GURU s. m. invar. (Livr.) Înțelept, filozof, mentor spiritual; p. restr. preot al diverselor secte hinduse. – Din engl. guru, fr. gourou.

CĂLĂUZĂ s. 1. v. ghid. 2. v. îndrumător. 3. îndrumător, povățuitor, sfătuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.)

ÎNDRUMĂTOR s., adj. 1. s. v. ghid. 2. s. călăuză, ghid, (livr.) cicerone. (X este ~ într-un muzeu.) 3. s. călăuză, povățuitor, sfătuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~ în viață.) 4. adj., s. călăuzitor, povățuitor, sfătuitor, (înv.) îndreptător, purtător. (I-a fost un excelent ~.) 5. adj. v. indicator. 6. adj. povățuitor, sfătuitor, (înv.) învățător. (Carte ~.)

MENTOR s. v. călăuză, îndrumător, povățuitor, preceptor, sfătuitor, sfetnic.

PRECEPTOR s. (înv.) dascăl, (livr. înv.) mentor. (~ al unui tânăr.)

SFETNIC s. 1. consilier, povățuitor, sfătuitor. (~ al domnitorului.) 2. călăuză, îndrumător, povățuitor, sfătuitor, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.)

mentor s. m., pl. mentori

DIDACTIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care ține de didactică; propriu didacticii. Literatură ~că. Principiu ~. 2) Care participă la procesul de învățământ; încadrat în procesul de instruire și educație. Corp ~. Cadre ~ce. 3) Care își asumă în mod pretențios dreptul de a da învățăminte; cu pretenții de mentor. 4) fig. (despre scrieri) Care este lipsit de originalitate; fără caracter original; arid. /<fr. didactique

MENTOR ~i m. Îndrumător spiritual experimentat. /<fr., lat. mentor, germ. Mentor

SILEN¹ s.m. Personaj din mitologia greacă, mentorul lui Dionysos – simbol al bețivilor; satir. [< fr. Silène].

MENTOR s.m. 1. Preceptor, educator; îndrumător, povățuitor. 2. Plantă pe care se altoiește o ramură de la o plantă tînără, cu scopul de a-i imprima caracterele acesteia. [< lat., fr. mentor, cf. Mentor – prietenul lui Ulise și preceptorul lui Telemac].

EDUCATOR, -OARE I. adj., s. m. f. (persoană) care educă copiii, tineretul (în școli); mentor, preceptor. II. s. f. persoană care se ocupă cu educația copiilor preșcolari. (< fr. éducateur, lat. educator)

GURU s. m. 1. preceptor religios la brahmani. 2. mentor spiritual. (< fr., engl. guru)

MENTOR s. m. 1. preceptor, educator; îndrumător. 2. plantă pe care se altoiește o ramură de la o plantă tânără, cu scopul de a-i imprima caracterele acesteia. (< fr., lat. mentor, germ. Mentor)

SILEN¹ s. m. (mit.) mentorul lui Dionysos, simbol al bețivilor. ◊ satir bătrân. (< fr. Silène, lat. Silenus)

sfat (-turi), s. n. – 1. Povață, îndemn, opinie. – 2. Consiliu, sfătuire, adunare deliberativă. – 3. (Înv.) Intenție, planuri. – 4. Conversație, taifas. – 5. (Arg.) Palmă, scatoalcă. – Var. înv. svat. Sl. sŭvĕtŭ (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 337). Este dubletul lui soviet, s. n., din rus. sovjet. – Der. sfătui, vb. (a da sfaturi; a îndemna; a tăifăsui; refl., a delibera, a se sfătui, a se consulta); sfătos, adj. (care povățuiește bine, prudent; vorbăreț); sfătuitor, s. m. (povățuitor, mentor); sfătoș(en)ie, s. f. (elocvență, talent de povestitor); sfetnic (var. înv., sfeatnic, sve(a)tnic), s. m. (consilier), din sl. sŭvĕtĭnikŭ.

tată, tați s. m. 1. (fig.) creator, făuritor, fondator 2. (glum.) mentor, om care întrupează cele mai înalte calități / care este deasupra altora

ciclotimic, -ă adj. (med.) Bolnav de ciclotimie ◊ „M.R. Paraschivescu (ce-i drept, văzut și ca megaloman ciclotimic) apare în ipostaza «tradițională» de mentor.” ◊ Rev. 22 45/94 p. 15 (din fr. cyclothimique; PR 1923; DN3, DEX-S)

guru s. m. ♦ 1. ◊ „Ceva intermediar între preot al diverselor secte hinduse și preceptor – sau chiar judecător – guru este o prezență pitorească între Indus și Gange [...] Guru mai este considerat și un intermediar sacru între Dumnezeu (Hari) și oameni. De aceea cuvântul gurului este socotit drept «Adevăr absolut», iar persoana lui este divinizată.” Cont. 13 XII 74 p. 4; v. și 16 X 81 p. 12. ♦ 2. Mentor spiritual ◊ „[...] supremația lui Jean-Paul Sartre, marele «guru» al intelighenției pariziene.” R.lit. 28/95 p. 14 (cuv. sanscrit; cf. fr. gourou, engl. guru; PR 1960, BD 1966)

NERO (Tiberius Claudius Drusus Germanicus) (pe numele adevărat Lucius Domituis Claudius N.), împărat roman (54-68 d. Hr.), ultimul din dinastia iulio-claudică. A instituit o guvernare autoritară și crudă, soldată cu asasinate, printre care cel al mamei sale Agrippina, al fratelui său Britannicus, al soției sale Octavia și al lui Seneca, profesorul și mentorul său. În ultimii ani ai domniei a avut numeroase apariții grotești în public în calitate de conducător de care de curse, cântăreț și actor, impunând adulația, prin teroare, din partea apropiaților săi și neglijând problemele statului. În timpul său, un uriaș incendiu a mistuit Roma (64 d. Hr.); bănuit de acest fapt, N. a dat vina pe primii creștini, începând persecuțiile împotriva lor. S-a sinucis după izbucnirea răscoalei legiunilor din Spania și Africa.

JUNIMEA, societate literară românească, inițiată de Petre P. Carp, Titu Maiorescu, Theodor Rosetti, Vasile Pogor și Iacob Negruzzi la Iași, în 1863-1864. Și-a desfășurat activitatea prin ședințe literare săptămânale, prelegeri publice, cu mijloace de formare a unui orizont larg științific și de educare estetică, și prin revista „Convorbiri literare”, mai întâi la Iași, apoi, din 1885, până la încetarea activității, în 1944, la București. A promovat o literatură de valoare, subliniind rolul factorului estetic în producerea și aprecierea operei de artă, a trezit și a impus spiritul critic în cultura română, combătând pseudocultura, superficialitatea, impostura, introducând o direcție nouă în gândirea și literatura română. S-a pronunțat în problemele limbii și ortografiei (în special Maiorescu), pledând pentru cultivarea unei limbi eliberate de exagerări puriste sau diverse mode (ex. italienismul), pentru îmbogățirea și modernizarea limbii literare. A încurajat, deopotrivă, istoria, filologia, geografia, acordându-le spații largi în „Convorbiri literare”, mai ales în perioada bucureșteană, J., și în special mentorul ei spiritual, T. Maiorescu, au avut merite în afirmarea clasicilor literaturii române: M. Eminescu, I. Creangă, I.L. Caragiale, I. Slavici. Conservatori moderați, adepți ai unui liberalism moderat, unii dintre Conducătorii J. (T. Maiorescu, Petre P. Carp ș.a.) au creat (1881), pe plan politic, în cadrul Partidului Conservator, o grupare distinctă – junimiștii.

