ABLATIV, ablative, s. n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă despărțirea de un loc, punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ Ablativ absolut = construcție sintactică specifică limbilor latină și greacă, alcătuită dintr-un substantiv (sau un pronume) și un participiu la cazul ablativ, având rol de propoziție circumstanțială. – Din fr. ablatif, lat. ablativus.

ablativ¹ s. n. caz al declinării, specific anumitor limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, asocierea, cauza etc. ◊ ~ absolut = construcție sintactică în latină sau greacă cu rol de propoziție circumstanțială, dintr-un substantiv (sau pronume) și un participiu în ablativ. (< lat. ablativus, fr. ablatif)

ACATALECTIC, acatalectice, adj. (În metrica greco-latină, în sintagma) Vers acatalectic (și substantivat n.) = vers căruia nu-i lipsește nici o silabă. – Din fr. acatalectique.

ADONIC, adonice, adj. (În sintagma) Vers adonic = vers format dintr-un dactil și un spondeu sau un troheu, folosit în versificația greacă și latină. – Din fr. adonique.

BESSI s. m. pl. 1. Nume dat de romani tribului trac așezat în antichitate între munții Rodopi și cursul superior al râului Marița. 2. Numele pecenegilor în izvoarele scrise latine. – Cuv. lat.

CARIOCA¹ s. f. 1. Dans popular din America Latină (Brazilia), cu ritm moderat; melodie după care se execută acest dans. 2. Instrument popular de percuție folosit la acompanierea ritmică a dansului carioca (1). [Pr.: -ri-o-] – Din sp., port. carioca.

CASTANIETĂ, castaniete, s. f. Instrument muzical de percuție (răspândit în Spania și în America Latină), format din două plăcuțe de lemn sau de fildeș, prinse ca valvele unei scoici, care sunt lovite ritmic una de alta și folosit la acompanierea dansului și a muzicii; geamparale (2). – Din fr. castagnettes.

CATALAN, -Ă, catalani, -e, subst., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Populație care se găsește pe teritoriul Cataloniei (Spania) și izolat în Franța, Italia, America Latină etc.; (și la sg.) persoană care aparține acestei populații. 2. Adj. Care aparține Cataloniei sau catalanilor (1). 3. S. f. Limbă romanică vorbită de catalani (1). – Din fr. catalan.

CATALECTIC, catalectice, adj., s. n. (în metrica greco-latină; în sintagma) Vers catalectic = vers care se termină printr-un picior incomplet. – Din fr. catalectique.

CLASICISM s. n. 1. Ansamblu de trăsături proprii culturii antice greco-latine din cel mai înalt stadiu de dezvoltare a ei, caracterizată prin armonie, puritate, sobrietate etc. 2. Curent în arta și literatura europeană, apărut în sec. XVII în Franța, caracterizat prin imitarea modelelor antice greco-latine, prin interesul pentru aspectul moral, prin urmărirea unui ideal, prin disciplinarea imaginației și a sensibilității, prin ordine, echilibru și claritate. 3. Perioadă din istoria culturii universale sau naționale ale cărei creații reprezintă un maximum de realizare artistică pentru perioada respectivă. – Din fr. classicisme.

DACTIL, dactili, s. m. (În metrică modernă) Picior de vers format dintr-o silabă accentuată urmată de două silabe neaccentuate; (în metrica greco-latină) picior compus din trei silabe, prima lungă și celelalte două scurte. [Pl. și: (n.) dactile] – Din fr. dactyle, lat. dactylus.

GERUNDIV, gerundive, s. n. (În limba latină) Adjectiv verbal cu sens pasiv, derivat de la tema gerunziului; (în limba franceză) una dintre formele participiului prezent, precedate de prepoziția „en”. – Din fr. gérondif, lat. gerundivum.

GHERILĂ s. f. Denumire dată războiului de partizani în Spania și în țările Americii Latine; p. ext. mică trupă de partizani. [Var.: guerilă s. f.] – Din fr. guérilla, sp. guerrilla.

GOLIARD, goliarzi, s. m. Poet medieval de limbă latină, rătăcitor, care cânta bucuria de a trăi; vagant. [Pr.: -li-ard] – Din fr. goliard.

HEXAMETRU, hexametri, s. m. (În versificația latină și elenă) Vers dactilic de șase picioare, în care dactilul ocupă locul al cincilea, folosit în compoziții epice, în special în epopei, legende eroice, satire și scrisori. [Var.: exametru s. m.] – Din fr. hexamètre, lat. hexameter.

MACARONISM s. n. 1. Mișcare literară din sec. XVI-XVII care parodia și satiriza pedantismul moravurilor cavalerești într-un stil burlesc plin de cuvinte latine și latinizate ridicol. 2. Ansamblu de aspecte care caracterizează macaronismul. 3. Apartenență la macaronism. – Din fr. macaronisme.

ROTACISM, (2) rotacisme, s. n. 1. Fenomen fonetic care constă în transformarea unei consoane intervocalice în „r”. 2. Transformarea în limba română a lui „n” intervocalic în „r”, la cuvintele moștenite din limba latină. – Din fr. rhotacisme.

VAGANT, vaganți, s. m. Poet medieval de limbă latină, rătăcitor, care cânta bucuria de a trăi; goliard. – Din fr. vagant.

ARBORE, arbori, s. m. 1. Nume generic pentru orice plantă cu trunchi înalt și puternic, lemnos și cu mai multe ramuri cu frunze care formează o coroană; copac; p. restr. pom. ◊ Compuse: arbore-de-cacao = plantă lemnoasă specifică zonei tropicale, cultivată pentru semințele ei comestibile (Theobroma cacao); arbore-de-cafea = plantă lemnoasă din regiunile calde ale Americii Latine, Africii și Asiei, cultivată pentru semințele ei comestibile (Coffea arabica); arbore-de-cauciuc = plantă lemnoasă originară din America de Sud, din scoarța căreia se extrage cauciucul natural (Hevea brasiliensis); arbore-de-pâine = plantă lemnoasă cu tulpina înaltă și foarte groasă, al cărei fruct sferic, cu gust de pâine, se consumă fiert sau copt (Artocarpus incisa); arborele-vieții = a) arbore decorativ originar din Extremul Orient, înalt și foarte rămuros, cu frunze mici, solzoase; tuia (Thuja orientalis); b) fig. schemă reprezentând evoluția omului de-a lungul vieții sale. ♦ Arbore genealogic = reprezentare grafică (de obicei sub forma unui copac cu ramuri) înfățișând filiația și gradul de înrudire ale membrilor unei familii (aristocratice). 2. Organ de mașină care primește și transmite o mișcare prin rotația în jurul axei sale. 3. (Mar.; în sintagma) Arbore mic = trinchet. 4. (Rar) Catarg. [Var.: arbor s. m.] – Lat. arbor, -is.

DEPONENT¹, -Ă, deponenți, -te, adj. (În gramatica latină, despre verbe și forme verbale) Cu formă pasivă și înțeles activ. – Din fr. déponent, lat. deponens, -ntis.

LATINEȘTE adv. În limba latină. – Latin + suf. -ește.

SAFIC, -Ă, safice, adj. (În sintagmele) Vers safic = vers endecasilabic cu cinci picioare, folosit în vechea lirică greacă și latină. Strofă safică = strofă compusă din patru versuri, primele trei safice, iar ultimul adonic. – Din fr. saphique, lat. sapphicus.

FRÂNC, -Ă, frânci, -ce, s. m. și f. (Adesea adjectival) Nume generic dat odinioară la noi occidentalilor de origine latină. – Lat. Francus.

ANAPEST, anapești, s. m. (În versificația greco-latină) Unitate metrică formată din două silabe scurte urmate de una lungă; (în metrica modernă) unitate metrică alcătuită din două silabe neaccentuate urmate de una accentuată. – Din fr. anapeste, lat. anapaestus.

ROMAN², -Ă, romani, -e, s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. Persoană care făcea parte din populația de bază a statului roman și care se bucura de drepturi depline de cetățenie. 2. Locuitor al Romei. II. Adj. Propriu Romei antice sau imperiului întemeiat de Roma, care se referă la Roma, care aparține Romei. ◊ Cifre romane = cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserica romană = Biserica catolică; catolicism. – Din lat. romanus.

ROMANIC, -Ă, romanici, -ce, adj. Care se trage din romani² (1), care are legătură cu Roma antică sau cu poporul roman². ◊ Limba romanică = fiecare dintre limbile care au la bază limba latină. ♦ Care se ocupă de limbile derivate din latină. Studii romanice. – Din it. romanico, germ. romanisch.

PENTAMETRU, pentametri, s. m. (În versificația greacă și latină) Vers de cinci picioare, alcătuit din două emistihuri egale (doi dactili și o silabă lungă). – Din ngr. pentámetron, fr. pentamètre.

PEON¹, peoni, s. m. Muncitor agricol din America Latină, aflat într-o dependență înrobitoare față de moșieri (din cauza datoriilor). [Pr.: pe-on] – Din fr. péon, sp. peon.

PESO s. m. Unitate bănească principală în mai multe țări din America Latină. – Din sp. peso.

