seimen, seimeni, s.m. (înv.) 1. (la pl.) diviziune a corpului ienicerilor în armata turcească, compusă din 34 de regimente. 2. (la pl.) corp de armată întocmit de Matei Basarab, compus din 2000 de lefegii străini (sârbi, bulgari, greci și albanezi) sub comanda unui polcovnic, pentru paza Curții domnești. 3. soldat din acest corp de ostași, înarmat cu sâneață (pușcă). 4. (adj.; reg.; în forma: seiman) viteaz.

prăvălie (prăvălii), s. f. – s. f. – Magazin mic, dugheană. Origine incertă. După Tiktin, legat de prăvăli „a se învîrti, a se rostogoli”, cf. sb. provalija „prăpastie” (Scriban), dar der. nu este convingătoare semantic. În Pravila lui Matei Basarab (1640), se vorbește de prăvălie de vînzare de vin, care se chiamă prost cîrciumă; de unde pare că s-ar putea presupune că în sec. XVII cuvîntul era simțit mai puțin vulgar decît cîrciumă, lucru imposibil dacă se pornește de la prăvăli. Der. din sl. pravljenije „administrație” (Candrea) nu este posibilă fonetic. Ar trebui să ne gîndim la prăvărie „magazin de praf de pușcă” (cf. praf), de unde s-ar fi trecut ușor la sensul de „prăvălie în general, depozit”; cu atît mai mult cu cît în limba veche se obișnuia să se arate și felul vînzării: prăvălie de vin.

ARNOTA, mănăstire clădită de Matei Basarab pe teirt. com. Costești din jud Vîlcea, între 1633-1636. Transformată, cu excepția bisericii, la sfîrșitul sec. 17 și în sec. 19. În pronaosul bisericii este înmormîntat domnul ctitor. Muzeu de artă religioasă.

BARONZI, George (1828-1896, n. Brăila), scriitor și publicist român. Poezie romantică de inspirație folclorică sau istorică, legende, fabule și satire („Nopturnele”, „Legende și balade”), romane („Misterele Bucureștilor”), piese de teatru („Matei Basarab sau Dorobanți și seimeni”). Traducător prodigios.

BASARABI, familie domnitoare din Țara Românească, întemeiată de Basarab I: B. au condus țara pînă în sec. 16, dintre ei remarcîndu-se: Mircea cel Bătrîn, Dan al II-lea, Vlad Dracul, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Radu cel Mare și Radu de la Afumați. Unii domni din sec. 16-17 (Neagoe Basarab, Matei Basarab, Constantin Șerban, Șerban Cantacuzino, Constantin Brîncoveanu) și-au zis Basarab pentru a-și justifica pretențiile la domniei, deși nu făceau parte din familia domnitoare, ci din aceea a boierilor din Oltenia, Craioveștii.

BĂILE GOVORA, oraș în jud. Vîlcea, pe rîul Hința, afl. al Govorei; 3.025 loc. (1991). Conf., țesături, preparate din carne. Stațiune balneoclimaterică permanentă, cu ape minerale clorosodice, iodurate, bromurate, magneziene, sulfuroase (descoperite în 1860) folosite în terapia afecțiunilor reumatismale, neurologice, periferice și centrale, respiratorii, digestive, urinare etc.; nămol terapeutic. Sanatoriu de profil de reumatologie și boli respiratorii pentru copii. În apropiere, în satul Govora, se află Mănăstirea Govora. Aici, domnul Matei Basarab a instalat o tiparniță de sub teascurile căreia a ieșit, în 1640, Pravila de la Govora. Declarat oraș în 1930.

BREBU 1. Com. în jud. Caraș-Severin, pe Pogăniș; 1.436 loc. (1991). Stație de c. f. Biserică (sec. 18). 2. Com. în jud. Prahova; 8.302 loc. (1991). Expl. de bentonite. Mănăstire ctitorită de Matei Basarab către 1650; restaurată în 1958-1962. Casa domnească adăpostește un muzeu.

BRÎNCOVEANU, familie de boieri olteni, înrudită cu Craioveștii, cu rol important în istoria Țării Românești în sec. 17-19. Mai importanți: 1. Matei, aga din Brîncoveni, devenit domn sub numele de Matei Basarab (1632-1654). 2. Preda B. (?-1658), spătar, clucer, vornic (1636-1655, 1658), considerat cel mai bogat boier din vremea sa. Ucis de Mihnea III. 3. Constantin B., mare boier dregător (între 1688-1714) a efectuat o reformă fiscală (1701), prin care dările au fost împărțite în patru sferturi. Timp de un sfert de veac, B. apreciind realist raporturile de forță, a desfășurat pe plan extern o politică de echilibru și a reușit astfel să mențină poziția autonomă a Țării Românești între Imperiul Otoman, Rusia și Imperiul Habsburgic, concurente în sud-estul Europei. Ucis de turci împreună cu cei patru fii ai săi (1714). Domnia sa se caracterizează printr-o înflorire a culturii și artei; în timpul său se creează și se dezvoltă stilul brîncovenesc. 4. Grigore B. (1771-1832), unul dintre cei mai de seamă boieri de la începutul sec. 19. Ultimul descendent pe linie masculină dintre B. Sprijinitor al mișcării lui Tudor Vladimirescu.

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

BUZĂU 1. Rîu, afl. dr. al Siretului; 324 km. Izv. din N masivului Ciucaș și trece prin întorsura Buzăului, Nehoiu, Pătîrlagele și pe la N de municipiul Buzău. În cursul inf. irigații. Afl. pr.: Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău. 2. Pas pe valea superioară a rîului B., în apropiere de Întorsura Buzăului, făcînd legătura cu Depr. Bîrsei. Alt.: 869 m. 3. Cîmpia ~, porțiune a Cîmpiei Române, între Călmățui și Buzău, limitată de Cîmpia Gherghiței (la SV) și Cîmpia Rîmnicului (la NE). Culturi de plante industriale și cereale. 4. Munții ~, grupă muntoasă în Carpații de Curbură formată din cinci masive bine delimitate: Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu. 5. Municipiu în NE Cîmpiei Române, reșed. jud. cu același nume; 146.556 loc. (1991). Nod feroviar și rutier. Ind. metalurgică (sîrmă și produse din sîrmă, cuie, electrozi pentru sudură), constr. de mașini (subansamble pentru tractoare, utilaje pentru material rulant feroviar, utilaj chimic și petrolier), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin), de prelucr. lemnului (mobilă), mat. de constr. (geamuri șlefuite, cărămidă, țiglă, prefabricate din beton), textilă (filatură de lînă, țesături de bumbac, tricotaje, topitorie de cînepă), alim. (produse de panificație, zahăr, ulei vegetal, bere etc.). Producția de sticlă pentru menaj, de geamuri securizate, semicristal și de bunuri metalice de larg consum. Muzeu. Monumente istorice: Episcopia (inițial schitul Frăsinet, sfîrșitul sec. 15, refăcut de Matei Basarab în 1650), Biserica Banu, construită în 1571 și refăcută în 1722; case din sec. 18 și 19. Menționat documentar pentru prima oară în 1431, ca punct de vamă, s-a dezvoltat în sec. 16, cînd a devenit sediul unei episcopii. Important centru tipografic (sec. 18-19). Declarat municipiu în 1968. 6. Jud. în SE României, în SE Carpaților Orientali, axat pe cursul superior și mijlociu al rîului Buzău; 6.072 km² (2,56% din supr. țării); 520.568 mii loc. (1991), din care 39,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km. Reșed.: municipiul Buzău. Orașe: Nehoiu, Pogoanele, Rîmnicu Sărat. Comune: 81. Relieful este reprezentat prin trei trepte majore (munți, dealuri subcarpatice, cîmpii) care coboară de la NV către SE. Treapta înaltă cuprinde M-ții Buzăului (constituiți din masivele Penteleu, Podu Calului, Siriu, Monteoru și Ivănețu) și prelungirile de SV ale M-ților Vrancea, iar cea mijlocie include Subcarpații Buzăului, formați dintr-un ansamblu de culmi deluroase (Dealurile Istrița, Ciolanu, Cornățel, Dîlma, Bîsoca ș.a.) separate de depr. (Nișcov, Cislău, Pătîrlagele, Sibiciu, Pîrscov ș.a.). Cîmpia extinsă în jumătatea SE a jud., este alcătuită din trei subunități pr. (Bărăganul Ialomiței, C. Buzău-Călmățui și C. Rîmnicului) aparținînd C. Române. Clima are caracter temperat-continental, cu nuanțe zonale determinate de formele de relief. În sectorul montan, temp. medii anuale sînt de 4-6°C, în cel deluros 8-10°C, iar în cel de cîmpie de 10,5°C. Precipitațiile variază între 1.200 mm anual în munți, 600-700 mm în dealurile subcarpatice și sub 500 mm anual în cîmpie. Vînturi predominante dinspre NE și SV. Rețeaua hidrografică, pr. este reprezentată de cursul superior și mijlociu al Buzăului, care colectează majoritatea rîurilor mici (Bîsca Mică, Siriu, Bîsca Chiojdului, Slănic, Cîlnău ș.a.). Terit. jud. mai este străbătut de cursurile superioare ale rîurilor Sărata, Călmățui și Rîmnic. Resurse naturale: zăcăminte de petrol (Berca, Arbănași, Tisău, Plopeasa, Scorțoasa, Beceni ș.a.) și gaze naturale (Tisău, Roșioru, Boldu, Ghergheasa), diatomită (Pătîrlagele), chihlimbar (perimetrul Mlăjet-Sibiciu-Colți-Bozioru), argilă (Simileasa), gresie, gips, nisipuri, ape minerale sulfuroase, feruginoase, clorosodice (Sărata-Monteoru, Fișici, Siriu, Nehoiu ș.a.), păduri. Economia. Principalele ramuri industriale sînt constr. de mașini și prelucr. metalelor (21,5% din prod. totală a jud.), cu unități la Buzău și Rîmnicu Sărat, în cadrul căreia se produc utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, petrolieră și chimică, subansamble pentru tractoare, garnituri de frînă și etanșare, materiale feroviare (schimbători cu ace flexibile, tirfoane), diverse produse din metal (mașini de gătit, sobe de încălzit, articole din tuci etc.). Alte ramuri, cu ponderi importante în prod. ind. a jud. sînt: metalurgia feroasă, 14,4% (sîrmă și produse din sîrmă la Buzău), chimică (prelucr. maselor plastice, folii de vinilin la Buzău și Beceni, regenerarea uleiurilor la Rîmnicu Sărat), mat. de constr. (geamuri, prefabricate din beton la Buzău, var la Măgura, cărămizi la Berca, Pătîrlagele), prelucr. lemnului (Buzău, Rîmnicu Sărat, Nehoiu, Vernești, Gura Teghii), textilă (Buzău, Smeeni, Pătîrlagele), conf. (Rîmnicu Sărat, Buzău, Nehoiu), alim. (conserve de legume, preparate din carne și lapte, zahăr, uleiuri vegetale, vin etc.). În 1989, agricultura dispunea de 260.154 ha terenuri arabile, 119.336 ha pășuni și fînețe naturale, livezi și vii. Supr. arabile sînt dominate de culturile de porumb (88.108 ha), urmate de cele de grîu și secară (61.573 ha), plante de nutreț (26.410 ha), plante uleioase, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, orz și orzoaică, tutun, cartofi, legume etc. Culturile viticole (11.543 ha) au o extindere mai mare în zona dealurilor subcarpatice (Pietroasele, Vernești, Greceanca ș.a.). Pomicultura are prod. importante de prune, mere, pere, nuci (Nehoiu, Pătîrlagele, Cislău, Pîrscov, Chiojdu). În 1990, sectorul zootehnic dispunea de 438,7 mii capete ovine, 233 mii capete porcine, 172 mii capete bovine și 15 mii capete cabaline (la Chislău și Rușețu există mari crescătorii de cai de rasă); avicultură, sericicultură, apicultură. Căi de comunicație (1990): lungimea totală a rețelei feroviare este de 232 km, din care 108 electrificată, iar cea a drumurilor publice de 2.056 km, din care 307 km modernizate. Unitățile de învățămînt, cultură și artă (1989-1990): 387 școli generale, 22 licee, case memoriale, muzee, 156 cinematografe, 512 biblioteci etc. În cadrul manifestărilor etnofolclorice se remarcă „Drăgaica” care se desfășoară anual, în luna iunie, la Buzău. Turism. Pr. obiective de atracție turistice de pe terit. jud. B. sînt: elementele peisagistice (valea superioară a Buzăului, masivele muntoase Siriu și Penteleu, vulcanii noroioși din zonele Pîclele Mari și Mici, Beciu, fenomen unic în țară, declarat monument al naturii, „focurile nestinse” de la Lopătari, rezervația geologică cu stîncile de calcar de la Bădila, denumită „Sarea lui Buzău”, rezervația forestieră Milea-Viforîta, cu molizi seculari etc.), monumentele și locurile istorice (mănăstirea Ciolanu, biserica Cislău, schitul Bradu, complexul arheologic de la Sărata-Monteoru, tezaurul de la Pietroasele, complexul taberei de sculptură în aer liber de la Măgura etc.), stațiunile balneoclimaterice (Sărata-Monteoru, Fișici), bogăția și diversitatea elementelor etnografice (sculpturi în lemn în zona Bisoca, Lopătari, Chiojdu, țesături și covoare la Bisoca, Siriu, Lopătari, instrumente muzicale populare la Mînzălești, Cătina) etc. Indicativ auto: BZ.

BRÎNCOVENI, Com. în jud. Olt; 3.900 loc. (1991). Topitorie de in. Biserica și ruinele curții Brîncovenilor ridicate în sec. 16, refăcute de Matei Basarab (1640). Mănăstirea B., ctitoria lui Constantin Brîncoveanu; biserica ridicată la 1699, cu picturi din 1704. A fost refăcută în 1842.

CĂLDĂRUȘANI, liman fluvial pe valea Ialomiței, la 40 km N de București; 2,24 km². Ad. max.: 4 m. Datorită vegetației acvatice în exces, în special macrophyte. Lacul se află într-o fază avansată de eutrofizare. Pe malul său se află mănăstirea cu același nume, a cărei biserică a fost ridicată de Matei Basarab în anii 1637-1638 și refăcută de mai multe ori. În sec. 18 și 19 a funcționat aici o școală de pictură religioasă („școală de zugrăvie”). Muzeu.