POLIBIU (POLYBIOS) (c. 200-120 î. Hr.), om de stat și istoric grec. În anul 167 î. Hr. face parte din cei o mie de ostatici greci aduși la Roma după încheierea celui de-al treilea război macedonean. L-a însoțit pe Scipio Africanul, al cărui mentor a fost, în expediția în Africa și a fost martorul distrugerii Cartaginei (146 î. Hr.). A scris o istorie universală în 40 de cărți (păstrată parțial), ce constituie principalul izvor antic pentru a explica ascensiunea Romei, de la al doilea război punic până la devenirea Greciei provincie romană (220-146 î. Hr.), urmând transformarea statului roman în cea mai mare putere mediteraneană.

Mentor, fiul lui Alcimus și prietenul credincios al lui Odysseus. A fost lăsat de către erou la plecarea sa spre Troia să-i păzească casa și familia în Ithaca.

Telemachus, fiul lui Odysseus și al Penelopei. În timpul absenței tatălui său, Telemachus a crescut acasă în Ithaca sub îndrumarea credinciosului Mentor. Mai tîrziu cînd Odysseus s-a înapoiat după îndelunga sa absență, Telemachus l-a ajutat să-i gonească și să-i pedepsească pe nepoftiții pețitori ai Penelopei (v. și Odysseus). După moartea eroului, Telemachus s-a căsătorit cu una dintre fiicele lui Circe (după o versiune, după o alta cu însăși puternica magiciană iubită odinioară de către tatăl său).

LOVINESCU 1. Eugen L. (1881-1943, n. Fălticeni), critic, istoric literar și prozator român. Fondator și mentor al revistei și cenaclului „Sburătorul” (1919), unde s-au afirmat Camil Petrescu, Hortensia Papadat-Bengescu, A. Holban, Vladimir Streinu, Ion Barbu, T. Vianu ș.a. Format la școala maioresciană și a impresionismului critic francez (E. Faguet, J. Lemaître), a combătut sămănătorismul și excesele poporaniste, sprijinind afirmarea poeziei moderniste și a romanului citadin și de analiză („Critice”, „Istoria literaturii române contemporane”). Pornind de la G. Tarde, a analizat evoluția societății române în sec. 19 din perspectiva încercărilor de a se sincroniza cu Occidentul („Istoria civilizației române moderne”). Monografii, sinteze despre scriitori pașoptiști („Gr. Alexandrescu”, „C. Negruzzi”, „Gh. Asachi”) și um impunător ciclu junimist („T. Maiorescu”, „T. Maiorescu și posteritatea lui critică”, „T. Maiorescu și contemporanii lui”), antologii. Proză scurtă („Nuvele”), un ciclu epic eminescian (romanele „Mite” și „Bălăuca”), roman de analiză (ciclul „Bizu”), teatru (drama „Peste prag”). Memorialistică și portretistică („Memorii” I-III, „Aqua forte”, „Sburătorul [Agende literare]”) de un interes excepțional, cu intuiția justă a dominantei psihologice, frapant formulată, în pofida tendinței caricaturale. Traduceri din Homer („Odiseea”), Vergiliu („Eneida”), Horațiu („Ode”, „Epode”), Tacit („Anale”) ș.a. Manuale de latină. M. titular post-mortem al Acad. (1991). 2. Horia L. (1917-1983, n. Fălticeni), dramaturg român. Nepotul lui L. (1). Piese axate pe conflicte sociale și psihologice, tratând procesul destrămării familiei burgheze, problema puterii, drama creației, raportul individ-societate („Citadela sfărâmată”, „Surorile Boga”, „Moartea unui artist”, „Petru Rareș”, „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă”). 3. Monica L. (1923-2008, n. București), critic literar și eseist român. Fiica lui L. (1) și soția lui Virgil Ierunca. Stabilită la Paris (1947). Prin colaborarea sa permanentă la Radio Europa Liberă (emisiunile săptămânale „Teze și antiteze la Paris” și „Actualitatea românească”) a contribuit substanțial la informarea ascultătorilor din țară și al evaluarea corectă a literaturii române. Mai multe volume de cronici literare și articole polemice („Unde scurte”). 4. Vasile L. (1905-1984, n. Fălticeni), eseist român. Nepot al lui L. (1). Lucrări de hermeneutică a gândirii simbolice și analogice, perspectivă din care sunt abordate miturile, basmele etc. („Dacia hiperboreeană”, „Interpretarea ezoterică a unor basme și balade românești”, „Mitul sfâșiat”, „Jurnal alchimic”) și operele unor scriitori ca I. Creangă și Mateiu I. Caragiale („Creangă și Creanga de aur”, „Al patrulea hagialîc”), înțeleși ca mari inițiați.

MAIORESCU 1. Ion. M. (pe numele adevărat I. Trifu) (1811-1864, n. sat Bucerdea Grânoasă, jud. Alba), om politic, filolog și publicist român. Urmaș, pe linie maternă, al lui Petru Maior. Prof. la Colegiul Național din Craiova. Agent diplomatic la guvernului revoluționar de la 1848 al Țării Românești pe lângă Dieta germană de la Frankfurt am Main. Orientare moderată, apropiată de aceea a lui Heliade-Rădulescu. Contribuții lingvistice („Itinerar în Istria și vocabular istriano-român”). 2. Titu M. (1840-1917, n. Craiova), critic, teoretician și om politic român. Fiul lui M. (1). Studii la Viena, Berlin și Paris. Acad. (1867), prof. univ. de istorie, filozofie și logică la Iași și la București. Membru marcant al Partidului Constituțional (Junimist), iar ulterior al Partidului Conservator (al cărui președinte a fost în 1913). De mai multe ori ministru în cabinete conservatoare (ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice, 1874-1876, 1888-1889, 1890-1891; al Justiției, 1888, 1900-1901: al Afacerilor Străine, 1910-1913) și prim-min. (1912-1914). S-a pronunțat pentru orientarea politicii externe românești spre Puterile Centrale. În timpul mandatului său, M. a optat pentru calea militară de rezolvare a diferendului de frontieră româno-bulgar, România fiind antrenată în cel de-al doilea război balcanic. Mentor spiritual al Junimii. În filozofie, rolul său este mai mult de natură didactică, cea mai importantă contribuție fiind manualul de logică de influență herbartiană („Logica”); meritul său constă în faptul că a sprijinit formarea unor filozofi reprezentativi: C. Rădulescu-Motru, P.P. Negulescu, S. Mehedinți, I. Petrovici ș.a. A abordat câteva probleme fundamentale ale culturii naționale (limba, literatura, folclorul), dându-le o rezolvare modernă, susținând principiul autonomiei estetice, iar prin teoria „formelor fără fond” a denunțat transplantarea formală a unor instituții, principii și reforme inadecvate momentului istoric românesc; a combătut superficialitatea și pseudocultura („Beția de cuvinte”), introducând criteriul estetic în judecarea valorii literare („O cercetare critică asupra poeziei românești de la 1867”, „Direcția nouă în poezia și proza română”). A contribuit la elucidarea problemelor legate de scrierea limbii române, înlăturând etimologismul latinist, italienismul, calcurile neavenite din germană („Despre scrierea limbii române”, „Limba română în jurnalele din Austria”) și a combătut purismul latinist în lexic („Neologismele”). S-a aflat printre cei care au pus în valoare cele mai reprezentative figuri ale literaturii române: Eminescu, Creangă, Slavici, Caragiale, Goga, Sadoveanu („Critice”). A încurajat culegerea și cercetarea folclorului („Asupra poeziei nostre populare”). Orator de mare talent („Discursuri parlamentare”); vastă și importantă operă memorialistică („Jurnal”) și epistolară. Traduceri (Goethe, Schopenhauer, Ibsen, Maeterlink ș.a.).