SABIN, -Ă, sabini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația latină ce locuia în centrul Italiei antice sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține, care este caracteristic sabinilor (1) privitor la sabini. – Din lat. Sabini, fr. Sabins.

VULGAR, -Ă, vulgari, -e, adj. 1. Ordinar, grosolan; josnic, mitocănesc. 2. Lipsit de originalitate; comun, obișnuit, banal. ◊ (Mat.) Logaritm vulgar = logaritm zecimal. 3. (Înv.; despre limbă) Vorbit de popor, popular. ◊ Limba latină vulgară = limba latină populară. 4. Lipsit de suport științific; neștiințific. Materialism vulgar. – Din fr. vulgaire, lat. vulgaris.

VULGATA s. f. art. Versiune latină a Bibliei, adoptată la Conciliul din Trent, Folosită și azi în Biserica Catolică; carte care conține această versiune. – Din lat. [versio] Vulgata, fr. Vulgate.

PRELATIN, -Ă, prelatini, -e, adj. Care este anterior epocii latine. – Pre¹- + latin.

CORIDĂ, coride, s. f. Luptă cu tauri, obișnuită mai ales în Spania, în țările Americii Latine și în sudul Franței. – Din sp., fr. corrida.

LAPIDAR, -Ă, lapidari, -e, adj. 1. (Despre inscripții, ornamente) Săpat în piatră. 2. (Despre stil, vorbire) Care evocă prin concizie (și vigoare) stilul inscripțiilor latine; laconic, scurt, concis. – Din fr. lapidaire.

LATIN, -Ă, latini, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a vechiului ținut Latium din Italia sau era originară de acolo. 2. Adj. Care aparține latinilor (1) sau Latiumului, privitor la latini sau la Latium; p. ext. care se referă la limba și la literatura romanilor sau care aparține acestora; latinesc. ◊ Limba latină (și substantivat, f.) = limba indo-europeană vorbită de romani. – Din lat. latinus, fr. latin.

LATINESC, -EASCĂ, latinești, adj. Latin (2). – Latin + suf. -esc.

LATINISM, (1) latinisme, s. n. 1. Cuvânt, formă sau construcție sintactică împrumutate (fără necesitate) din limba latină (și neasimilate încă în limba care a făcut împrumutul). 2. Curent apărut în lingvistica și în filologia românească din sec. XIX, care, pentru a demonstra caracterul latin al limbii române, a încercat să elimine din ea cuvintele de alte origini și să modifice astfel forma celor latine, încât să le apropie cât mai mult de forma originară; a contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine și a adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii române. – Din fr. latinisme. Cf. latin.

LATINIST, -Ă, latiniști, -ste, s. m. și f. 1. Specialist în filologia latină și în antichitatea romană. 2. Adept al latinismului (2). ◊ (Adjectival) Curent latinist sau școală latinistă = latinism (2). – Din fr. latiniste.

LATINITATE s. f. Faptul de a avea origine latină sau caracter latin. ♦ Nume dat culturii și civilizației latine. – Din fr. latinité, lat. latinitas, -atis.

LATINIZA, latinizez, vb. I. Tranz. A introduce pe cale savantă și în mod masiv cuvinte latine într-o limbă sau a reface forma cuvintelor de origine latină din acea limbă pentru a le face cât mai apropiate de forma originară. – Din fr. latiniser.

LATINIZAT, -Ă, latinizați, -te, adj. (Despre cuvinte, texte etc.) Care a căpătat o formă, un aspect apropiat de limba latină. – V. latiniza.

LATINOAMERICAN, -Ă, latinoamericani, -e, adj. Care aparține Americii Latine, privitor la America Latină. – Din fr. latino-américain.

CIUNISM s. n. Curent latinist extremist în lingvistica și filologia românească legat de numele lui Aron Pumnul, care preconiza supunerea neologismelor romanice acelorași transformări fonetice suferite de cuvintele moștenite din latină; pumnism. – Din terminația lexicalizată -ciune + suf. -ism.

MORĂ, more, s. f. (În prozodia latină) Timp necesar pentru pronunțarea unei silabe scurte. – Din lat. mora.

NEOLATIN, -Ă, neolatini, -e, adj. (Despre limbi) Care continuă limba latină; romanic; (despre popoare) care descinde din romani, de origine latină. [Pr.: ne-o-] – Din fr. néo-latin.

TEDEUM, tedeumuri, s. n. 1. Vechi imn latin în formă de psalm de preamărire a lui Dumnezeu. 2. Scurt serviciu religios (oficiat într-o împrejurare solemnă). [Scris și: Te Deum] – Din lat. Te Deum [laudamus].

TRIBRAH, tribrahi, s. m. Picior metric în poezia greco-latină alcătuit din trei silabe scurte. – Din fr. tribraque (după amfibrah).

TARABOSTES s. m. pl. Denumire dată (de latini) aristocraților geto-daci; pileați. – Cuv. lat.

SATURNIN, -Ă, saturnini, -e, adj. 1. (În sintagma) Vers saturnin = vers iambic (de șapte silabe) întrebuințat în poezia latină arhaică; saturnian. 2. (Despre boli) Care este provocat de intoxicația cu plumb. – Din fr. saturnin.

SCANDA, scandez, vb. I. Tranz. A recita un vers (de obicei grec sau latin), descompunându-l în diferitele sale unități metrice sau silabice; p. gener. a citi, a vorbi sau a recita accentuând fiecare cuvânt, fiecare silabă. ♦ A citi o frază muzicală accentuând timpii tari. – Din fr. scander.

SENAR, senare, adj. (În sintagma) Vers senar = vers latin de șase picioare. – Lat. senarius, fr. sénaire.

SOMBRERO s. n. Pălărie (de fetru) cu boruri mari, purtată mai ales în Spania și în America Latină. – Din sp., fr. sombrero.

SPONDAIC, spondaice, adj. (În versificația greco-latină; în sintagma) Vers spondaic = hexametru în care al cincilea picior este format dintr-un spondeu. [Pr.: -da-ic] – Din fr. spondaïque.

SPONDEU, spondei, s. m. (În versificația greco-latină) Picior de vers compus din două silabe lungi. [Pl. și: (n.) spondee] – Din lat. spondeus, fr. spondée.

CREOL, -Ă, creoli, -e, subst. 1. S. m. și f. Persoană născută în America Latină sau în colonii, urmașă a coloniștilor spanioli, portughezi sau francezi. 2. S. f. Limbă amestecată rezultată din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America Latină, din Indiile de vest etc. ◊ (Adjectival) Limba creolă din Haiti. [Pr.: cre-ol] – Din fr. créole.

CATOLIC adj., s. (BIS.) 1. adj. papal, roman, romano-catolic, (rar) latin, (astăzi rar) papist, (înv. și reg., mai ales în Transilv.) papistaș, papistășesc. (Biserica ~.) 2. s. romano-catolic, (rar) latin, (astăzi rar) papist, (înv. și reg., mai ales în Transilv.) papistaș. (Un ~ bigot.)

LATIN adj. v. papal, roman.

LATIN adj., s. v. catolic, romano-catolic.

LATIN s., adj. 1. s., adj. roman. (Populație ~.) 2. adj. latinesc. (Limba ~.)

LATINĂ s. (înv.) lătinie. (Carte scrisă în ~.)

LATINESC adj. v. latin.

LATINI vb. v. latiniza.

LATINIZA vb. (înv.) a latini. (A ~ o limbă.)

LĂTINIE s. v. latină.

ORIGINE s. 1. geneză, (livr.) matrice. (~ unui fenomen.) 2. început, obârșie, proveniență, sursă, (livr.) sorginte, (înv.) începătură, (fig.) izvor, sâmbure. (~ daco-latină a limbii române.) 3. (LINGV.) v. etimologie. 4. naștere, obârșie, proveniență, (livr.) extracție, matrice, stirpe, (rar) provenire, spiță, (astăzi rar) seminție, (înv. și reg.) neam, (înv.) purcedere, purces. (Era țăran prin ~.) 5. ascendență, obârșie. (Are o ~ modestă.) 6. v. obârșie. 7. v. sursă. 8. v. cauză.

POPULAR adj. 1. poporan, (înv. și reg.) poporal, (înv.) poporar. (Literatură ~.) 2. (înv.) poporan. (Școli ~.) 3. (astăzi rar) vulgar, (înv.) prost. (Latina ~.)

PREFACE vb. 1. v. metamorfoza. 2. v. renova. 3. v. transforma. 4. a deveni, a se face, a se transforma. (Totul s-a ~ în scrum.) 5. v. modifica. 6. v. transforma. 7. (FON.) a se altera, a se modifica, a se schimba, a se transforma. („N” intervocalic s-a ~.) 8. (FON.) a se modifica, a se schimba, a se transforma, a trece. („L” intervocalic se ~ în „r” în cuvintele românești de origine latină.) 9. a (se) schimba, a (se) transforma, (reg.) a (se) veli, a (se) velnici, (înv.) a veni. (Bucuria lor s-a ~ în suspine.) 10. v. simula.