Arnota, m-re în jud. Vâlcea, com. Costești, situată pe o terasă a muntelui Buila, construită de Matei Basarab pe locul unei așezări monastice mai vechi și în al cărui pronaos se află mormântul ctitorului. Tâmpla m-rii, din lemn sculptat și aurit, piesă de o mare valoare artistică, se află la Muzeul Mogoșoaia din București.

Athos (Sfântul Munte, Sfetagora), republică monastică în masivul muntos cu același nume din nord-estul Greciei, cu capitala Kariés, unde se află numeroase mănăstiri ortodoxe (Marea Lavră, Vatopedi, Cutlumuș, Zografos, Dionisiu, Xeropotam, Dokiariu etc.), întemeiate cu începere din sec. 9, în care se află valoroase fresce, mozaicuri, sculpturi, manuscrise rare etc. Numeroși voievozi români, printre care Vlaicu-vodă, Ștefan cel Mare, Radu cel Mare, Neagoe Basarab, Alexandru Lăpușneanu, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu și alții, au înzestrat mănăstirile atonite cu odoare, substanțiale danii în bani, pământuri și bunuri, le-au reparat și le-au refăcut în întregime, ceea ce a determinat pe principalul monograf al Sf. Munte, Porfir Uspensky, să afirme că nici un popor nu a făcut atâta bine pentru Athos cât au făcut românii.

Căldărușani, m-re în satul Vlăsia (com. Moara Vlăsiei, jud. Ilfov), construită în 1637-1638 de Matei Basarab, a cărei bis., cu hramul Sf. Dumitru, reia planul bis. episcopale de la Curtea de Argeș, având pridvorul vestic adăugat în 1778. Anexele m-rii au fost reconstruite în sec. 19. Aici a funcționat un scriptoriu în timpul lui Matei Basarab și o tipografie. M-rea posedă o importantă colecție de opere de artă veche (icoane, ferecături, chivoturi, candele, manuscrise etc.).

Dintr-un lemn, m-re. în com. Frâncești (jud. Vâlcea), care, potrivit tradiției, ar fi fost precedată de un mic schit construit dintr-un stejar uriaș în sec. 16. Bis. actuală a fost zidită de Matei Basarab (1635-1636), pridvorul cu coloane de piatră decorate cu stalactite fiind adăugat de Ștefan Cantacuzino (1715). Lângă m-re se află o frumoasă bisericuță de lemn (sec. 18-19).

Govora, m-re în jud. Vâlcea (com. Mihăiești), întemeiată în sec. 15, rezidită de Vlad Călugărul și Radu cel Mare înainte de 1496 și înnoită în vremea lui Matei Basarab, care a instalat aici o tiparniță (printre altele aici s-a tipărit Pravila de la Govora în 1640). Prin grija lui Constantin Brâncoveanu, în 1710-1711 s-a amplificat ansamblul de construcții monastice și s-a reconstruit biserica m-rii, valoros monument de arhitectură. Picturile murale au fost executate în 1711 de către zugravii Iosif, Hranite, Teodosie, Ștefan ș.a.

îndreptare, îndreptări s. f. Acțiunea de a (se) îndrepta și rezultatul ei; corectare. ♦ (Înv. și pop.) Dreptate, îndreptățire. ♦ (Înv.) Act justificativ, document oficial. ♦ Înv.) Sentință, dreptate, justiție; dispoziție, pravilă. ◊ „Îndreptarea legii” („Pravila cea mare”) = culegere de legi (peste 800 p.) apărută în 1652 la Târgoviște pe timpul lui Matei Basarab. A fost tradusă din grecește, la îndemnul mitropolitului Ștefan, de către Daniil Panoneanu, originar din Transilvania, ajutat de doi dascăli greci. Cuprinde diferite prelucrări din legislația bizantină, precum și canoanele sfinților apostoli, ale sinoadelor ecumenice și ale sfinților părinți. – Din îndrepta.

Negru-Vodă, m-re în orașul Câmpulung, jud, Argeș, construită la mijlocul sec. 14 de Basarab I și de fiul său Nicolae Alexandru, care este înmormântat aici. A fost reconstruită de Matei Basarab.

Petru Movilă (1596-1646), arhiepiscop și mitropolit al Kievului, al Galiției și al întregii Rusii, n. la Suceava, fiul domnitorului Simion Movilă. După studii în Polonia, a intrat în monahism la m-rea Pecerska (Lavra Peșterilor) din Kiev, devenind arhimandrit și egumen, apoi mitropolit în 1633. A întemeiat Academia care-i poartă numele, cu limba de predare latina. A înființat tipografii la Kiev și Liov, unde a tipărit peste 50 de lucrări teologice, dintre care cea mai importantă este Lithos („Piatra”). Pentru apărarea ortodoxiei în Polonia și Ucraina împotriva ofensivei catolice și protestante de a atrage pe ortodocși, a alcătuit lucrarea Mărturisirea ortodoxă, pe care Sinodul de la Iași din 1642 și cel de la Constantinopol din 1643 au recunoscut-o ca singura carte de doctrină a întregii ortodoxii. A păstrat strânse legături cu Matei Basarab, căruia i-a trimis tipografiile de la Câmpulung, Govora și Târgoviște, și cu Vasile Lupu, căruia i-a trimis de asemenea tipografia de la Sf. Trei Ierarhi și meșteri tipografi, precum și profesori pentru Academia vasiliană, contribuind la dezvoltarea culturii românești. Este îngropat în bis. m-rii Pecerska.

Plumbuita, m-re în București, ctitorită în prima ei formă de voievodul Petru cel Tânăr (1558-1568) și cu multe prefaceri până în 1647, când Matei Basarab o reconstruiește integral. Bis. a avut două turle pe pronaos după modelul de la Dealu și păstrează fragmente de picturi originale. Cuhnia m-rii este cea mai veche construcție de acest tip din Țara Românească.

pravilă, pravile s. f. 1. Normă, îndatorire etc. prescrisă de Biserică, decurgând din preceptele morale și canonice pe care aceasta le preconizează; p. ext. carte în care sunt cuprinse aceste norme, îndatoriri etc. ♦ (Înv.) Pedeapsă (constând mai ales din rugăciuni) dată celor care încălcau canoanele bisericești; canon. 2. (Înv.) Rugăciune spusă de preoți sau de călugări potrivit tipicului bisericesc (mai ales la vecernie și la utrenie). 3. Lege naturală, menire a firii; normă, regulă, tipic; spec. regulă, normă de conduită, de comportare; deprindere, obicei, tradiție, datină; lege a pământului. 4. (Azi, rar) Lege; hotărâre; cod, carte de legi; p. ext. (înv.) regim politic. ◊ Pravila de la Govora (Pravila cea mică) = prima carte în limba română apărută în Muntenia în 1640, tradusă din slavonește de călugărul Mihail Moxa (Moxalie) de la m-rea Bitrița și tipărită în tipografia de la m-rea Govora, înființată de Matei Basarab. Cuprindea o compilație de legiuiri bisericești și civile, aflate într-un manuscris slavon, și răspundea unor nevoi ale preoților în activitatea lor. O parte din tirajul cărții a fost destinat pentru Transilvania, având pe foaia de titlu, în locul numelui mitropolitului Teofil, pe acela al lui Ghenadie, mitropolitul Ardealului. ◊ Pravila cea mare v. Îndreptarea legii. [Var.: (înv.) pravelă s. f.] – Din sl. pravilo.

Sadova, m-re în com. Sadova, jud. Dolj, ctitorită în lemn de boierii Craiovești către anul 1500 și amintită documentar încă din anul 1530. Bis. actuală, Sf. Nicolae, a fost ridicată de Matei Basarab în 1633. Vast ansamblu de pictură originală, afectat de intervenții ulterioare (1852 și 1903). Bis. bolniței, zidită de Constantin Brâncoveanu (1692-1693), este azi în ruină.

Strehaia, m-re în orașul Strehaia, jud. Mehedinți, întemeiată de Matei Basarab în 1645, al cărei pridvor a fost adăugat în 1690 de Constantin Brâncoveanu. Picturile murale datează din sec. 17-18; în centrul incintei se păstrează ruinele caselor fostei bănii.

Stroe (sec. 17), meșter zugrav din Târgoviște, autor al valorosului ansamblu de picturi murale de la biserica m-rii Arnota, tabloul votiv înfățișându-i pe ctitorii Matei Basarab și Elena Doamna.

COCORĂSCU, familie de boieri din Țara Românească. Mai importanți: Radu C. (?-1656), mare vistier și mare logofăt (1637-1654), unul dintre cei mai devotați boieri ai domnului Matei Basarab. Iancu C. (1779- după 1829), mare postelnic, a participat la un complot al marii boierimi împotriva domnului Grigore IV Ghica (1823).

CORNET, schit în com. Racovița, jud. Vîlcea, ctitorit în 1666 de marele ban Mareș Băjescu. Biserica este un exemplu de arhitectură caracteristică epocii lui Matei Basarab. Casa stăreției are un pridvor cu coloane din cărămidă. Incinta și turnurile sînt refăcute în sec. 19.

NĂSTUREL (-HERESCU), familie de boieri români din Țara Românească. Mai important: Udriște N. (c. 1596-c. 1658, n. sat Herești, jud. Giurgiu), boier cărturar, cumnatul domnului Matei Basarab. Însemnat rol cultural și politic în timpul domniei acestuia, a îndeplinit și unele misiuni diplomatice. A tradus din slavonește în limba română romanul popular „Vaarlam și Iosaf” și din latină în slavonă, cartea lui Thomas a Kempis, „De imitatione Christi”. Posesorul unei valoroase biblioteci.

FINTA, com. în jud. Dâmbovița; 4.736 loc. (1995). Expl. de gaze naturale. Reșed. com. este satul Finta Mare. Satul Finta, atestat documentar în 1494. Aici a avut loc, în mai 1653, o luptă în care oastea Țării Românești, condusă de Matei Basarab, a înfrânt oastea moldo-cazacă, condusă de Vasile Lupu și Timuș Hmelnițki.

SADOVA 1. Com. în jud. Dolj, situată în partea de S a C. Romanați, pe stg. Văii Jiului și pe cursul superior al râului Jieț; 8.474 loc. (2005). Centru viticol și de vinificație. Creșterea ovinelor. Sistem de irigații (Sadova – Corabia) parțial repus în funcțiune, în lunca și pe terasele Dunării. Muzeu de istorie și etnografie. În satul S. se află mănăstirea Sadova, ctitorie din jurul anului 1500 a boierilor Craiovești (menționată documentar în 1530), cu biserica Sf. Nicolae, construită în 1633, pe locul unei vechi biserici, prin grija lui Matei Basarab. Biserica, renovată și zugrăvită și în 1792, păstrează fragmente de picturi murale originare, afectate de unele intervenții din 1852 și 1903. În satul Piscu Sadovei există o biserică cu dublu hram – Sf. Ioan Botezătorul și Sf. Nicolae – zidită în 1844 prin osârdia preotului Clement. 2. Com. în jud. Suceava, situată în culoarul depresionar Moldova-Sadova, la poalele SV ale obcinei Feredeu, pe râul Sadova, la confl. cu Moldova; 2.489 loc. (2005). Stație de c. f. Expl. și prelucr. lemnului (cherestea). Centru de dogărit, de confecționare a cojoacelor, bundițelor și chimirelor și de cusături și țesături populare.

GHERGHIȚĂ, com. în jud. Prahova, pe râul Prahova; 4.057 loc. (1995). Amintit ca târg în 1534. Bisericile Sf. Procopie-Domnească, ctitorie din 1641 a lui Matei Basarab (refăcută în 1895), și Sf. Dumitru (1705, refăcută în 1888) în satul G.; biserica de lemn Adormirea Maicii Domnului (1790-1791) în satul Ungureni.

DUDESCU, familie de boieri din Țara Românească cu rol însemnat în sec. 17-18. Mai importanți: 1. Dumitru D. (?-1649), întemeietorul familiei. De origine modestă, a slujit domnilor Radu Mihnea, Leon Tomșa, Radu Iliaș și Matei Basarab, în timpul cărora a deținut importante dregătorii. 2. Radu D. (?-1715), mare logofăt (1714) și spătar (1715). Sfetnic al domnului Ștefan Cantacuzino, împreună cu care a fost ucis de turci. 3. Constantin D. (?-1766), mare ban (1748-, 1761-1763).

MATEI BASARAB, domn al Țării Românești (1632-1654) din familia Craioveștilor. După o lungă carieră de mic dregător (1593-1927), ajuns mare agă (1627-1630), fuge în Transilvania devenind pretendent domnesc (1630-1631); ocupă domnia, după mazilirea lui Leon Vodă, cu sprijinul lui Gheorghe Rákóczi I, al lui Mehmed Abaza pașa de Silistra și al boierilor din dreapta Oltului care l-au „domn”. A dus o politică internă echilibrată față de toate categoriile sociale, a întărit armata, sporind numărul slujitorilor de țară și străini, și al roșiilor, însă a sporit fiscalitatea, introducând „sama talerului”, pentru a-și consolida visteria. În domeniul juridic a tipărit Pravila de la Govora (1640) și Îndreptarea legii (1652). A sprijinit tiparul bisericesc în mai multe centre și învățământul superior la Târgoviște, dar mai cu seamă a fost cel mai mare ctitor și restaurator de biserici. M.B. a păstrat întotdeauna relații bune cu Poarta, prin mijloace diplomatice, dar vădind și fermitate militară (1636, 1637), gata însă pe ascuns să participe la proiecte de luptă antiotomană alături de popoarele sud-dunărene, de imperiali (1635), transilvăneni (1636) sau poloni (1647). Și-a bazat politica externă pe înțelegerile cu principii Gheorghe Rákóczi I (1633, 1635, 1636, 1640) și Gheorghe Rákóczi II (1650, 1651). A respins, cu sprijinul diplomatic al Porții și cel militar al principilor ardeleni, încercările lui Vasile Lupu de a-l înlocui în scaun cu fiul său Ioan (1637), apoi chiar de către domnul Moldovei, înfrânt la Nănișori-Ojogeni (1639) și ulterior la Finta (1653). Bătrân și rănit la Finta, M.B. n-a putut însă opri cele două valuri de mișcări sociale, având în frunte pe dorobanți și seimeni, de la mijlocul lui 1653 și din august 1653-apr. 1654; a murit la 9/19 aug. 1654 la curtea din Târgoviște.