FERLINGHETTI, Lawrence (n. 1919), poet american. Unul dintre principalii mentori ai mișcării beat. Lirică de orientare pacifistă, împotriva discriminării sociale („Imagini ale lumii trecute”, „Unde e Vietnamul?”). Traduceri.

MENTOR (în „Odiseea”), prieten credincios al lui Ulise, căruia acesta, plecând la război împotriva Troiei, i-a încredințat administrarea casei și a bunurilor sale, precum și educația fiului său, Telemah. Zeița Atena ia de mai multe ori înfățișarea lui, pentru a-l sfătui și încuraja pe Telemah.

NᾹNAK (numit și Guru N.) (1469-1539), reformator religios și mentor spiritual indian. Fondator și guru al comunității religioase sikh. Doctrina sa monoteistă încearcă să îmbine hinduismul cu islamismul. A scris imnurile devoționale din „Ᾱdi Granth” și culegerea de rugăciuni „Japji”.

NOICA, Constantin (1909-1987, n. Vitănești, jud. Teleorman), filozof român. Format sub influența spirituală a Lui Nae Ionescu; unul dintre editorii cursurilor universitare ale acestuia și ai anuarului „Izvoare de filosofie”. Cercetător la Centrul de Logică al Academiei Române (1965-1975). Veritabil mentor spiritual în cadrul așa-numitei „Școli de la Păltiniș”. În scrierile sale, care reflectă preocupări din întregul câmp al filozofiei, cu predilecție totuși pentru fenomenologia culturii și a limbii pentru metafizică, N. a exersat o hermeneutică liberă, nedelimitând o anumită metodă, aplicată experiențelor filozofice esențiale și într-un limbaj nemodificat de epistemologie („Devenirea întru ființă”, „Scrieri despre logica lui Hermes”, „Rostirea filozofică românească”, „Creație și frumos în rostirea românească”, „Eminescu sau gânduri despre omul deplin al culturii românești”, „Sentimentul românesc al ființei”, „Șase maladii ale spiritului contemporan”, „Despărțirea de Goethe”, „De dignitate Europae”). Lucrări de istorie a filozofiei („Concepte deschise în istoria filozofiei la Descartes, Leibniz și Kant”, „Schiță pentru istoria lui Cum e cu putință ceva nou”, „Povestiri despre om”, „Douăzeci și șapte de trepte ale realului”). Traduceri însoțite de comentarii din presocratici, Platon, Aristotel, comentatori aristotelici, Descartes, Kant ș.a. Domiciliu forțat (1949-1958); deținut politic (1958-1964). Premiul Herder (1988). M. post-mortem al Acad. (1990).

IONESCU, Nae (1890-1940, n. Brăila), logician, filozof și publicist român. Prof. univ. la București. Elev al lui N. Iorga și al lui V. Pârvan. Creator de școală (forma mentis a generației interbelice). Redactor-șef (1926-1929) și director (1929-1934, ian.-apr. 1938) al ziarului „Cuvântul”. Adept al unei guvernări autoritare, a susținut restaurația lui Carol II. Antiliberal ireductibil, I. s-a alăturat mișcării legionare, devenind, în 1933, mentorul politic al acesteia, iar cu timpul și exponentul ei ideologic. Arestat (dec. 1933) ca unul dintre autorii morali ai asasinării lui I.G. Duca; internat în lagărul de la Miercurea Ciuc (1938). Din 1939, a avut domiciliul forțat în București. A respins ideea de sistem filozofic, definitivând, filozofia ca filozofare, ca act de viață și de trăire (trăirismul), cultivând și încurajând în rândurile tineretului universitar „paradoxul”, „aventura”, „autenticitatea”, „experiența”, „ortodoxia”, „sinceritatea”, „dragostea”. Ca filozof al religiei și reprezentant principal al trăirismului, I. a considerat creștinismul ca parte integrantă a poporului român, „ortodoxismul” și „românismul” completându-se reciproc, până la identificare. De asemenea, I. este creatorul unei gândiri politice, bazate pe respingerea sistemului pluralist și a democrației parlamentare și pe crearea unui stat național autohton, întemeiat pe valori etnice și pe ortodoxie. Spirit socratic, n-a publicat decât o culegere de articole, „Roza vânturilor”, îngrijită și editată, în 1937, de Mircea Eliade, astfel încât se poate spune că opera lui cea mai importantă rămâne strălucita generație a anilor ’30 (elevii și discipolii săi: Emil Cioran, Mircea Eliade, Constantin Noica, Mircea Vulcănescu ș.a.). Cursurile sale universitate („Logica”, „Istoria logicii”, „Metafizica”, „Teoria cunoștinței”, „Faust și problemele mântuirii”, „Fenomenul legionar”, „Îndreptar ortodox”) au fost publicate postum.

mentor s. m., pl. mentori

Mentor m. 1. Mit. înțelept grec căruia Ulyse încredința educațiunea lui Telemac; 2. fig. sfetnic sau conducător luminat.

Telemac m. 1. Mit. fiul lui Ulyse și al Penelopei, se duse în căutarea tatălui său, călăuzit de Minerva sub figura lui Mentor; 2. titlul unui roman epic de Fenelon.

GURU, guru, s. m. (Livr.) (În tradiția hindusă) Învățător sau maestru spiritual, în special cel care acordă inițierea unor ucenici; p. ext. persoană care își inițiază discipolii în tehnicile de realizare a desăvârșirii. ♦ Înțelept, filosof, mentor spiritual; p. restr. preot al diverselor secte hinduse. – Din engl. guru, fr. gourou.

MENTOR, mentori, s. m. Povățuitor, îndrumător, călăuzitor, preceptor; educator. Am apucat pe cărarea de care îmi vorbise mentorul meu și m-am tot dus spre miazăzi. SADOVEANU, N. F. 58. Dinu Păturică salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui. FILIMON, C. 87.

EDUCAȚIE. Subst. Educație, educațiune (înv.), educare, creștere, formare, instruire, instrucție, instrucțiune, pregătire, studii, școală, ucenicie. Îndrumare, îndreptare, dirijare, călăuzire, povățuire; dăscăleală, dăscălire, dăscălitură (rar), dădăceală (fam.), cicăleală, cicălire. Sfat, povață, povățuială (înv.), învățătură. Bună creștere, educație aleasă; bună-cuviință, cei șapte ani de acasă, politețe. Educabilitate. Pedagogie; pedagogism (rar). Educator, pedagog, îndrumător, îndrumar (rar), călăuzitor, preceptor, dascăl, mentor, magistru (livr.); povățuitor, sfătuitor, sfetnic; învățător, profesor, institutor, diriginte; meditator, guvernor; guvernantă, bonă, dădacă, doică, mancă (reg.), nemțoaică. Învățătorime, dăscălime (pop.). Adj. Educat, binecrescut, format, instruit, pregătit, cult, cultivat. Educativ, educator, educațional, pedagogic; formativ, instructiv. Educabil. Vb. A fi educat (instruit), a avea o educație, a avea cei șapte ani de acasă. A educa, a face educație (cuiva), a da (cuiva) educație, a crește, a da creștere, a forma, a instrui, a învăța, a pregăti (pentru viață). A îndruma, a îndrepta, a dirija, a călăuzi, a povățui, a da povețe, a sfătui, a dăscăli, a dădăci, a face pe dădaca. V. cultură, cunoaștere, elev, învățare, pedagog, politețe, școală.

