ANTONIE lat. antonius. I. 1. Anton; -a f., olt. (Sur VI); -aș (Tec II); -e, -escu; -ică (Sd XXII); -iică f. (17 AV 378); -ița f. (Aș Br 204); -oe (Gorj 10); -oiu (Cand 106);-u (Sd XI 176); Antoana f.. olt. (Cand 106; D Buc). 1 bis. Cu sufixe grecești; Anton/iada f. (17 A III 82); -ida f. (Băl JI), -iu fam. Cu schimbarea părții finale; a) Antul, sec. XIV (DR IV), cf. srb-cr. Antul (Rad voi. 82 p. 127); Antha (P¹¹); Anta, Ioța, din Șiria (BA ung 8); b) *Antule > Tule (17 A V 298); Tulești (Sd XVI); Antula Hagiica, f. (Aș Br 203); – prezvitera (AO XII 95); -f., olt. (Sd VII28); c) Antița (Var 21; Arh. 170; RI X 266); + -in: Antinescu, Z., prof., 1890; cf. ucr. Антин. Antina s*) v. și Antim; d)+ -ache: Antache, act.; e) Anteș (Ard); f) + -oc: Antoce, act.; Antoci, C., mold., ar.; g) Antochi, Șt., act.; formele e, f și g se pot referi și la Antioh II 3. Cf. și srb. -cr Ante. 3. Cu afer.: Ton, 1766 (Paș); ar.(Ant Ar); a) Ton/a b. (16 B VI154); f. (17 A IV 271); -ea b. (ib. 112); -e frecv. actual; -ea s.> Toneanu, act.; -i act.; -ie (Paș); -ița pictor; -u, act.;, -ul fam., mold. b) + -ca, -cu: Antonca f. (Bezv XVII p. 15); Tonca (Dm); Toncu, Ioan (Cat gr. I). c) din fem. *Toanca (cf. Antoana și Doanca) s-a format un plural feminin: Toancele, toponim pentru cheile Bistriței, nume luat probabil după stăpînele locului pe vremuri; cf. forme similare citate în Introducere, cap. VII E, F § 4 n. 7; greșită explicația < toană (Gh. Pascu, Sufixe, etc.) d) + -cea, -ciu: Ton/ce (Dm); -escu, act., -ești neam brașovean (BCI XII 88); Tonciu b. (Ard) 2 ss ard; -lescu, act.; Toncian, act. II. Din magh. Antal: 1. Antal (Sd; XXI); -ă fam., mold.; 2. Cu disimilare n > l: Altălești s. (17 A III 87). III. Cu fon. grec. nt > nd: Andonie (Syn 23 febr), formă ce apare și în doc. slavo-romîne din sec. XIV și în vechile sinaxare din ambele țări, paralel cu Antonie. 1. Andon (Has); olt. (Sd VI 504; 17 B IV 4); -i (Arh); -ie (13-15 B; Ștef; Băl II; etc.); -iu (Arh). 2. Sincopat: *Adone > Adonoaia (DR I 458) sau < ◊ al Donoaiei; Donoaia, M. (Băl VI). 3. Cu afer.: Ndona b., ar. (Fărș). 4. Ipocoristice: prin afer.: Don, care primește aceleași sufixe ca și Ton: a) Don Cotoară (Met 290); Don Duca Supil și Don Todor Stănescul (Div 80); Donul, V. (Sur XVII); Dona b., 1646 (An C 746; 17 B II 80; P⁸); – F. (16 A III 117); călăraș, 1655 (Sd V; b. ar. (An Ar); – f., 1646 (16 A I 232); Doană b., olt. (Cand 107), Donă, Marin 1804, olt. (AO XXI 172); c) Don/e (C Ștef; Arh; Ant. Ar; A Gen 106); -ea b. (C. Ștef); -ea ard. (Paș); -ea f) (16 A I 327); -escu fam.; -ești s. d) Doneci pah., 1790 mold. (BCI IV 127); e) Doni, Pan 1641 (D Buc); Donie (R Gr; Fil 42; Băl VI); vistier, 1755 (BAP II207); – I., munt. (Fil 42); f) Donic pren. (Isp VI²; -a, G., 1668 (Sur XVI); Donici, 1619 (BiA 56; Sd XVI 391); -comis (17 A I 57); Nicoară părcălab (17 A II 96); fabulistul Al. -; prenume, (17 A I 100); Doniga, Z. (IS 274); Donoiu și Donțu olt. (Cand 107); Doniță, Donițoiu (ib). g) Donca b. (16 A I 225; Moț); Doncă, olt. (RI VI 263). h) Donce t.; Donc/escu S., act; -ești s.(Ștef); -ea, P., ard (Var 35); Donciu (Dm); Doncioiu, Gr.(Puc). IV. 1. Formă veche rom. cu suf. -ie: Întonie (Ard II 154). 2. Contam, cu Atanase: Antînas, 1587(Sur XVI). 3. Antănăsiile, zile nefaste, 16 – 17 ian.(Has). 4. + -uț: Andănuț; -ă, olt. (Cand 106).^[1]

AZOV, Marea ~, sector al Mării Negre, legat de aceasta prin str. Kerci; 39 mii km². Ad. medie: 7 m; ad. max. 15 m; salinitate medie: 10-13‰. În ea se varsă Donul și Kubanul. Pr. porturi: Taganrog, Mariupol, Eisk. Înghețată iarna. Pescuit. Numeroase stațiuni de odihnă.

bariton (< gr. βαρύς „greu, grav” și τόνος, „sunet”) I. 1. Voce (1) bărbătească intermediară între tenor (1) și bas (I, 1), cu registrul (I) La₁ – la. Denumirea a apărut în sec. 17 când Viadana, apoi Praeteorius, îl notează ca partidă* a 2-a de jos în corul pentru voci grave. Haendel îl folosește în operă*: pentru frumusețea timbrului*, care îmbină noblețea și puterea basului cu strălucirea tenorului, începând de la Mozart (Don Giovanni) este utilizat pentru marile roluri de caracter*. Scenic se conturează mai multe tipuri: b. liric – numit și t.-b. (fr.) martin, belle-taille, (germ.) spiel-Baryton – (Figaro, Papageno, Wolfram, Germont); b. dramatic sau veridan – (Rigoletto, Amonastro, Hans Sachs, Wozzek, Oedip) și b. grav (Wotan, Telramund). Baritoni români celebri: D. Popovici-Bayreuth, J. Athanasiu, P. Ștefănescu-Goangă, N. Herlea, D. Iordăchescu. II. 1. (ortografiat și Baryton) Tip din S Germaniei de viola da gamba* din sec. 17-18. Avea 6-7 coarde, Întinse peste tastieră* (acordate în Mi La re sol si mi¹), acționate cu ajutorul arcușului*, și 7-24 coarde simpatice*, întinse sub tastieră (acordate diatonic* sau cromatic*). Partida* era notată în cheia* fa, de tenor sau sol, după necesitate. Notele în cheia sol se citeau cu o octavă* mai jos. J. Haydn a compus cca. 200 de lucrări pentru b. 2. Eufoniu (2). III. Cheie de b., denumire a cheii de fa* de pe linia a treia a portativului*.

bidonville (fr.) [ille pron. il] (-don-ville) s. n., art. bidonville-ul; pl. bidonville-uri

BRAHILOGIE s. f. (< fr. brachylogie, cf. gr. brachys „scurt” + logos „vorbire”): tip de elipsă care constă în evitarea repetării unui element al frazei, exprimat anterior. B. este un exemplu de manifestare a tendinței de economie în exprimare; ea se bazează pe subînțelegere și pe suspensie. Astfel, în suita de propoziții ce urmează, care comportă constituenți identici, se suprimă acești constituenți după prima propoziție, obținându-se tipul de elipsă amintit: „Gura a încetat să mai vorbească, mâinile să mai gesticuleze, picioarele să mai meargă, ochii să...”; „Când ai zor, nu pune mâna pe topor, nici pe cuțit, când ești amărât” (Folclor); „Altul este al tău suflet. / Alții ochii tăi acum” (M. Eminescu); „- Mă, aici sunteți a șaptea? – Nu, don’ sublocotenent, a opta, îmi răspund cinci odată” (Camil Petrescu); „Iarna, pe gheață și la săniuș” (Ion Creangă).

BREBAN, Nicolae (n. 1934, Baia Mare), prozator român. Romane de factură realistă, de investigație psihologică a individului obscur aflat într-o obsedantă tentativă de sondare a propriei personalități și a lumii sale („În absența stăpînilor”, „Animale bolnave”, „Bunavestire”, „Don Juan”, „Drumul la zid”).

BULANDRA 1. Anton (Tony) B. (1881-1943, n. Tîrgoviște), actor român de teatru și cinema. Elev al lui C. Nottara și al lui Mounet-Sully. Roluri de dramă din repertoriul clasic și modern (Don Rodriguez din „Cidul” de Corneille, Karl Moor din „Hoții” de Schiller, Hamlet și Baronul din „Azilul de noapte” de Gorki). Interpret în filmul „Trenul fantomă”. 2. Lucia Sturdza B. v. Sturdza.

BYRON [báirən], George Gordon, lord (1788-1824), poet romantic englez. Temperament liric, violent și excentric, natură solitară, a avut o existență aventuroasă. Creator al eroului romantic (denumit ulterior byronian), sumbru și impetuos, dominat de pasiuni tumultoase și mai ales de sentimentul exacerbat al eului, a lăsat o operă animată de o rară vervă satirică („Pelerinajul lui Childe Harold”, „Don Juan”, „Manfred”) care a exercitat o puternică influență asupra romantismului european. În conflict cu societatea engleză a epocii, B. s-a exilat pe continent. După ce a sprijinit mișcarea carbonarilor italieni, a luat parte la Războiul pentru independență a poporului grec și a murit la Missolonghi.

Byron (Lord) m. (cit. Bairn), cel mai mare poet englez din sec. XIX, autorul Cavalerului Harold și al lui Don Juan, opere turmentate, impetuoase și violente, cari oglindesc caracterul și propria vieață a poetului (1788-1824).

cadență (lat. cadentia < cadere „a cădea”; it. cadenza; fr. cadence; germ. Kadenz) 1. Formulă de încheiere și de delimitare a secțiunilor de formă* (perioadă*, frază*, mai rar motiv*) în cadrul armoniei (III, 2) funcționale major-minore. Spre deoseobire de clausula*, care reprezinta în muzica de tip monodic* sau chiar în cea polifonică* încheierile melodice, c. rezultă în armonie (începând aprox. de la Rameau încoace), din succesiuni de acorduri* și conduceri tipizate ale vocilor (2), având ca pivot relația D-T. Această relație definește principala c., numită și c. perfectă (denumire uneori și autentică), având ca succesiune acordurile de pe treptele* V-I; succesiunea IV-I dă naștere c. plagale; o oprire pe D(V) se numește semi-c. (c. deschisă sau imperfectă); o succesiune a D cu o altă treaptă decât T (în armonia clasică, cea mai frecventă: V-VI) se numește c. întreruptă sau c. înșelătoare). Dacă în muzica clasică, c. perfectă, reunind atât relația D-T și pe cea Sd-T (I-IV-V-I) constituia modelul recognoscibil al întregului sistem de relații armonice, c. fiind extinsă principial la nivelul întregii forme (Mersmann), în muzica romantică și, mai ales, postromantică, prin tot mai accentuata cromatizare (v. cromatism) a armoniei, prin disonanțe* și întârzierea rezolvării* (inclusiv nerezolvarea acestora), profilul c. se constituie în raport cu D și Sd modului* (aflate uneori pe alte trepte decât pe treptele V respectiv IV ale tonalității*). În același timp, puternica influență a melodicului reafirmă rolul clausulei, în așa fel încât există în muzica de acest tip o dualitate a funcției armonice și a celei melodice. 2. Secțiune a formei* în cadrul unui concert* instr., cu caracter de virtuozitate* și structură liberă, rezervată solistului*. C. precede, în general, finalul primei părți a lucrării și constituie un prilej de demonstrare a abilităților tehnice ale instrumentistului; ea constă din prelucrarea materialului tematic al mișcării (sau a unei teme* proprii). În forma muzicală, are funcția de a tensiona rezolvarea armonică, a cvart-sext acordului V 6/4 5/3, astfel ca reintrarea tutti(I)-ului să se producă într-un moment de culminație. Acest efect dramatic este realizat prin oprirea orch. pe acordul V 6/4 cu coroană* și prin urmărirea unui curs ascendent, atât în evoluția construcției muzicale a c. cât și în gradarea dificultăților tehnice. C. (2) reprezintă astfel o „dilatare” a raporturilor c. autentice. Un tip rudimentar de c. este cultivat de compozitorii sec. 16 (Don Luis Milan, Girolamo Cavazzoni) și constă într-o înlănțuire de pasaje rapide cu rol concluziv. În sec. 17-18, funcția și amploarea c. sunt determinate de doi factori: a) cristalizarea armoniei tonale și b) influența pe care opera* napolitană – al cărui tipar impune includerea unor secțiuni de virtuozitate vocală (aria di bravura) – o exercită asupra muzicii instr. Autorii clasici (Haydn, Mozart) indică locul c. în partitură* și acordă interpretului libertatea alcătuirii unei structuri muzicale adecvată posibilităților tehnice și sensibilității sale. Beethoven introduce notarea riguroasă a c. în cadrul lucrării și obligația respectării sale de către solist (în Concert pentru pian și orch., în mi bemol major op. 76), procedeu care, ulterior, este adoptat de majoritatea compozitorilor. Abrev.: cad.

CANAL, (1) canaluri, (2, 3) canale, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări) Albie artificială pe care se abate apa dintr-un rîu, dintr-o mare etc. și care leagă între ele două fluvii, două mări, un rîu cu un lac etc. și servește la navigație, la irigări sau la construcții hidrotehnice. Canalul Volga-Don. Canalul Panama. ♦ Curs de apă îndiguit cu scopul de a-l face navigabil, de a preveni inundațiile, de a asana terenurile mlăștinoase etc. Canalul Bega. ♦ Cale de circulație pe apă, ținînd uneori loc de stradă, în orașele așezate la mare sau pe un fluviu. Din cauza frumoaselor sale canaluri, Leningradul a fost denumit și Veneția Nordului. ▭ Okeanos se plînge pe canaluri... El numa-n veci e-n floarea tinereții. EMINESCU, O. I 202. [Veneția este] oraș mare, vechi... și tot orașul în mare, avînd în loc de ulițe 530 canaluri. GOLESCU, Î. 111. 2. Conductă (acoperită sau descoperită) construită din beton sau din tuburi îmbinate și destinată să transporte lichide, în scop sanitar, industrial etc.; țeava. Se betonau ultimele sute de metri de canal și se făceau pregătiri pentru construcția castelelor de apă. JIANU, C. 471. 3. Conductă, tub sau vas, în organismele animale sau vegetale, prin care circulă substanțele nutritive.

Carlos (Don) m. numele mai multor principi spanioli, dintre cari principalul, fiul lui Carol IV, se încercă să răstoarne pe regina Izabela și nepoata sa; el muri în 1855. Fiul și nepotul său se încercară de asemenea a relua tronul Spaniei.

CAROL de Austria (DON CARLOS) (1545-1568), prinț spaniol din familia de Habsburg. Fiul regelui Filip al II-lea; acuzat în 1567 că ar fi complotat împotriva tatălui său, a fost închis și a murit, probabil asasinat, în închisoare.

CARRERAS, José (n. 1946), tenor spaniol. Se remarcă prin dicția clară și sensul rafinat al liniei melodice în roluri din „Don Carlos”, „Nabucco”, „Manos Lescaut”, „Corsarul”, pe toate marile scene ale lumii (Carnegie Hall, Scala, Covent Garden etc.).

*cavalér m. (rus. kavalér, fr. cavalier, ngr. kavalliéris, d. it. cavaliere, care vine d. cavallo, cal. V. cal). Cetățean roman din al doilea ordin (eques). Nobil admis în ordinu cavalerizmuluĭ în evu mediŭ: cavaleru Bayard. Membru al unuĭ ordin militar (ca ceĭ din Malta orĭ ceĭ Teutonĭ). Nobil de un rang inferior celuĭ de baron (obișnuit în Italia și Austria). Purtător al uneĭ decorațiunĭ în gradu cel maĭ de jos: cavaler al Coroaneĭ Româniiĭ. Bărbat, în opoz. cu damă la dans. Pop. Holteĭ. Cavaler rătăcitor, cavaler care cutreĭera lumea ca să îndrepte nedreptățile (ca Don Quijote). Cavaler de industrie, escroc.

cazác m. (rus. kazák, d. turc. kazak, om liber, vagabond). Un fel de cavalerist rusesc. Fig. Om milităros și brutal. – Cazaciĭ îs niște Tătarĭ rusificațĭ stabilițĭ în sudu Rusiiĭ, maĭ ales pe lîngă Don. Aŭ fost independențĭ pînă la Petru cel Mare al Rusiiĭ și s’aŭ bătut de multe orĭ cu Poloniĭ, Tătariĭ, Moscovițiĭ și Româniĭ. Une-orĭ mercenarĭ aĭ Polonilor și aĭ Românilor, formaŭ trupe de apărare la hotare. Astăzĭ formează cavaleria ușoară a Rusieĭ, ĭar în vechime eraŭ trupe de Cazacĭ și la Românĭ. V. zaporojan.

Cazaci m. pl. neam tătăresc rusificat, așezat la început dincolo de pragurile Niprului (și de aceea numiți Zaporojeni), apoi pe lângă Don și în posesiunile turcești dela Marea-Neagră. Independenți până la Petru cel Mare, Cazacii s’au răsboit în diferite rânduri cu Leșii, Tătarii, Moscoviții și Românii; uneori, tocmiți de Leși și de Români, Cazacii formau cete de apărare a granițelor țârii. Hatmanii lor cei mai vestiți au fost Bogdan Hmielnițki și Mazeppa.

CĂTRE prep. (Atestat și în forma învechită și regională cătră) 1. Cu sens local; după verbe de mișcare, arătînd direcția în care, sau ținta spre care se face mișcarea) Spre, înspre, la. Către vîrf, peste pripor, Lazăr suie binișor. DEȘLIU, în POEZ. N. 151. Tot da către fîntînă zor. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe răzor, Aici la loc răcoritor. COȘBUC, P. I 227. Ale turnurilor umbre. Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc. ALEXANDRESCU, P. 132. ◊ (Ținta este un abstract) Cu gîndul zboară, poate, către alte doruri. ODOBESCU, S. III 17. De atunci omenirea a intrat în calea care o duce gradat către perfecția sa. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (În legătură cu o mișcare a ochilor, a capului, a corpului etc.) Pustnicul... cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30. ◊ (După verbele «a zice», «a spune», «a scrie» etc., arătînd destinația unei comunicări, adeseori înlocuită astăzi printr-o construcție cu dativul) Scriam versuri dulci, de pilită Cătră vreo trandafirie și sălbatecă Clotildă. EMINESCU, O. I 140. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine, Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Zis-a mîndra cătră mine: Mă mărit, te las pe tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 231. De către = dinspre, de la. Cobora ceața de către munți. 2. (Popular, cu sens local aproximativ) Aproape de..., pe la..., înspre, pe lîngă... Făcu zece pași și zări către un desiș un fel de casă. ISPIRESCU, L. 59. Mai către mijlocul grădinii se făcea că era o fîntînă de marmură albă. ISPIRESCU, L. 244. 3. (Cu sens temporal, arătînd o aproximație) Spre, pe la... aproape de..., cam la... Am ajuns către amiazi De am pus piciorul Tocma-n mina unde azi Ducem compresorul. DEȘLIU, M. 60. Către căpătul dintîi al vremurilor... se povestește că omul era croit din alte foarfeci. DELAVRANCEA, S. 79. Chiar în acea zi, către sară, baba începu să puie la cale viața nurori-sa. CREANGĂ, P. 5. Cînd îi colea cătră sară Badea murgul și-l înșală. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. 4. (Numele precedat de către arată ființa sau lucrul față de care se ia o atitudine sau se îndeplinește o acțiune) Față de... Și-a achitat impozitul către stat ▭ [Don Juan al lui Lenau] e consumat de o patimă eterică, ideală, de iubirea către Anna IONESCU-RION, C. 83. Văd și eu că am greșit de am ponegrit-o așa de tare cătră d-ta. CREANGĂ, P. 134. De la venirea mea cu a doua domnie... am arătat asprime către mulți. NEGRUZZI, S. I 149. ♦ (Învechit, uneori precedat de prep. «de») împotriva, în contra. Subt o purpură sfîntă e un piept... răzvrătit către cer. BĂLCESCU, O. II 243. Alexandru cel Mare... apără vitejește independența țării sale de către poloni. BĂLCESCU, O. II 13. 5. (Preced de prep. «de»; construcția prepozițională introduce numele autorului unei acțiuni la pasiv) De. Poporul nostru muncitor întîmpină sărbătoarea sa națională, ziua de 23 August, ziua eliberării patriei noastre de către glorioasa Armată Sovietică, într-o atmosferă de mare avînt politic și de muncă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2434. 6. (Cu sens final; învechit) Cu scopul..., pentru, spre. Să rînduiască tunuri și să le trimeată să le așeze către împușcare. ARHIVA R. II 110. – Variantă: (Mold., Transilv.) cătră (SADOVEANU, O. III 61 3, ALECSANDRI, P. I 136) prep.

CĂZĂCIME s. f. Totalitatea cazacilor; mulțime de cazaci. Nuvelele lui [Șolohov] redau viața căzăcimii de la Don. CONTEMPORANUL, S. II, 1948, nr. 108, 4/2.

CERKASOV, Nicolai Konstantinovici (1903-1966), actor rus de teatru și film. A interpretat cu mare forță expresivă roluri de compoziție („Alexandru Nevski”, „Ivan cel Groaznic”, „Don Quijote”).

Cervantes m. celebru scriitor spaniol, autorul lui Don Quijote dela Mancha (1547-1616). V. Don Quijote.

CERVANTES SAAVEDRA [θervántes saavédra], Miguel de (1547-1616), scriitor spaniol. Intrat la început în serviciul unui cardinal și apoi în armată, rănit în bătălia de la Lepanto, răpit de pirați și dus ca sclav în Alger (ulterior răscumpărat), închis de cîteva ori după reîntoarcerea sa în Spania, și-a început tîrziu cariera literară. Opera sa reprezentativă „Iscusitul hidalgo Don Quijote de La Mancha”, satiră a literaturii cavalerești, imagine complexă a conflictului dintre real și ideal, se înscrie printre capodoperele prozei universale (v. Don Quijote, Sancho Panza). Romanul pastoral „Galateea”, piesele de teatru și mai ales ciclul de „Nuvele exemplare”, valoroase prin fantezia și adevărul psihologic, îi întregesc opera.

CIORĂNESCU 1. Nicolae C. (1903-1957, n. București), matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări de analiză matematică, algebră și mecanică generală. 2. Ion C. (1905-1926, n. Moroeni, jud. Dîmbovița), poet român. Frate cu C. (1). Versuri de o sensibilitate maladivă („Vestiri”). Traduceri. 3. Ecaterina C.-Nenițescu (1909-2000, n. București), chimistă română. Soră cu C. (1). Acad. (1974), prof. univ. la București. Lucrări în domeniul chimiei organice și farmaceutice („Medicamentele de sinteză”). 4. Alexandru C. (1911-1999, n. Moroeni), istoric literar român. Stabilit în ins. Tenerife (Canare). Prof. univ. la Lyon, Bordeaux, Londra, Bologna, La Laguna. Studii comparatiste („Teatrul românesc în versuri și izvoarele lui”, „Estudios de literatura espanola y comparada”, „Principios de literatura comparada”, „Barocul sau descoperirea dramei”). Versuri („Atlantic”, „Biografie pentru rîndunele”), un roman („Cuțitul verde”), piese de teatru („Don Carlos de Viana”). Lucrări lexicografice („Diccionario etimólógico rumano”); o monumentală bibliografie a literaturii franceze din sec. 16-18. M. de onoare al Acad. (1991).

CÎMPIA EST-EUROPEANĂ, unitate fizico-geografică de mari dimensiuni între M-ții Ural, M. Barents la N și rîul Emba la E, M. Caspică, M-ții Caucaz și Marea Neagră la S și Cîmpia Germano-poloneză la V. Supr.: c. 4 mil. km². Lungime max.: c. 2.600 km. Lățime max.: c. 2.200 km. Înălțimea medie: c. 170 m. Aspectul monoton al reliefului este întrerupt de numeroase regiuni mai înalte și puternic fragmentate caracteristice Platformei Est-Europene, În NE cîmpiei se află Colinele Timan, iar în centru Pod. Central Rusesc (cu alt. medii de 200-300 m), Pod. Volgăi (370 m) și Pod. Kamei. În S se găsește Pod. Donețului, iar în SV Pod. Volhino-Podolic, cu alt. max. de 525 m. Cuprinde în N cîmpiile Pecioarei și Dvinei de Nord, în centru cîmpiile cîmpiile Pribaltice, Polesiei, Moscovei, Vetliugăi și podișurile Valdai, Smolensk și Kamei, iar în S cîmpiile Niprului, Pontică, Crimeii, Doneț-Don și podișurile Volhino-Podolic și Central-Rusesc. Drenată de fl. Nipru, Nistru, Don, Volga, Ural, Dvina de Vest, Pecioara ș.a. Este bogată în zăcăminte de fier, polimetale, metale rare, cărbuni, fosfați, sare gemă, săruri de potasiu și petrol. Cunoscută și sub numele de Cîmpia Rusă.