MELETIE Macedoneanul (sfârșitul sec. 16-după 1642), călugăr aromân. Călugărit la Mănăstirea Zografu de pe Muntele Athos. Stabilit în Țara Românească, a fost numit de către Matei Basarab egumen la Mănăstirea Govora. Aici a inițiat tipărirea mai multor cărți, printre care „Psaltirea” slavonă, „Ceaslovul” slavon, „Pravila cea mică”, „Evanghelia cu învățătură”.

MIHĂIEȘTI 1. Com. în jud. Argeș, situată în zona de contact a piemontului Cândești cu Dealurile Argeșului, pe Râul Tîrgului; 5.721 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul Furnicoși). Pomicultură. Parc dendrologic (57,5 ha), creat în anii 1895-1900, cu exemplare de brad caucazian, stejar roșu, gorun, arborele pagodelor (Ginkgo biloba) ș.a. Bisericile Sf. Nicolae (1767) și Sf. Ioan Botezătorul (1810), în satele Valea Bradului și Furnicoși. 2. Com. în jud. Olt, în Câmpia Boian; 2.171 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul M.). Centru de confecționat covoare. Viticultură. Bisericile Sf. Nicolae (1847) și Adormirea Maicii Domnului (1864-1869), în satele Bucșa și M. 3. Com. în jud. Vâlcea, în Subcarpații Olteniei, pe dr. Oltului; 6.229 loc. (2000). Reșed. com. M. este satul Buleta. Stație de c. f. (în satul Govora). Centrală electrică și de termoficare (207,5 MW), hidrocentrală (45 MW) și uzină de produse sodice (în satul Govora). Fermă avicolă (în satul Buleta). Sanatoriu T.B.C. În satul Govora se află mănăstirea cu același nume (de maici), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în anii 1492-1496 prin grija domnului Vlad Călugărul și terminată de Radu cel Mare. Ansamblul monahal a fost renovat de Matei Basarab în anii 1640-1645, care a instalat aici o tiparniță de sub teascurile căruia au ieșit primele legiuiri în limba română („Pravila de la Govora”, 1640, „Îndreptarea legii”, 1652), precum și cărți de slujbă în limba slavonă („Psaltirea”, 1637). În 1710-1711, Constantin Brâncoveanu a amplificat complexul monastic și a reconstruit biserica pe care a împodobit-o cu picturi murale interioare realizate de zugravii Iosif, Hranite, Teodosie, Ștefan ș.a. Mănăstirea Govora a fost renovată în perioada 1957-1969.

PENTICOSTÁR (< ngr.) s. n. Carte bisericească care cuprinde rânduiala slujbelor pe cele 50 de zile dintre Paști și Rusalii. Cea mai veche tipăritură românească de acest tip datează din 1649, fiind scoasă la Mănăstirea Dealu, sub patronajul doamnei Elena, soția lui Matei Basarab.

PILLAT 1. Ion P. (1891-1947, n. București), poet român. Nepot, după mamă, a lui Ion C. Brătianu. M. coresp. al Acad. (1936). A făcut parte din cercul „Gândirea”. Împreună cu T. Arghezi, a scos (1922-1924) revista „Cugetul român”. Inițial, versuri de formulă parnasiano-simbolistă („Visări păgâne”, „Eternități de o clipă”), apoi pe teme tradiționaliste, dominate de sentimentul elegiac al amintirii și al trecerii, contrastând cu peisajul rămas neschimbat („Pe Argeș în sus”, „Satul meu”, „Biserica de altădată”); ulterior, poezie de viziune neoclasică („Scutul Minervei”, „Țărm pierdut”, „Poeme într-un vers”, „Caietul verde”). Eseuri („Tradiție și literatură”, „Portrete lirice”); în colab. cu Perpessicius a întocmit „Antologia poeților de azi”; traduceri. Premiul Național (1936). 2. Cornelia P. (1921-2005, n. București), istoric de artă și scriitoare română. Soția lui P. (3). Lucrări monografice („Pictura murală în epoca lui Matei Basarab”). Studii: „Variațiuni pe teme date în arta medievală românească”. Memorii: „Ofrande”. 3. Dinu P. (1921-1975, n. București), scriitor român. Fiul lui P. (1). Romane („Moartea cotidiană”). Monografii („Ion Barbu”), studii de literatură română și comparată („Romanul de senzație în literatura română din a doua jumătate a sec. al XIX-lea”, „Dostoevski în conștiința literară românească”). Deținut politic (1959-1964). 4. Monica P. (1947, n. București), poetă și scriitoare română. Fiica lui P. (3). Volume de poezii („Sentințe suspendate”). Eseuri („Cultura de interior”, „Drumul spre Emaus”).

PLĂTĂREȘTI, com. în jud. Călărași, situată în partea de V a câmpiei Mostiștei, pe râul Dâmbovița; 3.791 loc. (2003). Stație de c. f. (în satul P.) și haltă de c. f. (în satul Sudiți). În satul P., menționat documentar în 1850, se află biserica Sf. Mercurie a fostei mănăstiri, ctitorie a lui Matei Basarab și a soției sale Elina, terminată la 3 apr. 1646. Biserica a fost pictată în 1649 și repictată în 1972. Biserica Sf. Vasile (1818), în satul Podu Pitarului.

PLOIEȘTI 1. Câmpia Ploieștiului, câmpie înaltă piemontană, parte componentă a Câmpiei Române, situată între râurile Cricov la V, Ialomița la S, Cricovu Sărat la E și dealurile subcarpatice la N, constituind un mare con de dejecție al râului Prahova. Alt. max.: 280 m. Pâlcuri de păduri de stejar cu tei și carpen; culturi agricole. 2. Municipiu, reșed. jud. Prahova, situat pe interfluviul dintre Prahova și Teleajen, în Câmpia Ploieștiului pe dr. râului Dâmbu; 237.675 loc. (2003). Important centru industrial, comercial și cultural; unul dintre principalele noduri de comunicație a țării (șapte linii de c. f. și șase șosele converg către P.). Ind. de expl. și de prelucr. a petrolului; constr. de utilaj petrolier (uzina „Upetrom” S.A., fostă „1 Mai”, este cea mai mare producătoare de instalații de foraj din România), de utilaj greu și chimic, de rulmenți speciali, de mașini și utilaje agricole, material rulant; produse metalice de larg consum; combinat petrochimic care produce polietilenă, fenol, acetonă, detergenți, coloranți, lacuri și vopsele ș.a.; ind. mat. de constr. (cărămidă, țiglă, sticlărie, articole sanitare din porțelan, faianță), de prelucr. a lemnului (mobilă), a pielăriei și încălțămintei, textilă (țesături de cânepă, in, bumbac și lână; confecții, stofe), alim. (morărit, produse lactate, carne, Coca-Cola, bere, vin și băuturi alcoolice). Tipografie. Universitate (fondată în 1967 ca Institut de Petrol și Gaze). Teatrul „Toma Caragiu”, cu secții de dramă și estradă; orchestră simfonică Muzeul Județean de Istorie și Arheologie și de Științele Naturii; Muzeul Republican al Petrolului (inaugurat în 1960); Muzeul de Artă Populară (organizat în anii 1967-1969); Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” (inaugurat în 1963), cu o colecție de peste 2.000 de exponate (din care peste 300 sunt din sec. 17-19); Muzeul de Artă (fondat în 1931); Muzeele memoriale „Ion Luca Caragiale” (1962) și „Nichita Stănescu”. Hipodrom național. Monumente: biserica Sfinții Voievozi (1628-1648, restaurată în 1712), Sf. Nicolae-Vechi (ctitorie de la sfârșitul sec. 16 a lui Mihai Viteazul, restaurată în anii 1988-1990), Sfinții Apostoli Petru și Pavel sau Biserica Domnească (ctitorie din 1639 a lui Matei Basarab), Precista (1820, în stil neobizantin), Sfânta Vineri (construită în anii 1875-1880, după planurile arhitectului Toma N. Socolescu); catedralele Sf. Ioan Botezătorul (1923-1930), cu un turn înalt de 60 m, și Înălțarea Domnului (1992-1999); Halele Centrale (vast complex comercial construit în perioada 1929-1935, după planurile lui Toma N. Socolescu, cu o cupolă înscrisă într-un pătrat, nesusținută de stâlpi); statuia libertății (dezvelită la 3 sept. 1879), realizată în bronz, la Paris, de sculptorul L. Quandry; statuia lui Mihai Viteazul ș.a. Localitatea apare menționată documentar în 1503 pe niște liste de cărăușie, iar apoi în 1545, 1580 ș.a. În 1599 Mihai Viteazul a ridicat așezarea la rangul de târg domnesc, în sec. 17 s-a dezvoltat ca centru urban, iar din sec. 18 ca puternic centru meșteșugăresc și comercial. În 1854 a fost legat de București prin linie de telegraf; în 1858 a fost introdus iluminatul public cu petrol lampant, iar în 1900 iluminatul electric. În primele decenii ale sec. 19 tinde să ia locul Craiovei ca al doilea mare oraș important din Țara Românească. La 8-9/20-21 aug. 1870, la P. s-a desfășurat, sub conducerea lui Al. Candiano-Popescu o mișcare antidinastică. De la sfârșitul sec. 19 cunoaște o mare dezvoltare, determinată de industria petrolieră. Orașul a avut de suferit în urma bombardamentelor anglo-americane (1942-1944) și apoi germane (1944) în al Doilea Război Mondial. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

PLOPII-SLĂVITEȘTI, com. în jud. Teleorman, situată în V câmpiei Boian, pe râul Sâi; 4.837 loc. (2003). Viticultură. În satul Dudu se află mănăstirea Plăviceni-Aluniș, ctitorie (din anii 1646-1649) a marelui vornic Dragomir, sfetnic al lui Matei Basarab. Biserica Sf. Arhanghel Mihail păstrează picturi murale interioare din sec. 17.

PLUMBUITA 1. Lac de acumulare amenajat pe valea Colentinei, în partea de NNE a municipiului București, 55 ha. Zonă de agrement. 2. Mănăstirea ~, mănăstire de călugări situată în municipiul București, în cartierul Colentina, pe malul lacului omonim. Biserica Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul a fost construită, într-o primă formă, de către domnul Petru cel Tânăr (1559-1568), dar a suferit multe modificări ulterioare. În 1647, Matei Basarab a reconstruit biserica din temelie și a construit casa domnească, în care este amenajat astăzi un muzeu cu obiecte religioase. Biserica mănăstirii (care un timp a fost acoperită cu tablă de plumb, fapt pentru care populația i-a atribuit numele de Plumbuita) păstrează picturi murale interioare originare. În 1573, aici a fost instalată prima tipografie din București, de sub teascurile căreia a ieșit (în 1582) un „Tetraevangheliar”. Biserica este înconjurată de ziduri de incintă, străjuite de turnul porții, datând din 1802-1806. În cadrul mănăstirii există o turnătorie de clopote, precum și atelierele Patriarhiei, unde se produc lumânări, se prelucrează lemnul și metalul, se execută sculpturi etc. Ansamblul monahal a fost restaurat în anii 1933-1940 și 1958.

POLOVRAGI 1. Peșteră în Carpații Meridionali, în SV m-ilor Căpățânii, la 670 m alt., la ieșirea Oltețului din chei, în amonte de com. Polovragi. Lungime a galeriilor: 9.100 m. Numeroase stalactite și stalagmite. Oviectiv turistic; cunoscută și sub numele de Peștera lui Pahomie. 2. Com. în jud. Gorj, situată în depresiunea omonimă din Subcarpații Vâlcii, pe cursurile superioare ale râurilor Olteț și Târâia; 3.022 loc. (2003). Zăcăminte de grafit. Centru etnografic și folcloric. Arborete de castan comestibil (din care 10 ha ocrotite ca rezervație naturală). Localitate cu potențial climateric, cu topoclimat de adăpost, cu aer curat, lipsit de praf și alergeni. În perimetrul satului P. au fost descoperite vestigiile unei cetăți dacice de tip dava (sec. 2-1 î. Hr.), cu două niveluri de locuire, cuprinzând un turn de pază și resturi de tambururi din piatră provenite de la un sanctuar. De aici au fost recuperate unelte și arme din fier, ceramică dacică cenușie, monede, o placă din bronz cu imaginea Cavalerilor danubieni. În satul P. se află o mănăstire de maici, ctitorie din anii 1504-1505 a fraților Radul (comis) și Pătru (spătar). Biserica mănăstirii, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (atestată documentar la 6 iul. 1648, într-un hrisov emis de Matei Basarab), a fost rezidită în anii 1643-1647 (pe locul bisericii de lemn) prin strădania boierului Danciul Barbu Pârâianu (ambasador al lui Matei Basarab la Istanbul) și restaurată în anii 1690-1693 prin grija lui Constantin Brâncoveanu. Biserica păstrează picturi murale interioare executate în stil brâncovenesc (1702-1703, sfințite la 11 sept. 1703) de zugravii Constantinos, Andrei, Gheorghe, Istrate și Hranite. Dintre picturi se remarcă reprezentarea muntelui Athos, unică în pictura românească veche, precum și tablourile votive din pronaos care îi înfățișează pe domnul Constantin Brâncoveanu cu soția sa și mitropolitul Teodosie al Țării Românești. Biserica bolniței, cu hramul sf. Nicolae, zidită în stil bizantin (1731-1732), păstrează picturi murale interioare din 1738. Bibliotecă cu peste 3.000 de volume, între care unele cărți rare („Îndreptarea legii”, 1652, „Evangheliarul de la București”, 1682, „Apostolul”, 1683 ș.a.) și unele manuscrise de muzică psaltică („Evloghionul” de Anton Pann, 1846, „Anastasimatarul” lui Gherontie, 1863 ș.a.). Colecție de icoane pe sticlă și pe lemn din sec. 18-19.

PRAVILA LUI MATEI BASARAB, culegere de legi, cunoscută și sub numele de „Îndreptarea legii”, tipărită în 1652 la Târgoviște. Reprezintă traducerea unor legiuiri bizantine, conținând și numeroase pasaje luate din „Pravila lui Vasile Lupu”, dar și referiri privind alfabetul, gramatica și cultura populară.

HMELNIȚKI 1. Bogdan Zinovi H. (c. 1595-1657), hatman al Ucrainei (1648-1657). A condus războiul de eliberare a Ucrainei de sub dominația polonă (1648-16540 și a realizat unirea Ucrainei cu Rusia, proclamată de Rada de la Pereiaslav (ian. 1654): a încheiat o alianță militară cu Vasile Lupu, domnul Moldovei. 2. Timofei (Timuș) Bogdanovici H. (c. 1632-1653). Fiul lui H. (1). Căsătorit cu Ruxandra, fiica domnului Moldovei Vasile Lupu, de partea căruia a intervenit în conflictul acestuia cu Matei Basarab. În sept. 1653, a fost asediat în cetatea Sucevei, unde a și murit.