PEDAGOG. Subst. Pedagog, educator; învățător, învățătoraș (dim., depr.), dascăl, dăscălaș (dim., peior.), dăscălici (rar), institutor (întrecut); profesor, profesoraș (dim., depr.), maestru. Preparator; asistent; lector, șef de lucrări; conferențiar, docent (în alte țări); profesor universitar. Preceptor, pedagog, instructor; diriginte; meditator, repetitor (ieșit din uz). Magistru (livr.); mentor. Cadru didactic. Grad didactic. Corp didactic, corp profesoral; învățătorime, dăscălime (pop.), profesorime. Dăscălie, profesorat. Adj. Dăscălesc, dăscălicesc (rar); profesoral. Vb. A preda, a ține o lecție, a conduce un seminar. A îndruma, a călăuzi, a sfătui, a povățui. A educa, a învăța, a instrui, a forma. Adv. Dăscălește. V. educație, elev, învățare, școală.

SFAT. Subst. Sfat, sfătuială (pop.), sfătuire (rar), consiliu (înv.), povață (pop.), povățuială (înv.), povățuire, părere, îndemn, îndemnare (rar), recomandare, imbold; îndrumare, dirijare, îndreptare, călăuzire (rar). Consfătuire, sfătuire, consultare, consultație, deliberare, deliberație (înv.). Sfătoșenie. Consiliu, sfat, divan; cislă. Sfătuitor, îndrumător,. îndrumar (rar), călăuză, povățuitor, sfetnic (înv.), consilier, mentor. Adj. Povățuitor, de povață, îndrumător, călăuzitor. Sfătos. Consultativ. Vb. A sfătui, a da (cuiva) un sfat; a recomanda, a indica; a îndemna, a povățui, a da povețe, a consilia (livr.); a îndruma, a călăuzi. A se sfătui (cu cineva), a cislui (reg.), a se consulta (cu cineva), a delibera, a cere (cuiva) părerea, a cere (cuiva) un sfat, a consulta (pe cineva). A ține consiliu, a sta (a ședea) la divan. V. adunare, conducere, învățare.

CĂLĂUZĂ s. 1. ghid, îndreptar, îndrumar, îndrumător, (livr.) vademecum, (înv.) praveț. (O ~ editată pentru turiști.) 2. ghid, îndrumător, (livr.) cicerone. (X este ~ într-un muzeu). 3. îndrumător, povățuitor, sfătuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.)

ÎNDRUMĂTOR s., adj. 1. s. călăuză, ghid, îndreptar, îndrumar, (livr.) vademecum, (înv.) praveț. (~ editat pentru turiști.) 2. s. călăuză, ghid, (livr.) cicerone. (X este ~ într-un muzeu.) 3. s. călăuză, povățuitor, sfătuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.) 4. adj., s. călăuzitor, povățuitor, sfătuitor, (înv.) îndreptător, purtător. (I-a fost un excelent ~.) 5. adj. indicator, (rar) indicativ. (Semnal ~.) 6. adj. povățuitor, sfătuitor, (înv.) învățător. (Carte ~.)

mentor s. v. CĂLĂUZĂ. ÎNDRUMĂTOR. POVĂȚUITOR. PRECEPTOR. SFĂTUITOR. SFETNIC.

POVĂȚUITOR s., adj. 1. s. călăuză, îndrumător, sfătuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.) 2. s. consilier, sfătuitor, sfetnic. (~ al domnitorului.) 3. adj., s. călăuzitor, îndrumător, sfătuitor, (înv.) îndreptător, purtător. (I-a fost un excelent ~.) 4. adj. îndrumător, sfătuitor, (înv.) învățător. (Carte ~.)

PRECEPTOR s. (înv.) dascăl, (livr. înv.) mentor. (~ al unui tînăr.)

SFĂTUITOR s., adj. 1. s. călăuză, îndrumător, povățuitor, sfetnic, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.) 2. adj., s. călăuzitor, îndrumător, povățuitor, (înv.) îndreptător, purtător. (I-a fost un excelent ~.) 3. s. consilier, povățuitor, sfetnic. (~ al domnitorului.) 4. adj. îndrumător, povățuitor, (înv.) învățător. (Carte ~.)

SFETNIC s. 1. consilier, povățuitor, sfătuitor. (~ al domnitorului.) 2. călăuză, îndrumător, povățuitor, sfătuitor, (livr.) mentor, (înv. și fam.) dascăl, (înv.) povață, tocmitor. (X îi servește drept ~.)

dascăl sm [At: (a. 1620) GCR I, 60/25 / V: (reg) ~cal, ~căr, ~câl, ~cul / Pl: ~i / E: ngr δασχαλοῃ] 1-2 (Înv) Persoană (cu calificare specială) angajată a bisericii, care preda într-o școală elementară Si: institutor, învățător, (înv) didascăl. 3 (Asr; fam) Profesor. 4 (Ast; reg; îs) ~u’ cu cartea în mână Constelație nedefinită mai îndeaproape. 5 (Înv; spc) Preceptor¹. 6 (Înv) Persoană cultivată care activa și crea într-un anumit domeniu al cunoașterii, al culturii. 7 (Fig) Persoană care a adus contribuții valoroase într-un domeniu de activitate, într-o doctrină. 8 Șef al unei școli. 9 Creator al unui curent artistic. 10 Inițiator și propagator al unei doctrine. 11 (Pgn) Îndrumător (1) Cf maestru, mentor. 12 (Reg; îe) A sta ~ (pe capul) cuiva A bate la cap (pe cineva). 13 (Reg) Maistru. 14 (Adesea determinat prin „bisericii” sau „de biserică”) Cântăreț de strană în biserică Si: (reg) cantor, diac, (înv) psalt, (îvr) psaltichieș, psălticaș. 15 (Înv) Predicator (1). 16 (Bot; Trs) Bălbisă (Stachys sylvatica). corectat(ă)

guru smi [At: DEX / E: eg guru, fr gourou] (Liv) 1 Înțelept. 2 Filozof. 3 Mentor spiritual. 4 (Prc) Preot al diverselor secte hinduse.

mentor sn [At: ASACHI, PED. 10/2 / Pl: ~i / E: fr mentor ger Mentor, lat mentor, -oris] 1 (Înv) Educator. 2 (Spc; Bot) Altoi dintr-o plantă bătrână grefat pe o plantă tânără. 3 Conducător spiritual.