PREFACERE s. 1. v. evoluție. 2. v. metamorfoză. 3. v. renovare. 4. v. modificare. 5. v. inovație. 6. (FON.) modificare, schimbare, transformare, trecere. (~ lui „l” intervocalic în „r” în elementele românești de origine latină.) 7. (FON.) modificare, schimbare, transformare, tratament. (~ labialelor.)

ROMAN s., adj. 1. s. (înv.) râmlean, rumân. (Împăratul Dioclețian era ~.) 2. adj. (înv.) râmlean, râmlenesc, romaicesc, romanesc, romanicesc. (General ~; consul ~.) 3. s., adj. latin. 4. adj. v. catolic.

SCANDARE s. (înv.) scanzie. (~ unor versuri latine.)

TRANSFORMA vb. 1. v. metamorfoza. 2. a (se) preface, a (se) schimba, (înv.) a (se) prăvăli. (A ~ marea în uscat.) 3. a deveni, a se face, a se preface. (Totul s-a ~ în scrum.) 4. v. modifica. 5. v. face. 6. (FON.) a se altera, a se modifica, a se preface, a se schimba. („N” intervocalic s-a ~.) 7. (FON.) a se modifica, a se preface, a se schimba, a trece. („L” intervocalic se ~ în „r” în cuvintele românești de origine latină.) 8. a (se) preface, a (se) schimba, (reg.) a (se) veli, a (se) velnici, (înv.) a veni. (Bucuria lor s-a ~ în suspine.)

TRANSFORMARE s. 1. devenire, dezvoltare, evoluție, modificare, prefacere, schimbare. (Procesul ~.) 2. metamorfozare, metamorfoză, modificare, prefacere, preschimbare, schimbare, (rar) strămutare, (înv. și pop.) mutare, prefăcătură, schimbătură, (reg.) străformare, (înv.) modificație, preobrajenie, strămutătură, transformație, (fig.) răsturnare. (A suferit o adâncă ~.) 3. modificare, prefacere, prelucrare, refacere, schimbare. (~ unui text.) 4. (FON.) modificare, prefacere, schimbare, trecere. (~ lui „l” intervocalic în „r” în elementele românești de origine latină.) 5. (FON.) modificare, prefacere, schimbare, tratament. (~ labialelor.)

greco-latin adj. → latin

latin s. m., adj. m., pl. latini; f. sg. latină, g.-d. art. latinei, pl. latine

latină (limba) s. f., g.-d. art. latinei

latinie s. f., pl. latinii

neolatin adj. m. (sil. ne-o-) latin

prelatin adj. → latin

ABLATIV ~e n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, cauza sau alt complement circumstanțial. ◊ ~ absolut construcție sintactică a limbii latine constând dintr-un participiu în ablativ și dintr-un substantiv sau pronume în același caz. [Sil. a-bla-] /<lat. ablativus, fr. ablatif

ALCAIC ~că (~ci, ~ce): Vers ~ vers iambic, armonios, format din cinci picioare în versificația latină și greacă. /<lat. alcaicus, fr. alcaïque

CARIOCA¹ f. 1) Dans popular din America Latină, cu mișcări moderate. 2) Melodie după care se execută acest dans. 3) Instrument muzical de percuție, folosit la acompanierea ritmică a dansului. [Sil. -ri-o-] /<port., sp. carioca

CREOL ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) Persoană albă născută în America Latină sau în alte colonii, urmașă a primilor colonizatori. 2) Persoană născută din părinți de rase diferite. [Sil. cre-ol] /<fr. créole

CREOLĂ f. mai ales art. Limbă rezultată din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen din America Latină, din Africa sau din altă parte a lumii. [Sil. cre-o-] /<fr. créole

DEPONENT¹ ~tă (~ți, ~te) gram. (despre unele verbe și forme verbale din latină) Care are formă pasivă și sens activ; cu formă pasivă și sens activ. /<lat. deponens, ~ntis

GERUNDIV ~e n. gram. 1) (în limba latină) Forma verbală nominală cu sens pasiv. 2) (în limba franceză) Formă a participiului prezent. /<lat. gerundivum, fr. gérondif

ITALIOȚI m. pl. Termen folosit pentru a denumi populația de limbă indo-europeană (latini, samniți etc.), care au locuit în antichitate în Italia centrală. /<fr. Italiotes

LATIN¹ ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de vechiul Latium; propriu vechiului Latium. 2) Care se referă la limba și literatura romanilor. /<lat. latinus, sl. latiné, ngr. latinos, fr. latin

LATIN² ~ă (~i, ~e) m. și f. Persoană care făcea parte din populația de bază a provinciei Latium din Italia centrală sau era originară din această provincie. /<lat. latinus, fr. latin

LATINĂ f. mai ales art. Limba latinilor. /<lat. latinus, fr. latin

LATINEȘTE adv. În limba latină. /latin + suf. ~ește

LATINISM¹ ~e n. Împrumut din limba latină; cuvânt de origine latină. /<fr. latinisme

LATINISM² n. Curent în filologia românească care, continuând ideile fruntașilor Școlii Ardelene, exagera importanța elementelor latine în limbă, negând sau excluzând cu totul elementele împrumutate din alte limbi. /<fr. latinisme

LATINIST² ~stă (~ști, ~ste) m. și f. 1) Adept al latinismului. 2) Specialist în filologia latină. /<fr. latiniste

LATINITATE f. 1) Caracter latin. 2) Originea și civilizația latină. [G.-D. latinității] /<lat. latinitas, ~atis fr. latinité

A LATINIZA ~ez tranz. 1) A face să se latinizeze. 2) (limbi) A umple cu latinisme. 3) (cuvinte de proveniență latină) A face să aibă o formă apropiată de cea originară. /<fr. latiniser

A SE LATINIZA mă ~ez intranz. A căpăta caracter latin; a adopta latinitatea. /<fr. latiniser

LATINO-AMERICAN ~ă (~i, ~e) Care ține de America Latină; propriu Americii Latine. /<fr. latino-american

NEOLATIN ~ă (~i, ~e) 1) (despre limbi, dialecte) Care s-a dezvoltat din limba latină; romanic. 2) (despre popoare) Care este de origine latină; care se trage de la romani. [Sil. ne-o-] /<néo-latin

PEON¹ ~i m. (în America Latină) Țăran sărac, care muncește cu ziua la un moșier. [Sil. pe-on] /<fr. péon, sp. peón

PESO pesos n. Unitate a sistemului monetar în mai multe țări din America Latină. /<sp. peso

PUNCT ~e n. 1) Pată foarte mică și rotundă. A face un ~. 2) Semn de punctuație având forma unei astfel de pete, care se pune la sfârșitul unei propoziții sau după un cuvânt prescurtat. ◊ Două ~e semn de punctuație constând din două puncte așezate unul deasupra altuia, care se pune, mai ales, înaintea vorbirii directe sau a unei enumerări. ~ și virgulă semn de punctuație constând dintr-un punct așezat deasupra unei virgule, care se pune între părțile componente ale unui enunț desfășurat. ~e de suspensie (sau ~e-~e) semn de punctuație constând din trei puncte așezate în linie orizontală și folosit pentru a arăta că gândirea este întreruptă sau că o parte de propoziție este omisă. ~ tipografic unitate de măsură a lungimii folosită în poligrafie (egală cu 0,376 mm). 3) Semn grafic pus deasupra elementelor „i” și „j” din alfabetul latin. ◊ A pune ~ul pe „i” a se rosti cu precizie într-o problemă, nelăsând posibilități de echivoc. 4) Semn convențional de această formă care indică ceva. ~ pe hartă. 5) (în sport, în jocurile de hazard etc.) Unitate în care se apreciază câștigurile sau pierderile. 6) Element fundamental al geometriei plane, reprezentat de intersecția a două linii. 7) Loc determinat în spațiu. ◊ ~ de reper a) semn sau obiect de orientare pe teren; b) fapt care servește drept sprijin. ~ cardinal fiecare dintre cele patru direcții care indică Nordul, Sudul, Estul și Vestul. ~ de ochire loc din țintă în care trăgătorul își potrivește linia de ochire. ~ mort situație fără ieșire. ~ medical unitate medicală primară. 8) Valoare a unei mărimi (la care se începe să se topească o substanță solidă). * ~ de solidificare temperatură la care o substanță începe să treacă din stare lichidă în stare solidă. 9) Moment ce marchează o fază de dezvoltare. ◊ Până la un (sau la acest) ~ până la o anumită limită. 10) Loc sau parte din ceva. ◊ ~ slab parte slabă; loc sensibil. ~ de vedere mod cum înțelege cineva o chestiune. Din ~ de vedere sub aspect. ~ cu ~ amănunțit, oprindu-se detaliat asupra fiecărei chestiuni. ~ de plecare (sau de pornire) a) loc de unde trebuie să plece cineva undeva; b) început. A pune la ~ pe cineva a-i da cuiva o lecție de bună-cuviință. A pune la ~ ceva a aduce ceva la condițiile cerute; a definitiva ceva. A pune ~ a termina. ~! gata! /<lat. punctum

QUADRIVIUM n. Grup de obiecte cuprinzând aritmetica, muzica, geometria și astronomia, care, împreună cu trivium, formau cele șapte arte liberale, materia de învățământ a școlilor latine medievale. /Cuv. lat.