HOTARELE, com. în jud. Giurgiu, în lunca Argeșului; 9.152 loc. (1998). Casa lui Udriște Năsturel (sec. 17, azi muzeu; modificată în 1833 și restaurată în 1956-1959), biserica Sf. Voievozi (1634-1644, refăcută în 1833), ctitorie a Doamnei Elina, soția lui Matei Basarab, și conacul Stolojan (1900).

ISCOVESCU, Barbu (1816-1854, n. București), pictor român. Participant la Revoluția din 1848. Portrete („Niță Magheru”, „N. Golescu”, „Avram Iancu”, „Autoportret”). La însemnul lui Bălcescu, a copiat, după gravuri de epocă aflate la Biblioteca Națională din Paris, chipurile unor domni români (Mihai Viteazu, Matei Basarab, Constantin Mavrocordat). A murit, în exil, la Izmir.

KEMÉNY, Ioan (1607-1662), general și principe al Transilvaniei (1661-1662). A avut relații de prietenie cu Matei Basarab și, mai târziu, cu Gheorghe Ștefan. Înfrânt și ucis de turci la Seleușul Mare (ian. 1662). Autor al unei „Autobiografii” (1607-1655), cu interesante observații asupra contemporanilor.

RÁKÓCZI [rá:ko:tsi], familie de nobili maghiari din Transilvania. Mai importanți: 1. Gheorghe R. I, principe al Transilvaniei (1630-1648). A urmărit întărirea autorității centrale și a sprijinit calvinismul, încercând să-l răspândească printre români. Aliat al Suediei și Franței, a luptat (1643) împotriva Habsburgilor în timpul Războiului de 30 de Ani, obținând, prin Pacea de la Linz (1645), libertatea religioasă, iar prin cea westfalică (1648), recunoașterea Transilvaniei ca stat suveran. A dus o politică antiotomană, înfrângând pe turci la Salonta (1636) și a aderat la Liga inițiată de Polonia. S-a aflat în bune relații cu Matei Basarab și Vasile Lupu. În plan intern a promovat o politică de protejare a comerțului și de reorganizare a sistemului judiciar. 2. Gheorghe R. II, principe al Transilvaniei (1648-1660). A continuat politica tatălui și predecesorului său privind întărirea autorității centrale. L-a sprijinit în obținerea tronului Moldovei pe Gheorghe Ștefan (1653), iar pe Constantin Șerban, domnul Țării Românești, să înăbușe răscoala populară din 1655. A eșuat în încercarea de a ocupa tronul Poloniei. Mazilit de turci, a început lupta deschisă împotriva acestora, avându-l alături pe Constantin Șerban, iar apoi l-a susținut, în lupta antiotomană, pe Mihnea III, dar a fost învins și rănit mortal în lupta de lângă Florești. 3. Francisc R. II, principe al Transilvaniei (1704-1711), fiul precedentului. Conducătorul răscoalei (1703-1711) antihabsburgice din Ungaria și Transilvania. După mai multe lupte, părăsit de țărani, cărora nu le satisfăcuse promisiunile făcute, și de nobilime, care s-a împăcat cu Habsburgii prin Pacea de la Satu Mare (1711), a pribegit prin Rusia, Franța și Imp. Otoman, unde a și murit (1735). A întreținut relații cu Țara Românească și Moldova. Autor al unor „Confesiuni” și „Memorii”.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

ROSETTI, familie de boieri români, descendenți din boierii Ruset. Rol însemnat în viața politică și culturală a țării, mai ales în sec. 19. Mai importanți: 1. Constantin A.R. (1816-1885, n. București), om politic și publicist român, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848 din Țara Românească și ai luptei pentru unirea Principatelor Române. În timpul Revoluției de la 1848 a fost conducătorul aripii liberalilor radicali; secretar al Guvernului provizoriu, prefect de poliție și redactor al ziarului „Pruncul român”. În anii exilului (1848-1957) a contribuit la editarea revistei „România viitoare” și mai ales a revistei „Republica Română”, în care a susținut ideea unirii Principatelor Române într-un stat democratic. Revenit în țară, a editat ziarul liberal-radical „Românul” și a avut un rol de seamă în Adunarea ad-hoc și în alegerea lui Al. I. Cuza ca domnitor și în Țara Românească. În paginile ziarului „Românul”, care a apărut timp de aproape o jumătate de sec., a militat pentru reforme democratice, pentru unitatea națională, pentru independența națională a țării. Unul dintre conducătorii Partidului Național-Liberal, creat în 1875, dar în 1884, intrând în conflict cu Ion C. Brătianu, a organizat o disidență liberală. A susținut proclamarea independenței țării și a participarea României la Războiul Ruso-Turc din 1877-1878. A fost în mai multe rânduri ministru și președinte al Adunării Deputaților. Membru fondator (iun. 1867) al Societății Academice Române, din care demisionează (iul. 1867). Publicistica lui se caracterizează prin avânt romantic, stil patetic, vibrant. În tinerețe a scris și versuri sentimentale și social-patriotice („Ceasuri de mulțumire”). A tradus din Byron, Béranger, Lamartine, Hugo. 2. Maria R. (1819-1893, n. Guernsey, Anglia), publicistă română. Soția lui R. (1). Considerată prima ziaristă română (a scris aproape în întregime ziarul „Mama și copilul”, 1865-1866). A luat parte la activitatea politică a soțului ei. 3. Theodor G. R. (1837-1923, n. Iași), jurist și om politic român. M. de onoare al Acad. (1891). Unul dintre membrii fondatori ai Societății „Junimea”. Guvernator al Băncii Naționale (1890-1895). Ministru în mai multe rânduri; prim-min. (1888-1889). 4. Vintilă C.A.R. (1853-1916, n. Donet, Franța), om politic și publicist român. Fiul lui R. (1). Redactor și, din 1885, conducător al ziarului „Românul”. Unul dintre fondatorii revistei „Dacia viitoare” și al „Ligii culturale”. Memorialistică („Amintiri istorice”). 5. Radu R. (1853-1926, n. Iași), scriitor și istoric român. Studii asupra evoluției problemei agrare, scrise de pe poziții liberal-radicale („Despre originea și transformările clasei stăpânitoare în Moldova”, „Pentru ce s-au răsculat țăranii?”, „Pământul, sătenii și stăpânii în Moldova”). Proză de evocare a trecutului („Păcatele slugerului”). 6. Radu R.R. (1877-1949, n. Căiuți, jud. Bacău), general și istoric militar. Fiu lui R. (5). Acad. (1934). Lucrări de istorie militară („Încercări critice asupra războiului din 1653 dintre Matei Basarab și Vasile Lupu”, „Studii asupra chipului cum se înfăptuia războiul de către Ștefan cel Mare”, „Essais sur l’art militaire des Roumains”). 7. Alexandru R. (1895-1990, n. București), lingvist și filolog român. Elev al lui Ovid Densusianu. Acad. (1948), prof. univ. la București. Membru al Academiei Regale Suedeze de Științe. Doctor Honoris Causa al Univ. din Lyon. A întemeiat și editat revista „Bulletin linguistique” (1933-1948) și Centrul de Cercetări Fonetice și Dialectale din București (1961). Redactor responsabil al revistelor „Studii și cercetări lingvistice” și „Revue roumaine de linguistique”, al publicației neperiodice „Cahiers de linguistique théorique et appliquée” și a îngrijit publicarea culegerii de studii „Fonetică și dialectologie”. Lucrări: „Cercetări asupra foneticii limbii române în sec. al XIV-lea”, „Curs de fonetică generală”, „Istoria limbii române” (vol. I-IV și VI), „Filozofia cuvântului”, „Lingvistica”. A editat texte românești vechi. Memorialistică („Note din Grecia”, „Cartea albă”).

seĭmeán n. pl. enĭ (turc. seĭmen, d. pers. seg-ban, păzitor de cînĭ, soldat permanent întrebuințat ca jandarm [seg cîne și ban, păzitor], ngr. seiménis, bg. seĭmen, jandarm, ung. szemény, Cazac). La Turcĭ, soldat dintr’a treĭa diviziune a ĭenicerilor (34 de regimente, care formaŭ la început un corp de vînătorĭ). La Muntenĭ, soldat dintr’un corp de 2000 de lefegiĭ (Albanezĭ, Grecĭ, Sîrbĭ și Bulgarĭ) înființat de Matei Basarab și pus supt comanda unuĭ polcovnic (Eĭ purtaŭ, ca și ieniceriĭ, cepchene roșiĭ și căciulĭ cu fundu roș, din care cauză li se maĭ zicea și roșiĭ. Dar nu erau tot una cu roșiĭ de țară saŭ roșioriĭ). La Moldovenĭ, soldat din garda domnească (Căzărmile lor eraŭ lîngă curtea domnească și serveaŭ și ca închisoare. Uniĭ depindeaŭ de hatman, și de aceĭa se numeaŭ hătmăneștĭ, împărțițĭ în zece bulubășiĭ; alțiĭ depindeaŭ de agă, și de aceĭa se numeaŭ ageștĭ, și eraŭ zece în Iașĭ și cîte cincĭ în fiecare tîrg și aveaŭ rol de jandarmĭ). Și siĭmean, siĭman, simean, sigmean și (Bălc.) segban. V. daraban.

grecism n. 1. vorbă sau construcțiune greacă introdusă în românește; 2. sistemă de a greciza; grecismul fanariotic; 3. domnie sau influență greacă: epoca grecismului se întinde dela Matei Basarab până la Eteria sau Zavera. Grecismele sunt în limba română vechi, derivând din bizantina (cutezare, mânie, urgie) sau moderne, datând din epoca fanariotă. O mare parte din aceste din urmă au dispărut odată cu domniile Fanarioților în Muntenia și în Moldova.

Dudești pl. sat în jud. Ilfov pe Dâmbovița. Bătălie între Matei Basarab și Radu cel Frumos (1634): 1000 loc. Fabrică de praf de pușcă.

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918).

Năsturel m. 1. (Udriște), învățat boier muntean originar din Herești, cumnatul lui Matei Basarab și Mare Logofăt al Țării Românești; a tradus Viețile Sfinților, Varlam și Ioasaf (către 1648); 2. (Const. Herescu), strănepot al celui precedent, Mare Ban al oștirii româneștii, fundatorul Premiului Năsturel al Academiei Române: 4000 și 5000 lei anual și 12.000 quadrienal (1796-1874).

BAN¹, bani, s. m. 1. (Mai ales la pl.) Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă), identificat, pe baza uzului social, cu forma naturală a aurului; îndeplinește funcțiile de măsură a valorii, etalon al prețurilor, mijloc de circulație, de plată și de tezaurizare și de monedă universală; monedă de metal (sau de hîrtie) recunoscută ca mijloc de schimb și de plată. ♦ (În vorbirea curentă) Monedă (de metal sau de hîrtie). Eu de-am avut un singur ban l-am împărțit cu tine. COȘBUC, P. I 77. Slujba... o voi împlini-o dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă. ISPIRESCU, L. 24. Simbrie în bani să nu primești de la dînsul! CREANGĂ, P. 146. Bani n-am mai văzut de-un secol, vin n-am mai băut de-o lună. EMINESCU, N. 42. ◊ (Poetic) Mai strălucesc prin iarbă vreo cîțiva bani de soare, Apoi îi fură umbra. Se va-nsera curînd. JEBELEANU, P. 49. ◊ Expr. Bani de buzunar (sau de cheltuială) = bani destinați cheltuielilor mărunte zilnice. Bani gata (sau buni, lichizi, gheață, peșin sau numărați) = bani în numerar, disponibili, cu care poți plăti imediat. Cînd a auzit că ginerele are douăzeci de mii de lei bani gheață, bătrînul s-a bucurat la bani. PREDA, Î. 115. Fecior (sau băiat) de bani gata = (în regimul burghezo-moșieresc) tînăr din familie bogată, care are bani la discreție și trăiește fără să muncească, risipind; om cheltuitor, risipitor. În ochii tînărului se vedea dorința sinceră de a auzi, de a sorbi cuvintele lui Dan... Nimic din fumurile și strîmbăturile feciorilor de bani gata! VLAHUȚĂ, O. A. 270. Fecior de bani gata... trecuse prin școală și prin lume dus de mină, ca un copil, de averea și influența lui tată-său. VLAHUȚĂ, O. A. III 59. N-are nevoie să muncească, deoarece e fecior de bani gata. GHEREA, ST. CR. II 328. A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. A trăi (pe lîngă cineva) ca banul cel bun = a se bucura de mare considerație, de mare atenție și grijă (din partea cuiva), a fi foarte prețuit (de cineva). Am să te ieu cu mine și-i trăi pe lîngă noi ca banul cel bun. CREANGĂ, P. 175. Avere în numerar, parale. Bani n-au țăranii, așa că... plătesc datoria în muncă. PAS, L. I 38. Cum să nu plătească, că doar nu dă din banii lui! ALECSANDRI, T. I 71. Nici o mîndră nu ți-ar zice: Nu-ți bea banii, mîi voinice, Că banii ț-or trebui Dacă te-i căsători. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 372. ◊ Expr. A face bani = a agonisi, a strînge bani; a cîștiga parale. Am vrut să-mi fac și bani de drum. DAVIDOGLU, M. 20. Înțelege-te cu moș Alexe baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= îngrășate), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. A avea bani sau a se culca pe bani, a mînca banii cu lingura, a se juca cu banii, a fi doldora (sau plin) de bani sau a avea bani (strînși) la ciorap = a fi foarte bogat, a dispune de parale multe. Iordache, zice, am auzit că ai bani. Am, domnule Ivanceo, sic. Am, cum să n-am. Sînt plin de bani, că și de la tata ce-am mai moștenit. DUMITRIU, B. F. 19. A arunca banii pe fereastră v. fereastră. A fi (sau a lăsa pe cineva) în banii lui = a fi (sau a lăsa pe cineva) liber să facă ce vrea. Așa îl urîsă... de tare acum, că, dacă ar fi fost în banii lor, s-ar fi lepădat de spîn ca de ucigă-l crucea. CREANGĂ, P. 210. ◊ (La sg., cu sens colectiv) [Baba] lega paraua cu zece noduri și tremura după ban. CREANGĂ, P. 3. Toți aceia care vorbe mari aruncă Numai banul îl vînează și cîștigul fără muncă. EMINESCU, O. I 151. Slobod e să beau și eu, Slobod e, pe banul meu! BIBICESCU, P. P. 222. 2. (În țara noastră) Unitate monetară, a cărei valoare a variat după epoci și regiuni, astăzi fiind egală cu a suta parte dintr-un leu; moneda care o reprezintă; p. ext. monedă măruntă, de cea mai mică valoare (v. gologan). O cutie de chibrituri costă 15 bani. ▭ Am strîns eu pînă acuma trei franci și optzeci de bani. SADOVEANU, N. F. 50. Cucurigu! boieri mari, Dați punguța cu doi bani. CREANGĂ, P. 65. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani = a nu valora nimic; a nu face două parale, v. para. Tăcu din gură și înghiți rușinea ce-i făcură frații înaintea tatălui său. Se gîndi el, acum o mie de vorbe un ban nu face. ISPIRESCU, L. 36. Mîndra cînd e rumenită Cu cinci sute nu-i plătită, Dar cînd se desrumenește Nici doi bani nu mai plătește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 440. ◊ (învechit) Ban roșu = monedă care valora 1/4 dintr-un ban vechi; șalău. Îndatorirea romînilor către turci sta într-un ușor tribut anual de 3000 bani roșii. BĂLCESCU, O. II 13. Subt Mircea cel Bătrîn tot soldatul primea pe zi cîte doi bani roșii, care fac 13 parale. Matei Basarab mări leafa și o făcu de opt bani roșii. BĂLCESCU, O. I 15.