Monica Unul din prenumele feminine astăzi la modă, revitalizat și popularizat prin onomastica literară, Moníca rămîne încă discutabil din punct de vedere al originii și semnificației sale, în ciuda numeroaselor ipoteze propuse pînă acum. În apusul Europei numele este calendaristic și evocă amintirea mamei Sf. Augustin (teolog și filozof, 354-430), născută în anul 332 pe teritoriul actualei Algerii; cum aceasta era africană (informațiile aparțin chiar Sf. Augustin, în Confesiuni), Monnica este considerat probabil de origine punică (izvoarele latine atestă și forma Monna cu valoare de cognomen), dar încercările de a-l explica n-au dus încă la rezultate sigure. Ipoteza cu cea mai mare circulație, vede în Monnica un nume de origine grecească. Într-adevăr grecii foloseau (foarte rar și nu în perioada clasică) numele Mónikos, fem. Monika ca variante pentru Monachos, a cărui semnificație este clară pentru vorbitorii limbii române: „pustnic, monah” (gr. monachos „singur solitar”, format de la monos „singur”, este păstrat în engl. monk, germ. Münch, fr. moine, sp., port. monge, it. monaco sau se înrudește cu rom. mănăstire, fr. monastère, germ. münster, engl. minster etc.). Altă încercare de etimologie, pentru Mona de astădată, apropie numele de goticul munan: „a gîndi, a crede” sau muns „gîndire”, vechiul engl. myne „amintire, dorință, dragoste” etc., propunîndu-se deci o origine germanică (cuvintele amintite aparțin aceleiași mari familii indo-europene din care fac parte engl. mind „amintire, gînd, scop”, germ. minne „dragoste” sau, prin latină, rom. minte, amintire, a aminti, memorie, mentor, reminiscență etc.). Tot pentru Mona a fost propus și un etimon irlandez muadh „nobilă”, ajungîndu-se astfel la patru soluții etimologice pentru același nume. Interesant este faptul că soluțiile propuse, odată admise din punct de vedere lingvistic, nu sînt contradictorii, în diferite regiuni ale Europei putînd să existe cuvinte omofone dar fără nici o legătură etimologică: punicul Monnica, prin onomasticonul creștin se întîlnește cu gr. Monika, cu germanicul și irlandezul Mona sau cu lat. Monna (aceasta este a cincea ipoteză) din monna „mamă, soție”. La modă în Franța din primele decenii ale secolului nostru, sub influența numelui unei eroine dintr-un roman de V. Margueritte, Monica începe să fie prenume feminin favorit și la noi, mai ales datorită cunoscutului La Medeleni de I. Teodoreanu.

Timotei Mai puțin folosit astăzi decît în secolele trecute, Timotéi continuă la noi un foarte vechi și frecvent nume pers. gr. Timótheos, încadrat în bogata familie a teoforicelor compuse cu -theós „zeu” (ca și → Teofana; Teofil; Tudor; Doroteea, Filoteia etc.). În prima parte a numelui se recunoaște vb. timáo sau timo „a onora”, întîlnit în numeroase și vechi formații antroponimice grecești ca Timagóras, Timaios (purtat de un antic și semilegendar filozof pe care Platon și-l ia drept interlocutor în dialogul său cu același nume), Timandros, Timarhos (primul purtător cunoscut este un comandant din timpul războiului peloponeziac), Timokles, Timokrátes, Timókritos, Timólaos, Timoléon (un renumit general corintian din sec. 5 î.e.n.), Timoxenos etc. Aceleași elemente, așezate în ordine inversă, apar și în Theotimos, purtat în sec. 5 e.n. de un episcop de la Tomis-Constanța, prin cultul căruia numele intră în onomasticonul creștin (la noi nu este folosit). În ceea ce privește vechimea și strălucirea lui Timótheos în istoria vechii Grecii, vom aminti pe cîțiva dintre purtătorii numelui: un renumit general atenian, fiul lui Konon și prieten al lui Platon, un celebru sculptor din sec. 4 î.e.n., un muzician de talent din Milet, foarte apreciat chiar de către Alexandru Macedon etc. Prin valoarea sa teoforică numele se impune și în rîndul primilor creștini; unul dintre aceștia, convertit de apostolul Pavel și iubit discipol al acestuia, devine un personaj cunoscut al N.T., fiind și destinatarul celor două scrisori trimise de mentorul său (conform tradiției, acest Timotei ar fi fost episcop în Efes și martir în anul 97; dintre numeroșii martiri cu acest nume incluși în onomasticonul creștin și în calendare, el este și cel al cărui cult a avut cea mai mare răspîndire în Europa). Dacă în Occident a fost continuată forma latină a numelui, la noi a ajuns forma grecească, prin intermediar slav (pentru prezența lui Timotei în vechile documente transilvănene, în anumite cazuri, a putut fi luată în considerație și influența latino-catolică). Formele sub care a circulat numele la noi sînt numeroase, iar unele foarte vechi și frecvente: Tim (în Transilvania atestat în sec. 12), Tima, Timică, Timu(l), Timiș, Timoș, Timuș, Timoc, Timșa, Timca, Timcea, Tinco, Tincu(l), probabil Mota, Motea etc., Timofte, Dimofte, Timofie, Timohie, Timotin etc. De diferite influențe (ucrainiene, bulgărești, maghiare etc.), aceste forme pot fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie; ca prenume, singurul care mai apare astăzi, sporadic, este Timotei. ☐ Engl. Timothy, fr. Timothée, germ. Timotheus (hipoc. Tim, Theus), it., sp. Timoteo, magh. Timot (hipoc. Tim, Tima, Timi, Timka, Timko, Timsa, Tinka etc.), fem. Timotea, bg. Timotei (hipoc. Timo, Timko etc.), rus. Timoféi, ucr. Timofii (cu hipoc. Timo, Timko, Timociko, Timoș etc.)

Virgil Prenume exclusiv masculin frecvent, Virgíl (mai rar Virgíliu) continuă la noi un vechi gentilic roman Vergílius, ajuns celebru în toată lumea datorită lui Publius Vergilius Maro, cel mai mare poet latin. În mod curent, numele gentilic este explicat prin lat. virga „ramură verde și subțire, nuia, creangă tînără” (de aici rom. varga și numele unui vechi obicei practicat în seara Anului Nou, Vergelul, semnalat chiar de D. Cantemir), semnificația inițială a lui Vergilius fiind probabil aceea de „mlădios, tînăr”. Numele se păstrează în uz și în epoca creștină, dovadă fiind prezența în onomasticonul sacru a unui episcop și apostol al Carintiei, la Salzburg, în sec. 8; cultul acestuia, puțin răspîndit, nu a putut sprijini prea mult popularitatea lui Virgil, care capătă din nou strălucire începînd cu perioada Renașterii, alături de alte nume ale antichității. Introdus la noi pe cale cultă din secolul trecut, sub impulsul mișcării de emancipare a românilor din Transilvania, generat de Școala ardeleană, Virgil ajunge foarte repede nume favorit chiar în mediul rural. ☐ Fr. Virgile, germ. Virgil(ius), it. Virgilio, magh. Virgil, fem. Virgilia. ☐ Publius Vergilius Maro, 70 – 19 î.e.n., autorul Bucolicelor, al Georgicelor și al epopeii eroice Eneida, a avut o influență covîrșitoare asupra literaturii europene; încă din evul mediu Vergiliu era considerat maestru inegalabil și simbol al rațiunii umane, o încununare a acestei deosebite prețuiri fiind alegerea lui ca mentor și ghid al lui Dante în călătoria prin Infern (Divina Comedie).