ROMAN³ ~ă (~i, ~e) 1) ist. Care aparținea Imperiului Roman sau populației lui; din Imperiul Roman. ◊ Cifre ~e cifre reprezentate prin litere din alfabetul latin. Biserică ~ă biserică catolică. 2) Care aparține Romei; din Roma. /<lat. romanus

ROMANIC ~că (~ci, ~ce) 1) (despre persoane) Care se trage din romani; descendent din romani. 2) (despre limbi) Care are la bază limba latină; care provine din limba latină. 3) Care studiază limbile, literaturile și culturile neolatine. Studii ~ce. /<it. romanico, germ. romanisch

TEDEUM ~uri n. 1) Cântec religios, în limba latină, având ca subiect proslăvirea lui Dumnezeu. 2) Serviciu divin scurt, oficiat la începutul unor festivități. [Sil. -de-um] /<lat. Te Deum

VERSIUNE ~i f. 1) Traducere a unui text dintr-o limbă în alta. ~ latină. 2) Formă a unui text reprodus, care se deosebește puțin de textul inițial. 3) Formă personală, în care este expus sau prezentat un eveniment. [G.-D. versiunii; Sil. -si-u-] /<fr. version, it. versione

VULGAR ~ă (~i, ~e) 1) Care nu se deosebește prin nimic; lipsit de originalitate; comun; obișnuit; trivial; ordinar. 2) (despre persoane și manifestările lor) Care este lipsit de pudoare; fără decență; indecent; scabros; trivial; obscen. 3): Latina ~ă limba latină vorbită; latina populară. /<lat. vulgaris, fr. vulgaire

VULGATA f. Biblie în traducere latină, folosită în biserica catolică. [G.-D. Vulgatei] /<lat. Vulgata, fr. Vulgate

VIRGA s.f. (Muz.) Semn din muzica gregoriană, derivat din accentul grav latin. [< it., lat. virga].

ALCAIC, -Ă adj. Vers alcaic = vers endecasilabic greco-latin, de un ritm foarte armonios, creat de poetul Alceu; strofă alcaică = strofă în care primele două versuri sunt alcaice. [< fr. alcaïque, lat. alcaicus, cf. Alceu – poet liric grec].

ALIAS adv. Cuvînt latin însemnînd „altfel”, folosit pentru a arăta o variantă; zis și... [Pron. -li-as. / < lat., fr. alias].

MAGNA CUM LAUDE [...] Tot cu ablativul se construiește și prepoziția cum, așa că greșesc profund cei care scriu (și ei sunt foarte mulți) magna cum laudae, în loc de laude. Nominativul acestui substantiv este, în latină, laus, genitivul e laudis, iar ablativul se termină în -e, deci laude. În mod surprinzător, chiar în DEX [1996], se scrie magna cum laudae (vezi p. 591, col. 2), iar cel puțin o dată, aceeași greșeală apare în Dicționar de lingviști și filologi români, București, Albatros, 1978 [...] – [Theodor Hristea, Latina și importanța ei pentru realizarea unei exprimări literare, www.unibuc.ro/eBooks/filologie/dindelegan/22.pdf]

ARCADIA s.f. Curent literar italian și european ale cărui principii au fost elaborate de membrii academiei „Arcadia” (întemeiată la 1690) și care orientau poezia către arta bucolică, simplă și clară a elegiei grecești și latine. [Pron. -di-a. / < it. arcadia, cf. Arcadia – provincie din Grecia antică, patria mitică a artei bucolice].

ARHILOC s.m. Vers al poeziei latine și grecești, prezentînd două variante: mare arhiloc = vers compus din șapte picioare, dintre care primele patru sunt dactili (sau spondei) și ultimele trei sunt trohei; mic arhiloc = vers format din trei picioare, cu doi dactili și o silabă. [Cf. lat. archilochium, gr. archilocheios < Archilochos – poet liric grec din antichitate].

AVENIDA s.f. Stradă mare, bulevard (în Spania, în Portugalia, în America Latină). [< sp. avenida].

BRAHICATALECTIC adj., s.n. (Vers greco-latin) terminat printr-un picior avînd lipsă două silabe. [< fr. brachycatalectique, cf. gr. brachys – scurt, katalektikos – incomplet].

BURDIGALIAN s.n. Al doilea (după unii cercetători primul) etaj al miocenului. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -li-an. / < fr. burdigalien, cf. Burdigala – numele latin al orașului Bordeaux].

CAUDILLO s.m. 1. (Liv.) Păzitor, conducător al unei turme (mai ales în America Latină). 2. Titlu al unor dictatori din țările de limbă spaniolă; conducător. [Pron. ca-u-di-lio. / < sp. caudillo].

CENTAVO s.m. Monedă divizionară în unele țări din America Latină (Brazilia, Nicaragua, Ecuador, Peru, Guatemala etc.) și Portugalia. [Pl. -os. / < sp. centavo = a suta parte].

CORIAMB s.m. Picior de vers greco-latin, format dintr-un troheu și un iamb. [Pron. -ri-amb, scris și choriamb. / < fr. choriambe, cf. gr. choriambos < choreios – troheu, iambos – iamb].

CLASIC, -Ă adj. 1. Referitor la lumea antică greco-latină; caracteristic antichității greco-latine. ♦ Conform normelor artei antice greco-latine. 2. Privitor la clasicism (1). 3. (Despre o lucrare, o operă de artă) Care servește ca model de perfecțiune, ajuns la perfecțiune. ♦ (și s.m.; despre scriitori, artiști etc.) Care aparține clasicismului greco-latin sau francez; considerat perfect, care a atins un înalt nivel de perfecțiune, care aparține unei epoci considerate perfectă, model. 4. Care are loc în mod obișnuit în anumite circumstanțe; obișnuit; tipic, caracteristic. [Cf. fr. classique, it. classico, lat. classicus].

CLASICISM s.n. 1. Principiile estetice ale literaturii și artei greco-latine; atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzînd spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor. ♦ Arta și literatura grecească din sec. V-IV î.e.n., cînd acestea au atins apogeul, bazîndu-se pe un ideal de frumusețe armonioasă, echilibrată și senină. 2. Curent literar și artistic apărut în Franța și răspîndit apoi în Europa apuseană în sec. XVII-XVIII, care avea ca model de creație operele antichității greco-latine. 3. Ansamblul caracterelor unei opere clasice; perfecțiune, armonie, echilibru, puritate, sobrietate în creație. [Cf. fr. classicisme, it. classicismo].

CLUB s.n. 1. Cerc pe lîngă o întreprindere, o instituție, un sindicat etc., unde se reunesc membrii săi în timpul liber pentru activități cultural-educative, pentru a face sport etc.; local unde funcționează un astfel de cerc. 2. Asociație (politică), cerc de persoane care se întrunesc regulat într-un anumit local; local care servește acestei asociații, acestui cerc. 3. (Mar.) Scondru pe care se înverghează marginea de întinsură la unele vele latine. V. greement. [< fr., engl. club].

CONTAMINAȚIE s.f. 1^[1]. Contaminare, molipsire. 2. Încrucișare a sensurilor a două cuvinte; influența reciprocă dintre două cuvinte sau două elemente lingvistice. ♦ Procedeu folosit de scriitorii latini, care consta în amestecarea subiectelor mai multor comedii grecești pentru a alcătui una latinească. [Gen. -iei, var. contaminațiune s.f. / cf. lat. contaminatio, fr. contamination]. corectat(ă)

CREOL, -Ă s.m. și f. 1. Persoană de rasă albă născută în America Latină sau în colonii. 2. (Prin confuzie) Persoană născută din părinți de rase diferite; mulatru. // s.f. Limbă care reprezintă stadiul unor limbi de cultură (franceză, spaniolă, portugheză etc.) evoluate potrivit modului de a vorbi al acestor persoane. [Pron. cre-ol. / < fr. créole, cf. sp. criollo].

CURIOSA s.m.pl. Termen latin care indică texte curioase, rare. [< lat. curiosa].

DACTIL s.m. Picior de vers format dintr-o silabă accentuată, urmată de două silabe neaccentuate; picior de vers greco-latin format dintr-o silabă lungă, urmată de două silabe scurte. // (Și în forma dactilo-) Element prim și secund de compunere savantă, cu semnificația „în legătură cu degetele”, „deget”; „în legătură cu mașina de scris”. [Pl. -li, (s.n.) -le. / < lat. dactylus, gr. daktylos, cf. fr. dactyle].

DIAMB s.m. Picior de vers latin din doi iambi. [< lat. diiambus, cf. gr. diiambos].^[1]

DIDASCALIE s.f. Instrucțiune dată actorilor de autorul unei opere dramatice antice grecești. ♦ Notă, indicație care se punea înaintea unei piese de teatru la latini. [Gen. -iei. / < lat. didascalia, gr. didaskalia].

DISPROFORON s.n. (La autorii latini) Aliterație a unor consoane greu de pronunțat. [Cf. lat. dysprophoronus, gr. dysprophoron < dys – greu, prophoros – care înaintează].

DONATĂ s.f. Nume dat cărților tipărite înainte de invenția tiparului, a căror imprimare se făcea cu clișee gravate în lemn și acoperite cu cerneală. [< (Aelius) Donatus – gramatic latin].