CONTEMPORAN, -Ă, contemporani, -e, adj. 1. Care trăiește, se petrece, există în zilele noastre; care se raportă la prezent, la epoca de față; actual. Campania de lămurire politică și ideologică întreprinsă de mișcarea contemporană pentru pace și, în mod deosebit, acțiunea de demascare a imperialismului războinic întreprinsă de Uniunea Sovietică au avut o uriașă eficacitate. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 222. ◊ Istorie contemporană = istoria timpurilor noastre. 2. (Despre persoane, considerate în raport cu alte persoane sau cu anumite evenimente) Care trăiește sau a trăit în același timp cu..., pe timpul... Matei Basarab și Vasile Lupii au fost contemporani. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau în genitiv) Compozitor contemporan cu Glinka. ◊ (Substantivat) Contemporanii lui Eminescu. – Variantă: contimporan, -ă (BENIUC, V. 77, MACEDONSKI, O. I 184, GHICA, S. A. 150 adj.

IZOLA, izolez, vb. I. 1. Tranz. A despărți cu totul, a separa. Urechea, deprinsă acum să izoleze fiecare sunet, lămuri pași. C. PETRESCU, C. V. 50. Multe județe sînt complet izolate, fiindcă țăranii au tăiat firele telegrafice și telefonice. REBREANU, R. II 77. ♦ A împiedica transmiterea căldurii, umezelii, sunetelor etc. dintr-un mediu (sau corp) în altul cu ajutorul unei materii izolante; a separa cu ajutorul unei materii izolante un corp prin care trece curentul electric, de alt corp, bun conducător de electricitate. Firele electrice le izolăm cu o cămașă de cauciuc. 2. Refl. (Despre oameni) A se retrage, a se îndepărta de ceilalți oameni, de societate, vădind o atitudine individualistă. Acești cărturari, potrivit înclinărilor personale, se izolează căutînd răgaz pentru preocupările lor. SADOVEANU, E. 30. De la moartea lui Matei Basarab (1654) și mai cu seamă de la Șerban-vodă Cantacuzino (1674- 1668), domnul și boierii se izolară de popor, aceea ce făcu pe acesta să fie indiferent la glasul lor. BĂLCESCU, O. I 93. ◊ Fig. Știința adevărată nu se izolează de popor, ci e în serviciul poporului.

LEGIUIRE, legiuiri, s. f. (Învechit, mai ales la pl.) Lege; totalitatea legilor unei țări, legislație, pravilă. Legiuiri înțelepte și prevăzătoare pe care le... pune în lucrare o sistemă de administrațiune regulată. ODOBESCU, S. III 37. Un sobor de arhierei... restatornicește vechea legiuire a țării. NEGRUZZI, S. I 241. Legiuirile lui Vasile-vodă din Moldova și a lui Matei Basarab-vodă din Țara Romînească. BĂLCESCU, O. I 139.

MEDALION, medalioane, s. n. 1. Obiect de podoabă, de formă ovală sau rotundă, în interiorul căruia se păstrează o fotografie sau altă amintire și care se poartă atîrnat la gît mai ales de către femei. Luă în mînă toate medalioanele, le deschise. DUMITRIU, N. 85. La gît purta un lanț de aur cu medalion. CAMIL PETRESCU, O. I 347. ♦ Ornament de formă rotundă sau ovală, în interiorul căruia este pictat sau sculptat în basorelief un. motiv decorativ. 2. Fotografie, tablou de formă ovală sau rotundă. Îmi defilează pe dinainte... Matei Basarab și Vasile Lupu, cu căciuli, în medalioane – toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. 3. (Arhit.) Ornament de formă rotundă sau ovală, cuprinzînd un basorelief sau o inscripție. Opt statue de marmoră frigiană viorie, cu întreite frize, cu timpane și cu medalioane sculptate. ODOBESCU, S. III 71. – Pronunțat: -li-on.

MOȘNEAG, moșnegi, s. m. I. 1. Bărbat bătrîn; moș (I 1). Moșneagul mormăi cîteva vorbe fără înțeles, apoi își întoarse fața chinuită de durerile trecutului spre păduricea din față. SADOVEANU, O. III 101. Și, purtat de biruință, să mă-mpiedic de-un moșneag? – De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Portretul lui Matei Basarab bine stampat pe o foaie in-folio. Fizionomia principelui e bătrînă, foarte expresivă și seamănă mult cu moșnegii noștri. BĂLCESCU, O. I 222. 2. Bărbat mascat care însoțește brezaia; moș (I 2). II. (Regional) 1. Știulete de porumb de pe care nu se desprinde ușor mătasea. 2. Una dintre grinzile care susțin moara de vînt.

ÎNSURA, însor, vb. I. Refl. (Despre un bărbat) A lua în căsătorie o femeie; a se căsători. Se însurase cu o fată frumoasă și harnică. VLAHUȚĂ, O. A. 411. Făt-Frumos nu făcuse nuntă cînd s-a însurat. CREANGĂ, P. 102. Tatăl meu, văzîndu-se flăcău tomnatic, se însură cu jupîneasa Mărica. NEGRUZZI, S. I 246. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ◊ Fig. Văd, gîndul tău se-nsoară Cu-a mea dorință. ALECSANDRI, T. II 88. ◊ Tranz. Să-l port cu vorbe că l-oi însura cu Măndica. ALECSANDRI, T. I 318. Matei Basarab... îl făcu postelnic mare și îl însură cu Ilinca. BĂLCESCU, O. I 98. ◊ (Glumeț) Gînsacul, dorit de gîște, țipa cît îi lua gura... Lască te-nsor eu și pe tine acuși, măi buclucașule! CREANGĂ, P. 43.

PEREGRINAJ, peregrinaje, s. n. (Învechit; și în forma peregrinagiu) Pelerinaj. De cîte ori am urcat muntele Arnotei, unde mormîntul lui [Matei Basarab]... stă ascuns într-o modestă capelă, aleasă chiar de dînsul pentru ultimu-i locaș, am simțit în mine cucernica mulțumire ce inspiră credincioșilor un peregrinagiu la locurile sfinte. ODOBESCU, S. I 439. Îmi pare bine că te-ai întors sănătos din peregrinagiile ce ai făcut la munți și peste munți. ALECSANDRI, S. 110. – Variantă: peregrinagiu s. n.

ROȘU², roșii, s. m. (Mai ales la pl.) 1. Adept al unor idei progresiste sau revoluționare, luptător pentru cauza unei revoluții. ♦ Poreclă dată de adversari membrilor aripii radicale a partidului liberal din Romînia, din a doua jumătate a veacului trecut. Cine a adus aici pe acest roșu? întrebă principele Iordache. BOLINTINEANU, O. 424. 2. (La pl., învechit, adesea precizat prin «de țară») Corp de trupă de călăreți sau de pedestrași în vechea armată a Țării Romînești, compus din boieri de țară (cu uniformă de culoare roșie); (la sg.) ostaș din acest corp de trupă. La 1630, aga Matei Basarab, cu roșii de peste Olt, se răscoală împotriva lui Leon-vodă. BĂLCESCU, O. I 15. Șade domnul Negru-vodă. Dar cu el cin' mai ședea? Roșii după Dîmbovița. MAT. FOLK. 100.

PRAVILĂ, pravile și pravili, s. f. (Învechit și arhaizant) 1. Lege, dispoziție, hotărîre. Pravila asta nouă... le pusese grumazul în jug. CAMIL PETRESCU, O. II 302. El îi advocat, cunoaște toate pravilele. ALECSANDRI, T. 1234. Mă gîndesc la atîtea rele, Ea atîți cumpliți ciocoi, Ce-au văzut zilele mele Făcînd pravili pentru noi. BOLLIAC, O. 196. ◊ Expr. A pune (sau a rîndui) pravilă = a da o dispoziție, a decide, a stabili o regulă. Și-a pus părintele pravilă și a zis: că în toată sîmbăta să se procitească băieții și fetele. CREANGĂ, A. 3. ◊ Loc. adv. După pravilă = conform legii, după lege, legal. ♦ Lege naturală, lege a firii. E scris în pravila lumii, cu toate că n-o știu sloveni. C. PETRESCU, A. R. 54. Așa-i pravila naturii, cucoane Grigori. Bătrînii împreună și tinerii iarăși împreună. ALECSANDRI, T. I 43. 2. Cod de legi civile sau bisericești; (concretizat) carte care conține astfel de legi. Pravila lui Matei Basarab. Pravila lui Vasile Lupu. ▭ Și eu, zise Avrichie, eram tare îngrijat pentru pravilă, că aici nu e cine să-mi cetească. STĂNOIU, C. I. 11. Svîrrr! cu pravila cea mare după călugări. CREANGĂ, A. 79. Alexandru vv. cel Bun al Moldovei, pe la începutul veacului al XV-lea, a făcut o pravilă ce acum nu se mai găsește. BĂLCESCU, O. I 61.

PREÎNNOI, preînnoiesc, vb. IV. (Învechit) 1. Tranz. (Cu privire la clădiri, mai ales la monumente vechi) A restaura, a renova. (Atestat în forma prenoi) Sînt palatele și mănăstirea lui Matei Basarab, mai apoi prenoite de Constantin-vodă Brîncoveanu. ODOBESCU, S. II 425. Cetate frumoasă și vrednică de vedere, prenoită din zilele lui Carol al Vl-lea. GOLESCU, Î. 29. 2. Refl. (Despre sunete) A se reînnoi, a se repeta. Le veni la auz o ușoară cîrîitură ascuțită, care se preînnoia des și mereu. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. – Variantă: prenoi vb. IV.

URMĂTOR, -OARE, următori, -oare, adj. 1. Care urmează (în timp sau în spațiu) după cineva sau după ceva; ulterior. Dumineca următoare primăria se umplu de oameni. REBREANU, R. I 233. Favorizată de împărații următori... colonia romană, în vreme de 160 ani, ajunse într-o stare foarte înfloritoare. BĂLCESCU, O. II 11. ◊ (Substantivat) Pagina 4 și următoarele. ♦ (Substantivat, învechit) Urmaș, succesor, descendent. Dorobanții, sub Matei Basarab și sub următorul acestuia, uciseră sute de familii. BOLINTINEANU, O. 423. Să cîștigăm și noi de la următorii noștri mulțumirile ce le aud moșii și strămoșii. GOLESCU, Î. 3. ♦ Care este arătat mai departe, care este așa precum urmează mai jos. Îți urez ca să se poată aplica cărții tale și exametrii următori. ODOBESCU, S. III 12. Scrise răvașul următor. NEGRUZZI, S. I 25. 2. (Astăzi rar) Care urmează un sfat, o poruncă întocmai, care se conformează întru totul. Căpătai încredințarea că m-a înțeles și că va fi următoare sfaturilor mele. HOGAȘ, M. N. 184. Oricum îmi vei porunci, voi fi următor. GORJAN, H. IV 224.

SEIMEN, seimeni, s. m. (Învechit) Soldat din corpul de infanterie mercenară din Muntenia și Moldova, folosit pentru garda curții domnești. [Pe la 1716 Muntenia avea] dorobanți, roșiori, călărași... seimeni... patruzeci de mii de oameni armați. GHICA, S. 18. Matei Basarab organiză un corp de 2000 sîrbi, bulgari, arnăuți, numit seimeni. BĂLCESCU, O. I 15. – Variante: siimen (SADOVEANU, Z. C. 139), simen (NEGRUZZI, S. I 16) s. m.

DESPINA gr. Δέσποινα, epitet luat de soția sau fiica unui „despot”; în mediogr. « Madona ». I. 1. Despina, Milița, soția lui Neagoe Vodă; – Calea, soacra Iui Matei-Basarab. 2. Despinian, Ioniță, mold. (Sd VI 92). 3. Dăspina f. (16 B III 210). 4. Scurtare populară: Despa f., act.; Despe f. (Olt); -a b., olt.; Despan, Gr. (Puc.). 5. Sub influență ucr.: Odespa (Tut). II. Cu mutarea lui e în o, prin etim. populară, asemănat cu vb. a dospi: 1. Dospina f. (IO 169; Ins 332) și act. 2. Cu term. de masculin: Dospinu b. (Sd XV 34). 3. Dospinescu (Puc; Arh). 4. Dospinoiu, act. matronim ca „Floricoiul” < Florica. 5. Doschin, Zanet și -ul, Gh. mold. (Bîr IZ).