STANCA, Radu (1920-1962, n. Sebeș), scriitor și regizor de teatru român. Mentor al Cercului literar de la Sibiu. Lirică baladescă, neoromantică, cu predilecție pentru fantastic („Versuri”); poeme dramatice cu implicații filozofice („Oedip salvat”, „Dona Juana”). Eseuri despre „resurecția baladei” și tragediei.

MAIESTÓS, -OASĂ adj. 1. (Mai ales despre ținută, mișcări, ton) Care impune prin prestanță, prin demnitate deosebită sau prin caracterul solemn, ceremonios. V. a u g u s t, r e g a l, o l i m p i a n. Mentor, cu un ton maiestos (cu mărime), îi zise. MAIOR, T. 9/26. Cînd două trochee sau două iambe vin unul după altul . . ., declamarea devine mai gravă sau mai majestoasă. HELIADE, O. II, 144. Branda, strălucindă de frumusețe și cu aer maiestos. ASACHI, S. L. II, 53. Butca marelui ban intră cu pași grvi și măiestoși. FILIMON, O. I, 109, cf. 110. Întinse brațul. . . cu un gest maiestos. NRGRUZZI, S. I, 6. Capela se umple de-un cîntec sfînt și maiestos. GHEREA, ST. CR. I, 253, cf. I. NEGRUZZI, S. I, 79. ◊ (Adverbial) Creștinul Dan, bătrînul cu suflet luminos, înalță-a lui statură și zice maiestos. ALECSANDRI, P. III, 101. ♦ (Adverbial, de obicei ironic sau depreciativ) Cu gravitate, cu importanță. Un sergent burtănos..., despicînd majestos valul mulțimii... , începu ancheta. BRĂESCU, V. 60. Nenea „mare”... trecu maiestos șnurul ochelarilor pe după urechea lui anemică. KLOPSTOCK, F. 135. Încredințat că a aruncat argumentul suprem, Stânică ieși pe ușă maiestos. CĂLINESCU, E. O. II, 32. 2. Care impune prin măreția înfățișării, prin grandoarea proporțiilor; impunător. V. m a g n i f i c, s u p e r b. Pionul, petros munte, între nouri înalța-va maiestoasa a lui frunte, ASACHI, S. L. I, 163. De aice se descopere în perspectivă pitorească, cea mai frumoasă parte a Pionului, a căruia coastă rîpoasă... atrage vederea prin maiestuoasa și bizara formă. CALENDAR (1847), 49/21. La vederea unor așa maiestuoase creații... salutăm cu respect icoana venerabililor fondatori. ib. (1855), 139/15, cf. NEGULICI, STAMATI, D., POLIZU. Maiestosul său fluviu... desparte [țara Făgărașului] de restul Transilvaniei. HASDEU, I. C. I, 10. Templu maiestos. ALECSANDRI, P. III, 17. Danubiu maiestuos. BOLINTINEANU, O. 121. Zeus de nori-adunătorul urcă bolta maiestoasă. EMINESCU, O. IV, 135. Grădina doarme, Și-n maiestoase șiruri Copacii-nalță umbra lor bizară. DENSUSIANU, L. A. 16. Zadarnice fanfare cu note triumfale Sunau beția luptei din turnuri majestuoase. PETICĂ, O. 59. Plopi majestoși. SAHIA, U.R.S.S. 40. Munții majestoși ai Gutinului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2630. Urcăm maiestoase scări de marmură. STANCU, U.R.S.S. 22, cf. 14. Această pasăre majestuoasă, de talie mai zveltă... populează primăvara și vara pădurile noastre. LiNȚIA, P. II, 263. ◊ (În contexte figurate) Muntele durerilor umane Mi se-nalță maiestos în față. BENIUC, V. 79. ♦ (Adverbial) Cu măreție, grandios. Lumina zorilor devenea din ce în ce mai aurie, anunțînd maiestos sosirea soarelui dătător de viață. BUJOR, S. 137. Peste cîmpiile rămase în urmă, constelațiile nordului se rotesc majestuos. BOGZA, C. O. 315. Această vale, prin care atît de maiestuos își poartă apele Bistrița. V. ROM. martie 1954, 228. ♦ Pompos. Apăru într-un costum civil, maiestos, cu lavalieră. CĂLINESCU, E. O. I, 137. 3. (Argotic, în e x p r.) Fii maiestos! = fii serios! fii solemn 1 v. solemn. Cf. BUL. FIL. V, 221. – Pl.: maiestoși, -oase. – Și: maiestuós,-oásă, majestós, -oásă, majestuós, -oásă, (învechit și regional) măiestos, -oásă (BL VI, 213) adj. – Din it. maestoso, fr. majestueux.

MÉNTOR s. m. 1. (Învechit) Educator, preceptor. Să va face așa de înțălept ca și mentorul său. ASACHI, PED. 10/2, cf. NEGULICI. A chemat pe nepotu-său, Francisc, la sine în Viena, ca să fie. . . adăpat în științe aci, sub ochii săi, spre care scop îi dedese mentor pe comitele Colloredo. BARIȚIU, P. A. I, 545, cf. NEGRUZZI, S. II, 265, COSTINESCU, LM. ♦ S p e c. (Bot.) Altoi dintr-o plantă bătrînă grefat pe o plantă tînără spre a transmite acesteia însușirile sale. În calitate de mentor se întrebuințează și altoiul. CONTEMP. 1948, nr. 105, 7/6. O nouă metodă a hibridării prin „mentor”. ib. nr. 126; 9/6. 2. Conducător spiritual; povățuitor, îndrumător. V. c ă l ă u z ă. Știe România și cunoaște bine Cine i-a fost mentor, cine-apăsător. MUREȘANU, P. 133/20. Salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui. FILIMON, O. I, 130. Eram acum mentorul ei . . îi dădeam cărți. . . și ne plimbam, IBRĂILEANU, A. 25. A fost pentru sufletele noastre tinere un mentor prea iubit. CIAUȘANU, R. SCUT. 16. Mentorul nostru avea plăcerea să ne călăuzească adînc „in țara necunoscută”. SADOVEANU, O. XII, 8, cf. id. N. F. 58. Tot ce apărea dincolo de această graniță. . . nu prezenta nici un interes pentru cei ce se socoteau a fi mentorii vieții culturale a vremii. CONTEMP. 1948, nr. 105, 4/5. Mentorul „Convorbirilor literare”. ib. 1949, nr. 164, 4/4. De mulți ani se socotea mentorul principal al nației. STANCU, R. A. IV, 423. - Pl.: mentori. – Din fr. mentor, germ. Mentor, lat. mentor, -oris.

mentor s. m., pl. mentori

Mentor – Astăzi, cuvîntul mentor e un nume comun; cîndva însă a fost, ca și Mecena, un nume propriu. Mentor de la care își trage sorgintea mentorul, a fost numele credinciosului prieten al lui Ulise, care, cînd a plecat în legendara lui expediție, i-a încredințat pe fiul său Telemah și rolul de a-i fi îndrumător în absența sa. Mentor îndeplinindu-și sarcina în mod impecabil, acest nume s-a transformat în renume și apoi în antonomaza care figurează astăzi în toate dicționarele lumii. Prin sfaturi înțelepte, prin metoda persuasiunii, prin mijloace blînde l-a condus pe Telemah pe călea dorită, chiar și atunci cînd îi lăsa inițiative proprii. Astfel, Mentor, dînd impresia că e o simplă călăuză, era în fapt adevăratul cîrmaci. De aceea, astăzi numim mentor pe un îndrumător cu experiență, înzestrat cu puterea de a-și impune voința și care, de obicei, cu duhul blîndeții, călăuzește pașii unor tineri sau chiar ai unora mai vîrstnici în diferite domenii de activitate. Expresia e folosită îndeosebi în sens pozitiv (cînd mentorul confirmă obîrșia acestui nume) și – mai rar – în mod critic (cînd o dezminte). Criticul G. Ibrăileanu era considerat „ideologul și mentorul « Vieții românești »”. LIT.