CONSTRUCTOR, -OARE, constructori, -oare, s. m. și f. Persoană care construiește, care participă la o lucrare de construcție. Pilda constructorilor Canalului Volga-Don îndeamnă pe fiecare constructor din țara noastră să-și înzecească eforturile în muncă. SCÎNTEIA, 3952, nr. 2399. Un rol hotărîtor în executarea la timp a lucrărilor, în educarea comunistă a tinerilor constructori îl a re munca politico-culturală desfășurată pe șantier. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2659. ◊ (Referitor la perioada de trecere de la capitalism la socialism și de la socialism la comunism) Tinerii constructori ai comunismului aduc un neprețuit aport cauzei păcii. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 13, 6/2. ◊ (Adjectival) Inginer constructor. ▭ (Fig.) Acțiune pozitivă, constructoare. GHEREA, ST. CR. I 273. – Accentuat și: (adjectival) constructor.

CRAIDON ~i m. Bărbat ușuratic, care se ține de chefuri și de aventuri amoroase; crai. [Sil. crai-don] /Din crai

DALÍ, Salvador (1904-1989), pictor, grafician și eseist spaniol. Unul dintre reprezentanții principali ai suprarealismului, cu o fantezie înclinată către viziuni de coșmar, halucinante („Sângele mai dulce decât mierea”, „Girafa în flăcări”, „Hristos al Sfântului Ioan al Crucii”). Abordează ilustrația de carte (Lautréamont, „Cântecele lui Maldoror”, Cervantes, „Don Quijote”), costumul și decorurile pentru balet („Labirintul”, „Tristan nebun”). Participă la realizarea filmelor lui Buñuel, „Câinele andaluz” și „Vârsta de aur”. Creează metoda „paranoic-critică” de realizare și apreciere a operei de artă. Eseuri („Cucerirea iraționalului”); autobiografia „Viața secretă a lui Salvador Dali” și „Jurnalul unui geniu”.

DA PONTE, Lorenzo (pseud. lui Emanuele Conegliano) (1749-1838), libretist italian. A compus 36 librete de operă, printre care câteva pentru Mozart („Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Cosi fan tutte”).

DĂSCĂLESCU, Nicolae Ionică (1884-1969, n. sat Căciulești, jud. Neamț), general român. S-a remarcat în luptele de la Praid-Sovata, Mărășești și Cireșoaia (1917). A comandat corpul 2 armată (1941-1945) pe Frontul de Est și pe cel de Vest, distingându-se în bătăliile de la Țiganca și Cotul Donului, și Armata 4 (ian.-febr.. mart.-mai 1945), în luptele din Ungaria și Cehoslovacia. Arestat și deținut în închisoare (1951-1955).

DESTRĂBĂLAT, -Ă, destrăbălați, -te, adj. (Despre persoane și, p. ext., despre viața, atitudinea, purtarea sau ținuta lor) Care duce o viață imorală; desfrînat, dezmățat, depravat. Don Juan nu-i mulțumit de cum trăiește și în viața lui, care ni se pare nouă destrăbălată, el găsește deseori pricini de durere. IONESCU-RION, C. 84. ♦ (Substantivat) Persoană desfrînată. Damian nu ar fi crezut minciuna pe care o ascultase Lahu de la o destrăbălată ca oricare alta. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 32.

* doctorál, -ă adj. (fr. doctoral; it. dottorale). De doctor: aer doctoral. Fig. De o gravitate nepotrivită și ridiculă: Don Quijote ținea discursurĭ doctorale. Adv. În mod doctoral. V. profesoral.

* doctrínă f., pl. e (lat. doctrina, don *doctorina, d. doctor, doctor). Știință, învățătură, totalitatea opiniunilor uneĭ școale literare saŭ filosofice saŭ a dogmelor uneĭ religiunĭ: doctrina luĭ Spinoza și a luĭ Leibniz se derivă dintr’a luĭ Decartes.

doină (doine), s. f. – Cîntec elegiac tipic, gen liric al poeziei populare, caracterizat prin adînca sa emotivitate și bazat în principal pe sentimentul dorului. – Var. (Trans.) daină. Sl. (sb.) daljina „depărtare”, ca sb. haljina › haină; nume explicabil datorită sentimentului de singurătate și dor, care corespunde celui exprimat de cuvîntul portughez saudade. Celelalte explicații par insuficiente. Pentru Hasdeu, Col. lui Traian, 1882, 397 și 529, este cuvînt trac; după Cihac, II, 98, din sb., cr. dvojnica „fluier ciobănesc” și legat de lituan. dainá „cîntec popular”. Pentru Scriban, der. din germ. med. don, ton, din lat. tonus. O veche teorie, amintită cu rezerve de Tiktin, consideră doină ca der. de la lat. dolĕre, așa cum moină ar fi reprezentant al lui mollis. – Der. doina (var. doini), vb. (a compune sau a cînta doine); doinaș, s. m. (cîntăreț de doine). – Din rom. provine rut. dojna (Candrea, Elemente, 407).

DOMN, domni, s. m. 1. Termen de politețe pentru un bărbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care însoțește de obicei o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soț. ♦ (Pop.) Orășean. 2. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân. 3. Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu. 4. Dumnezeu. ♦ Isus Hristos. ◊ Expr. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau mila) Domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamație, invocație impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriză. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ◊ Expr. Vezi, Doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom’le, (4) doamne; nom., voc. și (1) domnu, don’, dom’] – Lat. dom(i)nus.

domn m. (lat. dóminus, pop. domnus, stăpîn, d. domus, casă; it. donno, pv. don, vfr. dam, sp. dueño, pg. dom. V. dom 1). 1) Stăpîn (Vechĭ). 2) Stăpînu lumiĭ, Dumnezeŭ (voc. Doamne lat. Dómine): Doamne ajută! Doamne, ferește! Doamne, ĭartă-mă!. 3) Domnitor, principe care domnea în Țara Românească, În Moldova (și’n Ucraina): Prea Înălțate, Doamne (adresa către domn), schimbarea domnilor, bucuria nebunilor. 4) (voc, domnule). Persoană distinsă, boĭer, nobil (nu om de rînd): a venit un domn. 5) Titlu de respect dat de servitorĭ stăpînuluĭ și de eleviĭ școaleĭ primare Institutoruluĭ (în cea secundară și’n universitate domnule profesor): tăcere, că vine domnu profesor (gen. a lu domnu). 6) Epitet de politeță adresată unuĭ superior saŭ uneĭ persoane respectabile: Domnule Ministru, Domun Popescu. Fam. M’am ales c’un „Doamne ajută!”, am dat de o belea, am pățit-o. Dragă, Doamne (exclamativ), oare-cum, ca să zic așa, mulțămind luĭ Dumnezeŭ (cp. cu fr. grâce à Dieu, Dieu merci): Acuma eștĭ, Dragă Doamne, băĭat mare! De ce nu te astîmperĭ? Domnule (exclamativ, ca o interj.): ĭa’uzi Domnule, ce comedie. V. doamnă, jupîn, rege, împărat.

DOMN, domni, s. m. 1. (Folosit azi mai rar) Termen de politețe întrebuințat izolat sau pus înaintea numelui sau titlului unui bărbat căruia i se adresează sau despre care vorbește cineva. V. jupîn. Băiatul domnului notar a spart un geam. BENIUC, V. 37. Domnule dr. Codrescu, dă-mi voie să te recomand verei mele. IBRĂILEANU, A. 135. Domnilor alegători, mă rog să fiu ascultat. ALEXANDRESCU, P. 156. ♦ (În limbajul elevilor, azi ieșit din uz) Termen de adresare către profesor sau învățător. Domnule! Otopeanu nu mă lasă-n pace. CARAGIALE, O. II 65. ♦ Termen cu care, în trecut, personalul de serviciu denumea pe stăpînul casei, sau cu care i se adresa; capul familiei. În sfîrșit, un fecior vine să deschidă... Domnu-i acasă? – Da; dar mi-a poruncit să spui, dacă l-o căuta cineva, c-a plecat la țară. CARAGIALE, O. II 272. ♦ (Familiar, uneori ironic; la vocativ) Termen general de adresare; frate, nene, omule. Dar nu e arestat, domnule, pricepe! POPA, V. 205. Ei! domnule, cîte d-astea n-am citit eu, n-am păr în cap! CARAGIALE, O. I 95. 2. Persoană care are posibilitatea, autoritatea, libertatea de a face ceva, de a dispune; stăpîn. Sînt cioban și-s domn pe munca mea. CAMILAR, T. 101. Aș putea pretinde că sînt mai mult decît liber. Mă pot socoti domn. SADOVEANU, P. M. 15. Azi muncim cu inimi pline Că poporu-i domn pe sine. TOMA, C. V. 486. Fiecare e domn în casa lui. 3. (În perioada feudală din istoria țărilor romînești) Titlu purtat de principii Munteniei și Moldovei; voievod, domnitor, prinț; (în regimul burghezo-moșieresc) titlu emfatic dat regelui. Între foile ceaslovului se află hîrtia domnului de la Moldova... Păzește-o și nu te încrede în domni. CAMILAR, T. 62. Bătrînul prim-ministru se înfățișă într-o zi domnului, cu figură plouată. PAS, L. I 245. Să mă-mpiedec de-un moșneag? – De-un moșneag, da, împărate, căci moșneagul ce privești Nu e om de rînd, el este domnul Țării Romînești. EMINESCU, O. I 147. Mihai Viteazul fu cel dintîi domn care legiui printr-un așezămînt al său că fiecare țăran pe a cui moșie se va afla atunci, acolo să rămîie rumîn veșnic. BĂLCESCU, O. I 139. ◊ (Metaforic) Dar noaptea se trezește și ține judecată Și-n negru-mbracă toate al nopții palid domn. EMINESCU, O. I 96. Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește, Acel domn al atmosferei, ce un veac întreg trăiește, De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. 4. (În trecut) Funcționar, slujbaș (înalt). Un domn mare sosise din partea împărăției și urca pe Vișeu, în trăsură strălucită, trasă de opt cai albi. CAMILAR, T. 43. Alături... un burlac, Un domn serios de la Culte Cu cioc și cu ghete de lac. TOPÎRCEANU, B. 62. Pentru mîndra care-mi place Nici părinții n-au ce-mi face, Nici judele satului, Nici chiar domnii sfatului. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11. ♦ (Transilv., Mold.) Tîrgoveț, orășean. Mîndra cu șurț de carton Ar fi bună dup-un domn. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. 5. Persoană bogată care își întemeia poziția pe exploatarea maselor muncitoare. V. boier, nobil. Înainte vreme mergeau la școli numai domnii. DAVIDOGLU, M. 13. Cînd domnii vin și ieu Tot, tot ce ai, sînt dînșii care pun pe om la greu. COȘBUC, P. II 186. [Ștefan Iojica] ajunse într-o așa poziție înaltă, încît cei mai mari domni ai Transilvaniei priveau ca o mare fericire d-a merita, cu multă închinăciune și jertfire, favorul și creditul său. BĂLCESCU, O. II 179. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. 6. (În opoziție cu doamnă) Bărbat. Pe ceardacuri, la drum, domnii stau în cămeșă. IBRĂILEANU, A. 143. 7. (Întrebuințat mai ales în forma de vocativ doamne) Dumnezeu, Iisus Hristos. Nu m-am închinat nici domnului, nici dracului. BENIUC, V. 13. Am socotit că ții să umbli ca domnul nostru Hristos pe asinul său. SADOVEANU, Z. C. 21. Trăsnește-l, doamne. CAMIL PETRESCU, T. I 441. ♦ (La vocativ, cu sensul religios atenuat sau pierdut) Invocație, exclamație exprimînd mirare, amărăciune, surpriză, uimire. Dar multe, doamne, l-au bătut – I-a fost paharul plin. COȘBUC, P. I 229. O, doamne, da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! CREANGĂ, P. 9. Doamne sfinte! strigă tînărul cunoscînd-o. NEGRUZZI, S. I 22. Rău-i, doamne, rău-i zău, Cînd nu-i vin la făgădău! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 386. ◊ (În urări și exclamații) Doamne, dumnezeule! Doamne ajută! Doamne iartă-mă! Slavă domnului! etc. ◊ Expr. Vezi doamne = chipurile. Dragă doamne v. drag. Drăgăliță doamne v. drăgăliță. Dă, doamne (bine)! v. bine. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau în mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace. ◊ (Împreună cu alt vocativ) Doamne, stăpîne, nu știi cît mă simțesc de ușor. CREANGĂ, P. 205. Doamne, cumătre, doamne, zice capra suspinînd. id. ib. 31. – Forme gramaticale: voc. domnule și (7) doamne. - Nom., voc. și: (1) domnu (PAS, Z. I 19, SADOVEANU, B. 236), (1) don’ (DUMITRIU, B. F. 78), (1) dom’ (CAMILAR, N. I 445, CARAGIALE, N. S. 65); voc. și: (1) dom’le (CARAGIALE, O. II 50).

DOMN, domni, s. m. 1. Termen de politețe pentru un bărbat. ♦ (Fam.; la voc.) Termen impersonal de adresare care însoțește de obicei o frază exclamativă, interogativă etc. ♦ Soț. ♦ (Pop.) Orășean. 2. Persoană care are autoritatea, posibilitatea de a face ceva; stăpân. 3. Titlu purtat de suveranii Țării Românești și ai Moldovei; voievod, domnitor; persoană care purta acest titlu. 4. Dumnezeu; Isus Cristos. ◊ Expr. A da (sau a lăsa pe cineva) în plata (sau mila) domnului = a lăsa (pe cineva) în pace, a(-l) lăsa să facă ce vrea; a ignora. ♦ (La voc.) Exclamație, invocație impersonală exprimând mirare, amărăciune, surpriză. Doamne, ce vorbă ți-a ieșit din gură! ◊ Expr. Vezi, doamne = chipurile, vorba vine. [Voc. (1-3) domnule, dom’le, (4) doamne; nom., voc. și (1) domnu, don’, dom’] – Lat. dom(i)nus.

domn (domni), s. m. – 1. Titlu oficial al domnitorilor Țării Romînești și Moldovei. – 2. Nume dat lui Dumnezeu. – 3. Termen de politețe pentru un bărbat în general. – Mr., istr. domnu, megl. dom(n). Lat. dǒm(ĭ)nus (Diez, I, 157; Cihac, I, 80; Pușcariu 541; Candrea-Dens., 565; REW 2741), cf. it. donno, prov. dom, v. fr. dam(p), sp. don, dueño, port. dom. Cu sensurile 1 și 2 are vocativul Doamne (< lat. Dǒmĭne); pentru sensul 3 se folosește vocativul domnule. Domnii sau domnitorii se bucurau de prerogativele suveranilor; prin urmare se cuvine să traducem cuvintele derivate prin termeni care în mod firesc se aplică ideii de regalitate (domnie „demnitate de Domn” etc.). – Der. doamnă, s. f. (titlu dat soției domnitorului; termen de politețe în general pentru o femeie), care reprezintă fără îndoială lat. dǒm(ĭ)na (Diez, I, 157; Pușcariu 537; REW 2733); domnesc, adj. (care aparține domnului); domni, vb. (a conduce o țară, un principat ca domn; a stăpîni; a se adresa cu titlul de Domn); domnie, s. f. (demnitate de Domn; timpul cît se află un Domn la conducerea țării; regiune stăpînită de un Domn; Curte; termen de politețe, cu formele reduse dumneata < domnia-ta, dumnealui, domneavoastră, dumnealor); domnișoară, s. f. (termen de politețe pentru o fată); domnișor, s. m. (fiu de domnitor; prinț tînăr; fiu al stăpînului); domniță, s. f. (fiică de domnitor; prințesă tînără); domnitor, s. m. (domnitor). Cf. domina, duminică.

1) don m. Prescurtare familiară îld. domnu: don Dumitru, don căpitan (înaintea labialelor dom: dom Popescu).

DON, fl. în Federația Rusă; 1.870 km. Izv. din E Pod. Central Rusesc; de la S de Moscova, trece prin Voronej și Rostov pe Don și se varsă printr-o deltă în M. Azov. Afl. pr.: Hopior, Sal, Doneț. Navigabil pe 1.355 km. Unit cu Volga printr-un canal navigabil.

DON s. m. titlu de curtoazie cu care spaniolii se adresează bărbaților. (< sp. don)

DON s.m. Titlu de curtoazie cu care spaniolii se adresează bărbaților. [< sp. don].

don m. titlu de onoare dat nobililor în Spania: Don Juan, Don Quijote.

Don n. 1. fluviu în Rusia, vechiul Tanais, se varsă în Marea de Azov: 2100 km.; 2. teritoriul Cazacilor dela Don, provincie rusească cu 1.500.000 loc.

2) *don m. (sp. don, tot de unde vine și rom. domn). Titlu de onoare dat nobililor în Spania (În Portugalia dom).

DONCHIHOTESC, -Ă adj. irealizabil, de Don Quijote. (< fr. donquichottesque)

DONCHIHOTESC, -EASCĂ, donchihotești, adj. Caracterizat prin donchihotism. [Var.: donchijotesc, -ească, donchișotesc, -ească adj.] – Din fr. douquichottesque (după pron. sp. a n. pr. Don Quijote).^[1]

DONCHIHOTISM n. livr. Eroism deșert, manifestat printr-o bravare în depășirea unor obstacole care ar împiedica realizarea unor planuri. /<fr. don-quichotisme.

DONCHIHOTISM s. n. (Livr.) Atitudine sau purtare caracteristică omului lipsit de simțul realității, care urmărește scopuri fantastice și irealizabile, manifestând eroism în lupta cu obstacole imaginare. [Var.: donchijotism, donchișotism s. n.] – Din fr. don-quichottisme (după pron. sp. a n. pr. Don Quijote).

DONCHIȘOTISM s.n. (Liv.) Purtare extravagantă, caracteristică unui om care urmărește scopuri irealizabile, pentru care desfășoară un eroism steril în luptă cu obstacole imaginare. [< fr. donquichottisme, cf. Don Quijote – eroul celebrei opere a lui Cervantes].

* donchișotízm n. (fr. don quichottisme, d. Don Quichotte [d. sp. Don Quijote, pron. don Kihote], un eroŭ ridicul dintr’un roman al luĭ Cevantes). Mania de a te distinge căutînd aventurĭ ridicule.

dondănì v. Mold. a mormăi: tot așa dondăni el din gură CR. [Onomatopee: don! don! exprimând sunetul clopotelor (cf. dăndănì)].

DONEȚ 1. Râu în Ucraina și Federația Rusă, afl. dr. al Donului; 1.053 km. Izv. din Pod. Central Rusesc și trece prin Belgorod. Navigabil pe 222 km. 2. Podiș în S Câmpiei Ruse, alcătuit din gresii și calcare, străbătut de râul cu același nume. Alt. max.: 367 m. Mari expl. de cărbune.

DONICUȚĂ, donicuțe, s. f. (Rar) Donicioară. – Din don[iță] + suf. -ic-uță.

DONIZETTI [donidzétti], Gaetano (1797-1848), compozitor italian, autor a 71 de opere melodioase, pline de forță dramatică, întemeiate pe cultul belcanto-ului („Lucia di Lammermoor”, „Elixirul dragostei”, „Fiica regimentului”, „Don Pasquale”, „Martirii”, „Favorita”).

* don Juan m. (d. Don Juan, un tip dintr’o comedie a luĭ Molière). Seducător nelegĭuit.

Don Juan m. 1. numele unui personaj principal într’o comedie de Molière; 2. fig. tipul desfrânatului, al seducătorului nelegiuit.

Don Juan (personaj) (Ju-an) s. propriu m.

DON JUAN [don huán], personaj legendar, tipul seducătorului orgolios și cinic. Își are originea în cronicile spaniole. Conturat pentru întâia oară în piesa „Seducătorul din Sevilla” de Tirso de Molina, a inspirat numeroase ale opere literare și muzicale (de Mozart, Molière, Byron, G. B. Shaw ș.a.).

DONJUAN ~i m. fam. Bărbat care umblă după aventuri amoroase; fante; craidon; crai. [Sil. -ju-an] /<fr. Don Juan

DONJUAN s.m. (Fam.) Bărbat ahtiat după aventuri amoroase; cuceritor; crai. [Pron. -ju-an și -hu-an. / < fr. donjuan, cf. Don Juan – celebru nobil spaniol care apare ca personaj în multe opere, printre care o comedie a lui Molière].

DONJUAN, donjuani, s. m. Bărbat care umblă întruna după aventuri amoroase; om seducător, crai. [Pr.: -ju-an, j pron. și sp. h] – Din fr. don Juan.

DONJUAN, donjuani, s. m. (Fam. și ir.) Bărbat care umblă întruna după aventuri amoroase; om seducător, crai. [Pr.: -ju-an, j pron. și sp. h] – Din fr. don Juan.

DONJUANISM s. n. Atitudine, caracter, faptă de donjuan. [Pr.: -ju-a-, j pron. și sp. h] – Don Juan (n. pr.) + suf. -ism.

DONJUANISM s. n. (Livr.) Atitudine, caracter, faptă de donjuan. [Pr.: -ju-a-, j pron. și sp. h] – Don Juan (n. pr.) + suf. -ism.

Don Quijote m. 1. cavalerul tristei figuri, eroul faimosului roman satiric de Cervantes, în cari se ridiculizează cavalerismul rătăcitor; 2. fig. îndreptător de rele, apărător ridicul, vântură-lume după aventuri nebunești.

*Don Quijote (personaj) [Quijo pron. chiho] (Qui-) s. propriu m.

DON QUIJOTE DE LA MANCHA [don kihóte de la mántʃa], eroul romanului cu același nume de Miguel de Cervantes Saavedra. Simbolul literar al visătorului care opune prozaismului cotidian idealul său de dragoste, onoare și justiție.

DONQUIJOTESC, -Ă, donquijotești, adj. Caracterizat prin donquijotism. [Pr. donchiho-. – Var.: donchihotesc, -escă, donchijotesc, -ă, donchișotesc, -ă adj.] – Don Quijote (n. pr.) + suf. -esc.^[1]

Dulcinea f. 1. iubita ideală a lui Don Quijote; 2. fig. și fam. eroina unui amor ridicul.

DULCINEE s.f. Eroină a unui amor ridicol. [Pron. -ne-e. / < fr. dulcinée, cf. Dulcineea – iubita ideală a lui Don Quijote].

dulcinéĭe f, pl. eĭ (după numele dameĭ luĭ Don Quijote). Fam. Femeĭa gînduluĭ cuĭva.

ESPRONCEDA Y DELGADO [espronθéda], José de (1808-1842), poet spaniol. Versuri retorice, pe alocuri pline de forță expresivă, cultivând teme romantice byroniene („Diavolul lume”, ample poeme epice și dramatice „Studentul din Salamanca”, poezie lirică). Romanul istoric „Don Sancho Saldaña”.