ELENA, mama împ. Constantin cel Mare, ῎Eλένη, lat. Helena. I. 1. Elena, cu afer.: Lena (17 B IV 61); Lenă, ar. (Fărș); Lenești s. (16 A IV 83). 2. Elina doamna lui Radu-Mihnea și a Iui Matei Basarab; jitelnița (17 B I 492 și III 6). 3. Eliana (P⁶); Ileana (BCI VII 75), forma cea mai frecventă în popor; în epos: – Cosînzeana; cu afer. act.: Leana; Ilena (P Bor 51); Ileni s. ard.; Ileanu fam. olt. (Sd XXII; Tg-Jiu); -l (Sd XXII; Tis 419). 4. Cu afer.: Lean fam. (Moț). 5. Ilanea și Ialena (Mar). 6. Ilina (P Bor), frecv.,. ard., 1688 (Paș); munt. (P¹¹; Puc. 37); dobr. RI XI 206); Ilinu fam. (v. Elen). 7. Derivate: Ilinuța, Bașotă (RI IX 32); Ilinoiu și Linoiu, olt. (Cand). Cu afer.: Lina f. frecv. act. și Linu b. (16 B III 141) sau + subst. lin. II. + -ca, -ița, -uța: forme apropiate de cele balcanice A 1. Elenca; formă rusă: Elencu (Puc etc.); Lenea (Dm); Lencă și Lenchiță (Hur); + -an: Lencan, olt. (Cand 134). 2. Leanca f., frecv. și fam.; Leancu fam. (Ard); Liancă I. (Brăz 5). Lencuța f. 3. Elincă f. (Cat. mold. II). 4. Ilinca, frecv., munt. 5. Cu afer.: Linca, olt. (AO XII 240; Paș); -nu, Al., mold. act. Lincariu fam. ard. (Viciu 16). 6. Linc/o (17 B III 10); -u, F., act.; -uța (Ard); -oiu (Cand 134). Lincești neam brașovean, 1770 (BCI XII 88). 7. Cu afer, și suf. -cea, -ciu: Lin/cea s., -cioiu, olt. (Cand). 8. Ilincel, Antohi, olt, (Sd VII 220). Cf. blg. Линко B. 1. Ilena (P¹³); Ilenuța; cu afer. frecv.: Lenuța. 2. Lența f., mold.; fam. (Băl I); Lență, D., fam. (17 A IV 82); Lența b. (IspI²); Lențu (Arh); Lenț/e (17 A IV 294); -ea (Dm); -ești s.; Lențoe n. marital (17 A III 177 și IV 294). 3. Leanță = Lențea staroste (17 A I 10. Cat mold I) Leanțea (Dm). 4. Lința (Ard; Paș); – dobr. (RI XI 210); la gen. Linții f. (17 A 177). III. Alte influențe: 1. Din magh.: Ilona (Ard II 194). 2. Forme, de infl. ucr.: Olena (16 A II 134); Olina (Sur II; 16 A III 4; RI XI 206); Oliana (16 A III 414); Alena Drăg) 3. Olenca b. (16 A I 338, III 39; Sur II; Ard II 175). 4. Olin/escu Al. buc.; -in, Toma (17 A I 143). 5. Prob. și Alința, Rosetti, 1888; -escu < Alena; la catolici Alina < Adelina (Pallazzi, Diz. italiano).

FILIP gr. Фίλιππος „iubitor de cai” I. 1. Filipii, sărbătoare populară; Filip/escu fam.; -eni, -ești ss., -oiu t.; -ea t. (Dm); Filipa f. (P²); b. țig (16 B IV 265). 2. Filipaș (Dm; 16 A II 170); -oiu t. 3. Filipan (16 B VI 193); cu afer.: Lipan, 1626 (Glos; Sur VI); – C. (A Gen I 103); Lipăn/ești s.; -escul, G. (BCI X 106); cf. și subst. lipan. 4. Filipin, Ec. (AO XVI 31); -a f., act. 5. Filipșanu = Filișanu (în doc. de la Matei Basarab), cf. Filieșanu. II. Cu hi < fi: 1. Hilip (Sd XXII; 16 A III 466; Mar; Ur XXII 70; Buc) și act. popular; Hilip/ești de Tîrg (16 B II etc.; -ăscul, Matei (Sd V 107). 2. Hilipeț (17 A III 40). 3. Hilipiel (Isp II¹). Cf. și Xίλιππος (But), evident nume de aromîn. 4. Contras: Hilina, cf. ngr. Фίλίνα < Фίλιππος;, (etim. But), v. Filic. 3. 5. Cu ș < h: Șelip, Gav. (Sur XIV); Șilip, ard. (DR V582). III. Cu pi < fi, cf. trac. Pulpudeva < Philippopolis: 1. Pilip (17 B II 172); Pilipi sau Hilipi numele sărbătorii populare (14- 16 nov.). 2. Pilipcea s. (16 A I 216). 3. Probabil, cu apoc.: Pilea, v. acesta. IV. Scurtări și contaminări: 1. cu afer.: Lipa b., olt. (Cand 137); Ilipescu, olt. (Sd. XXII) 2. Lipoiu; Lipoianu, C. (Cîmp 180). 3. + sl. -ov, Lipov, Gavril (Sur XVI) și Lipov/a, -ul ss. (Sur VI), scurtări din Filipov, mai puțin din sl. липа „teiu” 4. + -an: Lipovan, popa, mold. (Sur XVI; 17 A V 330) din an 1625, străin de secta cu acest nume ce apare pe la anul 1650, «Lipovenii», numită tot după un Filipov, întemeietorul ei. Lipia s. < Filipia sau <Alipie. 6. + Petru: Fiipetru (Ard II 103). V. Diverse origini: 1. După magh. Fülop: Filep (Ard); Filep zis și Hilip (Sd XXII 248-9); Hilep, munt. (Sd XI 119). 2. Prob. Fulea, ard. (RA II 419). 3. După blg. фико < Filip (Weig), sau ca ipoc. din SofiIca – Sofica: Fică, Tămaș, mold. (Sd Yll 63); Ficău, Iacob (Sur II); cf. Ficșinescu (Puc.) 4. Din spaniol. Pepano < „Filip”: Pepano, Paon (Stavr 23); – Pană-Bucur 1670 (BCI XI 31): Pepanul, Donea(Cotr 56); cf. Peponas, Ion, ar. (RI Y 75).

GHENADIE, gr. Γεννάδιος, cu sens ca și Evghenie: „nobil”. 1. – (Bis R II). 2. Ghenadiu (Arh). 3. Cu apoc. și în contam, cu alte nume ca: Evghenie, Dioghene, Theaghene: GHEN: a) Ghen/ea; -escu; -eu, mold. (Bir IV); -eș (Șchei I) -oiu (Paș); Ghen/u, -oiu, -ovici (Șchei III) sau < Evghenie; b) -ca, -cea, -ciu: Ghenca (Paș); Ghen/cea (G. Dem 623); -ciul (16 B IV 498); cf. blg. Γенко, Γенчо < gr.Gennadios (etim. Weig). II. Ghinadie (17 B I 109; Vit 13). A. Cu apoc.: Ghin. 1. Ghin (17 B I 56, IV 216; P¹¹); – boier 1521-29 (P Gov 17) – Diaconu, 1659 (AO XXI 219); -popa (17 B II 270, III 24). 2. Ghin/e (17 B I 311); -ea vist. lui Matei Basarab; -ea (P Bor 28; Olt; 17 B I 311, II 319); -ea fam. ard. (Paș); -escu; -ești s.; 3. Ghinia (Isp IV¹); Ghiniț/a b. (BCI VII 24); -ă (Șez); Ghinia (16 B II 322). 4. Ghinu mr (DR II); Ghiniu, Ion (Șchei III). Ghinoiu (Ard); Ghinuț, buc. 5. + cu: Ghin/cul; -căuți s. 6. -cea: Ghincea (16 B VI 312; Sd V 451; Ard; Hur 99); – clucer (RI VIII 170); – Văleanul, 1684 (AO VII 124) etc. 7. + -ciu: Ghinciul (17 B III 167). Cf. și alb. ghin „spată”. B. Cu afer.: 1. Nadia f. 2. Nad (17 B I 214), -u C., act. 3. Prob. + -eș, iș: Nadeșu, I (C Ștef); Nadiș 1497 (Dm; 16 A II 207); -a s. (Dm). Acestea nu pot fi în relație cu magh. nádas „stuf”, exceptînd toponimele ardelene și t. din raionul Moinești.

MATEI ebr. Matithyâh, gr. Mατθαῖος lat. Matthaeus. I. 1. Matei, frecv.; -u (Ștef etc.); -ul t. (Mus); 2. Scurtat: Teiu, act. (etim. Paș; Cand). 3. -aș: Mateiaș, fiul lui Matei Basarab Vvd; -așul t. 4. + -ca: *Mateica > Teica (16 B III 367); Teican, Florea, mold., act. II. A. 1. Cu eliminarea lui i final: Mate/escu, -ești, -eni, -uți ss.; + -eș, Mateeș, olt. (Cand); -escul (17 A V 134); -ița f. (Bz); 2. + Mateiță Portărescul (AO XXII 79). 3. + -oiu, Mateoiu (Sc); Matioiu (17 B I 199); Matioń (17 B III 443); Mateońiu, olt. (Cand). 4. -ucă, Mateúcă (Paș), 5. Mate Giurgiu, mold. (Sd VII 63); -a, ard., act. etc.; -ș moț., act.; -șiu, Avr (An Com), formă comună și la bulgari și sîrbi. Prob. Măcheș, M, (Met 12). B. Cu schimbarea finalei: 1. Matiul, olt. (Gorj 269 și Isp III²). 2. Mata t. și b. (Am; Sd XVII 29). 3. Matu 1830 (RA III 272); Malul, -ić (Vlah PB). 4. Matica și -n, olt, (Cand). 5. Matui, P, (Met 150). Pentru § II cf. și Matia. III. Derivate din tema Măt: 1. Măt/an (16 B II 225); -ea (Ard; 16 B I 108); -ei, frecv. (Ștef; Met 152); -eica și -eican (Am 157); -ești s. (Hur); -euțu (17 A IV 380). 2. Măti/i (Ștef); -iu (16 A III 9); -eni s. (Ștef); -ești (Hur). 3. Măt-ocul, I. (Gorj 344). 4. Mătuian, I., munt, (BCI XII 141); Mătulești s.; -escu, Maria (I S 281). 5. Mîtei (Ard). IV. Din forma slavă cu fT < Th folosită rar în Moldova: 1. Maftei, act.; Maftea, mold. 2. Maftheiu (P Bor 66); Maftena b. (Dm; C Bog). 3. Matfei (Ștef); Matvei, Cantacuzen (Brăz 58); Malfeu (Tec I; Arh). 4. Din srb.-cr. Matica, ipoc. din Matei (Rad 83 p. 107): Matița s. 5. Mahtei (P Bor 46). V. Din ruso-blg. Maчo sint. < Matei (Weig): 1. Mace, ar. (Cara 99); -a, țig. (16 B I 187) și s. 2. Macĭo, A. (B răz 58); Maciu, act.; Măc/ești t, (Cat); -escu, olt. (Am; AO V 228; Sd XVI); cf. Măceu s. 3. + slav -co: Macic/o și -u („Mateiaș”) Rusul din Măcicăuți (Dm; 17 A IV 220), deci forma est și ucraineană. VI. Din magh. MATYAS; 1. Matiaș Corvin. 2. Mătiaș (Dm; C Ștef). 3. Mătieș (16 A II 8); -escul (17 A III 15; Sd VII 104.)

BRANCO < srb.-cr. Branko, explicat de Miklosich ca fonetism al dispăruților Sorabi din Misnia, pentru n. Frank (Mikl O). I. 1. Branco vlah (Vlah PB); -ard. (Mar); olt. (P Gov f° 10; 16 B I 87, III 362, 17 B I 283); cu afer. excepțională, Banco, Toader (17 A II 227); Brancomir, D. 1830, (Romanoslavica III). 2. Branca, Ion, ard. (Hur 83; cu afer. excep.: Banca, olt. (16 B VI; 3. Brancul t., olt. (17 B III 527); Valea Brancului „hotar în satul Brîncoveni” (AO IX 51). 4. Brăncău b. (Isp IV¹). II. Cu g < k: Branga t. 2. Brăngău. T. (P Bor 101). 3. Brîngulescu, V. (An PI 120); aceste trei nume par să confirme etimologia lui Miklosich: Branko < Franco, prin paralelismul Brangu < Frangu sau Frîngu < Francu, fonetism grec. mod. cu ng < nk. III. 1. + -ov: Brîncoveni s. < *Brancov, care prin afer. a dat Bancov, A. act. Existența toponimelor oltene Brancul și Valea Brancului, ultimul chiar în hotarul satului Brîncoveni, ar îndreptăți ipoteza că dintr-o formă, slavizată de dieci în documente, a numelui văii Brancului: *Brankov-dol (cf. Sohodol „Valea Seacă”, Dobridor „Valea Bună”) se trage numele satului Brîncoveni. 2. Numele lui Constantin Vvd Brîncoveanu, luat după satul Brîncoveni reședința veche a familiei, de unde se trăgea și Matei Basarab, nu are deci nici un raport cu Brancovici, numele dinastiei medievale din Serbia.

CĂTĂRIG(Ă) subst. v. rom. 1° picioroange, 2° tînărul „de la 15 pînă la 22 ani”, termen folosit în Pravila lui Matei Basarab, în „Divanul” lui Dim. Cantemir și în „Calendar pe 112 ani” de clucer Barbu Viișoreanu ed. 1800 (Sd XVI). 1. Catarig, (Viciu 15); – R., act.; – Luca, act. 2. Cătarig b. (Isp II¹). 3. Prob. Cataraga 1673, răzeș din Iași.

VARZĂ subst. 1. Verzea (Puc; Sd X); Stan Verzei din Măniĭaci (Drj 56); Radul Verzii (16 B IV 274); și Verzescul jR. (17 B IV 179) probabil aceeași persoană. 2. Verzan, (T-Jiu). 3. Vărzar (Moț); -u. R. boierul lui Matei Basarab; Vărdzar, mold., 1661 (Sd221); Varzare, N., mold. (A Gen I 61). 4. + -ole: Varzole (Ard II 174). 5. Vărzărescul „arman” 1669 (M Put 199).

SĂMĂCHIȘE, căp. sub Matei Basarab (Kog I 308). subst. ard. „chișleag”.

catastișel sn [At: (a. 1652) PRAVILA LUI MATEI BASARAB, ap. CADE / Pl: ~e / E: catastih + -el] 1-16 (Înv; șhp) Catastif (1-8) (mic). 17 (Jur; înv) Codicil.