ELIZEU s.n. Grădină fabuloasă, rezervată potrivit mitologiei greco-latine spiritelor celor drepți; rai. // adj. Cîmpiile elizee = elizeu, rai. [Pron. -zeu, pl. -uri, (adj.) -ee (pron. -ze-e). / < fr. Elysée, gr. Elysion].

GALENIC, -Ă adj. (Farm.; despre preparate) Care a fost preparat potrivit formulelor din farmacopee sau metodelor lui Galenus; gata preparat în farmacie. [< fr. galénique, cf. Galenus – numele latin al unui celebru medic grec din antichitate].

GERUNDIV s.n. (În limba latină) Formă verbală substantivată, care arată că acțiunea exprimată de verb trebuie să se săvîrșească. ♦ Una dintre formele participiului prezent în limba franceză. [< lat. gerundivus, cf. fr. gérondif].

GOLIARD s.n. Nume dat poeților medievali de limbă latină, rătăcitori, care celebrau în poeziile lor bucuria de a trăi, într-un spirit libertin, adesea satiric, trădînd resentimentele unor inși certați cu morala societății timpului. ♦ Student medieval. [Pron. -li-ard. / < fr. goliard, it. goliardo, cf. v. fr.. gouliard < lat. t. familia Goliae – familia lui Goliat].

HACIENDĂ s.f. (Hispanism) Gospodărie înconjurată de o exploatare agricolă, fermă (în America Latină). [Pron. -si-en-. / < sp. hacienda].

HORAȚIANISM s.n. Imitație a poeziei lui Horațiu, caracterizată prin intimitate, recluziune a poetului, meditație și consolare. [< Horațiu – poet latin].

JAI-LAI s.n. Denumire a pelotei (2) în țările Americii Latine. [Pron. hai-lai. / < sp. jai-lai].

LATIN, -Ă adj. Din Lațiu. ♦ Roman; de origine romană. ♦ (Mar.) Velă latină = pînză triunghiulară învergată pe o antenă. [< lat. latinus].

LATINIST, -Ă s.m. și f. 1. Specialist în filologia latină și în antichitatea romană. 2. Adept al latinismului (2). // adj. Curentul latinist (sau școala latinistă) = curent în lingvistica și filologia română din a doua jumătate a sec. XIX, care a dus la exagerare, pe linia unei latinizări forțate a limbii, ideile fruntașilor Școlii ardelene. [< fr. latiniste].

LATINIZA vb. I. tr. 1. A introduce într-o limbă cuvinte latine pe cale savantă; a da cuvintelor de origine latină o formă apropiată de cea originară. ♦ A da o formă latină unor cuvinte de altă origine. 2. tr., refl. A adopta limba și cultura latină; a deveni latin. [< fr. latiniser, cf. lat. t. latinizare].

LATINOMAN, -Ă s.m. și f. (Liv.) Admirator exagerat al spiritului latin. [După formații ca angloman etc.].

LATINOMANIE s.f. (Liv.) Pasiune exagerată pentru tot ceea ce este latin. [Cf. it. latinomania].

METRU² s.m. 1. Picior de vers ritmic în versificația greco-latină, determinat de un grup de silabe lungi și scurte. ♦ Numărul de silabe și cezura necesară pentru a forma un gen de vers în versificația modernă. 2. (Muz.) Ordinea succesiunii unităților de timp, determinată de accente tari sau slabe; sistemul de organizare a ritmului; ritm, cadență. [Pl. -ri. / < fr. mètre, cf. lat. metrum, gr. metron].

NEOLATINISM s.n. Mișcare culturală și politică din Romînia din prima jumătate a sec. XIX, care urmărea să dovedească, mai ales pe plan lingvistic, originea latină a poporului român. [< neo- + latinism].

PARCE s.f.pl. (În mitologia latină) Cele trei divinități din infern (Clotho, Lachesis și Atropos), despre care se credea că prima toarce, a doua deapănă, iar a treia taie firul vieții omului. [< lat. parcae].

PENTAMETRU s.m. Vers greco-latin de cinci picioare. ♦ (În metrica modernă) Vers cu cinci silabe accentuate. [< fr. pentamètre, cf. lat. pentameter, gr. pentametron < pente – cinci, metron – măsură].

PRONUNCIAMENTO s.n. (Rar; în Spania și America Latină) Act prin care o autoritate ia puterea în mod ilegal; puci militar. [Pron. -nun-si-a-, var. (după alte surse) pronunciament, < sp. pronunciamento].

ROMANIC, -Ă adj. Descendent din romani. ◊ Artă romanică = artă dezvoltată, mai ales în arhitectură, în țările europene supuse influenței catolice, în sec. X-XIII, care preia unele trăsături ale artei bizantine și în special elemente din arta carolingiană (edificii caracterizate prin severitate, masivitate și robustețe, savante jocuri de volume prismatice și cilindrice ale navelor, absidelor și turnurilor etc.); limbă romanică = limbă care își are originea în limba latină; neolatin. ♦ Care se ocupă cu limbile neolatine. [Cf. lat. romanice (loqui) – a vorbi într-o limbă neolatină, germ. romanisch].

SATURNIN², -Ă adj. (Rar) Referitor la Saturn; saturnian. ◊ Vers saturnin = vers iambic de șapte silabe, întrebuințat în poezia latină arhaică. [Cf. fr. saturnien].

SINEMURIAN s.n. (Geol.) Al doilea etaj al jurasicului inferior (lias). // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -ri-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. sinémurien, cf. Sinemurum – numele latin al orașului Semur – Franța].

SPONDEU s.m. 1. Picior de vers greco-latin, format din două silabe lungi. 2. Vas pentru libații. 3. Arie muzicală lentă la flaut, care însoțea libațiile. [< lat. spondeus, gr. < spondeion].

TRANSPADAN, -Ă adj. De dincolo de Pad. [Cf. fr. transpadan, it. transpadano < Padus – numele latin al fluviului Po din Italia].

VULGAR, -Ă adj. 1. Cunoscut de toată lumea; comun, obișnuit, curent. ◊ Logaritm vulgar = logaritm a cărui bază este numărul 10; logaritm zecimal. 2. Ordinar, grosolan, trivial. ♦ (Despre limbă) Vorbit de popor; popular. ◊ Limba latină vulgară = limba latină populară. 3. Lipsit de bază științifică; neștiințific. ◊ Materialism vulgar = curent filozofic apărut în Germania pe la jumătatea sec. XIX, care, în esență, reduce întreaga realitate la materie, considerînd și conștiința de natură materială. // s.f. Denumire a limbii italiene, folosită mai ales în epoca medievală și medie. [< lat. vulgaris, cf. fr. vulgaire].

VULGATA s.f. Versiunea latină a Bibliei, adoptată la conciliul din Trent și folosită și azi în biserica romano-catolică; carte care conține această versiune. [< lat. (versio) Vulgata, fr. Vulgate].

ABLATIV s.n. Caz al declinării în unele limbi, care exprimă punctul de plecare, instrumentul, cauza etc. Ablativ absolut = construcție a limbii latine corespunzătoare unei propoziții circumstanțiale, în care subiectul și numele predicativ se pun la ablativ sau, cînd predicatul este verbal, verbul se trece la participiu, acordîndu-se în gen, număr și caz cu fostul subiect al propoziției secundare. [< lat. (casus) ablativus, cf. fr. ablatif].

CONDUCTUS s. n. piesă vocală din evul mediu, inițial pentru o singură voce, având la bază un text latin, cu versuri rituale. (<lat. conductus)

BARBAR, -Ă s.m. și f. 1. Nume dat de greci și romani oricărui individ care aparținea unei populații străine care nu vorbea latina sau greaca; străin. 2. (La pl.) Nume dat în trecut popoarelor migratoare care au invadat Imperiul roman în primele secole ale erei noastre; (la sg.; rar) individ care aparține unui asemenea popor. 3. (Fig.; adesea adj.) Om crud, sălbatic, necivilizat; grosolan. [Acc. și barbar. / < lat. barbarus, gr. barbaros – străin, cf. fr. barbare].

CARIOCA s.f. 1. Dans popular din America Latină, devenit dans modern, asemănător rumbei; melodia acestui dans. 2. Instrument popular de percuție pentru baterea ritmului. 3. Creion pentru desen care folosește o anumită pastă colorată. [Pron. -ri-o-. / < sp., port. carioca].

al (f. a, pl. ai, ale), art. – 1. Art. caracteristic al numeralului ordinal. – 2. Art. caracteristic pentru aproape toate cazurile de gen. (uzul impune: fereastra casei; dar acesta este unicul caz în care se face abstracție de art. a, cf. o fereastră a casei; noua fereastră a casei; fereastra nouă a casei; fereastra este a casei). 3. Art. caracteristic al pron. pop. – 4. Folosit în mod absolut, fără indicarea obiectului posedat, înseamnă „fiul lui”: ai Galeongiului (Iorga), fiii Galeongiu. A dat naștere la numeroase patronime, mai ales în Bucov.: Asiminei „fiul Siminei”. – 5. Fără indicarea posesorului, poate însemna: „tot ce se referă la”: după cît spun cunoscătorii în ale fripturii de batal (Sadoveanu). Lat. ille, illa, prin faza intermediară el, ea, care este pron. pers. (Pușcariu 53; DAR; D. Găzdaru, Descendenții demonstrativului latin ille în limba romînă, Iași, 1929).