EUROPA, continent în emisfera nordică, întins de la N la S pe 4.000 km, între Capul Nord (71°11′ lat. N) din Pen. Scandinavă și Capul Tarifa (36° lat. N) din Pen. Iberică și de la V la E pe 6.000 km, punctele extreme fiind Capul Roca (9°30′ long. V) din Pen. Iberică și parte de NE a Uralului polar (67°20′ long. E). Supr.: 10,4 mil. km²; c. 717 mil. loc. (1990). Pe teritoriul E. sunt în prezent 44 de state. Țărmurile sale, crestate puternic, sunt scăldate la N de Oc. Înghețat, la V de Oc. Atlantic, iar la S de M. Mediterană și M. Neagră. Limita fizico-geografică dintre E. și Asia urmărește poalele estice ale M-ților Ural, fl. Ural, depr. Kuma-Manici și Marea Neagră (după unii autori poalele de E ale M-ților Caucaz, râul Emba, M. Caspică, S M-ților Caucaz și Marea Neagră). Împreună cu Asia formează ansamblul continental Eurasia. Relieful E. prezintă o mare varietate, datorită mișcărilor tectonice diferențiate și istoriei formării diverselor ei părți. E. vestică are țărmuri dantelate, relief variat, tectonică complicată și climă oceanică, iar E. estică un relief monoton, stabilitate tectonică mare și climă continentală. Munții ocupă aproape 17% din supr. continentului (1,5% având înălțimi mai mari de 2.000 m). Predominant rămâne însă relieful de câmpie. Altitudinea medie a continentului este de 300 m, iar cea max. de 4.807 m (vf. Mont Blanc). Unele reg. (S Câmpiei Caspice și țărmurile Mării Nordului) se află sub nivelul Oceanului Planetar. Câmpia Rusă și Câmpia Germano-Poloneză, reprezentând laolaltă aproape 50% din supr. E., ocupă părțile ei de E și N. În partea de E., Câmpia Rusă este străjuită pe direcția N-S de lanțul M-ților Ural a căror înălțime maximă atinge, în vf. Narodnaia, 1.894 m. Fundamentul Platformei Ruse apare la suprafață în NV E., formând scutul cristalin baltic (gnaisuri, șisturi cristaline, roci eruptive vechi), de care în V se leagă strâns cutele caledoniene ale Pen. Scandinave. Împreună, ele alcătuiesc Fenoscandia (Scutul Baltic), al cărei relief se caracterizează prin predominarea în V și N a M-ților Scandinavici, erodați și puternic fragmentați, a M-ților Hibini din Pen. Kola și a unei câmpii joase de denudație, cu unele regiuni mai înălțate, în E și S. În E. de V, micile câmpii alternează frecvent cu munții diferențiați după înălțime, structură și relief. La S terit. descrise se găsesc reg. munților hercinici, puternic fragmentați de mișcări tectonice, având, datorită eroziunii îndelungate, alt. mijlocii și culmi domoale, teșite. Această reg. cuprinde munții din Marea Britanie și Islanda, Masivul Central Francez, M-ții Vosgi, M-ții Ardeni, Pădurea Neagră, Masivul Șistos Renan, Masivul Boemiei, în alternanță cu câmpii deluroase având relief de cueste, situate în bazine tectonice, umplute cu depozite mezozoice și terțiare din N Franței (Bazinul Parisului), SE Angliei (Bazinul Londrei), Suabia și Franconia. Reg. cu înălțimi mijlocii deluroase și câmpii înalte sunt mărginite de munți cutanați, rezultați în urma orogenezei alpine. Cei mai înalți sunt Alpii, cu relief glaciar, continuați către E de M-ții Carpați. În depr. tectonice umplute cu sedimente marine, lacustre și fluviatile aflate în imediata apropiere a munților, s-au format câmpiile eluviale (Padului, Panonică și Română). Relieful E. mediteraneene este predominant muntos. Sunt caracteristici munții hercinici, cu pante abrupte, cei cutați (de vârstă alpină), în care prezența pe pe suprafețe întinse a unei pături groase de calcare a favorizat dezvoltarea puternică a reliefului carstic, precum și platourile joase sau mijlocii cu relief uniform. Aceasta este o reg. de mișcări tectonice recente și actuale, cu o seismicitate accentuată și un puternic vulcanism actual. Clima E. este în funcție de poziția sa, în special, în zona temperată, de alt. și de orientarea liniilor mari ale reliefului, precum și de circulația generală a atmosferei, predominant vestică, caracterul ei continental accentuându-se de la V spre E. Deasupra continentului acționează masele de aer temperat-continental și maritim la lat. medii, masele de aer tropical-continental și maritim în S și masele de aer arctic în N. Circulația acestor mase de aer este determinată de maximul azoric, minimul islandic și dorsala anticiclonului siberian de iarnă. Vara, temperatura medie a lunii celei mai calde scade de la 26-28°C în S până la 3-5°C în N, iar iarna temperatura medie a lunii celei mai reci scade de la 10-12°C în S și SV până la -18°C și -20°C în NE. Precipitațiile sunt excedentare în NV (Marea Britanie, Scandinavia), unde depășesc 1.000 mm/an, și deficitare în SE (C. Precaspică), unde scad sub 500 mm/an. Zona climatică temperată ocupă cea mai mare parte a continentului. Părți de V îi este caracteristică clima temperat-maritimă, cu amplitudini termice anuale mici (8-18°C), ierni blânde, veri calde în S și răcoroase în N, cu precipitații abundente, căzând regulat în cursul anului, mai ales sub formă de ploi. Părții de E îi corespunde o climă temperat-continentală, cu amplitudini termice anuale mari (30 sau 35°C), cu iarnă lungă și geroasă, având un strat de zăpadă stabil (exceptând parte de S) și cu vară caldă, pe alocuri fierbinte. Hidrografia E. se caracterizează printr-o densitate mare a râurilor și a lacurilor. Marile fluvii se găsesc pe Platforma Rusă, ele aparținând bazinelor M. Caspice, Mării Negre și M. Azov. Cel mai mare este Volga, care, laolaltă cu afluenții săi, constituie o importantă sursă de alimentare cu apă a M. Caspice. În Marea Neagră se varsă Dunărea, Nistrul și Niprul, iar în M. Azov, Donul. Oc. Înghețat primește fluviile Pecioara și Dvina de Nord, iar Oc. Atlantic, Marea Baltică și Marea Nordului – Neva, Niemenul, Vistula, Oderul, Elba. Toate aceste fluvii au cursuri liniștite, în albii slab înclinate și puternic meandrate. Pr. fl. ale E. de V aparțin fie Oc. Atlantic (Rinul, Sena, Loara, Garonne), fie M. Mediterane (Ronul, Padul). Râurile E. sudice se varsă în Oc. Atlantic (Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir) și în M. Mediterană (Tibru, Arno, Vardar). Ghețarii acoperă o supr. de 119,9 mii km², dintre care 109,8 mii km² se află în insulele arctice, 5 mii km² în M-ții Scandinavici și 5,1 mii km² în Alpi. Vegetația și solurile sunt repartizate latitudinal și etajat, în funcție de climă și de relief. Insulele ocupă o supr. de 730 mii km² (Marea Britanie, Islanda, Irlanda, Sicilia, Sardinia, Novaia Zemlea, Spitsbergen ș.a.). Pr. pen. ale E. sunt: Scandinavă, Iberică, Italică, Balcanică, Kola, Iutlanda.

FERNANDEZ DE LIZARDI [fernándeθ de liθárdi], José Joaquín (1776-1827), scriitor și ziarist mexican. Autorul primului roman latino-american, „El Periquillo Sarniento” (1816), de factură picarescă, reconstituind atmosfera de la sfârșitul perioadei coloniale. Romane de critică a moravurilor („Don Catrin de la Fachenda”).

FLYNN [flin], Errol (1909-1959), actor american de film, de origine irlandeză. Roluri în filme de coloratură romantic-aventuroasă („Căpitanul Blood”, „Robin Hood”, „Misiunea brigăzii”, „Don Juan”, „Corsarul”, „Rădăcinile cerului”).

GHERASIMOV, Serghei Apollinarievici (1906-1985), regizor rus. Filme prezentând lupta tineretului împotriva ocupantului german („Tânăra gardă”). Ecranizări grandioase, de un tragism profund („Pe Donul liniștit”).

GHICA, familie de boieri din Țara Românească și Moldova, de origine albaneză, cu important rol politic în sec. 17-19. Mai importanți: 1. Gheorghe G., domn al Moldovei (1658-1659) și al Țării Românești 1659-1660. Întemeietorul familiei. A mutat definitv capitala Țării Românești la București (1659). 2. Grigore Gheorghe G., domn al Țării Românești (1660-1664 și 1672-1673). Fiul lui G. (1). S-a sprijinit la început pe boierii Cantacuzini, dar sub influența facțiunii adverse, condusă de Stroe Leurdeanul, a poruncit uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino (1663). În a doua domnie a continuat politica de persecutare a Cantacuzilor. 3. Grigore II G., domn al Moldovei (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) și al Țării Românești (1733-1735 și 1748-1752). Nepot al lui G. (2). A adus în Moldova și Țara Românească numeroși greci, cărora le-a încredințat importante dregătorii și a desfășurat o politică fiscală excesivă (reintroducerea văcăritului, 1747-1748). Sprijinit de Hrisant Nottara, s-a preocupat de dezvoltarea învățământului. Ctitor al mănăstirilor Frumoasa (Iași) și Pantelimon (București). 4. Matei G., domn al Țării Românești (1752-1753) și al Moldovei (1753-1756). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a cârmuit prin boierii greci, ceea ce a provocat nemulțumirea poporului și a boierimii pământene. A fost mutat din Țara Românească în Moldova în urma unei mișcări a populației din București. În timpul domniei lui s-a redactat în Moldova „Cronica Ghiculeștilor”. 5. Scarlat G., domn al Moldovei (1757-1758) și al Țării Românești (1758-1761 și 1765-1766). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a promovat în dregătorii pe boierii greci. 6. Grigore III G., domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) și al Țării Românești (1768-1769). Nepot al lui G. (3). A întocmit un așezământ fiscal și un regulament de salarizare a slujbașilor, cu scopul de a îngrădi abuzurile acestora. În 1775, Bucovina a fost cedată de Imp. Otoman Habsburgilor, act față de care domnul a protestat. Întemeietor al unei manufacturi de postav la Chiperești-Iași (1766). Ucis de turci pentru apropierea lui față de Rusia. 7. Grigore Dimitrie G., primul domn pământean al Țării Românești (1822-1828) după înlăturarea regimului fanariot. A redeschis Școala de la „Sf. Sava” și a patronat înființarea Societății Filarmonice (1833). Alexandru D. G., domn al Țării Românești (1834-1842). Frate cu G. (7). Mazilit de turci pentru încercarea de a schimba unele prevederi ale Regulamentului Organic. În calitate de caimacam al Țării Românești (1856-1858), a sprijinit mișcarea pentru unirea Principatelor. 9. Grigore Alexandru G., domn al Moldovei (1849-1853, 1854-1856). A revizuit regimul agrar regulamentar (1851); a încurajat lucrările publice și s-a preocupat de organizarea învățământului public (1851) și superior. A acordat libertate presei și a introdus telegraful. Sprijinitor al unirii Principatelor. 10. Dimitrie G. (zis și Beizadea Mitică) (1816-1897), om politic român. Fiul lui G. (7). A participat la detronarea lui Al. I. Cuza (1866); ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1868-1870). 11. Ion G. (1816-1897, n. București), scriitor, economist și om politic român. Principe de Samos (1854-1858). Fruntaș al Revoluției de la 1848 din Țara Românească, luptător pentru unirea Principatelor; de mai multe ori ministru și prim-min. (febr.-mai 1866, 1866-1867, 1870-1871). Primul profesor român de economie politică; a predat cursuri la Academia Mihăileană (1841-1843) și a publicat „Convorbiri economice” (1865-1875). Președinte la Acad. Române (1876-1882, 1890-1893, 1894-1895). Memorialistica sa („Scrisori către V. Alecsandri”) se remarcă prin darul evocării și al portretisticii. 12. Ion (Iancu) Gr. G. (1829-1891, n. Iași), general și om politic român. De mai multe ori ministru; agent diplomatic la Constantinopol, în timpul proclamării independenței României. 13. Pantazi G. (1837-1882, n. București), scriitor român. Fiul lui G. (10). Secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia”. Jurnalist cu vederi democrate, a colaborat la „Revista contemporană”, „Literatorul”, „Dâmbovița”. Autor de romane („Un boem român”, „Don Juanii din București”). Note critice, comedii, nuvele.

GOT, goți, s. m. (La pl.) Popor migrator germanic, originar din Scandinavia, care s-a stabilit în sec. III pe teritoriul dintre Carpați și Don; (și la sg.) persoană aparținând acestui neam. – Din fr. Goths, lat. Gothus.

GOT goți m. 1) la pl. Popor migrator, ramură a vechilor germani, care în sec. III s-a stabilit și pe teritoriul dintre Carpați și Don. 2) Persoană care făcea parte din acest popor. /<lat. Gothus, fr. Goth

GRABBE, Christian Dietrich (1801-1836), dramaturg german. Drame istorice în versuri („Don Juan și Faust”, „Barbarossa”, „Napoleon sau cele o sută de zile”) în care sentimentul eroismului este dublat de ironie.

GROSSE SEELEN DULDEN STILL (germ.) sufletele mari îndură (suferințele) în tăcere – Schiller, „Don Carlos”, act. I, scena 4.

GROZNÎI, cap. Rep. Autonome Cecene (Federația Rusă), în N M-ților Caucaz; 404 mii loc. (1991). Aeroport. Mari expl. de petrol. Legat prin conducte petroliere de Mahacikala (la Marea Caspică), iar spre NV, cu Tuapse (la Marea Neagră) și Rostov (pe Don). Petrochimie, constr. de mașini și produse alim. Universitate. Ca urmare a proclamării unilaterale a independenței Ceceniei (1991), Rusia declanșează, în dec. 1994, operațiuni militare împotriva cecenilor, soldate cu distrugerea, în mare parte a orașului G. și mari pierderi de vieți omenești.

GÜIRALDES, Ricardo (1886-1927), scriitor argentinian. Versuri („Clopotul de cristal”), proză scurtă („Povestiri despre moarte și sânge”), romane („Don Segundo Sombra”) în care datele autobiografice se împletesc cu motive elegiace, descrieri idealizate ale pampasului și ale figurii eroice a gaucho-ului.

HALFFTER [álfter], familie de muzicieni spanioli. 1. Rodolfo H. (1900-1987), compozitor spaniol. Stabilit în Mexic. Membru al grupului celor opt. Tehnică îmbinând serialismul și tradiția lui M. de Falla. Balete („Don Lido de Almeria”), lucrări orchestrale. 2. Ernesto H. (1905-1989), compozitor și dirijor spaniol. Frate cu H. (1). Elev al lui de Falla, a cărui cantată scenică, „Atlantida”, o finalizează după moartea acestuia. Lucrări influențate de Stravinski, de Grupul celor șase („Canticum in Memoriam P.P. Johannem XXIII”). 3. Cristobal (n. 1930), compozitor și dirijor spaniol. Nepot al lui H. 1. ȘI 2. Atașat, în compoziție, tradiției polifonice spaniole („Riccercare para organo”), este unul dintre principalii reprezentanți ai avangardei. Ca dirijor, repertoriul său a inclus treptat piese muzicale contemporane (invitat uneori să-și dirijeze propriile lucrări).

HARTLEY [há:tli], Sir Charles Augustus (1825-1915), inginer britanic. Între 1858 și 1861 a lucrat la modernizarea portului Sulina. A întocmit planurile de amenajare pentru mari porturi (Trieste, Odessa, Constanța) și fluvii (Don, Gange). Op. pr.: „Descrierea Deltei Dunării și lucrările ei”, „Navigația internă în Europa”. M. de onoare al Acad. Române (1907).

HAVANA (LA HABANA), capitala Cubei, situată în NV țării, port la str. Florida; 2,2 mil. loc. (1994, cu suburbiile Guanabacoa, Marianao, Regla). Centrul politic, economic (peste 50% don prod. ind. a Cubei) și cultural al țării. Nod de comunicații. Aeroportul „José Marti”. Combinat metalurgic. Rafinării de petrol. Șantiere navale. Material feroviar. Ind. chimico-farmaceutică, a conf., mobilei, încălț., poligrafică, alim. (zahăr, cafea, țigarete, conserve de fructe, produse lactate și din carne, rom). Academie de Științe. Universitate (1728). Muzeul național și Muzeul „E. Hemingway”. Fortăreață (1538). Castelul El Morro (1589-1630). Catedrala San Cristóbal (1660-1724), Palatul guvernatorilor spanioli, monumentul lui José Marti. Centru turistic. Fundată în c. 1515 de conchistadorul spaniol Diego Velásquez și mutată pe locul actual în 1519. Din 1902, capitala Cubei independente.

HOPOR, râu în Federația Rusă, afl. stg. al Donului; 979 km. Izv. din zona deluroasă a Privolgăi și Străbate Marea Câmpie Rusă, trecând prin orașele Balașov și Uriupinsk. Navigabil până la Borisoglebsk. Afl. pr.: Buzuluk, Vorona.

HUNI (< fr., lat.) s. m. pl. Populație nomadă, de neam turcic, menționată în izvoarele chineze (sfârșitul sec. 3 î. Hr.), care, în sec. 1 î. Hr., s-a separat în două mari ramuri: h. de sud (rămași în reg. din N Chinei) și h. de nord, care migrează spre V (întâi în Asia Centrală), iar după distrugerea Regatului Ostrogot dintre Don și Nistru (370-375) își fac apariția în Europa. Pătrunderea violentă și masivă în stepele nord-pontice a h. este considerată data tradițională a începutului marii migrații a popoarelor. În c. 400, h. s-au stabilit în Câmpia Panonică, unde și-au organizat centrul puterii. Sub conducerea lui Attila („biciul lui Dumnezeu”), cel mai de seamă șef al lor, h. au făcut devastatoare incursiuni în Imp. Roman de Răsărit, unde ajung până la Thermopyle (441 și 447). În 451 au invadat Galia, unde au fost înfrânți de generalul roman Aëtius, pe Câmpiile Catalaunice. După moartea lui Attila (453) și în urma înfrângerii h. pe râul Nedao (454), de către o coaliție a semințiilor germanice condusă de gepizi, vastul lor imperiu s-a destrămat.

IBN TIBBON (Jacob ben Macheir ibn Tibbon, zis și Don Profiat) (c. 1236-c. 1312), medic și astronom evreu. Și-a desfășurat o mare parte a activității la univ. din Montpellier. A inventat un tip de cuadrant („Quadrans Iudaicus”) și a publicat o serie de tabele astronomice. Traduceri în ebraică ale versurilor arabe ale „Elementelor” șui Euclid și a lucrării „Almagest” a lui Ptolemeu.

IOAN DE AUSTRIA (Don Juan de Austria) (1545-1578), comandant de oști spaniol. Fiul natural al lui Carol V. În fruntea flotei Ligii Sfinte, a obținut la Lepanto (1571) asupra turcilor o strălucită victorie, după care a cucerit Tunisul (1573). Numit de Filip II guvernator al Țărilor de Jos (1576), unde a semnat (1577) o înțelegere (Edictul perpetuu) cu seniorii locali, care prevedea restaurarea catolicismului în schimbul retragerii trupelor sale. A luptat împotriva conducătorilor protestanți din provinciile Holland și Zeeland, care nu acceptaseră Edictul, înfrângându-i în bătălia de la Gembloux (1578).

IORDĂCHESCU, Dan (n. 1930, Vânju Mare), bariton român. Prf. univ. la Istanbul și București, a susținut numeroase cursuri de măiestrie. Carieră internațională. Bun cunoscător al stilurilor, a excelat în interpretarea liedurilor (Schumann, Schubert, Musorgski, Enescu) dar și în operă („Don Giovanni”, „Nunta lui Figaro” de Mozart; „Bărbierul din Sevilla” de Rossini).

IRIGA, irighez, vb. I. Tranz. (Cu privire la terenuri) A uda în mod artificial, printr-un sistem de canale, spre a-i mări fertilitatea. (Refl. pas.) Noile construcții hidrotehnice de pe Volga, Nipru, Amu-Daria și Don vor da posibilitatea de a se iriga și îndestula cu apă peste 28 milioane hectare de pămînt din regiunile secetoase. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 135.

JOUVET [ʒuvé], Louis (1887-1951), actor francez de teatru și de cinema și regizor de teatru. S-a remarcat prin jocul subtil și nuanțat în piese („Școala femeilor”, „Neguțătorul din Veneția”) sau în filme („Topaz”, „O dramă nostimă”, „Hotel Nord”, „Volpone”), iar ca regizor prin punerea în scenă a pieselor lui Molière („Don Juan”, „Tartuffe”), Giraudoux („Nebuna din Chaillot”), J. Romains („Knock”).

Juan de Austria (Don) m. fiul lui Carol Quitu, bătu în 1571 pe Turci la Lepante.

KOZINȚEV [kozíntsev], Grigori Mihailovici (1905-1973), regizor rus. Autor, împreună cu Leonid Trauberg, al unor filme de avangardă, urmărind inovarea limbajului artistic în cinematografie („Mantaua”, „Noul Babilon”, trilogia despre Maxim: „Tinerețea lui Maxim”, „Reîntoarcerea lui Maxim”, „Maxim la Vîborg”). A ecranizat piesele „Don Quijote”, „Hamlet”, „Regele Lear”.

KULIKOVO, câmpie în SV Rusiei europene, între fl. Don și râul Nepriadva. Aici s-a desfășurat (8 sept. 1380) bătălia dintre oștile rusești conduse de marele cneaz al Moscovei și Vladimirului, Dmitri Donskoi, și cele mongolo-tătare ale lui Mamai, soldată cu victoria primilor. Reprezintă un moment important în lupta de eliberare a Rusiei de sub dominația mongolo-tătarilor.

LABAN [laban], Rudolf von (1879-1958), coregraf austriac de origine maghiară. A pus bazele dansului modern, în special a celui expresionist, subordonând mișcarea, ritmul, direcția categoriilor de forță, timp, spațiu, armonie și sensibilitate („Casanova”, „Don Juan”). A creat un sistem de notație coregrafică, care-i poartă numele. Lucrări teoretice („Coregrafie”).

LABLACHE [labláʃ], Luigi (1794-1858), bas italian. A cântat pe marile scene ale Italiei (Totino, Veneția, Roma) și la Sankt-Petersburg, Viena, Londra, Paris ș.a. Roluri de excepție în: „Căsătoria secretă” de Cimarosa, „Don Pasquale” de Donizetti, „Othello” de Rossini.

LA MANCHA [la mántʃa], regiune naturală în partea central-sudică a Spaniei, parte componentă a comunității autonome Castilia-La Mancha, situată la 680-710 m alt. Climă caldă (peste 20°C media anuală); precipitații reduse (400-500 mm anual). Culturi de cereale și de viță de vie. În această regiune se petrece acțiunea romanului „Don Quijote de La Mancha” de Cervantes.

LARETTA, Enrique Rodríguez (1875-1961), prozator și eseist argentinian. Exponent al modernismului. Romane cu tematică istorică inspirate din trecutul și prezentul Spaniei („Faima lui Don Ramiro”, „Țărmurile Ebrului”) sau din realitățile argentiniene („Sub cerul liber”, „Trebuia să se întâmple”), dar și cu marcată tentă autobiografică („Timpuri luminoase”). Teatru, poezii („Calea morții și a vieții”).

LARRA Y SÁNCHEZ [lara i santʃéz], DE CASTRO, Mariano José de (cu pseud. Figaro) (1809-1837), ziarist și scriitor spaniol. Unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai romantismului spaniol; creatorul ziaristicii moderne spaniole. Cunoscut datorită articolelor sale virulente privind aspectele sociale ale societății contemporane lui („Spania de astăzi”). Drama istorică „Macías”, romanul „Pajul lui Don Enrique cel bolnav”.

Lepante n. golf la N. de Peloponez. Victoria navală a lui Don Juan de Austria asupra Turcilor 7 Octomvrie 1571.

LEPANTO, vechea denumire a orașului Návpaktos din Grecia, pe țărmul de N al G. Corint. – Bătălia de la ~, aici, în apropiere de L., într-o mare bătălie navală, flota venețiano-spaniolă, cu sprijin din partea Papalității, condusă de Don Juan de Austria, a înfrânt (7 oct. 1571) flota otomană, condusă de Ali Pașa și de Uluj Ali.

LIEPA, Marius-Rudolf Eduardovici (1936-1989), balerin și coregraf rus. A dansat pe scena Teatrului Mare din Moscova (1960-1984), impunându-se printr-o tehnică remarcabilă și talent dramatic („Spartacus”, „Spectrul trandafirului”). A montat „Giselle”, „Don Quijote”, „Legenda iubirii”.

LOGGINS, Kenny (n. 1948), cântăreț și compozitor american. Înființează (1970), împreună cu Jim Messina, grupul folk-rock Loggins and Messina („Danny’s Song”, „Your Mama Don’t Dance”). Piesele sale solo sunt incluse pe coloane sonore ale unor filme celebre („Top Gun”). Disacuri de aur.

LOGOS, logosuri, s. n. 1. (Azi, mai ales ironic) Cuvîntare, discurs. Părea muncit de gîndul să rostească un logos. MACEDONSKI, O. III 10. [Soleanu] ține logosul ce urmează așa de potrivit cu împrejurarea, ca și discursurile... rostite de Don Quichotte. GHEREA, ST. CR. I 269. 2. (În filozofia materialistă din Grecia antică) Legea universală a lumii, legea existenței, cauzalitatea generală.

LÓPEZ DE AYALA Y HERRERA, Adelardo (1828-1879), dramaturg și om politic spaniol. Ministru al coloniilor (1875) în timpul lui Alfons XII; președinte al Cortes-urilor (1878). Piese de teatru („Rioja”, „Noul Don Juan”, „Cei doi Guzmani”, „Consuelo”).

