SCÍȚI (< fr., lat.) s. m. pl. Denumire generică a triburilor nomade care populau, în sec. 9-3 î. Hr., terit. cuprins între Marea Neagră, fl. Don, Nipru și gurile Dunării; vorbeau o limbă care făcea parte din grupul iranian al familiei de limbi indo-europene. În sec. 6-4 î. Hr., epocă de apogeu a civilizației s., se creează și statul lor; în 514 î. Hr. campania regelui ahemenid Darius I prin Dobrogea împotriva s. se încheie cu un eșec. În perioada 350-250 î. Hr. în stepele nord-pontice, în valuri succesive, pătrund sarmații, fapt care are ca urmare prăbușirea hegemoniei politice a s. și asimilarea lor treptată în sec. următoare de noii cuceritori. Arta scitică și îndeosebi stilul animalier au influențat civilizațiile învecinate.