SOVEJA 1. Depresiune tectono-erozivă, relativ izolată, situată în Subcarpații Vrancei, pe valea superioară a râului Șușița, străjuită de m-ții Zboina Neagră (la V), dealul Oușoru (la N și NE) și dealul Răchitașu Mare (la S). Relief colinar, cu alt. de 500-600 m, cu pășuni naturale, fânețe și păduri de fag. Importantă zonă etnofolclorică și turistică. 2. Com. în jud. Vrancea, situată în depresiunea omonimă, la confl. râului Soveja cu Șușița; 2.724 loc. (2005). Reșed. com. S. este satul Dragosloveni. Expl. forestiere și de gips. Muzeu de istorie și etnografie. În com. S. are loc anual o tabără estivală de sculptură, în aer liber, pentru studenți. Com. S. a luat ființă în sec. 17 prin stabilirea aici a oierilor veniți din satele argeșene Rucăr și Dragoslavele. Are statut de stațiune climetarică și de odihnă, cu climat sedativ și cu numeroase izvoare minerale sulfuroase, clorurate, sodice, profilată pe tratarea nevrozelor, a stărilor de debilitate, de surmanej fizic și intelectual. Complex sanatorial. Monumente: în satul Dragoslavele se află biserica Nașterea Maicii Domnului a fostei mănăstiri Soveja, ctitorie din anii 1640-1645 a domnului Matei Basarab. Mausoleul eroilor, construit în 1929 în memoria ostașilor români căzuți la datorie în Primul Război mondial. Parc național (20 ha), creat în 1891.

Adam Prenume nu prea frecvent în onomastica românească contemporană, Adam reproduce un vechi nume biblic ebraic ’Adām. Nume, potrivit mitului biblic, al primului om, creat de Dumnezeu din lut, „după chipul și asemănarea sa”, ebr. ’Adām a dus la serioase dispute etimologice, soluțiile propuse pentru a-i explica originea și semnificația fiind multe și diferite. Una din cele mai vechi explicații, sugerată chiar în Geneză, apropie numele pers. de ebr. ’ādhāmah „sol, pămînt”, derivat din radicalul verbal ’dm „a fi roșu, roșu-brun”. Deși această etimologie a fost respinsă de o mare parte dintre specialiști, este interesant de amintit că în multe limbi omul este numit „cel născut din pămînt” (în Atharva-Veda se spune: „tu care ești pămînt, te pun în pămînt”, iar la ceremoniile funerare chineze este tradițională fraza „carnea și oasele să se întoarcă din nou în pămînt”); semnificația „pămînt roșu” este cu siguranță corectă în explicarea numelui unei așezări de pe malul Iordanului, ’Adām (astăzi Tell addamije), perfect identic cu numele personal. O altă etimologie propusă pornește de la ebr. ’adham, care desemna specia umană în general sau omul, în particular (în mod excepțional cuvîntul avea și sensul „bărbat”). Alte încercări etimologice recurg la explicarea lui ’Adām prin etiopiană (prin apropiere de un cuvînt cu sensul de „a fi frumos”), arabă (pe baza unui cuvînt cu semnificația „a se uni, a fi sociabil”) sau asiriană (adamu „a face, a produce”). Ca o curiozitate, menționăm și explicația simbolică a numelui Adam, considerat un acronim din cuv. gr. Anatole „răsărit”, Disir „apus”, Arctos „nord” și Mesembria „sud” (așa este interpretat numele în Pravila lui Matei Basarab). Răspîndit în Europa, Adam este mult mai frecvent la catolici decît la ortodocși (mai frecvent este la macedoneni și bieloruși, probabil tot sub influența catolică). Intrat la noi printr-un intermediar slav, destul de vechi, dar rar și cu puține derivate (Adămuț, Adămuș, Adamachi), Adam are o prezență interesantă în folclorul românesc: în expresii („De cînd cu moș Adam”, „Iaca și Adam ”, „A fi neam după Adam”, „de la Adam Babadam” etc.), în ghicitori („Cine la moartea lui a intrat în pîntecele maică-si ?” face aluzie la originea biblică a lui Adam), în colinde, cîntece de nuntă, descîntece („cărarea lui Adam” pentru „calea laptelui” sau „drumul de lapte” ne amintește de cîteva denumiri italiene, spaniole și franceze formate tot ca un nume de persoană; it.: via sancti Iacobi; sp.: camino de Santiago; fr.: chemin de Saint-Jacques etc.). Foarte puțin deosebite de forma general europeană Adam, sînt it. Adamo și sp. Adăn. □ Simbol al originilor umanității și al perioadei edenice în mitologia iudaică (identică cu „vîrsta de aur” greco-romană), mitul lui Adam apare în literatura profană încă din sec. 12 în drama anglo-normandă Repraesentatio Adae. Din 1300 datează poemul armean al patriarhului Arakhel din Siunik, Cartea lui Adam. în general în literatura evului mediu, Adam reprezintă tipul omului care păcătuiește, al celui supus greșelii. Începînd cu sec. 17, personajul capătă noi semnificații, reprezentînd pe cel care decide să-și asume răul și acceptă infinitul suferinței viitoare (ca Adam de Giovanbattista Andreini, din 1613). Un Adam liber și conștient creează John Milton în Paradisul pierdut, o ultimă apariție importantă a personajului fiind cea din Tragedia omului, de Imre Madách, ca un simbol al vieții spirituale a umanității.

târnosanie sf [At: PRAVILA LUI MATEI BASARAB, ap. DLR / Pl: ~ii / E: târnosi¹ + -anie cf slv троносаниѥ] (Înv) Târnosire (1).

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

Despina Reluat din istorie de aproape un secol, prenumele fem. Despina este strîns înrudit cu subst. despot, despotism, despoție, sau cu numele pers. Despot (supranume al domnului Moldovei Ioan Iacob Eraclid care pretindea că se trage din neamul despoților din Samos). În greaca veche despotes (format probabil din *dems-, înrudit cu lat. domus, v. sl. domu etc. „casă”) însemna inițial „stăpîn al casei” și deabia mai tîrziu a început să desemneze pe conducătorul cu puteri nelimitate. De la despotes, cu suf. -nia se formează *despotnia, devenit despoina „stăpînă, doamnă”; pronunțat în greaca modernă déspina și folosit mai ales pentru soția și fiica unui despot, cuvîntul intră în română, unde i se schimbă accentuarea. Însoțind la început numele personale feminine (Despina Milița, soția lui Neagoe Basarab, Despina Calea, soacra lui Matei Basarab etc.), Despina, al cărui sens nu mai era cunoscut, începe să fie folosit independent, ca nume de persoană. Avînd în vedere că Despina este și nume calendaristic, prezența lui în onomastica noastră poate fi explicată și fără a mai apela la faza intermediară de substantiv comun. În acest sens pledează formele Dăspina (atestată în documentele Țării Românești de la jumătatea sec. 16), Dospina, Odespa, Despa care probabil nu sînt străine de influența slavă.

Matei Răspîndit și destul de frecvent în toată Europa, Matéi este un vechi nume de origine ebraică, cunoscut din textele evanghelice, ale N.T. Legenda biblică atestă existența a două personaje desemnate de noi prin același nume, dar diferențiate în versiunea greacă: unul este Mathatháios sau Mattháios considerat, prin tradiție, autorul uneia dintre evanghelii, iar celălalt este Maththías, apostol și martir în Iudeea. Dacă diferența este păstrată în versiunea latină – Mattheus și Mat(t)hias – și chiar în onomastica modernă occidentală, în limbile slave, cele două forme grecești, de altfel foarte apropiate fonetic, au fost confundate (așa se explică și forma unică românească, preluată de la slavi). Originea celor două nume grecești trebuie căutată în ebraică unde antroponimul în discuție apare ca Matithjáh, apoi Mathatháh, și chiar Matthai (prin abreviere). Analiza primelor două forme scoate în evidență faptul că, la origine, numele era teoforic, întrucît partea finală, jah reprezintă o scurtare din Jahve, „divinitate”. În ceea ce privește prima parte, specialiștii au invocat cuvîntul ebr. matath „dar”, ipoteză mai plauzibilă decît apropierea de emet „credință, fidelitate”. (Din punct de vedere al semnificației, Matei este deci sinonim cu Teodor, Doroteea, Dosoftei și altele, de origini diferite dar cu același sens: „dar al divinității”). Nu mai este nevoie să amintim că numele s-a răspîndit în Europa datorită cultului celor două personaje evanghelice, dar în epoca modernă, cînd biserica are o din ce în ce mai slabă influență asupra onomasticii, Matei se menține prin tradiție. Atestat în Țările române din sec. 15, Matei a fost destul de frecvent la noi, alături de forma de bază fiind și astăzi în uz, ca prenume sau nume de familie: Mateiaș, Mateiță, Mateucă, Mateuț(ă), Mace, Macea sau Maciu(l), Matfei, Matvei, Mateș, Matias (de origine maghiară), Matache etc. Maftei (frecvent mai ales în Moldova și nordul Transilvaniei, se poate explica prin metateza lui Matfei (împrumutat din ucraineană); formă care a atras probabil și modificarea, prin analogie, a lui Dosoftei, Filofteia, Agafton etc. în care grupul -ft- este nemotivat etimologic (dar nu poate fi nici împrumutat din limbile slave vecine, care nu cunosc acest tratament fonetic pentru gr. -th-). ☐ Engl. Matthew, fr. Mathieu, Mathias (aceleiași familii îi aparține și numele pictorului Matisse), it. Matteo, Mattia, germ. Matthäus (hipoc. Matthes, Matz etc.), Matthias, port. Mateus, sp. Mateo, Mateos, magh. Mate, Matyas, pol. Maciej, Mateusz, bg. Matei, Mato, Maceo etc., rus., ucr. Matvei, Matfei etc. ☐ Matei Basarab, domn al Țării Românești între 1682 – 1654, Matei al Mirelor, grec stabilit la noi, autor al unor cronici ale Țării Românești, scriitorul Mateiu Caragiale, autorul cunoscutului roman Craii de Curtea Veche. ☐ Mateo Falcone, nuvelă de P. Merimée.

verzișor, ~oară [At: BUDAI-DELEANU, Ț. 310 / V: (reg) ~rdi~ a / Pl: ~i, ~oare / E: verde + -ișor] 1-4 a (Șhp) (Cam) verde (1-2) Si: (reg) verzel (1-4). 5 smp Corp de trupă al cavaleriei (înființat de Matei Basarab), în vechea organizare a armatei române. 6 sm Cavalerist (cu uniformă de culoare verde) din trupa de verzișori (6). 7 smf (Iht; Mun) Boiștean (Phoxinus phoxinus). 8 sn (Mol; îf verdișor) Rachiu cu mentă (de culoare verde). 9 sf (Reg) Varietate de struguri cu boabele de culoare verde-deschis, din care se obține un vin de calitate superioară. 10 sn (Fam) Bancnotă de culoare verde, în special dolar american.

MEDALION s. n. 1. (Învechit) Medalie de mari dimensiuni. Cf. NEGULICI, COSTINESCU, LM, DDRF, BARCIANU. 2. Obiect de podoabă (femeiască), de formă rotundă sau ovală (uneori format din două capace care se închid), care încadrează o fotografie, o pictură, un basorelief etc. și care se poartă, de obicei, la gît. Alexis trimise Mărgăritei un mic medalion smălțuit. ALECSANDRI, O. P. 109. La gît purta un lanț de aur cu medalion. CAMIL PETRESCU, O. I, 347, cf. H II 81, 147, IV 57, XII 174. ♦ Ramă ovală sau rotundă în care e fixată o fotografie sau un tablou ; p. e x t. fotografie sau tablou care este fixat într-o astfel de ramă. Eu cel ce am pozat cu atîția alți tovarăși ai mei în fața atîtor obiective, privind medalionul acesta, încep să mă înfior. ANGHEL, PR. 149. Îmi defilează pe dinainte. . . Matei Basarab și Vasile Lupu, cu căciuli in medalioane – toată istoria pînă la sfîrșitul cărții. SAHIA, N. 49. O veche fotografie. . . așezată în medalion oval pe măsuța de scris a Olguței. TEODOREANU, M. II, 76. 3. Ornament (arhitectonic) de formă rotundă sau ovală, în cadrul căruia este pictat sau sculptat capul unui personaj ori un motiv decorativ oarecare. În muzeul Sauvageot de la Paris se află printre sticlării, săpături în inoroc etc. și frumoasele pahare rotunde, stil rococo, cu desemnuri emblematice și inscripții în medalioane. MAIORESCU, CR. I, 370. [Arcul de triumf al lui Constantin cel Mare] cu timpane și cu medalioane sculptate. ODOBESCU, S. III, 71, cf. 73. Curtea interioară e împrejmuită de un portic, împodobit cu ghirlande și medalioane dé inspirație antică. OȚEȚEA, R. 261. 4. Scurtă expunerepe oanumită temăliterară sau muzicală urmată de obicei, de exemplificări din opera unui scriitor, unui muzician etc. - Pronunțat: -li-on.- PL: medalioane. – Și: (regional) midalión (H II 147), midaglión (ib. XII 174) s. n. - Din fr. médaillon (după medalie). Cf. it. m e d a g l i o n e.