Ludovic (Luiz) I m. rege al Portugaliei, urmă fratelui său Pedro V (1838-1889) și avu ca succesor pe fiul său DON CARLOS, duce de Braganța. V. Carlos I.

LUGANSK, oraș în partea de E a Ucrainei, situat la confl. râului Lugan cu Olhovka, la 161 km N de Rostov pe pe Don; 487 mii loc. (1996). Nod feroviar. Expl. de cărbune. Ind. metalurgică, constr. de mașini (locomotive, utilaj minier), chimică, de prelucr. a lemnului (mobilă), încălțămintei, textilă și alim. Fundat în 1795. S-a numit și Voroșilovgrad (1935-1958; 1970-1990).

MAAZEL [ma:zl], Lorin (n. 1930), dirijor american. Director artistic al Operei (1965-1971) și al Orchestrei Simfonice Radio din Berlin (1965-1975), al Orchestrei Simfonice din Cleveland (1972-1982), al Filarmonicii din Viena (1982-1986), al Orchestrei Naționale a Franței (1988-1991) și al Orchestrei Simfonice din Pittsburgh (1988-1996). Primul american care a dirijat la Bayreuth (1960). Repertoriu amplu și divers, cuprinzând și numeroase prime audiții sau înregistrări de coloane sonore de film („Don Giovanni”, „Carmen”, „Othello”). Iubitor de experiențe inedite (integrala simfoniilor de Beethoven într-o singură zi). Concerte în România.

MACHADO DE ASSIS [maʃádu di asís], Joaquim Maria (1839-1908), scriitor brazilian. Lirică romantică și parnasiană („Crisalide”, „Occidentale”); romane de analiză psihologică, distingându-se prin claritatea stilistică, reflecții critice, uneori acide alteori umoristice („Quincas Borba”, „Don Casmurro”); povestiri („Istorii fără dată”, „Relicve din casa veche”); studii critice.

MADRID 1. Capitala Spaniei și centru ad-tiv al comunității autonome cu același nume, situată în pod. Sierra de Guadarrama, la 640 m alt., pe râul Manzanares; 2,9 mil. loc. (1996). Important nod de comunicații. Aeroport (Barajas). Pr. centru politic, comercial, financiar, cultural și religios al țării. Siderurgie; constr. de automobile, camioane, locomotive, avioane, de aparataj electrotehnic și optic; produse chimice (cauciuc, mase plastice), farmaceutice, textilă și alim.; prelucr. lemnului (mobilă); ind. pielăriei și încălțămintei; tipografii. Producție cinematografică. Universitate (1508). Academie de Științe (1713), Academia Regală de Muzică (1830), institute de cercetări științifice. teatre. Numeroase muzee, printre care Muzeul Prado (1819), în stil neoclasic, celebru datorită galeriilor de artă, Muzeul Real (fondat în 1785), în stil neoclasic, Muzeul de Arheologie ș.a. Monumente: fortăreață (sec. 11), Plaza Mayor, cu statuia ecvestră a regelui Filip III (1617), Plaza de España, cu monumentul lui Cervantes și statuile ecvestre ale lui Don Quijote de la Mancha și Sancho Panza, catedrala iezuită San Isidro (1622-1664), bisericile San Francisco el Grande (1776-1785), în stil neoclasic și San Antonio de la Florida (1792-1798), Palatul Regal, construit în anii 1738-1764, după planurile arhitecților F. Juvara și G.B. Sacchetti, Banca Spaniei (1884-1891). Arcul de Triumf (1778), Templul nubienilor de la Debod (sec. 4 î. Hr.), adus aici ca dar din partea Egiptului, după ce fusese mutat în urma construcției barajului de la Assuan. Aici se află cel mai mare centru cultural islamic al lumii occidentale (deschis în 1990), cu moschee, minaret, sală de conferințe și concerte, bibliotecă, teatru, laborator lingvistic. Turism. Menționat în 932 ca cetate maură, dar având o existență anterioară (sub numele de Matricia). A fost cucerit de la arabi, în 1083, de regele Castiliei, Alfons VI. Reședință a regilor Castiliei (sec. 14-15). În 1561, regele Filip II și-a fixat aici reședința oficială, M. devenind capitala Spaniei. Între 1808 și 1814, a fost ocupată de trupele franceze. În sec. 19, a fost centrul unor importante mișcări populare. În timpul Războiului Civil (1936-1939), M. a fost sediul guvernului republican. Cucerit de armata franchistă (28 mart. 1939). 2. Comunitate autonomă în Spania centrală; 8 mii km²; 5,0 mil. loc. (1996). Centrul ad-tiv: Madrid. Culturi de cereale. Creșterea ovinelor.

MAGHIARĂ s. f. (< magh. magyar): limbă din familia ugro-finică (împreună cu estona, finlandeza, karela, lapona etc.), ramura uraliană, subgrupul ugric, vorbită de locuitorii Ungariei și de ungurii care trăiesc în alte țări din Europa (Iugoslavia, Austria, Croația, Slovacia, România și Ucraina) și din America. Este caracterizată din punct de vedere fonetic printr-un număr relativ mic de sunete și prin fenomenul armoniei vocalice (v.), printr-un accent care cade pe prima silabă, printr-un sistem morfologic, bazat pe aglutinare (pentru evidențierea valorilor gramaticale), rădăcina se combină cu diferite afixe: ház „casă” – házban „în casă”, házak „case” házakban „în case”, házam „casa mea”, házad „casa ta”; kérem „eu cer”, kéred „tu ceri” etc.) și prin ordinea relativ liberă a cuvintelor. În istoria limbii maghiare există trei perioade: a) perioada veche, între secolele al VIII-lea și al XIV-lea, perioadă în care m. a împrumutat un mare număr de cuvinte din limba turcilor bulgari (între secolele al VIII-lea și al X-lea, când erau stabiliți în regiunea Caucazului și a Donului) și din limba slavă (între secolele al X-lea și al XII-lea, după stabilirea lor în Panonia). Tot din perioada aceasta, există primele atestări de limbă maghiară (cuvinte izolate, păstrate în documente latine din jurul anului 1000, data trecerii la creștinism a ungurilor). Primul text de limbă maghiară datează din secolul al XIII-lea (e vorba de un discurs funebru de vreo 300 de cuvinte); b) perioada medie, între secolele al XV-lea și al XVI-lea, în care se duce lupta de emancipare a limbii maghiare de sub influența latinei, care era folosită ca limbă oficială, luptă ușurată de Reformă, de introducerea tiparului și de traducerea Bibliei; c) perioada nouă, care începe în secolul al XVII-lea, prin dezvoltarea limbii literare maghiare. În secolul al XVIII-lea, m. împrumută multe cuvinte din germană și din franceză; ca o reacție, începe lupta pentru „reînnoirea limbii” prin crearea unui mare număr de cuvinte, prin elaborarea de gramatici și de dicționare și prin introducerea în limba literară, în locul cuvintelor străine, a unui număr însemnat de termeni dialectali și arhaici. În secolul al XIX-lea s-a dezvoltat limba poeziei și a prozei, răspândirea limbii literare maghiare fiind legată acum în primul rând de creația marelui poet Petöfi Sándor. Existența unor elemente lexicale maghiare în limba română și a unor elemente lexicale române în limba maghiară – pe baza vecinătății statale și a conviețuirii istorice dintre cele două popoare – i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență maghiară asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii maghiare (v. influență).

MAKSIMOVA, Ekaterina Sergheevna (n. 1939), balerină rusă. Elevă a Galinei Ulanova. Prim-solistă a Teatrului Balșoi (1958-1988), pe scena căruia a realizat roluri de excepție în „Floarea de piatră”, „Don Quijote”, „Giselle”, „Romeo și Julieta”, alături, în principal, de soțul ei, Vladimir Vasiliev.

MANSTEIN [mánʃtain], Erich von LEWINSKI von ~ (1887-1973), feldmareșal german. Cunoscut prin executarea unor operații de anvergură cu trupe motorizate și de blindate. Rol important în întocmirea planului de operații împotriva Franței (1940). Comandant al corpurilor de armată „Don” și „Sud” (1942-1944) pe Frontul de Est. A încercat să degajeze trupele germane încercuite la Stalingrad (1942), dar a fost înfrânt. Condamnat (1949) pentru crime de război, de un Tribunal militar la 18 ani închisoare, a fost eliberat în 1953. Memorii.

mașină de vânt (it. colifona; fr. éoliphone; germ. Windmaschine), pseudoinstrument alcătuit dintr-un cilindru mare de lemn care, prin rotirea cu ajutorul unui mâner, freacă o bucată de mătase sau tafta, întinsă pe un stativ de lemn. Se obțin sunete asemănătoare rafalelor de vânt, cu înălțimi și intensități variabile. M. a fost utilizată de R. Strauss în Don Quichotte de M. Ravel în Daphnis și Chloe, de R. Vaughan Williams în Simfonia Antarctica.

MAZILU, Teodor (1930-1980, n. București), dramaturg și prozator român. Schițe și nuvele („Insectar de buzunar”, „Soarele și ambianța”); romane („Bariera”, „Într-o casă străină”). Piese de teatru, configurând cu mijloacele grotescului, o remarcabilă tipologie („Proștii sub clar de lună”, „Tandrețe și abjecție”, „Mobilă și durere”, „Don Juan moare ca toți ceilalți”).

McFERRIN [məkférin], Bobby (n. 1950), cântăreț american de jaz. Inovator în tradiția jazului vocal, cu perfomanțe tehnice originale. Devenit foarte cunoscut o dată cu melodia „Don’t Worry, be Happy” (5 premii Grammy). Discografie selectivă: „I Feel Good”, „The Voice” etc.

MEIERHOLD, Vsevolod Emilievici (1874-1940), regizor, actor, pedagog țo teoretician de teatru rus. Unul dintre reformatorii teatrului. A promovat un repertoriu modern, a experimentat o regie antinaturalistă, bazată pe ideea de stilizare și convenție sub denumirea de „teatru convențional” („Hedda Gabler” de Ibsen, „Don Juan” de Molière, „Mascarada” de Lermontov, „Misterul buf” de Maiakovski). Fondator al teatrului TIM, unde a pus în scenă piese influențate de constructivism („Trimisul”, „Inspectorul general”). Lucrări („Despre teatru”, „Reconstrucția teatrului”). Persecutat (din 1939), a fost arestat și împușcat în închisoare.

MIȘCARE, mișcări, s. f. Acțiunea de a (se) mișca și rezultatul ei. I. 1. Schimbare a locului, a poziției; ieșire din starea de imobilitate, de stabilitate sau de fixitate; deplasare a unui obiect, a unei ființe sau a unei părți a corpului ființelor. Prin vuietul de valuri, Prin mișcarea-naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea. ALECSANDRI, T. I 457. O mișcare de deget și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I 28. ◊ Fig. Asculta chemările nopții. Asculta mișcările casei. C. PETRESCU, R. DR. 314. ◊ Expr. (Cu valoare de imperativ) Nici o mișcare! = (să fie) liniște! tăcere! ♦ Fel de a se mișca, gest. Isidor în mișcări repezi, zăpăcite, scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77. Mișcările și glasul i le-a schimbat frica. BASSARABESCU, S. N. 20. Spumegă desfrîul în mișcări și în cuvinte. EMINESCU, O. I 150. ♦ Mlădiere sau deplasare a corpului, executată la gimnastică sau în sporturi. Mișcări ritmice. ◊ Expr. (Familiar) În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. ♦ Fiecare deplasare de piese la o partidă de șah, table etc. ◊ Expr. A prinde (sau a surprinde) mișcarea = a înțelege mersul unei lucrări; fig. a descoperi la timp rostul ascuns al unei acțiuni. ♦ Fig. Frămîntare, agitație sufletească. Avea nește ochi mici și negri, în care se răsfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Este o mare mișcare națională între toți romînii din Austria. GHICA, A. 470. 2. Activitate, acțiune. Lumea asta toată e o veșnică mișcare, Unde cea mai mică forță împlinește o chemare. VLAHUȚĂ, O. A. 69. ◊ Loc. adj. și adv. În mișcare = îndeplinind o acțiune, în lucru, în plină activitate. (Fig.) Simțirile-i sînt în veci deștepte; inima [vînătorului] este mereu în mișcare și urîtul fuge. ODOBESCU, S. II 17. ◊ Expr. A pune (ceva sau pe cineva) în mișcare = a face să se agite, să lucreze. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I. 159. Imediat îl puse în mișcare să oprească loja. REBREANU, R. I 186. Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I 80. A se pune în mișcare = a porni. Aproape de ziuă trenul se pune în mișcare. STANCU, U.R.S.S. 174. A privi (un fenomen) în mișcare = a considera un fenomen în desfășurarea lui evolutivă. ♦ (Familiar) Plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. ◊ Expr. A face mișcare = a se plimba, a umbla. ♦ Circulație. ◊ Birou de mișcare (sau al mișcării) = biroul de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. La fereastra biroului mișcării apăru... chipul prefectului. DUMITRIU, B. F. 13. Biroul șefului de gară... este în același timp «birou de mișcare, telegraf», «casă de bilete». SEBASTIAN, T. 188. (Eliptic) Veniți iute la mișcare, don’ șef! DUMITRIU, N. 70. ◊ Forfoteală, animație, du-te-vino. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I 110. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul, Și-o mie de guri. COȘBUC, P. II 9. 3. Deplasare organizată a unei unități armate. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 4. Schimbare, variație intervenită în situația persoanelor dintr-o colectivitate organizată, în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere etc. Mișcarea populației de la ultimul recensămînt. ▭ Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. 5. (Urmat de determinări indicînd scopul, natura, caracterul etc.) Acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei sau concepții. Mișcare sindicală. Mișcare cooperatistă. ▭ Mișcarea pentru pace, acea uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2826. Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. AL. II 39. ♦ (Determinarea este subînțeleasă) Acțiune revoluționară a clasei muncitoare. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani... în mișcare, adică sîntem muncitori conștienți. GALAN, Z. R. 254. ♦ Acțiune (organizată) de masă, care tinde să realizeze un scop pe plan social-politic; agitație, revoltă. Mișcările țărănești din 1888. II. (Fil.) Mod, formă de existență a materiei. Mișcarea înțeleasă în accepțiunea cea mai largă a cuvîntului, concepută ca formă de existență a materiei, ca un atribut inerent al acesteia, înglobează în sine toate schimbările și procesele care au loc în univers, începînd cu simpla deplasare și terminînd cu gîndirea. ENGELS, D. N. 55.

MOISESCU, Valeriu (n. 1932, București), regizor român de teatru. Prof. univ. la București. Unul dintre inițiatorii mișcării de înnoire din teatrul românesc din anii ’60-’70. Predilecție specială pentru comedie („D-ale carnavalului” și „Cinci schițe” de Caragiale, „Vicleniile lui Scapin”, „Don Juan” și „Mizantropul” de Molière, „De pretore Vicenzo” de E. de Filippo și „Bertoldo la curte” de M. Dursi). Memorii: „Însemnări contradictorii”.

MOISSI, Alexander (1880-1935), actor austriac de origine italiană. Strălucit interpret, sub direcția lui Max Reinhardt, al eroilor lui Shakespeare, Schiller, Ibsen, Shaw, Cehov. Roluri remarcabile prin sensibilitate în „Don Carlos” și „Torquatto Tasso”.

Molière m. cel mai mare dintre autorii comici francezi, a scris în proză și în versuri multe comedii cari mai toate sunt capodopere: Don Juan, Mizantropul, Tartuful, Avarul, Bădăranul boierit, Femeile savante (1622-1673).

MOLIÈRE [moljé:r] (pseud. lui Jean-Baptiste Poquelin) (1622-1673), dramaturg francez. Actor și regizor, conducător al unei asociații teatrale („Ilustrul teatru”), devenită ulterior „trupă a regelui”. Comediograf de geniu, a abordat cu strălucire în piesele sale comicul de limbaj, de situație, de caracter. A inaugurat comedia de moravuri, făcând din teatru o școală a moravurilor, ridiculizând corupția, pedantismul și intransigența excesivă („Prețioasele ridicole”, „Don Juan”, „Mizantropul”), ipocrizia religioasă („Tartuffe”), lăcomia de bani („Avarul”), parvenitismul („Burghezul gentilom”), concepțiile despre căsătorie, familie („Școala bărbaților”, „Școala nevestelor”), ignoranța medicilor („Doctor fără voie”, „Bolnavul închipuit”). Prin arta comică, prin problematica abordată, prin interesul acordat individualizării personajelor care au devenit tipuri eterne, prin folosirea vorbirii populare și prin concepția regizorală realistă, M. s-a impus ca unul dintre cei mai de seamă dramaturgi universali.

MONOCOTILEDONAT, -Ă adj. (Despre plante) Care are un singur cotiledon în embrion; monocotiledon. // s.f.pl. Clasă de plante al căror embrion are un singur cotiledon; (la sg.) plantă don această clasă. [< fr. monocotyledoné(s), cf. gr. monos – unic, kotyledon – cavitate].

Montfaucon (Don Bernard de) m. învățat benedictin francez: scrieri importante asupra patrologiei si paleografiei (1655-1741).

MONTHERLANT [mõterlã], Henry Marie Joseph Millon de (1896-1972), scriitor francez. Vastă operă romanescă cu caracter autobiografic și marcată de experiența războiului („Schimbul de dimineață”, „Visul”), de cultul vieții eroice, al eului și egocentrismului („Bestiariile”, „La fântânile dorinței”, „Mica infantă a Castiliei”), făcând apologia senzualității și a creației artistice (tetralogia „Tinerele fete”). Teatru populat de personaje în căutarea absolutului, a împlinirii de sine („Regina moartă”, „Fiul nimănui”) dar și de factură istorică („Malatesta”, „Stăpânul din Santiago”, „Don Juan”, „Cardinalul Spaniei”), exprimând nostalgia față de vremuri eroice. Eseuri („Solstițiul de iunie”, „Tragedia fără mască”); memorialistică. S-a sinucis.

MORETO Y CABAÑA, Agustín de (1618-1669), scriitor spaniol. Comedii remarcabile prin finețea caracterizării psihologice și spiritualitatea dialogului („Dispreț pentru dispreț”, „Frumosul Don Diego”, „Onoarea înainte de toate”), unele servind drept model lui Moliére.

MOSUL (al-MAWȘIL [mausíl]), oraș în N Iraqului, port pe Tigru; 664,2 mii loc. (1987). Nod de comunicații. Aeroport. Expl. de petrol. Rafinărie de petrol. Ind. cimentului, textilă (în special covoare don lână de oaie, pe fond albastru, cu elemente persane caucazine), alim., a pielăriei și încălțămintei. Piață pentru cereale, fructe, animale. Monumente: marea moschee Jāmi’ al Kabῑr (sec. 13), palat (sec. 13). Muzeu. Universitate (1967). Întemeiat în apropierea ruinelor orașului Ninive, a fost cucerit de persani, în 641, de către arabi, devenind un important centru comercial și meșteșugăresc. Cucerit și jefuit de mongoli în 1261. În 1638, a fost cucerit de la persani de Imp. Otoman. Ocupat în 1918 de trupele engleze, M. a intrat în componența Iraqului (1923).

Mozart m. ilustru compozitor german, născut la Salzburg și mort la Viena; autor de sonate, simfonii și opere: Don Juart, Nunta lui Figaro, Flautul fermecat (1756-1791).

MOZART [mó:tsart], Wolfgang Amadeus (1756-1791), compozitor austriac. Născut într-o familie de muzicieni, a fost un copil minune ca instrumentist (pianist, violonist) și dirijor. Format sub îndrumarea lui J. Chr. Bach și G. Martini. Reprezentant al clasicismului vienez, alături de Haydn și Beethoven. Cu o inepuizabilă inventivitate melodică, îmbinând elemente de stil rococo cu arhitectonica echilibrată a clasicismului și cu grandoarea formelor polifonice de tip baroc (pe care le reactualizează într-o manieră proprie), a compus o vastă operă, cuprinzând capodopere în aproape toate genurile. Opere („Răpirea din Serai”, „Nunta lui Figaro”, „Don Giovanni”, „Don Juan”, „Directorul de teatru”, „Cosi fan tutte”, „Flautul fermecat” etc.), 41 de simfonii („Jupiter”), concerte (șapte pentru vioară, 21 pentru pian), 26 de cvartete de coarde, sonate pentru pian și vioară, sute de lucrări instrumentale și camerale, lucrări vocal-simfonice, un „Recviem”. Creația sa, de o mare perfecțiune a scriiturii, de o profundă originalitate și de o acută sensibilitate are o semnificație unică în istoria muzicii.

NOVOCERKASSK, oraș în Federația Rusă, în Delta Donului, la E de Rostov pe Don; 190 mii loc. (1995). Metalurgie. Constr. de locomotive electrice, de utilaj petrolier și minier și de mașini-unelte; produse chimice și alim. Centru cultural (teatru, muzeu de istorie). Catedrala Învierii (1805-1905). Fundat în 1805.

!odontalgic (-don-tal-/-dont-al-) adj. m., pl. odontalgici; f. odontalgică, pl. odontalgice

!odontalgie (-don-tal-/-dont-al-) s. f., art. odontalgia, g.-d. art. odontalgiei; pl. odontalgii, art. odontalgiile