MODESTÍE s. f. 1. Însușirea de a fi modest, lipsă de îngîmfare, de vanitate; sfială; smerenie. Cînd ea vorbea, ochii săi se josiau cu modestie. CALENDARIU (1794), 27/14. Mentor, cu ochii plecați, cu modestiă (omenie) tâcînd, urma după Telemah. MAIOR, T. 7/4. Dorim ca publicul să se pătrundă de dulceața și modestia talentului acestuia. RUSSO, S. 150, cf. ARISTIA, PLUT., POLIZU, PONTBRIANT, D. Nicu Bălcescu era de o modestie rară: anevoie îl făceai să-ți citească cîte ceva din cele ce scria. GHICA, S. 496. Fără modestie, mă simt vrednic și demn de orice rol în sînul patriei mele. ALECSANDRI, T. I, 281, cf. COSTINESCU. Modestia nu-i permite să vorbească de minunile de bărbăție ce a făcut. LM. Dați-mi voie ca eu să mă cred așa cum sînt, nici urîtă, nici frumoasă – mijlocie. – Prea multă modestie, doamnă. CONTEMPORANUL, VI₂, 198. Știu eu bine că modestia oamenilor mari te caracterizează și pe tine. ARDELEANU, U. D. 34, cf. ȘĂINEANU, D. U. Lasă modestia. . . Toată cariera ta vorbește pentru tine. C. PETRESCU, C. V. 109, cf. 184. Culme a modestiei, nici acum și nici mai tîrziu, el nu-și semnează articolele, văzînd în ele o îndatorire, iar nu o satisfacțiune. CĂLINESCU, E. 347. ◊ (În context figurat) O, nu mai cînta, harmonie pribeagă, Că plîng și nu știu unde mă duc, În toamna care plînge pe-o veche modestie, . . . În noaptea asta-n care am devenit năuc. BACOVIA, O. 99. ♦ Purtare cuviincioasă; cumințenie; decență, pudoare. Cf. BUDAI-DELEANU, . Acum nu mai merge modestia fetelor crescute cum se cade. CĂLINESCU, E. O. I, 50. ♦ Cumpătare, măsură; moderație; pondere, reținere. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., NEGULICI, STAMATI, D., ARISTIA, PLUT., POLIZU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Nu făceam teze prea bune, ca să nu dau de bănuit. Copiam cu modestie. BRĂESCU, A. 179. 2. Lipsă de strălucire, de fast; simplitate. Modestia rece a odăii mele. BACOVIA, O. 245, cf. V. ROM. martie 1956, 26. – Accentuat și: (învechit, în Transilv.) modestie (MAIOR, T. 7/4, MOLNAR, i. 411/12, 431/4). – Din lat. modestia, it. modestia, fr. modestie.