DEPONENT adj., s.n. (Verb latin) care are formă pasivă și înțeles activ. [Cf. fr. déponent, lat. deponens].

apuca (apuc, apucat), vb. – 1. A lua, a prinde. – 2. A înșfăca, a înhăța. – 3. A mînca precum un nesătul, a înfuleca. – 4. A surprinde, a lua prin surprindere. – 5. a (se) strînge. – 6. A ocupa ceva, a pune mîna pe ceva. – 7. A ajunge la timp pentru a lua ceva, pentru a prinde pe cineva. – 8. A cunoaște prin proprie experiență, a fi experimentat ceva. – 9. A avea timp suficient pentru ceva, a avea ocazia, a putea. – 10. A vinde la un anume preț. – 11. A începe, a iniția ceva. – 12. A fi pe punctul de a face ceva. – 13. A se îndrepta, a o lua într-o direcție. – 14. a-și lua angajamentul, a se obliga. – Mr. apuc. Lat. occŭpāre. Aproape toate sensurile rom. apar încă din lat. clasică. În privința fonetismului, trebuie să se presupună, în primul rînd, o confuzie a pref. oc- și ac-, care pare normală în limbajul pop. (cf. rom. pop. m-am acupat, în loc de m-am ocupat; port. din Puerto Santo acupada „însărcinată”, RPF, III, 122), și care este probabil anterioară rom., căci apare și în calabr. accupari „serrare, stringere” și „ombreggiare” (explicat de Rohlfs prin lat. *adcupare, provenind de la un *cupus obscur). Această alterație pare a se explica printr-o confuzie semantică și totodată fonetică cu aucupare, pentru a cărei atestare cf. Vicenzo Ussani, Bull. Du Cange, I, 1924, p. 24-5. Ulterior trebuie să se fi produs în rom. o metateză, poate în urma influenței unui cuvînt autohton cu rădăcina *puk- și cu sensul relativ identic (cf. gr. πύϰα „strîns”, πυϰάζω „a acoperi, a înveli”, și alb. puth „a încinge cu forța”, care trimite tot la un radical *puko). Totuși, chiar fără a ne baza pe ipoteza aceasta, lat. pare suficientă pentru a explica cuvîntul rom. Etimonul occupare, propus de Cihac, I, 14, a fost respins de Meyer-Lübke, Dacor., IV, 642 și REW 776, din rațiuni semantice pe care nu le înțelegem. Aceste rațiuni au fost repetate de V. Buescu, Survivance roumaine du latin appicare, în „Miscelánea de Filologia a memoria” de Fr. Adolfo Coelho, Lisboa, 1949, p. 148-87. Cu toate acestea, nu ni se pare atît de evident că „entre occuper et saisir, empoigner il y a á supposer une évolution difficilement admissible par un sujet parlant roumain”, fiindcă chiar în lat. occupare, regnum, timor occupat artus, indică limpede sensul de „saisir”; și fiindcă în rom. apuca, ce înseamnă în esență „saisir”, are de asemenea uneori sensul lui „occuper” (cf. sensurile 4, 6 și 12). Însuși cuvîntul lat. capere „a prinde” depinde, cu toate antecedentele lui indoeuropene, de aceeași idee de „saisir” (cf. Walde 93); astfel încît este de presupus că rom. nu reprezintă un semantism recent, schimbat pe baza lat. occupare „a ocupa”, ci că păstrează sensul arhaic al lat. (oc)cupare „a lua.” După Cihac, se pare că nimeni nu s-a mai gîndit la occupare. Burlă, Studii filologice, 1880, a propus aucupare „a vîna păsări”, ipoteză acceptată de Pușcariu 103; Körting 1046; REW 776; Pușcariu, Lr., 363; Rosetti, I, 162, și respinsă de Densusianu, Rom., XXXIII, 274 și Spitzer, Dacor., III, 645. Am arătat că această ipoteză ajunge practic să se confunde cu cea dinainte. Hasdeu 1390 pleacă de la lat. apere „a lega”, ce nu pare posibil. Spitzer, Dacor., III, 645, propune o creație de tip imitativ; iar Meyer-Lübke, Dacor., IV, 641-2, crede într-o identitate cu germ. packen „a ambala”. În sfîrșit, Buescu, în articolul citat, propune ca etimon un der. de la lat. pix, întemeindu-se în principal pe o anumită corespondență de sensuri între rom. și port. apegar, și pe o evoluție semantică de la „a lipi” la „a lua”, care poate să nu pară convingătoare. V. și alte ipoteze în această ultimă lucrare. Der. apucat, s. n. (jaf, prădare; epilepsie); apucat, s. m. (epileptic); apucate, s. f. pl. (numai în expresia pe apucate, în grabă); apucătoare, s. f. (brațul de clește); apucător, adj. (lacom, hrăpăreț); apucătură, s. f. (acțiunea de a apuca; înv., jaf; manieră, gest, comportament; epilepsie). – Din rom. săs. apukán „a apuca”.

GRAȚIE s.f. 1. Gingășie, finețe, eleganță (în atitudini, în mișcări). ♦ (La pl.) Atitudini, cuvinte drăgălașe; drăgălășenii, farmece. ◊ A intra în grațiile cuiva = a obține bunăvoința cuiva. 2. (Rel.) Dar, ajutor supranatural pe care divinitatea l-ar acorda oamenilor pentru a se mîntui. 3. Fiecare dintre cele trei zeități feminine care personificau amabilitatea, veselia, bucuria și frumusețea în mitologia greco-latină. // prep. Cu ajutorul, datorită, mulțumită. [Gen. -iei. / < lat. gratia, cf. it. grazia].

HAFNIU s.n. Metal rar, dur și cu temperatura de topire foarte ridicată, care se găsește în natură alături de zirconiu. [Pron. -niu. / cf. fr. hafnium, germ. Hafnium < Hafnia – numele latin al orașului Copenhaga].

bărbat (bărbați), s. m. – 1. Om adult. – 2. Persoană de sex masculin. – 3. Om însurat, bărbat, soț. 4. (Adj.) Energic, curajos, viguros. – Mr., megl. bărbat, istr. bărbǫt. Lat. barbatus (Pușcariu 183; REW 946; Candrea-Dens., 134; Densusianu, GS, II, 314; DAR), cuvînt păstrat în limbile romanice (it. barbato, prov. barbat, sp., port. barbado), dar cu sensul etimologic de „om cu barbă”. Totuși, sensul de „vir” figurează încă în glose latine și este atestat și în ngr. βαρβάτος › alb. varvát (unii consideră, nejustificat, că ngr. provine din rom.). Pentru barbatus „soț, bărbat”, cf. Graur, Rom., LVI, 105. Cf. de asemenea lat. med. barbanus „unchi” (Du Cange; Castro, Glos., 175), de unde gris. barbane, tarent. barbano „unchi”. Expresia deal bărbat, rar folosită cu sensul de „coastă abruptă, pantă” este derivată de Giuglea, Dacor., V, 538-42, din lat. vervactum (› sp. barbecho; cf. REW 9264, cu rezerve). Pare a fi mai curînd vorba de un cuvînt înrudit cu sp. bravo, bravío, a cărui derivare din barbarus nu pare a fi general acceptată. Der. bărbățel, s. m. (soțior); bărbătesc, adj. (caracteristic bărbaților, de bărbat); bărbătește, adv. (ca bărbații); bărbăție, s. f. (maturitate, vigoare, curaj, virilitate); bărbățime, s. f. (oamenii adulți, bărbații); bărbătos, adj. (viril, viguros); bărbătuș, s. m. (mascul al animalelor, în general; cui de lemn, care pune piedică sulului la războiul de țesut); îmbărbăta, vb. (a încuraja, a reconforta). – Din rom. provine mag. borbáth „activ” (Candrea, Elemente, 407).

LATINISM s.n. 1. Cuvînt, construcție împrumutate din latină; neologism de origine latină. 2. Tendință a unor lingviști români din sec. XVIII-XIX de a da limbii române un aspect cît mai apropiat de cel al limbii latine, excluzînd cuvintele de altă origine; curentul latinist. [Cf. fr. latinisme].