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

orchestrație, componentă a actului creator în muzică, răspunzătoare atât de transcrierea specifică, sonoră, timbrală*, a procesului muzical în partitura* oricărei lucrări, cât și de imaginea adecvată, de manifestarea convingătoare a tuturor parametrilor* gândirii muzicale în funcție de datele concrete fonice și expresive ale formației* instrumentale sau vocale, camerale sau orchestrale alese. Privită în general doar ca o tehnică de realizare, de redactare finală a unei elaborări simf., o., în calitate de exponentă a dimensiunii sonore în gândirea muzicală, are temeiuri mult mai profunde în mecanica actului creator, participând activ și determinant alături de celelalte coordonate ale componisticii (melodică-polif.-heterofonă-arm.-ritmică-arhitectonică) la conturarea întregului demers artistic, făcând astfel constitutiv parte din nucleul de energii imaginative ce asigură unitatea superioară a creației autentice, concepută instr., vocal, orch., și nu doar adaptată ulterior – mai mult sau mai puțin fericit – unor realități sonore. Deși astfel definită, o. apare ca fiind implicată în orice gen de creație muzicală, putându-se spune cu aceeași îndreptățire despre un trio (2) sau cvartet (2) cameral, o piesă corală (2) sau o compoziție (1) simf. că este bine (sau rău) orchestrată, în sensul atât al fuzionării, al acumulării substanței și gestualității muzicale la resursele sonore și particularitățile interpretative ale formației instr. sau vocale chemate să le materializeze, cât și al eficienței (uneori chiar al măiestriei) combinațiilor timbrale, al soluțiilor de scriitură, al punerii în pagină, noțiunea subliniază totuși aplicabilitatea ei majoră în special în acele construcții muzicale destinate asamblurilor (1, 2) orch. de variate proporții, presupunând angajarea complexă a tehnicii și artei specifice o. În înfăptuirea unor atari proiecte, o. ține seama de legi proprii dramaturgiei variabilă în raport de gen (I, 1, 2) componistic și componență instr., de perioadă istoric-stilistică, sau zonă de cultură, de personalitate creatoare etc., sprijinindu-se pe imaginația sonoră ce la rându-i își extrage argumentele din virtuțile cântecului și jocului instr.-voc., din inepuizabila alchimie timbrală, din mulțimea soluțiilor combinatorii de scriitură, de formulare individuală și de asamblu. ♦ O. are roluri diferite în creație și în practica muzicală: a) în genurile (I, 1) cameral*, simfonic*, voc.-simf., operă*, balet*, realizează configurația sonoră finală a compoziției, fixată în partitură (semnată în general de autor), singura în măsură să exprime ideile muzicale cuprinse în paginile sale, în așa fel încât referirea la un concerto grosso* de Vivaldi, un oratoriu* de Bach, o simfonie mozartiană, un balet stravinskian sau o operă wagneriană subînțelege întotdeauna partitura-mărturie unică a respectivului opus*; b) Poate fi însă îndeletnicire autonomă când își propune să modifice identitatea sonoră originară a unei lucrări muzicale, traducându-i (cu un grad variabil de rigoare, în funcție de gen) datele componistice de bază într-un limbaj timbral (în special orch.) diferit de cel imaginat inițial. În cazul categoriilor muzicale mai sus amintite (a), travaliul semnifică cu precădere valorificarea orch. a unor lucrări – de obicei pianistice – ce conțin evidente sugestii gestuale, dinamice*, cromatic-timbrale specific simf. (v. transcripție). Proiecția lor în câmpul valorilor expresive proprii unui ansamblu instr.-orch. se face însă întotdeauna cu severa respectare a semnificațiilor și chiar a literei textului muzical ales, orchestratorul adăugându-i fantezia timbrală și de scriitură ce poate duce la rezultate asemeni acelora din versiunea orch. a Suitei pianistice mussorgskiene „Tablouri dintr-o expoziție”, datorată lui Ravel. În genurile de divertisment [de la aria* sau cupletul (II) de operetă* și șlagărul de muzică ușoară*, la muzica de jazz* și la cea pop.], genuri destinate unei largi circulații, deci unor variate formule interpretative, o. este în schimb chemată să se adapteze la mereu alte formații instr. și țesături vocale, chiar elementele primare, de natură melodică, armonică, ritmică ale acestor categorii de piese muzicale reformându-le în cadrul unei mari libertăți de acțiune, de la simpla înveșmântare instr. până la prelucrarea (3) și parafraza* cu aspect de nouă creație. Este și motivul pentru care aceste tipuri de travalii, ce apelează la diferite tehnici prelucrătoare, din care o. face parte mai mult ca simplă instrumentație*, nu vor fi analizate aici. Evoluția o. în istoria culturii muzicale europ. a stat deopotrivă sub semnul marilor mutații stilistice operate în gândirea componistică cât și sub cel – tot atât de hotărâtor – al procesului de perfecționare tehnic-constructivă a instrumentalului și de constituire a familiilor timbrale, a întregului aparat orch., proces el însuși stimulat continuu de cutezanța fanteziei timbrale a compozitorilor, de tot mai spectaculoasa dramaturgie sonoră a marilor forme simf., paginile orch. reflectând un timp interdependența acestor factori. Astfel, în perioada preclasică, sobrietatea discursului muzical predominant liniar-polif. (v. și liniarism) (reclamând planuri sonore omogene și de largă respirație, optime derulării texturilor* contrapunctice) și-au aflat o exprimare ideală în formații instr. dăruite tocmai cu virtutea unității sonor-timbrale, interpretative precum orch. de coarde (de timpuriu constituită și emancipată ca ansamblu muzical complet), căreia i se puteau asocia alte familii timbrale de asemenea omogen alcătuite (grupuri de suflători de lemn sau din alamă). O. este în atare modalitate creatoare prea puțin preocupată de contrastul și relieful timbral, de jocul alert al valorilor sonore, concentrându-se însă asupra eficienței și diversității expresive ale cântului instr. în toate registrele (1) orch. animate de dialoguri și replici contrapunctice*, generatoare de mai multe ori de scriituri vecine cu virtuozitatea*. În etapa clasic-romantică, dominată de principiul componistic clădit pe idei și teme* muzicale pregnant profilate și plasate la timona acțiunilor muzicale, vizând construirea unor ambițioase arhitecturi simf., o. capătă un rol din ce în ce mai mare atât în înveșmântarea timbrală a personajelor tematice, cât și în susținerea amplelor dezbateri muzicale. Și acestea le realizează prin atente diferențieri ale planurilor sonore, prin exploatarea intensivă a resurselor interpretative ale unui corp instr. armonios alcătuit și perfecționat constructiv, prin amplificarea gestului orch. gândit în limitele generoase – din punct de vedere timbral, dinamic*, al spațiului sonor – oferite de un ansamblu simf. uneori supradimensionat. O dată cu impresionalismul*, cu deplasarea centrului de greutate al preocupărilor creatoare în sfera dialecticii discursive, proprii tematismului clasic, spre cea a plasticității muzicale, a creionărilor aluzive, a irizărilor sonore insinuate drept elemente ale unui nou limbaj componistic, o. capătă ponderea unui argument esențial. În elaborarea rafinată a partiturii, ea cheltuie cu dărnicie luxurianța cromatic-timbrală a aparatului orch. modern, reevaluat funcțional (în special în acele compartimente influențate și de practica muzicii de jazz* – instr. din alamă și de percuție*), folosind chiar surse sonore provenite din practici extraeurop. (instr. de culoare) sau din muzici europ. evoluate (ex. oboe d’amore,* clavecin*). În fine, creația sec. 20, ce poate fi privită ca o impresionantă aventură în căutarea unor noi tărâmuri ale artei sunetelor, punând cu temeritate în discuție structurile sintactice* și morfologice ale limbajului specific (așa cum erau ele concepute anterior), s-a ancorat întotdeauna temeinic în rațiunea cea mai fermă, concretă și în același timp generoasă a gândirii muzicale, realitatea sonoră, în special în aspectele ei timbrale. Concentrarea interesului în direcția explorării febrile a resurselor coloristice ale muzicii (menite uneori să suplinească inconsistența altor modalități de exprimare, în special melodică și armonică) a plasat treptat fantezia sonoră, tehnica o. în prim planul creației muzicale din ultimele decenii. Beneficiare a unei largi deschideri de orizont, datorită atât noilor tehnici de realizare și prelucrare electronică a sunetului cât și prospectării asidui a unor străvechi culturi muzicale (indiene, extrem orient., africane etc.), gândirea sonoră din zilele noastre dispune de un considerabil ascendent în travaliul componistic, de multe ori cu o reală funcție coordonatoare a întregului act imaginativ. ♦ Pe lângă aceste aspecte de ordin stilistic-istoric, o. a avut întotdeauna funcționalități și modalități deosebite de manifestare în cadrul celor două mari filoane ale creației muzicale – ce s-au conturat dintru început și au evoluat paralel de-a lungul veacurilor, cu tendințe periodice de delimitare sau fuzionare, dar mereu influențându-se reciproc. În primul rând (cuprinzând în special genuri scenice ca opera, baletul, muzica de teatru* sau de film*), muzica; fie intim asociată acțiunii dramatice, fie destinată ilustrării ideilor literare sau evoluțiilor vizuale, a permis întotdeauna o mai mare libertate de desfășurare a fanteziei sonore-timbrale decât în genurile celei de-a doua categorii (cameral, simf.), în care imperativul concentrării substanței expresive în scopul susținerii discursului muzical sever arcuit în structurile sale formale abstracte, a presupus epurarea limbajului sonor-timbrală de orice efect exterior, de orice amănunt nesemnificativ. În muzica de operă, nu numai componenta instr. a orch., dar și exploatarea ei au fost mereu mai bogată și mai nuanțată comparativ cu formațiile și scriiturile mai austere, mai reținute, propice însă desfășurării argumentației camerale sau simf. voit reduse la esențial. Așa se face că o voce de remarcabilă valoare sonor-timbrală și utilitate orch. cum este cea a trb., abil integrată chiar în partitura considerată printre primele acte de naștere ale operei, în Orfeu de Monteverdi – și încă în număr relativ mare de instr. asemenea – pentru a ilustra (la 1600!) cum nu se poate mai sugestiv tenebrele infernului, va fi multă vreme (până la finalul triumfal al Simfoniei a V-a de Beethoven) dificil de asociat narațiunii muzicale de tip simf. Haydn îl folosește curent în oratoriile* sale (adevărate drame vocal-orch.), dar niciodată în numeroasele sale simf. La fel Mozart, lăsându-l deliberat în afara captivantului său joc de idei, nu s-a putut însă lipsi de cântul grav și viril al acestui instr. În unele din operele sale (scena Comandorului din Don Giovanni rămâne un ex. edificator) sau în „Tuba mirum” din Requim. Dealtfel, același Mozart (unul din puținele cazuri fericite din istoria muzicii de firească și desăvârșită exprimare deopotrivă în operă și în genurile „pure”), în timp ce-și transcria, într-un aparat orch. de o excepțională modestie, un adevărat testament de gândire muzicală și trăire umană, în paginile ultimei triade simf. (Simfoniile nr. 39, 40, 41), în dramele sau feriile sale, se lasă cu dezinvoltură sedus de sugestiile timbrale (cu referiri curente la acțiuni scenice) ale unor instr. de excepție pe atunci ca triunghiul*, talgerele*, mandolina* sau jocul de clopoței*. Tot așa Beethoven, deși își taie monumentalele simf. într-un material muzical cu un ambitus sonor și dinamic mult amplificat față de cel al precedesorilor săi amintiți, rezervă totuși întotdeauna trp. un rol secundar (ritmic și dinamic) în susținerea tensionatelor sale demersuri orch., deși unica sa operă Fidelio, aceluiași instr. îi acordă chiar rolul unui veritabil personaj solistic într-un anumit moment al dramei. Peste timp, se regăsește aceeași dihotomie la Enescu, care în Oedip apelează (în contextul unei saturate densități orch.) chiar și la vocea senzuală a sax. (fie și numai pentru două scurte intervenții cu motivația „leit-timbrului”) sau la impresionantul efect al unui glissando* de ferăstrău* în scena morții Sfinxului; își încredintează totuși ultima destăinuire muzicală, încărcată de grele semnificații, unui ansamblu orch. de numai 12 instr. (Simfonia de cameră). Iar atunci când aceste trasee ale creației muzicale se întâlnesc fie sub pana unui compozitor de statura lui Richard Wagner, fie sub zodia programatismului*, suplețea și plasticitatea o. dramatice dobândește acea consistență și organizare superioară proprii marilor forme orch. – ca în cazul epopeilor wagneriene – sau suflul amplu al scriiturii simf. asimilează organic gesturi sonore cu capacități sugestive, descriptive, onomatopeice chiar, ca în Simfonia fantastică de Berlioz, în poemele* simf. ale lui Richard Strauss sau Listz, în Marea de Debussy, în Suita sătească și Vox maris de Enescu etc. Tot atâtea pagini ce măsoară, în fond, aria problematică a tehnicii și strădaniei artistice numită o. ♦ Teoretizarea multiplelor și complexelor aspecte de ordin practic și artistic ale o., deși sumar sau fugar abordate în unele tratate muzicale mai vechi, ca preocupare temeinic ordonată și aprofundată apare totuși abia în sec. 19, o dată cu desăvârșirea configurației instr.-sonore a amplei orch. simf. și ca o firească consecință a rolului o. în creația muzicală modernă. Dintre lucrările cu acest profil ce s-au impus pot fi menționate: Hector Berlioz, Mare tratat de o. și instrumentație (1844, completat în 1905 de Richard Strauss și Charles-Marie Widor, în special cu îmbunătățirile tehnic-constructive aduse unor instr.), François-Auguste Gevaert, Curs metodic de o. (1885), Hugo Riemann, O. (1902), Nikolai A. Rimski-Korsakov, Principii de o. (1913, trad. rom. 1959), Tehnica o. contemporane (1950, trad. rom. 1965), datorat muzicienilor it., compozitorul Alfredo Casella și dirijorul Virgilio Mortari, precum și voluminosul Tratat de o., în patru cărți, al lui Charles Koechlin (1954).

ORTEGA Y GASSET, José (1883-1955), filozof și eseist spaniol. Prof. univ. la Madrid. Prin „Revista de Occidente” (1923-1936), aș cărui fondator a fost, a contribuit la propagarea în Spania a ideilor novatoare și la deschiderea ei spre valorile europene. Din considerente politice, s-a autoexilat între 1936 și 1945. Ocupând o poziție intermediară între „filozofia vieții” și fenomenologie și existențialism, a anticipat multe din temele filozofiei contemporane, a făcut pătrunzătoare observații asupra crizei culturii, a fenomenelor de înstrăinare și depersonalizare generate de societatea contemporană („Răscoala maselor”, „Spre o filozofie a istorie”, „Dezumanizarea artei”). Eseuri filozofice („Despre Galilei”, „Istoria ca sistem”) sau configurând o conștiință filozofică a artei („Meditații despre Don Quijote”, „Velásquez”, „Goya”).

OSTROGÓȚI (< fr.; lat. Ostrogothus „goții de est”) s. m. pl. Populație de neam germanic aparținând ramurii răsăritene a goților. În sec. 3-4 se aflau pe teritoriul dintre Don și Nistru (în N se întindeau până în S actualului stat Belarus, iar în S până la Marea Neagră). Învinși de huni (370/375) o parte dintre ei s-au așezat de-a lungul Dunării (c. 450); când s-a prăbușit (454-455), Theodoric a condus invazia o. în Pen. Italică, unde a întemeiat Regatul o. (489-553). Statul lor a fost cucerit de împăratul bizantin Iustinian I, după care rolul istoric al o. încetează.

OTWAY, Thomas (1652-1685), poet și dramaturg englez. Exponent al tradiției elisabetane, practică gustul pentru excentric și șocant („Alcibiade”, „Don Carlos”, „Orfana sau căsătorie nefericită”, „Veneția salvată”) folosind versul alb.

PABST, Georg Wilhelm (1885-1967), regizor german de film. Adversar (de stânga) al național-socialismului. Influențat de expresionism și de teoriile lui Brecht. Filme de factură psihologică sau de polemică socială („Ulița durerii”, „Lulu, femeia fatală”, „Pe Frontul de Vest”, „Don Quijote”, „Opera de trei parale”, „Camaraderie”).

PAISIELLO, Giovanni Gregorio (1740-1816), compozitor italian. Capelmaistru la Sankt-Petersburg, Viena și Napoli. Cunoscut ca autor de opere comice sau seria („Don Quijote”, „Socrate imaginar”, „Bărbierul din Sevilla”). S-a distins și în domeniul muzicii sacre („Patimile lui Iisus”, „Recviem”), în muzica de cameră și în concerte pentru clavecin și orchestră.

PALER, Octavian (1926-2007, n. Lisa, jud. Brașov), scriitor și publicist român. Versuri aforistice, sentențioase („Umbra cuvintelor”). Eseuri pe teme mitologice, existențiale și artistice („Mitologii subiective”, „Polemici cordiale”, „Apărarea lui Galilei”, „Scrisori imaginare”, „Un muzeu în labirint”), de „anti-călătorie” („Drumuri prin memorie”, „Caminante”) sau de inspirație autobiografică („Viața ca o coridă”, „Rugați-vă să nu vă crească aripi”, „Deșertul pentru totdeauna”), distingându-se prin luciditatea și febrilitatea dezbaterilor filozofice și parabolice („Viața pe un peron”, „Un om norocos”). Publicistică social-politică („Don Quijote în Est”), „cronică morală a unui timp plictisit de morală”, cum e subîntitulat volumul „Vremea întrebărilor”.

PASCALY, Mihail (1830-1882, n. București), actor, conducător de trupă și director de scenă român. Animator al mișcării teatrale din România; în trupa lui a fost angajat și adolescentul Mihai Eminescu. Interpret de factură romantică al marilor roluri din dramaturgia universală (Hamlet, Don Carlos, Ruy Blas) și națională (Răzvan).

PATTI, Adelina (pe numele adevărat Adela Juana Maria P.) (1843-1919), soprană italiană. A debutat la 16 ani, la New York, în „Lucia di Lammermoor” de G. Donizetti. Carieră îndelungată, celebră în întreaga lume. Voce cu extindere extrem de amplă, agilitate a vocalizelor, timbru excelând prin bogăție și claritate, emisie de o egalitate perfectă. Roluri de coloratură și dramatice („Aida”, Cherubino din „Nunta lui Figaro”, Zerline din „Don Juan”, Margareta din „Faust”). A cântat și la București (1885) în spectacole organizate și conduse de G. Stephănescu. Retrasă de pe scenă în 1889, a continuat să dea concerte în teatrul său particular din Anglia până în 1914. Prima cântăreață de la care s-au păstrat discuri. Membru post-mortem al Acad. (1990).

PĂZEA interj. (Familiar) Dă-te la o parte! ferește! atenție! Păzea! Păzea că trece-n goană, Aleargă, Vîjîie ca vîntul. TOPÎRCEANU, P. O. 79. Păzea, don’ locotenent! striga un sergent, aruncîndu-se la pămînt. D. ZAMFIRESCU, R. 265.

Pedro (Don) m. fiul lui Ioan VI, rege al Portugaliei; împărat al Braziliei (1822), abdică în 1831 în favoarea fiului său, mort în 1834. ║ PEDRO II, fiul și succesorul celui precedent, născut în 1825, desființă sclavia (1850); detronat în 1889, mort la Paris în 1891.

PETRASSI, Goffredo (1904-2003), compozitor italian. Prof. la Roma, Salzburg și Tanglewood. În 1944 a pus bazele grupului „Musica Viva”, consacrat propagării repertoriului contemporan. Creație multiformă, de orientare predominant neoclasică, reunind spiritul trecutului cu tehnicile prezentului. A scris muzică de cameră și corală, orchestrală („8 concerte pentru orchestră”), balete („Portretul lui Don Quijote”), operă („Il Cordovano”). Alături de Dallapiccola, este compozitorul italian cel mai important al generației sale.

PINTEA, Adrian (1954-2007, n. Beiuș), actor român de teatru și film. Regizor și scriitor. Prof. univ. la București. Debutul cu rolul Romeo îl consacră unei cariere de june prim romantic. Repertoriu în care împletește forța cu fragilitatea, grația cu gravitatea, senzualitatea cu spiritualitatea: în teatru („Hamlet” de Shakespeare, „Ondine” de J. Giraudoux, „Henric al IV-lea” de L. Pirandello); în film („Iancu Jianu”, „Cei ce plătesc cu viața”, „Pădureanca”); pe micul ecran: „D-ra Cristina” după Mircea Eliade, „Don Carlos” de Schiller. Spectacole regizate („Orfeu în Infern”, „Nebun din dragoste” de T. Williams, „Thomas Beckett” de J. Anouilh). Autorul volumelor: „Pământul americanului” (nuvele), „Umbrit” (poezie).

PINZA, Ezio (1892-1957), bas italian. Stabilit în S.U.A. (1926), apare frecvent la Metropolitan, dar și la toate marile teatre europene. Predominant roluri din Verdi și Mozart (rolul Don Giovanni l-a cântat de peste 200 de ori). Abordează și comedia muzicală. Voce de bas cantabil de mare calitate. A excelat în stiluri din cele mai diverse; calități actoricești și fizic seducător. Unul dintre cântăreții desăvârșiți ai epocii.

PLISEȚKAIA, Maia Mihailovna (n. 1925), balerină rusă. Prim-balerină (1943-1988) la Balșoi Teatr din Moscova, s-a remarcat printr-o tehnică strălucită, expresivitate și elocvență a gestului în „Lacul lebedelor”, „Fântâna din Baccisarai”, „Don Quijote”, „Spartacus”, „Moartea lebedei”, „Carmen”. Alăturându-se trupei lui M. Béjart, a dat strălucire unor creații moderne („Boléro”, „Isadora”, „Léda”), manifestând o longevitate artistică excepțională. A abordat roluri de compoziție („Anna Karenina”, „Pescărușul”). Director artistic la Roma și apoi la Teatrul Național de Balet din Spania (1988-1990).

PODIȘUL CENTRAL RUSESC, regiune colinară în cadrul Câmpiei Ruse, cuprinsă între dealurile Smolensk-Moscova (la N), dealurile Donețului (la S), Don (la E) și C. Niprului (la V). Alt.: 230-250 m. Axată pe o zonă mai ridicată a fundamentului Platformei Ruse. De aici izv. o serie de râuri care se varsă în Marea Neagră și Marea Caspică. Depozitele de suprafață sunt argiloase și loessoide. Pădurile de foioase, silvostepa și stepa, în prezent în mare parte sunt înlocuite cu culturi agricole.

POLICE [pəlí:s], The ~, grup rock britanic. Constituit în 1976 de Gordon Sumner, alias Sting (voce, chitară bas), Henri Padovani, apoi Andy Summers (chitară) și Steward Copeland (baterie). Stil de fuziune, aflat la încrucișarea genurilor rock, punk și reggae: „Roxanne”, „Don’t Stand So Close to Me”, „Every Breath You Take”. Autodesființat în 1985, foștii componenți urmând cariere solo.

polimetrie (< gr. πολύ, „mult” + μέπρον, „măsură”), suprapunere de structuri metrice (măsuri*) diferite. Este dezvoltarea până la ultimele consecințe a independenței ritmico-melodice a vocilor (2) dintr-un ansamblu polif. Ea implică automat poliritmia*, dar o depășește. Se întâlnește în mod curent în folclorul mai tuturor popoarelor, din Carpați până în Himalaia, din Africa până în insulele Pacificului, precum și în muzica tradițională orient. În cea cultă europ., p. a pătruns pe două căi: a) prin dezvoltarea firească a polif., ajungându-se încă din sec. 14 (Ars Nova*) la complexe eșafodaje metro-ritmice (grație tehnicii izoritmiei*); b) prin influența folc. Cazurile cele mai numeroase de p. se întâlnesc în muzica sec. 20 – un ex. tipic constituindu-l acest pasaj din Sacre du printemps de Stravinski (reper 70). Cazul limită al lui p. îl constituie execuția simultană a două muzici diferite fără legătură între ele. Ex. clasic în materie îi aparține lui Mozart (intervenția orch. mici peste cea mare, în Don Giovanni, actul 1). Dar în muzica simf. procedeul a fost aplicat sistematic abia de la Stockhausen încoace (Gruppen, 1957; Carré, 1963).

*pretendént, -ă s. (lat. prae-téndens, -éntis, part. d. prae-téndere, a întinde înainte, de unde și fr. prétendre și part. prétendant. V. tind, în-tind). Care pretinde ceva, care aspiră la ceva. S. m. Acela care pretinde că are drepturĭ și aspiră să ocupe un tron: Don Carlos era pretendent la tronu Spaniiĭ. Acela care aspiră la mîna (căsătoria) uneĭ femeĭ.

programatică, muzică ~, orice muzică simfonică sau instrumentală al cărei conținut expresiv asociat – prin intenție declarată a autorului sau prin tradiție – de o sursă concretă de inspirație: fapt de viață, eveniment istoric, motiv literar sau artistic, idee filozofică etc. Noțiunea pune în discuție ideea conținutului muzicii și a alimentat, îndeosebi în sec. 19, disputa dintre adepții muzicii „pure” (v. absolută, muzică) și promotorii unei muzici a reprezentărilor. Estetica muzicală contemporană a stabilit distincțiile necesare între programatism și conținutul muzicii. Contribuțiile unor gânditori români conțin idei prețioase care se înscriu pe coordonate astăzi aproape unanim acceptate. „Muzica pură nu există. Orice muzică are un motiv literar, poetic, dramatic, filozofic. Numai un adevărat muzician transferă un astfel de motiv* în motive muzicale apte de a fi tratate exclusiv conform legilor artei muzicale. Bunele poeme* simf. și-au dedus forma numai din particularitatea virtuților inerente ideilor lor muzicale” (D. Cuclin, Tratat de estetică muzicală, Buc., 1933, p. 323). „Muzica are o capacitate foarte limitată de a suscita imagini vizuale. Muzica de acest fel este valabilă numai în măsura în care se construiește pe structuri foarte solid implantate într-o logică pur muzicală” (P. Bentoiu, Imagine și sens., Buc., 1971, p. 94). Socotită adeseori drept o creație a romantismului, p. își întinde rădăcinile până în Prerenaștere. Numeroase compoziții cu caracter imitativ mărturisesc despre ambiția dintotdeauna a muzicianului de a stabili puncte de contact între arta sa și realitatea înconjurătoare. În această tendință figurativă se înscriu lucrări de Jannequin, Costeley, Claude Le Jeune, Lassus etc. și chiar apariția unor forme compoziționale [v. caccia; ecou (III)]. Muzica imitativă, descriptivă, care constituie o linie particulară a programatismului, își prelungește existența în sec. 16 și 17, cu o deosebită eficiență în școala fr. (Couperin, Rameau, Daquin). În aceeași perioadă, Vivaldi scrie seria de concerte pentru vl. și orch. „Anotimpurile”, încercare de reconciliere a rigorilor formei* muzicale cu intenția programatică. Sensul superior al programatismului a fost enunțat în 1807 de Beethoven, în celebrul motto al Simfoniei pastorale: „Mai degrabă evocare a sentimentelor decât pictură”. Puternicul accent pe care unii romantici și școlile naționale l-au pus asupra p. este nuanțat de această viziune nouă; reinterpretarea profundă a inspirației extramuzicale prin datele construcției sonore. Din acest moment, ambițiile imitative și descriptive sunt treptat abandonate în favoarea formulărilor prin imagini muzicale de sine stătătoare. Sec. 19 este perioada de maximă înflorire a genului: Berlioz (Simfonia fantastică), Listz, creatorul poemului simfonic, piesă de formă liberă, propice p. orchestrale (Preludiile, Tasso etc.), Musorgski (O noapte pe muntele pleșuv, Tablouri dintr-o expoziție), Smetana (Ciclul de poeme simfonice Patria mea), Richard Strauss (Don Juan, Till Eulenspiegel, O viață de erou, Simfonia Alpilor etc.), Debussy (Preludiu la „După amiaza unui faun”, Marea etc.), Ceaikovski – care în uverturile*-fantezie* Romeo și Julieta, Francesca da Rimini – a căutat să concilieze marea formă muzicală cu „dramaturgia” programului literar – sunt numai câteva dintre marile nume ale muzicii universale care au ilustrat p. O variantă simf. a p. descriptive este tabloul simf. Genul este bogat în creații valoroase și în muzica românească; cităm câteva lucrări aparținând lui G. Enescu (Suita sătească și Suita pentru vl. și pian „Impresii din copilărie”), A. Alessandrescu (Acteon), M. Jora (suita Priveliști moldovenești), M. Negrea (suita „Prin Munții Apuseni”), D. Gheciu (Pe Bucegi), A. Mendelsohn (Poemul Prăbușirea Doftanei), Th. Rogalski (Două schițe simfonice), Al. Pașcanu (Poemul Carpaților), D. Bughici (Poemul Evocare), P. Bentoiu (Poemul Luceafărul), Th. Grigoriu (Variațiuni simfonice pe un cântec de Anton Pann) etc. „Programul” unei lucrări muzicale rămâne o punte posibilă între intenția eventuală a compozitorului și fondul aperceptiv al ascultătorului, o poartă prin care se pătrunde în muzică, dar nu un capăt de drum. „Identificarea” programului nu constituie și recepționarea semnalului emis de opera muzicală, a cărei succesiune de imagini se constituie într-un sistem propriu, intraductibil în cuvinte.

