; 17 B III 277); -escu, M. (Tel 58); Ancăș și Ancău fam. (Moț); Ancaș, I., act.; Ancovici, Dimciu, bulgar din Brașov (Cat gr I); Ancușa, R. (LB). 11. Ianciul (16 A II 70); olt. (Sur VI; 17 B IV 511). 12. Iancea (Ard); Iencea Sibiencea, supranume de baladă a lui Iancu Vodă de Huniad. Pentru 11 – 12 se poate lua în seamă forma srb-blg. mai de grabă de cît magh. Iancsy. B. ENE scris și Iene, frecv. 1. Ene (P Bor 22); -ea, Ioan, act.; -escu. 2. Iene, Gl. (Băl III); Ieni, Gav. (Băl V); – Țica, post. (Bez I 28); Ienia, Călina, băn. (LB); Ienescu (IT); Iene, -a, 1766, ard. (Paș); -a, olt. (Cand); + -iște Ieniștea, C. (Hris I); Ienoiu, C. (Cîmp 138). 3. Eni postelnic (Băl VI); Enica, O., act.; Eniu banul, zis și Enachie și Ianachi (16 B III 52, 87). 4. Feminine: Eana (Ins 342); Iana și Enuța, dobr. (RI XI 209). 5. Enacu (Sur V) și scurtat: Nacu, cf. gr. Nάϰος (But), v. m. sus III 1; Enacovici. 6. + -ache: Enachie (Sur IV); Nachie, olt. (Cras 60; Sd XXII); Enache, frecv., olt., munt., mold. etc.; cu afer.: Nache; Năchescu (Deal 138); cu suf. dublu: Enacache Cantacuzino (CL). 7. + -eș: Enăș/el, C. (Tg- Jiu); -escu act.; Eneșoiu (Sd X); prob. Inașul (Sd XI) și Inășescul (Drag 121) < *lenaș., cf. și subst (ard) inaș „ucenic” de orig. magh. (com. de Al. Cristurean). 8. *Enul; -escu, act. 9. Enoiu (Braș); Aenoaei, mold. act., matronim. 10. Enuș = Ianuș Hagi, neg. din Sibiu, sec. XIX (Cat tc). 11. +uț: Enuț, -ă (Sd XXII 305; Hur); Ienuță Crăciunescu. 12. + -cu: Encu, Marin (Mz PI. acte); Enculescu, act. 13. + -cea: Encea; Encica; > Cica, ard. (Paș); Enciu, cf. blg. Eнчо. Cele două forme: Ian, -e și Ene cu derivatele lor au rezultat din influențe complexe: cf. blg. Eнe < gr. Iανι (Weig), gr. Iαν,ι apoi și rom. Iene din Sînziene. C. Din neogr. Zάνες, Zοάνος; < venețian Zanni it. Gianni,: 1. Zoan sărdar, mold.; (Isp; VI²; Sur VII). 2. Zane; a) Zanne, Iuliu, autorul colecției „Proverbele Romînilor”; Zania, Lucia (Sur XV); Zanei, V. (Bîr II); -e (Tec); Zanica, I. (Bîr II). Cf. Zanet Zaraful, care semnează grecește, pitar, 1815 (Bîr I); Weigand explică blg. Занe < Zacharia (?). b) + Ioan: Ionzan (16 A II 115). 3. Prob. Geani, Lațcar (AO VI 51); – T. (Bîr I); Geane (Olt); Geanoglu (Am); Geanet, Iordachi AO (VI 51); Genet, -e (Bîr I), nu din tc. djani „criminal” (etim. DR I 287), cf. Zanetto dimin. venețian < Giovanni: Zanet, V. pitar (Bîr I – II); -e (Tec I). 4. + tc. Kara „negru”: Caragiani și Caraiani ar.; Caroian, Ion, mold. VII. Din magh. nos și sub infl. lui. 1. Iánoș = Ianăș (Băl VI); Ianașu (Șchei I); Ianuș, olt., 1655 (AO III 13, 243; Gorj 368); – vornic de Suceava, redat și sub numele: Ion, Oană, Ona, Vană, Ivan, Ioaniș (Dm I 85. 118; II 625); Ianuș Negrescul, mold. 1495 (Ștef); Ianăș, munt. (16 B IV 104; BA ung 10). 2. Ianeș, 1478 (Fior 225); Ianiș, olt. (Sur VI). B. Contaminări: cu Ioannes al doc. latine, prin fonet. magh.: 1. Ioanoș boier (P Gov f° 10 vo); (Mar); Ioanaș (Sur I);Ioaneș și Iaoniș (Dm); Oaniș, olt. (Sur VI); Ioanăș (Dm; Rel); Ioaniș (Ștef). 2. + Ion: Ionaș (Rel); -ești, -eni ss. 3. + Ene: Enăș și Enuș, v. mai sus. VIII. Din germ. Iohann, -es, Hannes, Hans: 1. Han (16 B I; Moț); – David, 1418 (Fior (65); – țig. (16 B I 13) – Vas. (C raz 13); Hana Hopăndei (Rel); Hană (Ștef); Hanu, ard (Paș); -l, țig. (17 A IV 166); -l Gavril, fiul Dolcăi (17 A IV 124); Hanea (Dm; G Ștef; Ard) etc.; Hăn/escu (Mus 11); ești s. Nu este probabilă etim. < subst. han, avînd în vedere derivatele următoare. 2. cu ș, prin fon. magii: Haneș, sas (Rel); – ard. (Paș); -ul t. (Petr 15); Hanăș, nume de romîni brașoveni (Rel. Dm); Haniș (Dm); Hănășeni s. (Dm); forme explicate din GANE de E. Petrovici (Romanosl. IV 45); Hanoș. 3. + -eț, -uț: Haneț, Mirauț, mold., 1722 (RI VII 53); Hănuț, act. 4. + -co, -cu, -cea, -ciu: Hanco (Ștef); Hancu (Dm); Hanciu, I. și Hănciulescu, act.; Hancea, 1527 (Paș), I. (Sd XV 107 și XXI) etc.; Hăncești s.; Hancioc, P., mold. act. cf. Hanca f. (la armeni). 5. Prob. Hîncu fam. (Șez); Hîncul, mold. (A Gen I 61);- I. (Isp V²); – Armeanul (Sd XIX 35) 6. Din germ. Hans: Hănsăni (17 A V 155); Hanț (Dm; Met 15); -a, fam. (Mar; Isp II¹; Șez); -ac și -ic (Mar); Hanțul (Sur XVI) și s. Cf. Ioanță și Oanță, I 9. IX. Alte forme: 1. Din ital. Giovanni prob.: Gioan, boier (Sd XVI); – Ianachie (Isp VI²); și contras: Giona = Zona f. jupîneasă, 1668 (BCI VII 52). 2. Cf. tc. Iogan (Ioan) Bogdan, cadiu (Cat tc). Femininul Ioana se formează < Ioan,; Oana f.; Aioanei, C. (Tel 58) matronim; Iona f. (16 A III 24) < Ion; Ioneasă f. (Ard), marital.