MULȚUMIT, -Ă adj., s. f., prep. 1. Adj. (Adesea în legătură cu verbul „a fi”) Care se simte bine din punct de vedere sufletesc, căruia nu-i lipsește nimic, care nu cere sau nu așteaptă mai mult; satisfăcut, bucuros, împăcat. Dinprotivă . . . sîntem cu toții mulțemiți. ALECSANDRI, T. I, 287. Ești mulțămită, fata mea ? EMINESCU, N. 18. Primarul Ion Pravilă intră în circiumă frecîndu-și mîinile mulțumit. REBREANU, R. II, 73, cf. I, 181. Atît de mulțumiți ar trebui să fie oamenii din cîmpie. BOGZA, C. O. 271. Roman Lupu clătină capul mulțumit. GALAN, Z. R. 83, cf. ALR II 3 088/29, 3 092/157, 605. ◊ (Cu determinări indicînd cauza sau împrejurările stării de satisfacție, introduse prin prep. „de”, „cu”, rar „pentru”, învechit „întru” sau urmat de propoziții subordonate introduse prin „că”) Să fie mulțămit întru ceale ce are. ANTIM, ap. GCR II, 7/8. A fi însuși el mulțumit de sineși și de purtarea sa. MARCOVICI, D. 10/8, cf. 11/17. Mulțemit că trăiește, așteaptă ziua dorită. CONACHI, P. 263, cf. 287. El era mulțămit de făgăduința ce cîștigase. NEGRUZZI, S. I, 141. Salută pe mentorul său și plecă înainte, mulțumit de povețele lui. FILIMON, O. i, 130. Și cum mergea el, mulțămit în sine pentru această facere de bine, numai iată i se înfățișează înainte crăiasa albinelor. CREANGĂ, P. 239, cf. 168, 286. Sînt mulțumit de slujbele tale, zise împăratul. ISPIRESCU, L. 30, cf. 42. E mulțumită cu Platamonu, care plătește cinstit. REBREANU, R. I, 171, cf. 15. Era mulțumit de tot ce făcuse, ce aflase și ce aștepta. C. PETRESCU, C. V. 278, cf. 104. Ești mulțămit că ți-ai plătit datoria. ALR II 3 24429. ♦ (Învechit) Care exprimă mulțumire (3). Îl proslăviia cu mulțămite glasuri. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 184^r/7. II. S. f. 1. (Popular; la sg.) Răspuns la o închinare, la un salut, la o urare. Cf. m u l ț u m i (2). Mulțămită la o închinare [Titlu]. VICIU, COL. 181. După buna-dimineață și mulțemita (= după cum te porți tu cu alții, tot astfel se vor purta și alții cu tine). Cf. ZANNE, P. IV, 201. 2. (Învechit și popular) Exprimarea (prin cuvinte) a recunoștinței, a satisfacției. Cf. m u l ț u m i (3). Să ne și îndulcim toți, fraților, cu bune mulțemite, acestui praznic bun. CORESI, EV. 117, cf. id. L. 328/8. Să-și ia D[u]mnezeu căzuta cinste și mulțămită (a. 1713). GCR II, 4/35. Porunca pentru aceea îi pusă lui. . . ca să-l diștepte spre mulțămită (a. 1726). BV II, 25. Dumnezeule, . . . slavă, închinăciune și mulțumită ție . . . Abia își isprăvise mulțumită, și alți creștini din sat sosiră la el. GALACTION, O. 255. Cuvintele acestea. . . îi părură mai mult o insultă decît o mulțumită. AGÎRBICEANU, L. T. Primește adîncă mulțumită mea. V. ROM. octombrie 1954, 5. Cinstea și mulțumită Și lui D-zeu i-i dragă. ȘEZ. III, 43, cf. BUD, P. P. 19. Fapt-ai puț lîngă drum . . . Auzit-ai mulțumite, Mulțumite-mbobocite. PĂSCULESCU, L. P. 8. Mulțumită gazdei [Titlu]. BÎRLEA, B 92. Mulțumită sacă Nimărui nu-i dragă. ZANNE, P. IV, 221. ♦ (în legătură cu verbele „a da”, „a primi”, „a aduce”, „a face”, „a fi”, rar „a trimite” sau „a cînta”, mai ales în fraze care exprimă recunoștința către Dumnezeu) Domnului fie mulțemită pentru cel milostivnicit dar. CORESI, 373/2, cf. 328/11, 346/2. Să cîntați în besearecă mulțămită lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 337, cf. 417. Athinei nici o mulțămită nu le făcură. HERODOT (1645), 301. Laude. . . de mulțămite lui D[u]mn[e]dzău trimițînd. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 8^r/9, cf. id. PS. 454/9. Au dat. . . și cîțiva saci de făină și de orz dar; pentru aceasta îi făcea toți mare mulțămită. AXINTE URICARIUL, LET. II, 177/22. Aducea mulțămite și jirtve la începutul secerișului (cca 1750). GCR II, 51/32, cf. 111/24. Li se cade . . . a da acea cătră D[umne]zeu mulțămită (a. 1757). URICARIUL, IV, 6/17. Să cu[t]remurară toți de acea minune mare, dînd laudă și mulțămită lui Dumnezeu. MINEIUL (1776), 120^r2/5, cf. 120^r1/6. Cînd vreunul agiunge în vîrful vreunii movili, fece mulțămită. IST. AM. 44^r/2. Celor răi, celui ce le face bine în zadar e, că nu e mulțemită. ȚICHINDEAL, F. 46/5. N-au voit să priimească nici mulțămită mea, au fugit. KOTZEBUE, U. 11^v/15. Dă mulțumită multă marelui proroc. GORJAN, H. I, 6/23. Nu putem să-ți aducem din destul mulțămită . . . pentru toate acele rare virtuți și vrednicii. GT (1838), 14²/38. După ce sărută cîteva icoane și dete mulțămită Celui de Sus . . . , Artemie își roti ochii prin căsuța Domnului. STĂNOIU, C. I. 22. ◊ L o c. a d j. De mulțămită = care exprimă o mulțumire, drept mulțumire. Să aducă dar de mulțămită lui Dumnedzău. DOSOFTEI, PS. 88/14. Cîntare de mulțămită. MINEIUL (1776), 85^v2/14, cf. 19^v1/8. ◊ L o c. a d v. Cu mulțumită = cu cuvinte de mulțumire; mulțumind. Și cu bună mulțemită să slăvim. . . și să ne închinăm. CORESI, EV. 19. Au scris carte. . . cu mare mulțămită pentru oamenii săi. M. COSTIN , ap. GÎDEi. Cu mulțămită pre tine pururea te mărim. MINEIUL (1776), 156^v1/12, cf. 154^v1/12, 174^v2/26. Cu mulțămită au făcut orație preaputernicului împărat. GHEORGACHI, LET. III, 296/5. Prin rugă și rugăciune cu mulțumită cererile voastre să fie cunoscute la Dumnezeu. MARCOVICI, D. 1/6. ◊ E x p r. (Regional) A-și da mulțămita = a renunța la . . . , a se lăsa păgubaș. Și-a dat mulțămita din slujba de primar. MAT. DIALECT, I, 182. 3. (Învechit și popular) Mulțumire (3). Darurile ce-i trimesăse Ștefan Vodă cu mulțumită le-au luat. URECHE, LET. I, 136/21. S-aib de tine mulțămită. DOSOFTEI, PS. 166/9. La acele trei plăși. . . să li se facă îndreptarea cu toată cumpănirea, ca să cerce ca toți mulțămită (a. 1819). DOC. EC. 215. Ea îi răspunsă că își pune viața întru pierzare cu toată mulțumită ei. . . dacă istoriile ce are a povesti de acum înainte nu vor fi cu mii de ori mai frumoase. GORJAN, H. I, 162/21. Cunoaștem cu . . . mare mulțumită că . . . am cîștigat un ăst feliu de crai. GT (1838), 14¹/24. Arhimandritul. . . își descoperi bucuria și mulțămita sa într-un discurs oareșicum inspirat. BARIȚIU, P. A. III, 252. Oamenii ce iubesc noul vor ceti cu mulțămită. NEGRUZZI, S. II, 290. ◊ L o c. a d v. (Neobișnuit) Cu mulțumită lui = rămînînd mulțumit, simțind satisfacție. Acia . . . este cea mai frumoasă plimbare care poate fi, spre a petrece cinevaș cu mulțumită lui. GOLESCU, Î. 18. ◊ E x p r. A fi de mulțumită = a da satisfacție, a mulțumi (5). Ne-a dat. . . felurite mîncâri și melșpaize, ca să ne fie de mulțămită. SADOVEANU, O. X, 390. 4. (Învechit și popular) Recunoaștere a unei îndatoriri sau binefaceri; recunoștință (exprimată prin daruri sau recompense materiale); (concretizat) ceea ce se oferă drept răsplată. Cf. m u l ț u m i (7). Vintrele de se va clăti, o pomeană au mulțemitâ pentr-o slujbă de la o muiare va avea. PARACLIS (1639), 262. Acest neguțător vă este dator mare mulțumită. GORJAN, I, 39/35, cf. II, 79/23. Ștefan Vodă. . . l-au tăiat pe Arbure Hatmanul. . . în loc de mulțumită căci l-au crescut. BĂLCESCU, în MAG. IST. I, 162/6. La gît purta o salbă de galbeni, pe care a dat-o fetei ca mulțămită, pentru că a căutat-o la boală. CREANGĂ, P. 291, cf. id. A. 144, 149. Ți-ai făcut slujba, ai primit mulțumită, poți merge. AGÎRBICEANU, L. T. 269. Mulțumita pentru slujbă nu numai prin grai, dar și cu mîna plină. ZANNE, P. VIII, 371. (Cu o nuanță de ironie, de amărăciune, de indignare) În scurtă vreme au pus de l-au zugrumat. . . Această mulțămită și plată au avut Panaitachie de la Mihai Vodă pentru harzul ce-au făcut cu mîna lui la împărăție de l-au poftit domnu. NECULCE,. L. 183. Aceasta iaste mulțămită cu care em ești datoriu, să te apuci să strici casa unde te-am ținut atîția ani ? (a. 1750). GCR II, 47/9. Nu agiunsăse încă a-și lua mulțămita în proporția crimenului său. ASACHI, S. L. II, 108. ◊ (Învechit; cu determinări în genitiv sau în dativ, indicînd motivul recunoștinței sau recompensei) Aștepta slujbelor sale plată și mulțămită și cinste. M. COSTIN, ap. GÎDEi. Rînduiala care trebuie să se pazască spre paza curățeniei orașului. . . și oaminii ce se vor alcătui. . . să aibă mulțămita ostenelelor lor (a. 1813). URICARIUL, I, 201. III. Prep. (Construit cu dativul) Cu ajutorul . . . , prin intermediul. . . , datorită .. . , grație. . . Cf. GT (1839), 85²/13. Mulțumită Domnului, părinții noștri aveau de unde. CREANGĂ, A. 103. Poți să-i faci să trăiască bine și aci, lăsîndu-le o sumuliță bunicică de bani de care ai, mulțumită Domnului, destui. ISPIRESCU, L. 107. Știm, mulțămită lor, cine era Zulnia. IORGA, L. II, 505. – Pl.: mulțumiți, -te. - – Și: (învechit și popular) mulțămit, -ă, (învechit și regional) mulțemIt, -ă adj., s. f., prep. – V. #mulțumi.@