PUGACIOV, Emelian Ivanovici (1740 sau 1742-1775), cazac de pe Don. Sub numele de țarul Petru al III-lea, a promis abolirea șerbiei și împărțirea pământurilor. provocând războiul țărănesc din reg. Volgăi (1773-1775). Înfrânt, capturat și executat la Moscova.

QUEVEDO Y VILLEGAS [kevédo i viλegas], Francisco Gómez de (1580-1645), scriitor spaniol. Reprezentant al conceptismului. Romane picarești de un realism crud („Istoria lui don Pablos de Segovia”); fantezii satirice („Viziunile”, „Orele tuturor”) marcând punctul culminant al artei sale narative; tratate didactice („Politica lui Dumnezeu”); versuri de contemplație filozofică asupra vieții („Muza Erato”).

RAIMONDI, Ruggero (n. 1941), bas-bariton italian. Voce somptuoasă, plină de vitalitate, de un colorit variat. Carieră internațională după 1970. Mari succese în „Boris Godunov” de Musorgski, „Falstaff” de Verdi etc. Roluri în filme („Don Giovanni”).

RAIMUNDO, don ~ (?-1152), prelat francez. Și-a desfășurat activitatea în Spania. Cancelar al lui Alfons VII de León și Castilia. Arhiepiscop de Toledo și primat al Spaniei (1124-1152). A tradus în latină numeroase texte arabe sau ebraice.

RAZIN, Stepan Timofeevici (zis Stenka) (c. 1630-1671), cazac de pe Don. Între 1662 și 1670 s-a remarcat în luptele împotriva tătarilor din Crimeea și a turcilor otomani. În primăvara anului 1670, în fruntea unei mari armate de cazaci (c. 20.000) cărora li s-au alăturat numeroși țărani nemulțumiți, R. s-a răsculat și a cucerit orașele Țarițîn (azi Volgograd), Astrahan și Saratov, dar a fost înfrânt de oștile ruse la Simbirsk. Capturat la Kaluga, a fost dus la Moscova, unde a fost torturat și executat. Erou popular, trecut în cântece și legende.

realizator, -toare s. m. f. (În special la radio, TV, film, teatru) Persoană care conduce operațiunile de pregătire și de înfăptuire a unui spectacol, a unei emisiuni etc. ◊ „Realizatorul-actor va dubla vocile lui Don Quijote și Sancho Panza.” Cont. 30 IX 66 p. 5. ◊ „Și după ce realizatorii principali ai programului [...] și-au petrecut nopți întregi pe platouri, alături de alți realizatori, după ce alți zeci de interpreți au cântat, dansat și spus bancuri «vesele», venim noi [...] și începem disecarea.” Săpt. 10 I 75 p. 6; v. și Cont. 22 III 74 p. 10, 14 IX 79 p. 4; v. și carte-film (din fr. réalisateur; DN – adj.; DEX, DN3 – alte sensuri)

RENAȘTEREA, epocă în istoria Europei, care cuprinde, în linii generale, sec. 14-16, perioada de tranziție de la societatea medievală la cea modernă. R. a început în Italia, unde au apărut mai întâi germenii relațiilor capitaliste, dar a fost un fenomen general european, care s-a dezvoltat, mai curând sau mai târziu, în cadrul societății medievale, cunoscând deosebiri de la o țară la alta, în funcție de etapa istorică și de situația specifică, de tradiție etc. În epoca R., se dezvoltă burghezia, începe emanciparea țărănimii, iar nobilimea pierde treptat supremația economică, păstrându-și doar preeminență politico-socială. Cu excepția Italiei și a Germaniei, de exemplu, în care fărâmițarea politică s-a menținut multă vreme, se formează statele centralizate în jurul monarhiei (Franța, Spania, Anglia), care încurajează expansiunea comercială, protejează creditul și sprijină industria. În epoca R. au loc marile descoperiri geografice (călătoriile lui Henric Navigatorul, Vasco da Gama, Cristofor Columb, Fernando de Magellan ș.a.), care au spart limitele vechii lumi cunoscute, punând bazele comerțului mondial și grăbind, prin exploatarea noilor teritorii cucerite, procesul acumulării capitalului. Ca urmare a acestor schimbări din economie și din structura socială, încep să apară statele naționale moderne, care corespund cel mai bine cerințelor de dezvoltare a relațiilor capitaliste și a noii clase burgheze. Statele moderne cu interesele lor naționale se substituie pe arena europeană celor două mari entități cu vocație universală – Biserica catolică și Imperiul – a căror rivalitate pentru hegemonie dispare. Acestor transformări social-economice și politice profunde le-a corespuns un avânt fără precedent și în domeniul culturii, o perioadă de înflorire a artei, literaturii, științei, gândirii social-politice și filozofice. Purtătorii noii culturi și ideologii, ei, umaniștii, au considerat epoca lor o epocă de „renaștere” spirituală, întemeiată pe reînvierea culturii antice greco-romane, după o lungă perioadă de întuneric și de decădere. Umaniștii au creat o cultură nouă, profană, în centrul căreia se afla omul, opusă culturii impregnate de dogmele și învățăturile ecleziastice ale societății medievale. Ascetismului și pesimismului medieval, R. i-a opus o concepție nouă, optimistă, despre lume, pătrunsă de încrederea în om și în natură, de idealul unei fericiri terestre. Învățații R. au făcut elogiul culturii, al studiilor umaniste ca mijloc de înnobilare și de desăvârșire a omului, au formulat idealul unei dezvoltări multilaterale a personalității, a omului universal, întruchipat în figura unor titani ai creației și ai acțiunii, ca Leonardo da Vinci, Michelangelo sau Dürer. R. a promovat spiritul critic, așezând rațiunea mai presus de credință și de tradiție. Ea a pus bazele științelor moderne ale naturii, a inițiat istoriografia modernă, întemeiată pe o concepție laică și pe studiul critic al izvoarelor, a asigurat triumful limbilor „vulgare” în literatură. Științele naturii au cunoscut în epoca R. un puternic avânt. Din această epocă datează începuturile științelor moderne ale naturii, întemeiate pe experiment și pe aplicarea matematicii. Ramurile științei care se dezvoltă cu precădere sunt: mecanica cerească și terestră și, în strânsă legătură cu ele, disciplinele matematice. Cea mai mare realizare științifică a epocii o constituie crearea sistemului heliocentric de către Copernic, care a dat o lovitură decisivă viziunii tradiționale, care plasa Pământul în centrul Universului. Galilei pune bazele cinematicii, iar Kepler descoperă legile mișcării planetelor. În matematică se dezvoltă mai cu seamă algebra și geometria (Tartaglia, Ferrari, Cardano). În domeniul medicinii, A. Vesalius pune bazele anatomiei moderne, iar M. Serveto descoperă circulația mică a sângelui. Un progres considerabil au înregistrat cunoștințele tehnice; se răspândesc armele de foc, de dezvoltă considerabil industria textilă, mineritul, metalurgia, fabricarea hârtiei, construcțiile de corăbii (în legătură cu exploatările geografice). Tot din această perioadă datează invenția tiparului în Europa (sfârșitul sec. 15), a telescopului (sfârșitul sec. 16 și începutul sec. 17). În filozofie, trăsătura caracteristică generală a R. a constituit-o orientarea sa antiscolastică. În cursul sec. 14-15 a predominat reluarea și dezvoltare, potrivit cu condițiile specifice ale epocii, a curentelor filozofice antice. Gânditorii R. au apelat la stoicism pentru a crea o o morală independentă de rigorile preceptelor religioase, bazată cu precădere pe rațiune și pe natură, pentru a proclama triumful omului asupra „Fortunei” („sorții”). Ei au îndreptat epicureismul împotriva ascetismului medieval (L. Valla), scepticismul împotriva dogmelor bisericii (Montaigne). Reprezentanții Academiei florentine (Marsilio Ficino, Pico della Mirandola) au pornit de la Platon și neoplatonism pentru a fundamenta teza unității dintre om și natură, dintre spirit și corp, cultul frumosului ca întruchipare sensibilă a divinului, concepție care a influențat arta R. Neoaristotelicienii de la Universitatea din Padova au tras chiar concluzii ateiste din doctrina Stagiritului (P. Pomponazzi). Umaniștii R. au dezvoltat o nouă concepție despre om, promovând ideea demnității omului ca ființă liberă, autonomă, creatoare (Pico della Mirandola, T. Campanella). Concepției pesimiste despre om, ca făptură supusă permanent păcatului, i-au opus teza „naturii bune” a omului (Erasm, Rabelais, Vittorino da Feltre), fundamentând astfel pedagogia umanistă. În filozofia naturii, concepția despre însuflețirea întregului cosmos exprima, într-o formă naivă, fantastică, ideea unei materii active, care își desfășoară prin sine însăși bogăția formelor (G. Bruno); concepțiile magice și astrologice sugerau ideea conexiunii universale (Paracelsus). Filozofia R. culminează cu concepțiile legate nemijlocit de științele noi ale naturii. Aceste concepte fundamentează metodele cercetării experimentalo-matematice a naturii (Leonardo da Vinci, Galilei), opun finalismului determinismul, formulează conceptul modern al legilor naturii (Galilei, Kepler). Formarea statelor naționale s-a oglindit în epoca R. în concepțiile politice care au negat caracterul divin al puterii de stat, marcând emanciparea teoriei politice și juridice de sub tutela teologiei (Machiavelli, Bodin). În epoca R. apar și primele doctrine utopice; ele zugrăvesc imaginea unei societăți viitoare în care proprietatea privată va fi desființată (T. Morus, T. Campanella). Istoriografia R. a impus o viziune laică asupra evoluției societății, încercând, pe baza studiului critic al izvoarelor, să detecteze raportul dintre social și individual în desfășurarea procesului istoric (Machiavelli, Guicciardini). Umanismul renascentist a avut ecouri puternice și în țările Europei Centrale (istoricul A. Bonfini în Ungaria, marele pedagog J.A. Komensky în Cehia, gânditorul A. Modrzewski-Frycz și poetul J. Kochanowski în Polonia etc.). Literatura R. a pus bazele creației literare europene moderne. Dante a promovat în opera lui, alături de elementele mistico-fantastice, un filon umanist. Creația prin excelență satirică la adresa principiilor etice ale societății medievale a unor scriitori ca Villon sau Chaucer aparține aceleiași perioade de tranziție spre modernitate. Petrarca ilustrează prin versurile sale, pentru prima dată în literatură, bogăția eului, Boccaccio opune bigotismului medieval spiritul laic, burghez și popular, exaltă dragostea descătușată de prejudecățile ascetice. Lorenzo de Medici, Angelo Poliziano, Luigi Pulci, Lodovico Ariosto și Torquato Tasso au cultivat o poezie a temelor mitologice și cavalerești împletite cu cele de inspirație populară, care celebrează plăcerea și bucuria de a trăi. În Franța, realismul satiric al R. este reprezentat în primul rând de creația lui Rabelais, străbătută de un optimism și de un umor de resurse populare. Clémont Marot și poeții Pleiadei au inaugurat o poezie de inspirație pastorală și contemporană, cu bogate referiri la mitologia greco-romană. În Spania, literatura R. este ilustrată îndeosebi prin romanul picaresc, ai cărei reprezentanți au fost Mateo Alemán y de Enero, Quevedo y Villegas Francisco Gómez ș.a Filonul realist-satiric al literaturii spaniole renascentiste este strălucit valorificat de Cervantes în „Don Quijote”, primul roman al literaturii moderne. Epopeea „Luisiadele” a portughezului Luis de Camoës cuprinde, alături de idei cu caracter renascentist, aluzii polemice ale vremii. În Anglia, R. este dominată de personalitatea lui Shakespeare, a cărui operă oglindește dramatic atât crepusculul societății medievale cât și tensiunile embrionare ale societății moderne. În Germania, datorită unor condiții specifice, umanismul R. (Ulrich von Hutten, Hans Sachs ș.a.) s-a dezvoltat și sub haina reformei religioase în luptă cu Biserica catolică, impunându-se prin spiritul său pronunțat popular și prin ideea unității naționale. Cărțile populare care au circulat în sec. 15-16 („Burghezii din Schilda”, „Doctor Faust” și „Till Eulenspiegel”) au contribuit la răspândirea în mase a spiritului R. În arhitectură, artele plastice și decorative, stilul R. a apărut întâi în Italia în sec. 15. În concretizarea noilor idealuri umaniste, artele vizuale, care s-au inspirat după modelul operelor clasice greco-romane, dar fără a le copia, au deținut un rol hotărâtor. Viziunea unui univers organizat, inteligibil a determinat noua structură a imaginilor artistice și orientarea lor spre oglindirea realității obiective și concrete, spre figurarea spațiului real. Cunoașterea artistică și cea științifică se împletesc în activitatea multor creatori de seamă (L.B. Albertini, Leonardo da Vinci, A. Dürer ș.a.). Încercând să pătrundă legile frumuseții (de structură, proporții, ritm etc.), ei au contribuit la dezvoltarea științelor ajutătoare artei (perspectiva, optica, tehnologia culorii, anatomia artistică etc.). În aprecierea operelor de artă, principalele criterii aveau în vedere claritatea, echilibrul și armonia ansamblului. În epoca R., rolul artistului a evoluat de la cel al meșteșugarului medieval (de obicei anonim) la cel al creatorului care semnează opera, proclamându-și astfel individualitatea artistică. Sculptura și pictura se desprind de arhitectură și, pe lângă arta monumentală (pictura murală și decorațiile sculpturale), se dezvoltă pictura de șevalet și sculptura de postament. Desenul este apreciat ca operă de sine stătătoare, iar gravura cunoaște o mare răspândire, răspunzând prin posibilitatea de multiplicare, ca și textul tipărit în noile tipografii, necesităților publicului numeros al orașelor. În Italia, R. cuprinde următoarele perioade: Prerenașterea (sec. 14), R. timpurie (sec. 15), R. (c. 1500-1530), R. târzie (sfârșitul sec. 16) și are următoarele centre principale: în sec. 15 numeroase școli locale la Florența, Siena, Veneția, Padova, Urbino etc., iar în sec. 16 la Roma și Veneția. Arhitectura R. se caracterizează prin revenirea la principiile constructive romane, cu dominanța orizontală și zidurile pline. În sec. 15 s-au adoptat (prin renumiții arhitecți L.B. Alberti, F. Brunelleschi) elemente antice, ca arcade semicirculare, coloane etc. În sec. 16 s-a dezvoltat tema planului central cu elevație piramidală (D. Bramante, Michelangelo), desăvârșindu-se compoziția ritmică a fațadelor (ex. Palatul Pitti din Florența). În sculptură, opera lui Donatello rezumă evoluția artei sec. 15, de la statuile care împodobeau biserica, la portretul laic și monumentul ecvestru (Ghiberti, Jacopa della Quercia, Verocchio, Luca della Robbia ș.a.). În sec. 16, Michelangelo realizează deplina dezvoltare a sculpturii de ronde-bosse. În pictură, trăsăturile înnoitoare din creația lui Giotto sunt dezvoltate, la începutul sec. 15, în pictura murală de florentinul Masaccio, alături de Fra Angelico, Uccello etc., apoi, în a doua jumătate a sec., de Piero della Francesca, Mantegna, Botticelli, Signorelli etc., iar pictura de șevalet este ilustrată cu precădere la Veneția (familia Bellini). În sec. 16, apogeul picturii R. este atins în operele lui Leonardo da Vinci, Rafael Sanzio, Michelangelo Buonarotti (ultimul lucrând mai ales la Roma) și în cele ale venețienilor Giorgione, Tiziano, Veronese, Tintoretto. Artele decorative au atins un înalt nivel artistic (mătăsurile și catifele venețiene și genoveze, majolica din Faenza sau din Urbino, sticlăria de Murano etc.). Evoluția generală a stilului a fost de la simplitate (sec. 15) spre fast și măreție (sec. 16). În Țările de Jos, începuturile R. au loc în sec. 15 în pictura fraților Van Eyck, a lui Memling etc. În arhitectură și în decorație persistă încă stilul gotic. În sec. 16, sub influența artei italiene, ia naștere curentul romanist, cei mai de seamă pictori rămân însă credincioși tradițiilor populare locale, folosindu-le în lărgirea tematicii sau în crearea unei viziuni artistice moderne (H. Bosch, Pieter Brueghel cel Bătrân, Lucas van Leyden). În Germania, R. a avut loc la sfârșitul sec. 15 și în prima jumătate a sec. 16 numai în câteva orașe, printre care Nürnberg. În arhitectură, în sculptură și în decorație, fondul tradițional gotic este asimilat în noua structură constructivistă renascentistă. În pictură, limbajul gotic expresionist rămâne determinant în opera lui A. Dürer, H. Holbein cel Tânăr și L. Cranach se remarcă o eliberare sub semnul tendinței de laicizare. Gravura are un rol major în concretizarea noilor concepții artistice, opera lui A. Dürer fiind în această privință reprezentativă. În Franța, arta R. se dezvoltă abia în sec. 16 la Curtea regală, primele ei elemente apar în miniaturile lui Fouquet (sfârșitul sec. 16). Castelele de pe Loara reprezintă sinteze întra tradiția gotică și influența italiană, asimilată treptat în cadrul școlii de la Fontainebleau. Apare stilul original al R. franceze (aripa palatului Louvre, construită de arhitectul P. Lescot, și opera sculptorului J. Goujon). În artele plastice se remarcă portretul (în sculptură G. Pilon, în desen și în pictură Jean și François Clouet ș.a.). În artele decorative capătă o mare dezvoltare tapiseria și ceramica (B. Palissy). În Spania, influența artei italiene s-a manifestat direct, prin import de opere de artă, sau prin formarea unor artiști locali (Juan de Juanes, Alejo Fernández etc.). În țările din centrul și răsăritul Europei, stilul R. se manifestă mai ales în arhitectură. În Polonia este reprezentat prin Castelul Wawel din Cracovia (1507-1563) și prin capela funerară a lagełłonilor, capodoperă a R. polone, prin loggia primăriei din Poznań etc. În Cehia prin Pavilionul Belvedere din Praga, în Ungaria prin vestigiile palatului lui Matei Corvin de la Buda, iar în Rusia prin unele elemente integrate unor construcții din Kremlinul Moscovei, ca Palatul cu fațete după modelul Palatului diamantelor din Ferrara. În muzică, R. începe în sec. 14, prelungindu-se până spre sfârșitul sec. 16. Influența R. se manifestă pentru prima oară în Italia, în „Ars nova florentina”, în care stilul polifonic devine caracteristic și pentru lucrările laice, iar muzica, emancipându-se de comandamentele ecleziastice, devine expresia sentimentelor laice. Poezia lirică a lui Dante și Petrarca e tălmăcită în muzică de Fr. Landino, Ghirardello, G. da Cascia etc. Forma muzicală predominantă este madrigalul. În Franța, P. de Cruce, G. de Machault, Cl. Janequin, Cl. de Jeune, G. Costeley sunt reprezentanții cei mai de seamă ai spiritului R. În școala franco-flamandă, în special compozitorii de origine franceză sunt exponenții idealului estetic al R., întruchipat în chansonul francez. O pregnantă notă individuală caracterizează influența R. în lucrările maeștrilor stilului cromatic (L. Marenzio, G. di Venosa și C. de Rore). În muzica școlii venețiene (Andrea și Giovanni Gabrielli și A. Willaert) se observă diminuarea rolului polifoniei în favoarea armoniei. Palestrina și O. di Lasso (care a activat și în Germania, alături de H.L. Hassler), reprezentând culmea polifoniei vocale, exprimă atât în lucrările laice, cât și în cele liturgice, în modul cel mai cuprinzător, umanismul R. În epoca R. apar primele suite și sonate instrumentale. R. târzie cunoaște apariția genului inovator al operei, iar în domeniul muzici corale de ample proporții, cantata și oratoriul. În Țările Române, R. s-a manifestat prin umanismul transilvănean (sec. 15-16), iar mai târziu în Moldova și în Țara Românească, prin marii cărturari din sec. 17 și începutul sec. 18, umanismul românesc, având trăsături specifice, generate de caracterul său mediat și tardiv. Prin mijlocirea înaltului cler și a marii nobilimi, aflate în strânse relații cu Roma, R. a influențat puternic arhitectura transilvăneană. Caracteristic stilului R. este capela Lazoi a catedralei Sf. Mihail din Alba Iulia. În același stil au fost transformate, în sec. 16, și castele nobiliare. S-au construit pe plan dreptunghiular, cu curte interioară, castelele din Vințu de Jos, Criș și Sânmiclăuș, cel din urmă având două loggia suprapuse, formate din arcade în semicerc. Casele burgheze din orașe au adoptat formele noi în special în decorația porților și a ferestrelor (casa Göllner din Sibiu, casa Halphard din Cluj ș.a.).

ROKOSSOVSKI, Konstantin Konstantinovici (1896-1968), mareșal sovietic. Victimă a epurărilor staliniste, în 1937 a fost arestat, învinuit de spionaj în favoarea Poloniei și Japoniei, a fost închis; eliberat (1940) și repus în drepturi. Trupele de sub comanda sa au purtat bătăliile pentru Moscova, Stalingrad, Kursk, apoi a comandat, succesiv, armatele de pe frontul Briansk, al Donului, cele ale Frontului central și ale Frontului I și II bielorus. Ministru al Apărării Naționale și vicepreședinte al Consiliului de Miniștri în Polonia (1949-1956), unde i s-a acordat titlul de mareșal al Poloniei, și vice-ministru al Apărării în U.R.S.S. (1958-1962). Memorii.

ROSAS, Juan Manuel de (1793-1877), general și om politic argentinian. Lider al Partidului Federalist (conservator). Guvernator al orașului Buenos Aires (1829-1831, 1835-1852), a instaurat în întreaga țară un regim dictatorial. A intervenit în războiul civil din Uruguay, în sprijinul conservatorilor, fiind înfrânt în bătălia de la Monte Caseros (3 febr. 1852), de o coaliție formată din Brazilia, Uruguay, Franța și adversarii săi don Argentina. După 1852, s-a exilat în Marea Britanie.

Rossinanta f. 1. numele calului lui Don Quijote; 2. fam. mârțoagă.

ROSTAND [rostã], 1. Edmond R. (1868-1918), poet și dramaturg francez. Piese de factură neoromantică, remarcabile prin fantezie, verva și strălucirea versurilor („Cyrano de Bergerac”, „Prințesa de departe”, „Puiul de vultur”, „Chantecler”, „Ultima noapte a lui Don Juan”). 2. Jean R. (1894-1977), biolog francez. Fiul lui R. 1. Studii de genetică și biologie. A militat pentru globalizare („Noile idei ale geneticii”, „Biologia și viitorul omenirii”).

ROSTOV-PE-DON (ROSTOV-NADONU), oraș în Federația Rusă, situat pe fl. Don, la 46 km de vărsarea acestuia în G. Taganrog al M. Azov, și pe canalul Volga-Don (dat în folosință în 1952), la 400 km SV de Volgograd; 1,1 mil. loc. (2002). Port. Aeroport. Nod feroviar și rutier. Șantier naval. Ind. siderurgică, a constr. de mașini, de prelucr. a petrolului și a lemnului, electrotehnică, chimică, pielăriei și încălțămintei, hârtiei, sticlăriei, mat. de constr., ceasornicelor, textilă și a tricotajelor, instrumentelor muzicale, alim. Universitate (1915). Institute de arhitectură, de medicină, de pedagogie. Teatrul dramatic „Maxim Gorki”. Teatru de comedie. Muzeu. Catedrala Aleksandr Nevski (1789, cu completări din 1908). Fondat în 1749. Așezarea s-a dezvoltat în jurul unei fortărețe (numită Rostov în cinstea mitropolitului Dmitri Rostovski) construită în 1761, cu rol de apărare împotriva invaziei turcilor. Declarat oraș în 1796, iar în 1806 i s-a atribuit numele actual.