Semne și simboluri

🎧 Acustică
🌊 Aerostatică
🚜 Agricultură
🫀 Anatomie
🏛 Arheologie, Istorie antică
💒 Arhitectură
➕ Aritmetică, Matematici
⚔️ Arme
💫 Astronomie
🚗 Automobilism, velocipedie
🛫 Aviațiune
🍸 Băuturi
⛪ Biserică, Teologie
🌿 Botanică
🍽 Bucătărie
🚝 Căi ferate
📆 Calendaristică
🔬 Chimie
⚚ Comerț, Finanțe
🥇 Decorațiuni și Medalii
🖋 Didactică, Școli
⚡ Electricitate
🛡 Eraldică
☠ Farmacie
🦉 Filosofie
📻 Fizică
📷 Fotografie
🌍 Geografie
🗺 Geologie
📐 Geometrie
🔎 Istorie
👕 Îmbrăcăminte
🎩 Îmbrăcămintea capului
👞 Încălțăminte
⛹ Jocuri, Sporturi
♠️ Jocuri de cărți
🎲 Jocuri de noroc
⚖️ Juridic
📝 Literatură
🐒 Mamifere
⛵ Marină
🩺 Medicină, Chirurgie
🛞 Meșteșugari, Meserii
⚒ Metalurgie
🌦 Meteorologie
✒️ Metrică, Poezie
🎖️ Militărie ‍
💎 Mineralogie
🔱 Mitologie
🛋 Mobile
🏚 Morărit
🎼 Muzică
🐙 Nevertebrate
🪙 Numismatică
🐦 Păsări
🐑 Păstorit
🐟 Pești, Batraciene, Reptile
🔷 Pictură
⏲ Politică, Administrațiune
✉️ Poștă
📖 Retorică, Gramatică
⛏ Sculptură
🌳 Silvicultură, Arboricultură
🎭 Teatru
🔧 Tehnologie, Unelte
📠 Telegrafie
📰 Tipografie, Legătorie
🌐 Topografie
⛓ Țesătorie, Țesături
🏺 Vase
🐕 Arta veterinară
🔫Vînătoare
🏠 Zidărie

* Neologism
⊕ Argot
F Familiar
❍ Provincialism
† Cuvînt sau sens vechiu, păstrat în unele regiuni
‡ Cuvînt sau sens dispărut
‼ Cuvînt sau sens rar
⦿ Incorect
👉 Vezi
🖼 Vezi figura
➡️ Din care derivă
⬅️ Derivat din
¶ Separă sensurile sau diversele categorii gramaticale ale aceluiași cuvînt


Abreviațiuni

a. = anul
abs. = absolut
ac. = acuzativ
adj. = adjectiv
adv. = adverb(ial)
alb. = albanez
ar. = aromân, macedo-român
arăb. = arăbesc
art. = articol, articulat
augm. = augmentativ
aux. = auxiliar
Băn. = Bănat
bg. = bulgăresc
bibl. = biblic
biz. = bizantin
blg. = bulgăresc
Bucov. = Bucovina
C. = contrariu
cit. = citește
clas. = clasic
col. = colectiv
comp. = compară
conj. = conjuncțiune
conj. = conjugare
dat. = dativ
def. = definit
dem. = demonstrativ
der. = derivat(e)
dial. = dialectal
dim. = diminutiv
d. Hr. = după Hristos
elipt. = eliptic
encl. = enclitic
engl. = englez
etim. = etimologie
expr. = expresiune(a)
Ⓕ = figurat
F = familiar
f. = feminin
fam. = familia
Fig. = Figura
fr. = francez
gen.-dat. = genitiv-dativ
genit. = genitiv
geogr. = geografic
germ. = german
gr. = grecesc
id. = idem
imp. = imperativ(ul)
imper. = imperativ(ul)
ind. = indicativ(ul)
indic. = indicativ(ul)
inf. = infinitiv(ul)
inter. = interogativ
interj. = interjecție
intr. = intransitiv
iron. = ironic
it. = italian
în. Hr. = înainte de Hristos
împr. = împrumutat (din românește)
lat. = latin
loc. = locuțiune
loc. adv. = locuțiune adverbială
loc. conj. = locuțiune conjunctivă
m. = masculin
Maram. = Maramureș
med. = *medieval
Mold. = Moldova
Munt. = Muntenia
n. = neutru
nedef. = nedefinit
nehot. = nehotărît
ngr. = neo-grecesc
npr. = nume propriu
num. = numeral
Oaș. = Țara Oașului
Olten. = Oltenia
onom. = *origine onomatopeică
Ⓟ = popular
p. = participial
(P) = proverb, locuțiune proverbială
part. = participiu(l)
perf. = perfect(ul)
pers. = persoana, personal
pers. = persan
pf. = *perfect (simplu)
pl. = plural
poet. = poetic
pol. = polonez
port. = portugez
pos. = posesiv
pr. anal. = prin analogie
pref. = prefix
prep. = prepoziție
pr. exag. = prin exagerare
pr. ext. = prin extensiune
prez. = prezent(ul)
pron. = pronume
propr. = propriu
prov. = provensal
refl. = reflexiv
rel. = relativ
rom. = român, romanic
rus. = rusesc
rut. = rutean
sbst. = substantiv masculin fără plural sau cu pluralul neatestat
sec. = secolul
sf. = substantiv feminin
sl. = slav, slavon
slav. = slav, slavon
slov. = sloven
sm. = substantiv masculin
sm. f. = *substantiv masculin și feminin
sn. = substantiv neutru
sp. = *spaniol
spec. = special
srb. = sîrbesc
subj. = subjonctiv(ul)
suf. = sufix(ul)
tăt. = tătăresc
tc. = turcesc
tc.-ar. = *abreviere necunoscută
tr. = transitiv, trecut
Trans. = Transilvania
Tr.-Carp. = Transcarpatin
țig. = țigănesc
ung. = unguresc
unipers. = unipersonal
urm. = următor(i)
v. = vechiu
vb. = verb
verb. = verbal
viit. = viitor(ul)
vorb. = vorbind
vsl. = vechiu slav
vulg. = vulgar


Referințe

(ALECS.-P.) ALECSANDRI, Poezii populare
(ALECS.) ALECSANDRI
(ALX.) GR. ALEXANDRESCU
(ANT.-IV.) ANTIM IVIREANUL
(BAS.) T. A. BASSARABESCU
(BĂLC.) N. BĂLCESCU
(BD.-DEL.) BUDAI-DELEANU
(BGD.) N. A. BOGDAN
(BIB.) I. O. BIBICESCU
(BIBL.) Biblia de la 1688
(BOL.) D. BOLINTINEANU
(BR.-VN.) I. AL. BRĂTESCU-VOINEȘTI
(BRL.) PR. I. BÎRLEA
(BUD.) LEXICONUL BUDAN
(BUR.) T. BURADA
(C.-RAD.) CONSTANTIN RADOVICI
(CANT.) D. CANTEMIR
(CAR.) I. L. CARAGIALE
(CAT.) GH. CATANĂ
(CIAUȘ.) CIAUȘANU
(COD.-CAL.) CODUL CALIMAH
(COD.-CIV.) CODUL CIVIL
(COD.-COM.) CODUL COMERCIAL
(COD.-PEN.) CODUL PENAL
(COD.-VOR.) *abreviere necunoscută
(CODR.) TH. CODRESCU
(CON.) COSTACHE CONACHI
(CONV.) CONVORBIRI LITERARE
(COR.) CORESI
(COST.) ION COSTINESCU
(COȘB.) GH. COȘBUC
(CRG.) ION CREANGĂ
(D.-ZAMF.) DUILIU ZAMFIRESCU
(DAM.) FR. DAMÉ
(DEM.) V. DEMETRIUS
(DENS.) OV. DENSUȘIANU
(DLVR.) B. DELAVRANCEA
(DON.) A. DONICI
(DOS.) DOSOFTEI
(DRĂGH.) M. DRĂGHICI
(EMIN.) M. EMINESCU
(EV.-GOV.) EVANGHELIA DE LA GOVORA
(FIL.) N. FILIMON
(FLOR.) AL. FLORINI
(FR.-CDR.) I. FRÎNCU și GH. CANDREA
(FURT.) D. FURTUNĂ
(GAST.) M. GASTER
(GN.) N. GANE
(GOL.) IORDACHE GOLESCU
(GOR.) A. GOROVEI
(GR.-N.) GRAIUL NOSTRU
(GR.-UR.) GR. URECHE
(GRIG.) EMIL GRIGOROVITZA
(GRL.) EMIL GÎRLEANU
(GRM.) TRAIAN GERMAN
(HASD.) B. P. HASDEU
(HOD.) ENEA HODOȘ
(I.-GH.) ION GHICA
(IK.-BRS.) I. U. JARNIK și A. BÎRSEANU
(ION.) ION IONESCU
(IRG.) N. IORGA
(ISP.) P. ISPIRESCU
(JIP.) G. JIPESCU
(L.-M.) LAURIAN și MASSIM
(LAUG.) LAUGIER
(LEG.-CAR.) LEGIUIREA CARAGEA
(LET.) LETOPISEȚE
(LIUB.) LIURA ȘI IANA
(LUNG.) MIHAIL LUNGIANU
(M.-COST.) MIRON COSTIN
(MAI.) GH. MAIOR
(MAN.) DR. N. MANOLESCU
(MAR.) SIM. FL. MARIAN
(MERA) I. I. MERA
(MUST.) NICOLAE MUSTE
(MX.) MIHAIL MOXA
(N.-COST.) NICOLAE COSTIN
(N.-UR.) NESTOR URECHE
(NEC.) ION NECULCE
(NEGR.) C. NEGRUZZI
(NOV.) NOVACOVICI
(ODOB.) AL. ODOBESCU
(OT.) I. OTESCU
(P.PRV.) P. PÎRVESCU
(PAC.) V. PĂCALĂ
(PĂC.) V. PĂCALĂ
(PAL.) Palia de la Orăștia
(PAMF.) TUDOR PAMFILE
(PANN) ANTON PANN
(PAP.) TACHE PAPAHAGI
(PĂSC.) N. PĂSCULESCU
P. IST. Partea a doua a Dicționarului
(POL.) G. POLIZU
(POP.) N. D. POPESCU
(PR.-CIV.) PROCEDURA CIVILĂ
(PR.-GOV.) Pravila de la Govora
(PRV.-LP.) Pravila lui Vasile Lupu
(PRV.-MB.) Pravila lui Matei Basarab
(PS.-SCH.) PSALTIREA SCHEIANĂ
(PȘC.) PAȘCU
(R.-COD.) C. RĂDULESCU-CODIN
(RET.) ION POP-RETEGANUL
(RV.-CRG.) Revista Ion Creangă
(S.-ALD.) SANDU-ALDEA
(SAD.) MIHAIL SADOVEANU
(SB.) ION SBIEREA
(SEV.) ELENA SEVASTOS
(SIM.) ION SIMIONESCU
(SLV.) ION SLAVICI
(SPER.) TH. SPERANȚIA
(ST.-ȘCH.) D. C. STURDZA-SCHEIANU
(STAM.) CAVALERUL STAMATI
(STM.-WB.) Dicționarul de TH. STAMATI
(ȘĂIN.) L. ȘĂINEANU
(ȘEZ.) Revista Șezătoarea
(T.-BUD) TIT BUD
(TEOD.) GH. DEM. TEODORESCU
(ȚICH.) D. ȚICHINDEAL
(TKT.) H. TIKTIN
(TOC.) GR. TOCILESCU
(TRIB.) Tribuna din Sibiu
(TUȚ.) TUȚESCU
(ȚPL.) ȚIPLEA
(UR.) NESTOR URECHE
(VARL.) MITROPOLITUL VARLAM
(VAS.) AL. VASILIU
(VĂC.) VĂCĂRESCU
(VIC.) AL. VICIU
(VÎRC.) V. VÎRCOL
(VLAH.) AL. VLAHUȚĂ
(VOR.) EL. NIC. VORONCA
(WG.) G. WEIGAND
(ZNN.) I. A. ZANNE warning  pagină de ajutor – nu e definiție

PREÎNTÎMPINA, preîntîmpin, vb. I. Tranz. A lua măsuri de precauție pentru a înlătura ceva care ar putea să se întîmple (mai ales ceva rău); a preveni. Ca să preîntîmpinăm catastrofele, cată să grăbim și pe acest pămînt al nostru romînesc opera democrației adevărate. SADOVEANU, E. 268. Poporul ridicase trei rînduri de baricade, ca să preîntîmpine vreo răbufnire a dușmanilor revoluției. CAMIL PETRESCU, O. II 475. Matei I Basarab, urcîndu-se pe tron, se sili a preîntîmpina relele ce se aștepta a izvorî din acea demoralizație a ostașilor. BĂLCESCU, O. I 19.

VODĂ s. m. Titlu pe care și-l adăugau domnii țărilor romînești după numele lor; domnitor, p. ext. principe, rege. Matei-vodă Basarab. ▭ Auzise vorbă că este zurba asupra lui vodă. NEGRUZZI, S. I 157. Sultanul pe un alt vodă numește. BUDAI-DELEANU, Ț. 298. Am o fată buboasă, Șeade cu vodă la masă (Strugurele). TEODORESCU, P. P. 246. ◊ Expr. A nu-i păsa nici de vodă = a nu se teme, a nu-i păsa de nimeni. A se plimba ca vodă prin lobodă v. lobodă. A mînca (din) pita lui vodă = a fi slujbaș la stat. A lăsa pe vodă departe, li se zice celor mîndri și țanțoși. De întîlnea vrun om călare, pe drum, întreba: departe-ai lăsat pe vodă, voinice? CREANGĂ, P. 108. Vodă da, și Hîncu ba = se spune cînd doi nu se potrivesc în ceea ce vor.

ÎNNOI, înnoiesc, vb. IV. 1. Tranz. (Privitor la un obiect) A face din nou, a face (ca) nou (înlocuind sau reparînd ce era vechi, uzat); a reface, a repara, a drege. V. restaura. A înnoit casa de nici n-o mai cunoști. ♦ A pune un lucru nou în locul altuia vechi; a schimba, a primeni. A înnoi parcul de mașini. A înnoi garderoba. ▭ Înnoi de mai multe ori vinul din oală. SADOVEANU, O. I 48. ♦ Refl. A se îmbrăca cu ceva nou; a-și face haine noi. Să ne cîrpim, că nu putem tot să ne înnoim. PANN, P. V. III 71. 2. Intranz. A crește din nou, a se reface. Am umblat multă vreme pe miriști, prin mlaștini... apoi am dat de fînețe cosite, pe care înnoia otava. SADOVEANU, O. I 361. ♦ Refl. Fig. A se împrospăta, a se regenera, a se preface, a se transforma, a se redeștepta. Ș-o da o ploaie cu soare Nuielile să se-nmoaie Frunza să li se-nverzească, Dragostea să se înnoiască. BIBICESCU, P. P. 65. 3. Tranz. (Privitor la o acțiune, un document etc.) A face încă o dată, a repeta; a prelungi valabilitatea. Primești a-ți înnoi mărturisirile? NEGRUZZI, S. III 341. Costantin Basarab, urcîndu-se pe tron la 1655, înnoi hrisovul lui Matei-vv. împotriva grecilor și a dezrobirii monastirilor. BĂLCESCU, O. I 70. ◊ Refl. A fost un rîs pe toate tonurile, care trei zile s-a înnoit la fiecare masă. SADOVEANU, O. VI 294.

CĂLIMĂNEȘTI, oraș în jud. Vîlcea, pe dr. Oltului; 8.633 loc. (1991). Hidrocentrală (38 MW). Îmbutelierea apelor minerale (Căciulata); expl. și prelucr. lemnului; mat. de constr. Stațiune balneoclimaterică cu ape minerale clorosidice, iodurate, bromurate, calcice, magneziene și sulfuroase. La Căciulata, localit. componentă a orașului, funcționează complexe sanatoriale (între care unul pentru tratarea afecțiunilor posthepatice). Menționat documentar în 1386. Din 1890 stațiune balneară, iar din 1927 a primit statutul de oraș. Aici, pe ostrovul din mijlocul Oltului, se află o biserică ridicată (1518-1522) în epoca lui Neagoe Basarab. În apropiere este situată mănăstirea Cozia. Muzeu.