LATINITATE s.f. Caracter, origine latină; lumea latină. [Cf. lat. latinitas, fr. latinité].

brînză s. f. – Produs alimentar obținut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndză. Cuvînt care a dat naștere multor ipoteze și discuții, în general foarte divergente. Ne expunem părerea, înainte de a trece în revistă opiniile anterioare. Este cunoscut că brînza în general își primește numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, și toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capătă. În această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în același timp „tipar pentru brînză” și brînză, iar în rom. burduf, care se folosește, deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același mod, lat. formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „făcut cu mîna” și brînză; rus. paner „brînză”, față de lituan. paner „coș”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Același mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în același timp (asupra acestei faze a prelucrării brănzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîrnă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brînză pare normal, din punct de vedere fonetic și semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conținut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea și brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fără o explicație satisfăcătoare pînă în prezent, și care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Bătr., I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, după ce l-a împărțit (Col. Traian, 1874, 107), în bo-ransa, și i-a asimilat ultimul element cu rînză. Cipariu, Arhiv., 144, îl deriva de la un lat. *brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orașului elvețian Brienz. Această idee, reluată în mod inexplicabil de DAR, este „imposibilă din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, îl derivă din pol., greșind evident. Pascu, Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecția bîr, idee insolită, care a fost totuși preluată de Lahovary 318, cu circumstanța agravantă de a o fi combinat cu rînză, ca la Hasdeu, și de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, și Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. După Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de rădăcina iraniană *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, în vreme ce după Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluată de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenți (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenwörter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendința de a considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau supraviețuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brînzar, s. m. (persoană care prepară sau vinde brînză); brînzăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brînzărie, s. f. (loc în care se prepară brînza); brînzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaică, s. f. (plăcintă cu brînză); brînzoi, s. n. (Arg., cuțit); brînzos, adj. (care are multă brînză; care are consistența brînzei); îmbrînzi, vb. (Bucov., despre turmă, a paște); îmbrînzit, adj. (făcut, uns, amestecat cu brînză); brînzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din rom. trebuie să provină ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnwörter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); țig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, săs. pränts, germ. dialectală Brinse(nkäse), țig. sp. brinza „carne fiartă” (Besses 39).

NEOLATIN, -Ă adj. Care descinde din romani sau din limba latină; de origine latină. [Cf. fr. néo-latin].

PEON¹ s.m. (În America Latină) Muncitor agricol sărac, căzut în semirobie din cauza datoriilor; clăcaș; semiiobag. [Pron. pe-on. / < fr. péon, sp. peon].

SEMIDEPONENT adj.n. (În limba latină) Verb semideponent = verb activ ca sens, care se conjugă la timpurile și la modurile derivate din tema prezentului după normele diatezei active, în timp ce la celelalte are forme de conjugare pasivă. [< it. semideponente].

SOMBRERO s.n. Pălărie cu boruri largi, purtată mai ales în Spania și America Latină. [Pl. -re. / < fr., sp. sombrero, cf. sombra – umbră].

conte (-ți), s. m. – 1. Mare senior, conducător al unei provincii în societatea medievală. – 2. Titlu de noblețe ereditar, intermediar între viconte și marchiz. Fr. compte, it. conte. Este dublet al lui comite, s. m., din lat. comes, -item, și al lui comis, din același cuvînt lat., prin intermediul ngr. În vechime s-a folosit și forma pur latină, comes (sec. XVII); comite, în Trans., în timpul stăpînirii maghiare, însemna și „guvernator civil, prefect”. – Der. contesă, s. f., din fr. contesse; conțesc, adj. (înv., de conte); comitat, s. n. (provincie, departament).

copil (-ii), s. m. – 1. (Înv.) Bastard, fiu natural, nelegitim. – 2. Fiu, fiică. – 3. Prunc. – 4. Vlăstar, mlădiță. – 5. Vîrf, sfîrc, capăt. – Mr. cochil „bastard”, cóchilă „fecioară”, megl. cópil „bastard”, cupiláș „flăcău”. Origine necunoscută. S-a răspîndit din rom. în toate celelalte idiomuri balcanice: cf. ngr. ϰόπελος „bastard”, ngr. ϰοπέλι „băiat”, ϰοπέλα „fată”; alb. kopilj „bastard, servitor”, kopilje „servitoare”; bg. kópele, kópile, kopelák „bastard”; sb. kópile „bastard”, kopilan „flăcău”, v. rus. kopelŭ „bastard”, rut. kopyl, sl. kopilŭ „bastard”, mag. kópé „haimana”, în ngr., bg. și sb. cu un număr de der. locali. Aceste cuvinte nu se explică prin nici o limbă cunoscută, iar răspîndirea lor geografică nu permite să presupunem un punct de plecare diferit de rom., limbă în care, pe de altă parte, o aton și l final (înainte intervocalic) nu permit căutarea unui etimon în fondul lat. ci, cel mult, în cel expresiv. Este cuvînt de uz general (ALR, I, 181), însă in Bihor a circulat cu sensul de „bastard”, care este vechi în celelalte regiuni; asupra semantismului, cf. Șeineanu, Semasiol., 200. Admit proveniența din fondul balcanic anterior latinei, Miklosich, Slaw. Elem., 10; Miklosich, Etym. Wb., 129; Berneker 564; Sandfeld 94; DAR; cf. Lahovary 325 și Rosetti, II, 115. Încercările făcute pentru a deriva acest cuvînt din lat. par a fi eșuat (de la pūpilus, după Laurian și Scriban, de la *copilis „care servește paharul”, după Meyer 198). Cuvîntul rom. a fost considerat uneori ca der. din ngr. (Cihac, II, 651); din sl. (Philippide, Principii, 44; Tiktin); din alb. (Densusianu, Hlr., 37; Meyer, Neugr. St., II, 67; Capidan, Dacor., II, 524; Philippide, II, 708); din limba gepizilor, din cuvîntul *kopilo (Diculescu, Dacor., IV, 1552); sau de la o rădăcină sl. care provine din indoeurop. *(s)kap- „a face” (Mladenov 250); cf. mai multe amănunte în DAR. Nici una din aceste ipoteze nu pare convingătoare, cu atît mai mult, cu cît pare evident că în ngr., sl. și alb. este vorba de cuvinte împrumutate, care rămîn fără explicație, dacă nu se admite originea lor rom. Der. copilă, s. f. (fiică naturală, bastardă; fată, tînără); copileț, s. m. (copil; vlăstar; scăunel cu trei picioare); copilandru, s. m. (tînăr, flăcău); copilări, vb. (a-și petrece anii copilăriei; a da în mintea copiilor); copilărie, s. f. (perioadă a vieții omenești de la naștere pînă la adolescență; faptă, purtare de copil, naivitate; ramolisment); copilăros, adj. (ca un copil); copilăresc, adj. (al copilului, propriu copilului); copilărește, adv. (în felul copiilor); copili, vb. (a tăia lăstarii sau crengile care nu poartă rod, a lăstări); copilă, s. f. (acțiunea de lăstări porumbul); copilăret (var. copilărime), s. n. (mulțime de copii); copilitură, s. f. (Trans., bastard).^[1]

TETRAMETRU s.m. Vers clasic greco-latin compus dintr-o serie de patru metri (patru grupe a cîte două picioare). [< fr. tétramètre, cf. gr. tetrametron < tetra – patru, metron – măsură].

cura (-r, -at), vb. – 1. A curăța. – 2. A despăduri, a defrișa. – 3. A desface coaja, pielița. – 4. A scoate, a elimina, a expulza. – 5. A elibera, a da drumul, a slobozi. – 6. A dezvinovăți, a absolvi de vină. – Mr. curare „a curăța”. Lat. curāre (Candrea-Dens., 451; Tiktin, Archiv., CXXXIII, 120; Pascu, I, 73; REW 2412; DAR); cf. ven. curare „a curăța un pui”, fr. curer, cat. escurar. Este dublet al lui cura, vb. (a îngriji un bolnav). Este posibil, cum presupune DAR (cf. Cortés 127), ca termenul rom. să fi ajuns să se confunde cu lat. colare „a strecura, a curăța un lichid”, al cărui rezultat trebuia să fie identic. – Der. curat, s. n. (dezghiocatul porumbului); curătoare, s. f. (placentă, la vacă; vas de lemn, blid); curat, adj. (dezghiocat, desfăcut, defrișat, eliberat; iertat; curățit; lipsit de murdărie, pur; autentic, veritabil, adevărat; senin, clar, neprihănit, pur; inocent, drept, sincer, fidel, leal; sigur, exact); curăți, vb. (a înlătura murdăria, a spăla; a defrișa, a despăduri; a da drumul, a elibera; a elimina, a expulza; a purifica; a vindeca; a despuia; refl., a pierde totul, a rămîne fără un sfanț; fam., a muri, a da ortu popii; fam., a fura, a șmangli; a da un purgativ; a spăla de păcate, a salva, a izbăvi, a purifica; refl., a se justifica, a se dezvinovăți); necurăți, vb. (a trăi în păcat); curățitor, adj. (care curăță; purificator); curățitură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; gunoi; resturi); curățiciune, s. f. (înv., puritate); curăție, s. f. (curăție; puritate; neprihănire, nevinovăție; purificare; integritate, lealitate, cinste), cuvînt puțin înv.; necurăție, s. f. (murdărie; păcat, faptă rea; patimă condamnabilă; viciu; menstruație); curățenie, s. f. (calitatea de a fi curat; puritate; neprihănire; menstruație; purgativ; cinste, corectitudine; Arg., catastrofă); necurățenie, s. f. (murdărie; excrement); curătură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; teren desțelenit; coji curățate; frunze uscate; pleavă, ciuruială); curățitoare, s. f. (sită, ciur). Curat, mr., megl. curat, istr. curǫt, ar putea fi și reprezentant direct al lat. curatus (Pascu, I, 73; Densusianu, GS, III, 443), sau al lat. colatus (Pușcariu 457; ZRPh., XXVII, 738; REW 2035a). Prima ipoteză este mai probabilă și este suficientă, cf. calabr. curare „a spăla pînza”, comel. kuratu „piele argăsită” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 132). Din rom. provine săs. curat(ich) „curat”. Pentru curătură, Candrea-Dens., 452 propune și o der. directă din latină.