ROTHERHAM [róðərəm], oraș în Marea Britanie (Anglia), situat la confl. râului Don cu Rother, la 10 km NE de Sheffield; 248,1 mii loc. (2001). Expl. de huilă. Metalurgie feroasă, constr. aeronautice și de aparataj electrotehnic; produse chimice; articole de sticlărie. Bere. Muzeu și galerie de artă (1893); colegiu și școală de meserii. Biserică în stil gotic (sec. 15). Ruinele unui castru roman.

ROTROU, Jean de (1609-1650), dramaturg francez. Alături de Corneille, principalul reprezentant al neoclasicismului francez din sec. 17. Scrieri în care îmbină tradiția tragicomediei cu exuberanța și vigoarea („Captivii”, „Don Bertrand de Cabrère”), tragedii („Venceslas”, „Cosroes”).

SAAVEDRA Y RAMÍREZ de Baquedano, Ángel, duce de Rivas (1791-1865), poet și dramaturg spaniol. Promotor al romantismului. Militant pentru proclamarea republicii în Spania, s-a exilat (Anglia, Franța, Italia). Balade istorice în care se simt influențe ale modernismului („Farul din Malta”, „Balade istorice”). Tragedii romantice, împletind elementul eroic cu cel erotic și religios („Aliator”, „Lanuza”, „Don Alvaro sau forța destinului”).

SANCHO PANZA [sántʃo pánθa], erou al romanului „Don Quijote de la Mancha” de Cervantes. Scutier al cavalerului Don Quijote, el întruchipează, în contrast cu imaginația dezlănțuită a stăpânului său, spiritul practic, simțul empiric al realității.

SAN FRANCISCO [sæn frənsískou] 1. Golf al Oc. Pacific, în V S.U.A., legat de apele oceanului prin canalul Golden Gate; 1,8 mii km²; 97 km lungime (de la N la S); 3-20 km lățime; ad. max.: 109 m. În el se varsă fl. Sacramento și San Joaquin. Ins. pr: Angel, Yerba Buena, Alcatraz, Treasure. Traversat de podurile rutiere Golden Gate, în NV (de 1.280 m lungime, situat la 80 m deasupra nivelului apei, deschis traficului la 27 mai 1937), Bay Bridge (care leagă S. f. cu Oakland), lung de 6,95 km, construit în 1936, cu punct de sprijin pe ins. Comorii, și San Mateo, în partea central-sudică a golfului (13,2 km lungime), cu punct de sprijin pe ins. Yerba Buena, dat în folosință la 12 nov. 1936. G. S. f. a fost descoperit în 1542 de exploratorul portughez Juan Rodriguez Cabrillo. În 1579 în acest g. a acostat Sir Francis Drake, iar în 1769 a fost vizitat de exploratorul spaniol Don Gaspar de Portolá. 2. Oraș în V S.U.A. (California), situat în pen. San Mateo, pe țărmul golfului omonim, pe falia San Andreas, extins pe 40 de dealuri (Davidson, 280 m, Nob, Russian Hill ș.a.); 776,8 mii loc. (2000). Împreună cu orașele Oakland, San Jose, Berkeley, San Mateo, Palo Alto, Richmond și Almeida formează o conurbație de 6,2 mil. loc. (1999), cu numeroși imigranți din Asia (chinezi – cea mai mare comunitate din S.U.A. -, japonezi, filipinezi, coreeni, thailandezi, vietnamezi, laoțieni ș.a.). Nod de comunicații. Port. Aeroport (la 11 km S de oraș). Punct terminus al căii ferate transcontinentale. Important centru comercial, financiar (sediul lui Bank of America), ind., cultural și turistic. Constr. navale, de rachete, avioane, mașini-unelte, aparataj electronic și electrotehnic, de computere ș.a. Ind. metalurgică, de prelucr. și chimizare a petrolului, chimică (mase plastice, produse din cauciuc), hârtiei, poligrafică, textilă, a conf. (blue jeans produși de renumita firmă Levi Strauss & Co.) și alim. Rafinărie de petrol. Exportă cereale, legume, petrol, produse chimice și ind. Universitatea San Francisco (1855), Universitatea de Stat (1899), Universitatea Golden Gate (1901), Conservator (1917), Orchestră simfonică ((1911), Academia de Științe ale Californiei, Muzeu de artă modernă, Galerie de artă, teatre. Parcurile Golden Gate (400 ha), Hyatt ș.a. Pe ins. Alcatraz din G. San Francisco se află penitenciarul Alcatraz, una dintre cele mai bine păzite închisori din lume, astăzi muzeu. Simbolul orașului S. f. este tramvaiul tras pe cablu (din 1873), inițial tras de cai, cu trei linii (16 km lungime). Orașul S. f. este afectat de frecvente cutremure, din cauză că se află pe falia activă San Andreas, cele mai distrugătoare fiind cele din anii 1868, 1898, 1900, 18 apr. 1906 (acesta însoțit și de puternice incendii, în urma cărora orașul a fost distrus aproape în întregime) și din 17 oct. 1989 (7,1 grade pe scara Richter). Monumente: clădirea Primăriei (1935) de 94 m înălțime, Pagoda păcii, Turnul pompierilor. Tunel subacvatic cu șosea între S. f. și Oakland (5,6 km lungime), cel mai lung tunel de acest fel din America de Nord. Acvarium. Planetarium „Morrison”. Grădină botanică. În 1595, exploratorul portughez Sebastian Rodriguez Cermeño a pătruns în G. San Francisco, ajungând până în zona actualului oraș, numit locul respectiv Puerto de San Francisco. În 1769, expediția spaniolă condusă de Don Gaspar de Portolá a redescoperit locul unde se află orașul și l-a revendicat în numele Spaniei. În 1776, misionarii franciscani din expediția spaniolă a lui Juan Bautista de Anza au întemeiat așezarea cu numele Yerba Buena. A aparținut statului mexican (1821-1846). Ocupat de forțele americane ale S.U.A. (în 1846), a cunoscut o rapidă dezvoltare o dată cu descoperirea de aur în ținuturile învecinate. În 1869 a devenit punct terminus al primei căi ferate transcontinentale americane. Din 1848 are actualul nume. ◊ Conferința de la ~, conferință internațională (25 apr.-26 iun. 1945) cu participarea a 51 de țări la care a fost adoptată Carta Organizației Națiunilor Unite. ◊ Tratatul de pace de la ~, trata separat de pace cu Japonia (8 sept. 1951) la Conferința de la S. f. de către 49 de state. ◊ Pactul de securitate americano-japonez (8 sept. 1951) de la ~, care prevede staționarea, pe timp nedeterminat, a trupelor americane pe terit. Japoniei.

SAN SALVADOR, cap. Rep. El Salvador, situată în partea central-vestică a țării, pe Rio Ace Chaute, la 11 km V de vulcanul San Salvador, la 32 km de țărmul Oc. Pacific; 485,8 mii loc. (2001). Nod feroviar și rutier pe șoseaua panamericană. Aeroportul Comalpa (1970). Pr. centru politic, economic, financiar-bancar, comercial, cultural-științific, și turistic al țării. Ind. chimico-farmaceutică, de prelucr. a lemnului, textilă (țesături), a confecțiilor, pielăriei și încălțămintei, cosmeticii, mat. de constr. (ciment) și alim. (zahăr, bere, lichior, țigarete, brânzeturi). Două universități (cea mai veche din 1841). Observator astronomic. Bibliotecă națională. Muzeu național al științelor și industriei (1883); Muzeu național (1940). Grădină botanică. Catedrală (sec. 19). Palat național (1907-1920). Fundat în 1525 de către conchistadorul spaniol Pedro de Alvarado în apropiere de Suchitito și mutat în 1528 pe locul actual (32 km SV de vatra inițială) de către conchistadorul Don Jorje de Alvarado (fratele fondatorului). Declarat oraș în 1546, a devenit cap. statului independent El Salvador în 1821, apoi a Federației Provinciilor Unite ale Americii (1831-1838) și a Rep. El Salvador (din 1841). Ruinat adesea de erupțiile vulcanului San Salvador (1.960 m alt., craterul are 1.000 m ad.) a cărei ultimă manifestare a avut loc în 1917. Distrus aproape în întregime de cutremurele din 1854, 1873, 1917 și 1986. La 19 km E de oraș se află lacul Ilopango, cu stațiunea balneară estivală omonimă.

SANTA FE [sæntəfei] 1. Oraș în ENE Argentinei, centrul ad-tiv al prov. Santa Fe, situat pe dr. lui Rio Salado del Norte, în apropiere de vărsarea acestuia în fl. Paraná, la 145 km N de Rosario și 480 km NV de Buenos Aires; 368,3 mii loc. (2001). Aeroport. Nod feroviar și rutier. Port fluvio-maritim pentru vase oceanice, situat la 300 km de estuarul La Plata, prin care se exportă cupru, zinc, cereale, piei, produse lactate ș.a. Constr. de automobile. Ind. metalurgiei neferoase, chimică, textilă, de prelucr. a lemnului (mobilă), hârtiei, a tananților, pielăriei și încălțămintei, alim. (zahăr, făină, bere, băuturi alcoolice, produse lactate ș.a.). Universitate (1919); Universitate catolică (1960). Bisericile San Francisco (1680) și La Merced (1660-1754); Catedrala Santa Fe (1685). Palatul guvernatorilor. Fundat în 1573 cu numele Santa Fe de Vera Cruz de către Juan de Garay – locotenent-guvernator de Asunción (Paraguay). Centru al iezuiților în perioada colonială. 2. Prov. în NE Argentinei, situată în pampas, pe fl. Paraná; 133 mii km²; 3,1 mil. loc. (2001). Centrul ad-tiv: Santa Fe. Culturi de grâu, porumb, soia, bumbac, sorg, trestie de zahăr ș.a. Creșterea bovinelor. 3. Oraș în SV S.U.A., centrul ad-tiv al statului New Mexico, situat în extremitatea SSV a m-ților Sangre de Cristo, la 2.118 m alt., pe râul Santa Fe; 62,2 mil. loc. (2000). Nod rutier. Expl. de aur, argint, plumb și zinc. Ind. de prelucrare a metalelor, aluminiului, electronică, textilă și alim. Centru comercial și turistic. Stațiune climaterică. Muzeu de artă indiană; Muzeu de artă folclorică internațională; Muzeu militar; Operă. Monumente: ruinele fortului Marcy (1846); catedrala Saint Francisc (1869-1886), construită de John B. Lamy, primul episcop de Santa Fe; biserica San Miguel (1620), reconstruită în 1710 și restaurată în 1955; palatul guvernatorilor (1610, restaurat în 1914 și transformat în muzeu de istorie); Capitoliu (1966). În iarna anilor 1609-1610, Don Pedro de Peralta, al treilea guvernator spaniol al provinciei New Mexico, a întemeiat așezarea Santa Fe pe ruinele unui sat indian, numind-o La Villa Real de Santa Fé de San Francisco de Assisi. După bătălia cu indienii în 1680, spaniolii au abandonat așezarea până în 1692, când au recucerit-o. În 1846, S.U.A. cuceresc această zonă de la mexicani, organizând statul New Mexico, iar în 1912, Santa Fe devine capitala statului.

sarabandă 1. Dans* popular, solistic, cu melodică și gestică lascivă, în mișcarea moderată, a cărui prezumtivă obârșie este, potrivit diferiților muzicologi, evreiască, maură, andaluză sau central-americană (Yucatan). S. este semnalată pentru prima dată în Spania, într-un document al autorităților municipale din Madrid (1583) prin care este interzisă, fiind considerată indecentă. S. este menționată și descrisă de către Cervantes (Don Quijote) și Shakespeare (Mult zgomot pentru nimic), acesta din urmă denumind-o Courante*. S. se răspândește rapid în Europa occid. ♦ În decursul sec. 17, își schimbă treptat caracterul, devenind un dans așezat și serios, în măsura* de 3/4, cu structura ritmică derivând din formula 1/2 1/2 1/4 (fără anacruză*), alcătuit din două secțiuni repetate, fiecare având câte opt măsuri. O vreme, s. există sub ambele forme, pentru ca, pe la începutul sec. 18, să se impună cea cea de-a a doua. 2. Parte a suitei* instr. a sec. 17-18, provenită din s. (1). Bach, Haendel, Couperin sunt cei care au stilizat-o și i-au dat înfățișarea devenită clasică: lentă, gravă, bogat ornamentală. În epoca modernă, au compus s. Debussy, Ravel, Satie, Saint-Saëns, Roussel, D. Lesur.

SCHILLER [ʃílər], Friedrich von (1759-1805), poet, dramaturg, estetician și istoric german. Reprezentant al grupării „Sturm und Drang”. Poeme cu rezonanță eroice, reflectând aspirațiile umaniste, în care exaltă eroismul și noblețea semenilor („Odă bucuriei”, „Cântecul clopotului”), balade („Inelul lui Polykrates”, „Cocorii lui Ibykos”), poeme lirico-filozofice („Zeii Eladei”, „Artiștii”). Prieten cu Goethe, a scris împreună cu el epigrame („Xeniile”). Drame romantice („Intrigă și iubire”), afirmând setea de libertate („Hoții”) sau abordând, într-o ambianță istorică, problematica personalității și a destinului („Don Carlos”, trilogia „Wallenstein”, „Maria Stuart”, „Fecioara din Orléans”); piese de teatru cu caracter politic și național („Wilhelm Tell”, „Conjurația lui Fiesco”). Studii istorice („Istoria descătușării Țărilor de Jos reunite, de sub stăpânirea spaniolă”, „istoria războiului de treizeci de ani”) sau estetice („Despre grație și demnitate”, „Scrisori despre educația estetică a omului”, „Despre poezia naivă și sentimentală”), în care formulează, pornind de la filozofia lui Kant, preceptele umanitarismului și ale poeticii clasice.

SCHOLLANDER [ʃkólandər], Donald (Don) (n. 1946), înotător american. În 1964, la Olimpiada de la Tökyö, a obținut patru titluri (100 m și 400 m liber, 4 x 100 m și 4 x 200 m liber). Primul înotător care a parcurs 200 m liber sub 2 minute și a câștigat patru medalii de aur la olimpiadă.

SCÍȚI (< fr., lat.) s. m. pl. Denumire generică a triburilor nomade care populau, în sec. 9-3 î. Hr., terit. cuprins între Marea Neagră, fl. Don, Nipru și gurile Dunării; vorbeau o limbă care făcea parte din grupul iranian al familiei de limbi indo-europene. În sec. 6-4 î. Hr., epocă de apogeu a civilizației s., se creează și statul lor; în 514 î. Hr. campania regelui ahemenid Darius I prin Dobrogea împotriva s. se încheie cu un eșec. În perioada 350-250 î. Hr. în stepele nord-pontice, în valuri succesive, pătrund sarmații, fapt care are ca urmare prăbușirea hegemoniei politice a s. și asimilarea lor treptată în sec. următoare de noii cuceritori. Arta scitică și îndeosebi stilul animalier au influențat civilizațiile învecinate.

Sciți m. pl. 1. numele vechilor popoare nomade în N.-E. Europei și N.-V. Aziei; 2. sau Scoloți, populațiune nomadă, emigrată din Azia, în parte de origină iranică, care locuia în Dobrogea și în regiunea dela Siret până dincolo de Don. Dariu întreprinse o expedițiune în contra Sciților în 513 a. Cr. Dela dânșii s’au păstrat numele fluviilor Siret și Prut, precum și movile uriașe (gorgane), ce acopăr câmpiile Rusiei și României.

SENZUALIST², -Ă, senzualiști, -ste, s. m. și f. 1. Adept al senzualismului (1). 2. (Impropriu) Senzual. Pînă aici el [Don Juan] își păstrează caracterul de senzualist decis. IONESCU-RION, C. 83.

serenadă (< it. serenata; fr. sérénade; engl. serenade; germ. Nachmusik/Ständchen), piesă vocală sau instrumentală care nu presupune o formă fixă, de factură vioaie, populară, îndeplinind o funcție de divertisment, destinată inițial execuției nocturne în aer liber, în scopul omagierii uneia sau mai multor persoane. I. 1. S. vocală, cu accentuat caracter pop., ce nu comportă o formă prestabilită. Cultivată cu predilecție de trubaduri*, Minnesängeri*, hidalgos, care o cântau acompaniindu-se de instr. cu coarde ciupite; a fost inclusă în operă* (ex.: Mozart, Don Giovanni; Paisiello, Bărbierul din Sevilla; Rossini, opera omonimă; Wagner, Maeștrii cântăreți din Nürnberg). 2. S. instrumentală ce se dezvoltă în sec. 18, ca lucrare cu caracter de divertisment, fiind alcătuită dintr-un număr variabil de piese (asemănătoare, prin aceasta, cu divertismentul* și cu suita*). Influența formei de sonată* este pusă în evidență de caracterul dezvoltator al unora dintre părțile s. Deși componența ciclului* nu este dictată de legi riguroase, se impun, cu timpul, două mișcări: marșul* (situat la începutul sau la sfârșitul ciclului) și Menuetul* (plasat între două mișcări allegro sau între un allegro și un andante). (Ex. Mozart, Eine klaine Nachmusik, K.V. 525; Haffner Serenade, K.V. 250; Beethoven, S. pentru trio de coarde, op. 11, S. pentru fl., vl. și violă, op. 25; Ceaikovski, S. pentru orch. de coarde; Reger, S. pentru orch.; Schönberg, S. pentru bas și 7 instr., op. 24; Stravinski, S. pentru pian). II. Lucrare muzical-dramatică cultivată în sec. 17 și 18, de dimensiuni reduse fără a necesita un aparat scenic, bazată pe subiecte pastorale, liturgice sau antice. (Ex. Händel, Acis, Galatea și Polifemo.)

SFĂNȚUIALĂ, sfănțuieli, s. f. (Familiar) Acțiunea de a sfănțui și rezultatul ei; dare sau luare de mită; corupere. Judecă don premar Mai strașnic ca un jandar... Căci îi cere sfănțuială Și-n cap cîte-o miruială. ȘEZ. XII 35.

SIMPLY RED, grup soul britanic, constituit în 1982. Îl are ca lider și solist vocal pe Mick Hucknall („Holding Back The Years”, „If You Don’t Know Me By Now”).

SLEVOGT [sléfokt], Max (1868-1932), pictor și grafician german. Inițial atras de curentul Secession, apoi de impresionism („Actorul D’Andrade în rolul lu Don Juan”, „Autoportret”, „Samson distrugând templul”). A ilustrat „Iliada”, „Faust”.

Solesmes, școala de la ~, important centru de cercetări muzicologice, constituit în cadrul mănăstirii Ordinul Benedictinilor din Solesmes (mică localitate din apropierea orașului fr. Le Mans) a cărei activitate, desfășurată în a doua jumătate a sec. 19 și începutul sec. 20, are drept scop restaurarea cântului gregorian* în forma sa originară. În rândurile primei generații de călugări care abordează studiul comparat al manuscriselor datând din sec. 9-10 se distinge Dom Joseph Pothier, care alcătuiește, între anii 1860 și 1868, o primă copie a Gradualului (2) gregorian și editează, în continuare, un însemnat număr de culegeri de texte literar-muzicale necesare oficierii slujbelor bis. cat. (ex. Liber Gradualis în 1883; Imnarul în 1885; Liber Antifonarius în 1891 etc.). Dom Pothier publică în 1880 studiul de referință intitulat Les Mélodies grégoriennes d’apres la tradition în care determină reguli pentru citirea și interpretarea vechilor neume (v. notație (III)), relevă faptul că ritmul „liber” propriu cantus planus*-ului (numit în ev. med. ritm al prozei) este subordonat textului literar, fără a cuprinde unități fixe de durată* și fondează o nouă disciplină muzicologică: paleografia muzicală. A doua etapă în activitatea școlii este marcată de editarea – începând cu 1888 – a publicației La Paléographie musicale, sub conducerea lui Don André Mocquereau (unul dintre primii elevi ai lui Dom Josepg Pothier), publicație ce urmărea atât reproducerea – prin fototipie – a celor mai caracteristice manuscrise vechi cât și prezentarea metodei de descifrare a textelor publicate și comunicarea rezultatelor obținute de benedictini. Mocquereau elaborează o teorie proprie asupra ritmului cantilenei* greg., bazată pe studiul atent al accentului* lb. lat. și al consecințelor acestuia în plan muzical (în: Études sur l’accent tonique latin et la psalmodie grégorienne; Du rôle et de la place de l’accent tonique latin dans le rhythme grégorien etc.). Încununarea eforturilor depuse de muzicologii din S. este reprezentată de publicarea unei editio vaticana a celor mai importante texte din serviciul bis. cat., restaurate într-o manieră care se dorește conformă izvoarelor autentice. În pofida criticilor aduse de cercetătorii moderni rezultatelor la care a ajuns școala din S., meritul ei constă în susținerea unei acțiuni ample de investigare științifică a textelor greg. elaborate în ev. med. timpuriu, de stabilire a unei concordanțe între scrierea neumatică și cea contemporană, de relevare a existenței ritmului liber anterior celui măsurat, de reliefare a semnificației artistice a cantus planus-ului.

STANIȚĂ s.f. Subdiviziune a teritoriilor căzăcești din regiunea Donului și Kubanului; sat căzăcesc. [< rus. stanița].

Tanais m. anticul nume al fluviului Don.