daună (daune), s. f. – Pagubă, prejudiciu. Se consideră în general der. de la lat. damnum (sec. XIX), cu fonetismul ca în scamnum › scaun, și cu f. de la pagubă (Philippide, Principii, 66; Tiktin; Candrea; Scriban); însă această explicație nu este satisfăcătoare, deoarece cuvîntul apare pentru prima oară la scriitorii romantici (Negruzzi, Alecsandri), care nu aveau suficientă pregătire filologică pentru a-și imagina sau simți astfel de analogii. Pușcariu 488-490 crede că este vorba de un cuvînt tradițional din fondul latin (cf. REW 2348), și Philippide, II, 639 îl pune în legătură cu alb. dëmoń „a dăuna”; lipsesc însă dovezi cu privire la uzul său. Cuvîntul necesită un studiu care deocamdată nu există. – Der. dăuna, vb. (a dăuna, a prejudicia); dăunător, adj. (dăunător); dăunos, adj. (lacom, dăunător); desdăuna, vb. (a despăgubi), pe baza fr. dédommager.

drac (draci), s. m. – 1. Demon, diavol, spirit malign. – 2. Diavol, imprecație adresată în special copiilor. – 3. Diavol, imprecație în general. – 4. Joc de copii, care se împart în două grupuri, unul reprezentînd oastea diavolilor, celălalt al îngerilor. – Mr. dracu, darac, megl. drac, istr. drocu. Lat. dracu „dragon” probabil cu forma *dracus, cf. ngr. δράϰος, alb. drek (Cihac, II, 81; Pușcariu 547; Candrea-Dens., 510; REW 2759). În latina religioasă a ajuns să însemne „demon”; cf. CIL, VIII, 15247 și Suidas: „In Hiobo diabolus draco dicitur”. Pentru der. directă de la nominativ, cf. cap, om, șarpe, etc. Der. drăcărie, s. f. (drăcie, ștrengărie; vrăjitorie, magie); drăcesc, adj. (demonic, diavolesc); drăcie, s. f. (acțiune diabolică; fărădelege, răutate; ștrengărie, poznă); drăcime, s. f. (mulțime de draci); drăcoaică, s. f. (diavoliță); drăcos, adj. (care se ține de drăcii; neastîmpărat, ștrengar); drăcovenie, s. f. (drăcie), cu suf. fals -ovenie de la parascovenie; drăcui, vb. (a invoca diavolul, a da dracului); îndrăci, vb. (a înfuria, a scoate din sărite).

elocuent (-tă), adj. – Convingător, grăitor. – Var. elocvent. Lat. eloquens, prin intermediul fr. éloquent. Var. se datorează pronunțării germ. a latinei. – Der. elocuență (var. elocvență, înv., elocință), s. f.; elocuțiune, s. f., din lat. elocutio (sec. XIX).

faimă s. f. – Reputație, renume, celebritate. – Var. (înv.) famă. Lat. fama, dar der. directă pare incertă; este mai curînd cuvînt neol., format din latină pe baza modelului lui defăima (Candrea, Rom., XXXI, 308; Tiktin; Pușcariu 495; DAR; REW 3246). Sec. XIX. – Der. faimos, adj. (renumit, celebru).

ADONIC adj. vers ~ = vers greco-latin care încheia strofa safică, dintr-un dactil și un spondeu (sau troheu). (< fr. adonique)

ALCAIC, -Ă adj. vers ~ = vers endecasilabic greco-latin, cu un ritm armonios; strofă ~ă = strofă cu primele două versuri alcaice. (< fr. alcaïque, lat. alcaicus)

ANTENĂ s. f. 1. fiecare dintre cele două organe de simț, firișoare mobile pe capul unor insecte, al crustaceelor și miriapodelor. 2. dispozitiv de transmitere, de captare a undelor electromagnetice, la aparatele de emisie sau de recepție a undelor. 3. vergă a unei vele latine, foarte lungă, ascuțită la extremități. 4. (fam.; pl.) sursă de informații. 5. filială, unitate subalternă detașată pe lângă un organism central. (< fr. antenne, lat. antenna)

AVENIDA s. f. bulevard (în Spania, Portugalia, America Latină). (< sp. avenida)

BRAHICATALECTIC adj., s. n. (vers greco-latin) fără ultimul picior sau ultimele două silabe. (< fr. brachycatalectique)

CAUDILLO [DI-LIO] s. m. 1. păzitor, conducător al unei turme (în America Latină). 2. titlu al unor dictatori fasciști din țările de limbă spaniolă. (< sp. caudillo)

CĂLINESCIANISM s. n. atitudine creatoare deschisă față de fenomenul cultural-estetic, având drept coordonate conturarea unei viziuni dinamice, constructive, în concordanță cu clasicitatea spiritului nostru latin, aparținând lui G. Călinescu. (< călinescian + -ism)

CENTAVO s. m. monedă divizionară în unele țări din America Latină și Portugalia, a suta parte din unitatea monetară. (< sp. centavo)

CENTUM adj. limbă ~ = limbă indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g și k nealterate înaintea vocalelor e și i (greaca, latina, celtica, germanica). (< lat. centum)

CIUNISM s. n. curent latinist extremist, inițiat de Aron Pumnul, care preconiza supunerea neologismelor romanice acelorași transformări suferite de cuvintele moștenite din latină; pumnism. (< -ciune + -ism)

CLASIC, -Ă adj. 1. referitor la lumea antică greco-latină; caracteristic acesteia. ◊ conform normelor artei antice greco-latine. 2. referitor la clasicism (1). 3. (despre opere literare, artistice etc.) care poate servi ca model de perfecțiune. ◊ (despre scriitori, artiști etc.; și s. m.) care aparține clasicismului, de mare valoare, a cărui operă rămâne în patrimoniul cultural-științific al unui popor sau al lumii; model. 4. care are loc în mod obișnuit în anumite circumstanțe; obișnuit; tipic, caracteristic. (< fr. classique, lat. classicus)

CLASICISM s. n. 1. atitudine estetică fundamentală, caracterizată prin tendința de a observa fenomenele în lumina universalului și de a închega într-un sistem stabil, armonios și proporțional, elementele frumosului în conformitate cu anumite norme, tinzând spre un tip ideal, senin și echilibrat al perfecțiunii formelor, care caracterizează cultura antichității greco-latine și alte momente ale diverselor culturi dominate. 2. curent în arta și literatura europeană din sec. XVII-XVIII caracterizat prin imitarea modelelor antichității greco-latine, prin supremația principiilor morale, prin triumful rațiunii asupra sentimentelor și fanteziei, prin cultul pentru adevăr și natural, prin respectarea strictă a anumitor reguli, prin ordine, echilibru și claritate. 3. perioadă în istoria culturii universale și naționale ale cărei creații reprezintă maximum de realizare artistică și modele demne de urmat. (< fr. classicisme)

COLIAMB s. m. trimetru iambic greco-latin, în care ultimul picior e un spondeu. (< fr. cholïmbe)

CONTAMINAȚIE s. f. 1. contaminare. 2. procedeu folosit de scriitorii latini constând în amestecarea subiectelor mai multor comedii grecești pentru a alcătui una latinească. 3. (lingv.) încrucișare între două limbi. ◊ modificare a formei unui cuvânt sau a unei construcții gramaticale prin încrucișarea lor cu alte cuvinte ori construcții asemănătoare ca sens. ◊ influență reciprocă între elemente folclorice. (< fr. contamination, lat. contaminatio)

CONTRAS² adj., s. m. luptător anticomunist de gherilă din America Latină. (< sp. contras)

CORIAMB s. m. picior de vers greco-latin format dintr-un troheu și un iamb. (< fr. choriambe, gr. khoriambos)

CORIDĂ s. f. luptă cu tauri, ca spectacol sportiv, în Spania și țările Americii Latine. (< sp., fr. corrida)

CREOL, -Ă s. m. f. om de rasă albă, urmaș al primilor coloniști europeni în America Latină sau în coloniile intertropicale (Antile). ◊ (s. f.) limbă mixtă provenind din contactul spaniolei, portughezei sau francezei cu un idiom indigen, vorbită de creoli. (< fr. créole)

CRONOGRAMĂ s. f. 1. inscripție în care literele, corespunzătoare cifrelor romane, formează data. ◊ problemă enigmistică în care literele numerale (numerele latine) dintr-o frază, vers, inscripție etc., citite în ordinea lor firească din text (prin adiție) sau anagramate, formează data la care se referă textul, în legătură cu un eveniment istoric. 2. informație dată de literele unei fraze, ale unui vers, ale unei inscripții etc., care au și o semnificație numerală reprezentând cifre romane. 3. grafic reprezentând desfășurarea în timp a unui fenomen; historiogramă. (< fr. chronogramme)