TRĂI, trăiesc, vb. IV. 1. Intranz. A fi în viață, a fi viu, a exista; a viețui. Ți-aduci aminte, Smărăndițo, cînd trăia bietul tata. VLAHUȚĂ, O. AL. II 15. Ori c-a fi trăind calul, ori că n-a fi trăind, aceasta mă privește pe mine. CREANGĂ, P. 194. Optzeci de ani îmi pare în lume c-am trăit. EMINESCU, O. I 107. Nici trăiește, nici nu moare, Ci se uscă pe picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 89. ♦ (La conjunctiv) a) Formulă prin care se urează cuiva viață lungă. Îndată ridică sticla: Să trăim, Anuță! REBREANU, I. 19. Să-ți trăiască calul, Făt-Frumos, îi mai zise ea. ISPIRESCU, L. 5. Să trăiești, să-nveselești, Ca garoafa să-nflorești! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 108. b) Formulă prin care se mulțumește cuiva pentru un serviciu făcut. c) (Și la imperativ, pers. 2 pl.) Formulă de salut (mai ales în armată, de la inferior la superior). Trăiți, don’ căpitan, răspunse el salutînd militărește. HOGAȘ, H. 85. ◊ Expr. Așa să trăiesc (să trăiești etc.), formulă de jurămînt; zău (așa). Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești; așa să trăiești! CREANGĂ, P. 268. Am venit să-ți spun că-mi ești drăguță ca ochii din cap. – Așa să trăiești. ALECSANDRI, T. 824. Frate, așa să trăiești, ușurează-mă de această întrebare, căci nu sînt destoinic să-ți împlinesc voia. GORJAN, H. I 6. (Tranz.) Trăi-te-ar (sau trăiască-te) dumnezeu (sau cerul) = să-ți dea dumnezeu sau cerul viață lungă. Trăiască-te cerul întru mulți ani. GORJAN, H. IV 219. (Rar și la pers. 3) [Fata] asta, vezi, ne place nouă, trăiasc-o dumnezeu, asta-i de noi. SEVASTOS, N. 56. 2. Intranz. A continua să existe, a dura, a se menține, a se păstra, a dăinui, a se perpetua. Trăiește și-acum crucea de stejar, bătută de ploi. STANCU, D. 11. Azi nu-i Ileana nicăirea, De-abia trăiește pomenirea Poveștilor cu dulce rost. COȘBUC, P. I 125. Dragostea noastră cea dragă Nu trăi nici cît o fragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ (Urmat de determinările: «în inima», «în amintirea» etc.) Lenin trăiește în inimile oamenilor sovietici și în inimile oamenilor muncii de pretutindeni. STANCU, U.R.S.S. 23. 3. Intranz. A-și duce, a-și petrece viața. Ei, nenișorule, o să trăiți, și cu d-alde astea n-o să vă mai întîlniți! DELAVRANCEA, H. T. 7. ◊ (Urmat de determinări modale) Nu mi-ar ierta niciodată, dacă aș lăsa-o să trăiască în minciună. BARANGA, I. 191. Moșneagul însă era foarte bogat, el și-a făcut case mari și grădini frumoase și trăia foarte bine. CREANGĂ, P. 70. Dă-mă și dup-un sărac, Numai să trăiesc cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 275. ◊ Expr. A trăi ca în sînul lui Avram v. sîn. A trăi cu capul în nori = a nu-și da seama de realitate, a rămîne străin de ceea ce se petrece în jurul său. ◊ Tranz. (Cu acuzativ intern) Nu se putea procopsi în nici un fel, așa că își trăia zilele tot în sărăcie. VISSARION, B. 10. Frunză verde, măr pălit, Ce trai rău am mai trăit. HODOȘ, P. P. 155. Dă-mă, maică, unde trag, Să trăiesc traiul cu drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 273. (Expr.). A-și trăi traiul = a se bucura de viață, a duce un trai bun, fără griji. Ea știe cît a suferit sărmana maică-sa și s-a jertfit și că măcar acuma are dreptul să-și trăiască și ea traiul. REBREANU, R. I 29. A-și trăi traiul (și a-și mînca mălaiul) = a îmbătrîni, a ajunge la capătul vieții; a fi perimat. Un om aproape de 60 de ani!... Ce rușine! Ar trebui să-nțelegi că ți-ai trăit traiul și ți-ai mîncat malaiul demult. ALECSANDRI, T. 753. ♦ (Urmat de determinări locale) A fi stabilit undeva, a locui. Am trăit o vreme la Kiev, eram un copilandru. SADOVEANU, O. VII 22. Pe culmi atunci, pe creste Uriași trăiau cumpliți. COȘBUC, P. I 295. Sînt acum cîțiva ani de cînd trăia în orașul nostru o tînără damă. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Urmat de determinări care indică scopul) A-și închina, a-și consacra viața. El e născut pentru aceasta și trăiește pentru aceasta. C. PETRESCU, C. V. 198. 4. Intranz. A-și petrece viața împreună cu cineva; a conviețui. I-a luat în casa ei, să trăiască toți împreună. REBREANU, R. I 150. Era odată un om însurat și omul acela trăia la un loc cu soacră-sa. CREANGĂ, O. A. 291. Din copilărie și eu am trăit cu tămădăienii, vînători de dropii din baștină. ODOBESCU, S. III 14. ◊ Expr. A trăi bine (sau rău) cu cineva = a se înțelege, a se împăca (sau a nu se înțelege, a nu se împăca) cu cineva. Trăiește rău cu tovarășii lui. SADOVEANU, O. VII 202. A trăi (cu cineva) ca cîinele cu pisica v. cîine. ♦ A avea relații de dragoste cu cineva. Trăia... de zece ani cu un inspector. PAS, Z. I 86. 5. Intranz. A se întreține, a-și procura cele necesare traiului, a-și cîștiga existența. Are haine sărace, e îmbătrînit timpuriu, din ce-o fi trăind? C. PETRESCU, Î. II 253. I-a ars și casa; i-a trăsnit Deodată patru boi, Trăia la praguri, și-n nevoi. COȘBUC, P. I 229. Ideea că n-are cu ce trăi îl chinuia zi și noapte. VLAHUȚĂ, O. A. 238. ◊ Expr. A trăi din seul său v. seu. A trăi de azi pe mîine v. azi (2). A trăi pe spinarea cuiva = a se întreține din munca sau cîștigul altcuiva; a trăi pe socoteala altcuiva. ♦ A se hrăni. Stridiile așa de rareori se găsea, încît nu era chip de a trăi numai cu aceste. DRĂGHICI, R. 57. 6. Intranz. A se bucura, a profita din plin de viață. Să-i trimitem în cer pe ciocoi, Să mai trăim și noi pe pămînt. STANCU, D. 124. Ce rai... e aici, Să tot trăiești, să nu mai mori. CREANGĂ, P. 129. 7. Tranz. Fig. A simți cu intensitate, a participa (la). Actorul își trăiește rolul. ▭ Scriitorul trăiește viața societății sale. V. ROM. decembrie 1953, 271. Eminescu și-a trăit versurile. Ele izvorăsc din adîncul vieții lui, care-n adevăr a fost nenorocită. VLAHUȚĂ, O. A. 401. ◊ Expr. A trăi din nou = a-și aminti cu intensitate. Scenele îi păreau atît de vii, încît le trăia din nou. DELAVRANCEA, la TDRG.

triton (< lat. tritonus din gr. τρίτονον), interval* ce conține trei tonuri* întregi. Este în egală măsură un interval natural* (se găsește de ex. pe treapta* I-a într-un mod* de fa și pe treapta a IV-a într-un mod de do, respectiv în tonalitatea (2) do major*) și un interval alterat*, situație în care se confundă cu cvarta* mărită. Deși în sens strict prin t. se înțelege numai cvartă mărită, într-un sens mai larg se acceptă ca fiind, sau având în orice caz o „comportare” tritonică, și cvinta* micșorată. Este singurul caz în care (indiferent de sistemul (II) modal și de determinarea acustică a intervalelor) două intervale alăturate în gamă*, având un pilon comun și unul enarmonic (2), se confundă (ex. do-fa diez/sol bemol/, în care do este comun iar fa diez și si bemol enarmonice). Acest caz a fost pus în evidență în special de temperare*. Puțin însemnata deosebire cantitativă – am zice neglijabilă – stabilită încă din antic. între numitele intervale, ce se apropiau la limitele sistemului la cea mai mică distanță imaginabilă (generarea pitagoreică a intervalelor sfârșea, prin reduplicarea a 12 cvinte* peste 7 octave*, cu coma* pitagoreică: (2/3¹²)/(1/7⁷)= (2¹⁹)/(3¹²)= 524288/531441 = 0,986540), pare să fi fost și practica acelei epoci – ca și pentru cea modernă – fără grave consecințe (sau cum Aristoxenos acuzase deja în virtutea concepției sale psihologiste avant la lettre). Mult mai atent observată însă de un ev med. de orientare exclusiv pitagoreică, această deosebire a procurat, paradoxal, multe griji practicii de dinaintea temperării. De aceea, punerea sub semnul identității a celor două intervale situate la extremitățile „necoincidente” ale cercului cvintelor* (fa-do-sol-re-la-mi-si-fa diez și, respectiv fa-si bemol-mi bemol-la bemol-re bemol-sol bemol) a găsit un consens unanim în momentul temperării egale, chiar dacă scrierea continua să se cantoneze în fundamentele ei pitagoreice. Prin toate acestea, marcând o zonă neutră între diatonie* și cromatism*, t. a constituit permanent o constantă structurală, un cadru referențial comparabil doar cu acela al octavei, în toate sistemele muzicale. Cvarta mărită pitagoreică are valoarea 512:729 iar valoarea ei în sistemul natural este 32:45; cvinta micșorată pitagoreică are valoarea 729: 1024 iar în sistemul natural este este 45:64. Ceva mai mic decât cvinta micșorată pitagoreică este al 11-lea armonic (v. armonice, sunete), obținut la unele instr. de suflat naturale (ex. la bucium* sau la Alphorn*). Prin temperare, t. devine jumătatea exactă a octavei (fa diez = sol bemol: 6-12 din octavă), contribuind astfel la închiderea cercului cvintelor (în locul succesiunii, teoretic nesfârșite, a cvintelor, o suprapunere a extremelor în chiar punctul „tritonic”). ♦ În antic. elină, constituirea armoniilor (II) din două tetracorduri* identice (în fapt, tetracorduri dorice) excludea de la sine apariția unei relații tritonice raportată la pilonii tetracordali. Tratatele din epoca organum*-ului (Hermannus Contractus, Musica Enchiriadis, în care apare pentru prima dată numele de t.) împart de asemenea „scara” prin tetracorduri, vizând evitarea t. Interzicerea categorică a t. (Mi contra Fa, diabolus in musica), se petrece în cadrul exclusiv diatonic al solmizației*, cu o asemenea vehemență încât va influența teoria modurilor (I, 3) până în ev. med. târziu; astfel, modul al 5-lea (fa) va fi „corectat” printr-un b molle (v. b; musica ficta) iar repercussa* modului pe mi va fi do și nu si (un procedeu similar poate fi semnalat și în legătură cu unele ehuri*, desigur, mai mult sub înrâurirea prestigioasei moșteniri eline, chiar dacă – după unii autori – târziu „aliniată” teoriei muzicii bizantine*). Contrapunctul strict și chiar predarea armoniei (III, 2) au menținut interdicția tritonică. ♦ Practica artistică a neglijat uneori, involuntar sau deliberat, consemnul scolastic, din necesitatea adâncirii sensurilor textului literar sau urmând uneori concepții proprii manierismului* (cf. „arta cromatică secretă” [Lowinsky] a madrigaliștilor it.; v. și musica reservata (1)). Barocul* germ. a exploatat în mod expres, în cadrul codului de figuri (2) retorice, tocmai relațiile tritonice (relationes non harmonicae). Preluând unele laturi baroce ale expresiei (moartea, mila, pocăința) romantismul* le convertește, prin același t., în expresie a misterului, demonicului, groazei (la Weber, Berlioz, Meyerbeer, Listz, Wagner, Franck, Musorgksi ș.a., dar prezentă încă la Mozart – Don Giovanni – și la Beethoven – Fidelio, ca și în numeroase pagini instr. și simf.). ♦ Se consideră că încastrarea t. în acordul* de septimă* de dominantă constituie o licență în cadrul armoniei tonal-funcționale; în realitate, licența aceasta este de minimă importanță, atâta timp cât ea este rezultatul precumpănitor al accentuării caracterului dominantic al funcțiilor (1) tonale. Cu mult mai pregnantă este utilizarea, de la Monteverdi la Wagner și de la Bach la Skriabin, a acordului micșorat, ca element de sine stătător și neraportat deci la funcția de D (considerarea acordului micșorat ca fiind un rudiment de D este prezumțioasă, în afara acelor cazuri, se-nțelege, în care el vădește efectiv o dublă funcție sau, mai curând, una tranzitivă). Prin situația sa de autonomie, el instaurează un climat atonal* [a se vedea frecventele „lanțuri” de acorduri micșorate în muzica lui Bach, secondate sau nu de ostinato*-uri sau de pedale (2)]. Șase acorduri micșorate „acoperă” totalul cromatic (cu repetarea principalelor componente ale acordului în care fa diez este enarmonic cu sol bemol – singurele sunete care nu au o triplă grafie), dispuse fiind pe un desen melodic cromatic de passus duriusculus*, ceea ce confirmă, o dată în plus, intima înrudire dintre aceste relationes non harmonicae. Adăugarea unei septime micșorate la amintita formație – în fond, formula cea mai frecvent întâlnită – reduce repetările sunetelor și concentrează cele 12 sunete cromatice în numai trei acorduri dintre care al doilea acceptă axa de simetrie tritonică. Împărțirea octavei prin intermediul t. este de o deosebită importanță pentru structurarea seriei*, prin evitarea reperelor octaviante și obținerea simetriilor* interioare. ♦ Descoperirea modurilor (I, 5) „tritonice” ca realități muzicale ce nu țin seama de interdicțiile scolastice (ca de pildă în lidicul caracteristic Bihorului) a constituit un impuls pentru integrarea acestora în compoziția cultă. Alături de t. modal, un model al acestor formulări l-a constituit fără îndoială gama hexatonică* a impresioniștilor, în care t. apare pe de o parte cu rol constructiv iar pe de alta cu rol expansiv. Pentru Bartók, t. este punctul de întâlnire al mai multor principii constructive: intonații (1, 2) orizontal-melodice cu caracter lidic sau hexatonic; acorduri cu structuri tritonice parțiale sau totale; legături între teme* și părți de ciclu* pe baza t.; structuri bi-modale (-tonale) (v. polimodalism) prin t.; gruparea „sistemului său de moduri complementare și a cromaticii” (G. Firca) în jurul unei axe „polare” (Lendvay) tritonice. Modul (I, 9) bartokian (eronat numit „mod acustic”) și răsturnarea acestuia își dezvăluie complementaritatea față de o axă de simetrie, aceeași axă funcționând și în cazul modului (I, 8) al doilea a lui Messiaen. În timp ce axa împarte modurile complementare ale lui Bartók asimetric, le împarte pe cele ale lui Messiaen perfect simetric. Primele moduri, parțial simetrice, sunt și parțial funcționale (fiind construite pe două tetracorduri obișnuite – lidic și minor), iar celelalte, deplin simetrice, sunt nefuncționale. Se desprinde de aici un principiu cu efecte largi în orbita muzicii de dinaintea, de după și, parțial,din afara tonalității (1) major*-minore*. Cu cât o structură constă din aceleași elemente ori unele asemănătoare (o pereche de cel puțin două elemente alternând strict periodic), cu atât este aceasta mai nefuncțională și se supune unei ordini geometric-constructive. Aceasta face ca șirul dodecafonic să fie obținut prin mai puține operații decât prin manevrarea structurilor heptatonice diatonice (acordul micșorat are trei transpoziții*, gama hexatonică două, modul al doilea al lui Messiaen trei, modul lui Bartók nouă...). Modalitățile constructive ale t. au interesat, așadar, îndeaproape componistica modernă, într-un context în care și în alte domenii vădeau tendințe constructiviste similare. Astfel, în teoria artelor plastice, un Paul Klee se preocupă de combinarea unor „elemente de bază” în virtutea repetării „ritmice” a aceleiași unități. Transferând formula 1 + 1 + 1 + 1 etc. propusă de Klee, la domeniul muzicalului, se constată posibila ei aplicare la scara cromatică, la gama hexatonală și la acordul micșorat (unitatea fiind pe rând: semitonul, tonul și terța mică). Dacă se consideră tonul întreg ca ca rezultând, printr-o operație asociativă (1 + 1), din cele două unități (semitonurile) și se alternează cu unitatea (1), se obține modul lui Messiaen. Acest mod corespunde unei alte formule stabilite de către Klee: 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1) + 1 + (1 + 1). Și în demersurile muzicale ale momentului t. se bucură de un interes similar. În timp ce pentru Hindemith, în virtutea concepției sale privind ierarhizarea intervalelor, t. este lipsit de forță melodică și armonică, pentru Schönberg el deține, într-un sens încă funcțional, un loc mediator între vechile și noile sisteme (în a sa Harmoneilehre Schönberg postulează aproape profetic legătura acordului de septimă micșorată cu ceea ce avea să devină mai târziu al doilea al lui Messiaen, cf. pp. 440-441). O schemă, alcătuită pe temeiul mereu eficientului ciclu al cvintelor, demonstrează solidaritatea noilor elemente tritonice cu mai vechile sale înfățișări și implicări în structura muzicii. Sunt elemente care, preluate în parte din arsenalul epocilor trecute, confruntă capacitatea speculativă a spiritului uman cu mereu alte reguli constructive, știut fiind că fiecare dintre aceste epoci are propriul său ideal constructiv, propune o nouă ordonare a elementelor muzicale. T. a avut, în această lumină, o prezență mereu activă, uneori determinantă, în momentele schimbărilor esențiale de sistem.

tubă (< lat. tuba „trompetă, goarnă”), instrument de suflat din alamă cu registrul (I) cel mai grav. Este formată din muștiuc*, un tub conic răsucit, care se termină cu un pavilion* foarte mare. Muștiucul este de mărime medie, între cel al cornului* și cel al trombonului*. Are patru ventile* care coboară sunetele naturale* cu un semiton*, un ton*, un ton și jumătate, două tonuri și jumătate (cvartventil); uneori se folosește și un al cincilea ventil. Întinderea t. este de la Do la fa¹. Se notează în cheia* fa, cu accidenții* la armură. Are o sonoritate puternică, în orch. simf. folosindu-se doar 1 (2) t., cu rol de bas (III, 1) în compartimentul instr. de alamă. În partitură* apare pe același portativ* cu trb. 3. Din familia t. fac parte t. în Do, t. în si bemol, t. în la și t. în fa. T. contrabas în do și si bemol, este de obicei folosită în orch. T. dublă este dotată cu un ventil special cu ajutorul căruia este acordată instantaneu din fa în si bemol (cu o cvintă* mai jos). Mecanismul este format din patru ventile cu supape rotative. Este tipul cel mai convenabil atât din punct de vedere tehnic cât și al posibilităților sonore. Termenul generic de tuba (lat.) desemna în vechime, la romani și mai târziu, trompeta*, având rolul de semnal al bătăliilor, parăzilor, serbărilor etc. În accepțiunea actuală, t. apare în sec. 19, când, după apariția ventilelor aplicate la tr. și apoi la trb. s-a construit un trb. bas care a fost denumit „tuba”. Prima t. propriu-zisă a fost construită în Germania (1835) de către Moritz, după indicațiile lui Wieprecht. A fost adoptată imediat de către fanfară (6), iar mai târziu a intrat în componența orch. simf. Primul care i-a încredințat o frază cantabilă a fost G. Mahler (Simfonia I, part. a III-a). Este folosită apoi cu rol solistic de I. Stravinski (Petrușka), R. Strauss (Don Quijote), G. Gershwin (Un american la Paris), Ion Dumitrescu (Suita a-III-a) ș.a. V. fligorn (2); helicon; susafon. T. wagneriene, instrumente de suflat de alamă, intermediare între corn* și fligorn (1-2), destinate de către Wagner partiturii Tetralogiei (în germ. se mai numesc Ringtuben). Au muștiuc de corn, dar tehnica diferă oarecum de a acestui instr., clapele ventilelor fiind mânuite cu degetele mâinii stângi și nu cu cele ale mâinii drepte ca la celelalte t. În orch., execuția la t. wagneriene este încredințată corniștilor. A fost construită în două tipuri: tenor (în si bemol și în mi bemol) și bas (în fa). În afară de Wagner, au fost utilizate de către Bruckner, R. Strauss și Janácek.

ȚĂRANU, Cornel (n. 1934, Cluj), compozitor român. M. coresp. al Acad. (1993). Cu un punct de pornire postenescian, creația sa îmbină orientarea serială cu cea modal-folclorică, rigoarea cu improvizația. Lucrări orchestrale (patru simfonii) și de cameră („Contraste”), o operă de cameră („Secretul lui Don Giovanni”), muzică de film.

únde adv. (lat. ŭnde, de unde; it. pg. onde, pv. cat. on, vfr. ont, vsp. ond. Contras din de unde; it. sp. pg. donde, pv. don, fr. dont). În care loc: Rămîĭ acolo unde eștĭ. Rămîĭ unde eștĭ. De unde viĭ? Unde te ducĭ? Unde să mă duc (fam. un’te ducĭ? Un’să mă duc? Fiind-că: te temĭ să plecĭ unde vezĭ ceru a ploaĭe? Deodată, cînd (exclamativ): unde a’nceput să tune! O dacă, bine ar fi: unde am eŭ talentu tăŭ! De unde pînă unde?, cum se poate? ce fel? cum așa? de unde? de cînd?: Da de unde pînă unde, măĭ țopîrlane, eștĭ tu neam cu mine? De unde?, aș! nu!: Țĭ-a plătit? De unde? A fugit! – Ĭa-l de unde nu e, se zice cînd unu a dispărut: Mă duseĭ în camera luĭ. Cînd colo: ĭa-l de unde nu e! – În vest pop. și inde. V. înde.

uvertură (< fr. ouverture, „deschidere”), piesă orchestrală cu formă fixă (lied*, sonată*, temă cu variațiuni*) sau liberă (preludiu*), cu funcție de introducere tonală, tematică și de atmosferă pentru o lucrare scenică (operă*, oratoriu*, cantată*, balet*). ▪ Practica precedării unei compoziții instr. sau orch. (fugă*, suită*) de o piesă introductivă care să fixeze cadrul tonal – intitulată sinfonia*, toccata*, sonata* – datează din sec. 16-17; o astfel de piesă este integrată structurii operei încă din perioada de formare a genului (Monteverdi: Toccata la opera Orfeu și Sinfonia la Încoronarea Popeii) și devine indispensabilă în teatrul muzical al barocului*. Sonatele introductive din opera venețiană (Cavalli, Cesti) sunt alcătuite dintr-o scurtă secțiune lentă în metru* binar* urmată de o secțiune rapidă în metru ternar*, sau chiar dintr-un ciclu de 3-4 piese. ♦ Denumirea propriu-zisă de u. este acordată introducerii instr. a baletului de curte francez (ballet de cour), fiind adoptată ulterior în operă. Structura lent-repede utilizată în aceste lucrări este amplificată de Lully, care cristalizează tipul de u. franceză prin readucerea unei mișcări lente în final. În același timp (sec. 17), u. operei napolitane (intitulată încă sinfonia) se constituie pe tiparul sonatei da chiesa, cu utilizarea unui număr mai mare de instr., opoziția tutti*-solo* (provenită din concerto grosso*) și eliminarea uneia din cele patru piese componente ale ciclului (I, 2). A. Scarlatti impune succesiunea allegro-lento-allegro care se afirmă în sec. următor în detrimentul u. fr., prin adaptarea la forma de sonată. Principiile reformatoare introduse în genul dramatic de Gluck, la sfârșitul sec. 18, afectează și statutul u., care dobândește funcția de introducere tematică în muzica operei. Astfel de u. sunt scrise de Mozart (Don Juan, Flautul fermecat), Beethoven (Leonora I, II, III), Weber (Freischütz, Oberon). Compozitorii clasici – Mozart și, în special, Beethoven – cultivă intens u. în formă de sonată*. Tendința u. romantice de a deveni o piesă orch., uneori independentă și cu un caracter de virtuozitate*, determină compozitori ca Wagner (Tristan și Isolda, Lohengrin, Parsifal), Ceaikovski (Dama de pică) să o substituie printr-un preludiu (2) – secțiune introductivă care expune într-o formă liberă materialul tematic al lucrării și elimină cezura care delimita u. de debutul primului act. Muzica spectacolelor de operetă (Offenbach, Kalman, Suppé) este deseori precedată de u. de tip potpuriu*. În sec. 19-20, practicându-se interpretarea u. independent de genurile dramatic sau coregrafic, sunt compuse și u. de concert, lucrări orch. cu titlu programatic*, de proporții mai reduse față de acelea ale poemului simfonic* (Brahms, U. academică; Ceaikovski, U. Anul 1812; Enescu, U. de concert pe teme în caracter popular românesc; P. Bentoiu, U. de concert).

violă (it. viola; fr. alto; germ. Bratsche, Altgeige), instrument cu coarde și arcuș*, puțin mai mare decât violina*, care alături de aceasta face parte din compartimentul instrumentelor cu coarde din orchestra* simfonică. Ca și vl., v. se ține sub bărbie, susținută cu mâna stângă, arcușul fiind mânuit cu dreapta. Tehnica utilizată, digitația* și pozițiile (2) sunt asemănătoare acelora ale vl., distanțele între sunete fiind ceva mai mari. Prin mărime, timbru* și ambitus (1), v. deține locul dintre vl. și violoncel*. Alcătuirea v. este identică cu vl., deosebirile constând în dimensiuni (lungimea totală a v. este de 400 mm, lățimea în partea de sus de 185 mm, lățimea în partea de jos de 238 mm), și în acordajul (1) celor 4 corzi. Corzile v. sunt: coarda 1 – la₁, coarda 2 – re₁, coarda 3 – sol, coarda 4 – do. Arcușul v. este asemănător arcușului vl., având alte dimensiuni lungimea totală de 72-75 cm, iar greutatea de 63-65 gr. V. se notează în cheia* do pe linia a treia a portativului* (cheia* de alto), întinderea sonoră fiind de la Do-mi₃. Pentru notarea registrului (1) acut se folosește și cheia sol. V. poate fi considerată la fel de veche ca și vl., având aceeași strămoși și aceeași evoluție, pornind din grupul violelor* vechi. Viola de braccio (2) este considerată strămoșul direct al v. moderne. V. este un instr. melodic, dar, având un timbru estompat, mai puțin strălucitor decât al vl. și un registru mai grav, deține rolul secund în orch. Este folosită în orch. simf., în orch. de cameră și obligat* în cvartetele (1) de coarde. În literatura clasică, v. apare și ca instr. solist (Simf. concertantă pentru vl., v. și orch. de W.A. Mozart). În sec. 19, v. reține mai rar atenția compozitorilor (Berlioz, Harold în Italia), revenind abia spre sfârșitul sec. (R. Strauss, Don Quijote). Datorită dezvoltării tehnicii instr. moderne, astăzi tind să ajungă pe același plan cu vl. în lucrări semnate de Bartók, E. Bloch, P. Hindemith (Muzică de concert pentru v. și orch. mare de cameră), Șostakovski. În muzica românească, pentru v. și pian Enescu a compus un Konzertstück și i-a acordat momente solistice în Rapsodiile române; totodată în literatura concertantă, întâlnim concerte pentru v. și orch. semnate de Wilhelm G. Berger, Eugen Cuteanu, Diamandi Gheciu, Myriam Marbe. Abrev. în partituri: vla.

ZÎMBITOR, -OARE, zîmbitori, -oare, adj. Care zîmbește, surîzător; vesel, radios, strălucitor. Spre Magda înainta zîmbitor un tînăr cu părul bălai și buclat. SADOVEANU, O. VII 91. De, don’ colonel – făcu Ștefan cu fața zîmbitoare – mai încercăm și noi marea cu degetul. REBREANU, R. II 71. (Poetic) N-am altă mîngîiere mai vie pe pămînt Decît să-nalț la tine duioasa mea gîndire, Steluță zîmbitoare, dincolo de mormînt! ALECSANDRI, P. A. 63.