BĂTAIE, bătăi, s. f. I. 1. Lovitură repetată dată de cineva cuiva cu mâna sau cu un obiect. ◊ Loc. vb. A (se) lua la bătaie = a (se) bate. ◊ Expr. A stinge (sau a snopi, a zvânta etc.) în bătaie (sau în bătăi) (pe cineva) = a bate (pe cineva) foarte rău. (Fam.) A da bătaie = a zori, a grăbi. Bătaie de cap = frământare a minții; p. ext. trudă, osteneală. Bătaie de joc = batjocură; p. ext. faptă urâtă, incalificabilă. 2. (Înv.) Luptă, bătălie. ♦ Bombardament cu artileria. 3. (În expr.) A pune (ceva) la bătaie = a) a oferi (ceva) spre a fi cheltuit sau consumat; b) a risca (ceva). II. 1. Lovire, izbire (repetată) a unui obiect de altul. ◊ Bătaie de aripă (sau de aripi) = fâlfâit. ♦ Lovitură a vatalei la războiul² de țesut. ♦ (Concr.) Băteală. ♦ Stârnire a peștelui sau a vânatului. 2. Lovitură dată într-un obiect (cu mâna, cu ciocanul etc.) ♦ Fiecare dintre zvâcniturile inimii sau ale pulsului. 3. Zgomot (ritmic) produs de un motor sau de un mecanism în funcție. 4. Distanță până la care poate ajunge un proiectil, o săgeată etc; felul cum trimite o armă proiectilul; traiectoria unui proiectil; p. ext. Distanță până la care poate ajunge vederea cuiva; rază vizuală. 5. (În legătură cu anumite fenomene ale naturii, a căror denumire determină sensul cuvântului) a) Suflare a vântului; adiere. b) Cădere a ploii, a grindinii etc. c) Dogoreală, arșiță. d) Lumină. 6. (Reg.) Lătrat (scurt și ritmic) al câinilor. 7. Boiște. ♦ Epocă în care se împerechează cocoșii-de-munte. III. 1. (Sport) Izbire a pământului cu piciorul înainte de desprinderea de pe sol, la o săritură. 2. (În expr. și loc. adv.) (A cântări) cu bătaie = (a cântări) cu puțin peste greutatea exactă. [Pr.: -ta-ie] – Lat. batt(u)allia.

CAP¹, (I, III) capete, s. n., (II) capi, s. m. I. S. n. 1. Extremitatea superioară a corpului omenesc sau cea anterioară a animalelor, unde se află creierul, principalele organe de simț și orificiul bucal. ◊ Loc. adv. Din cap până-n picioare = de sus până jos, în întregime, cu desăvârșire. Cu noaptea-n cap = dis-de-dimineață. (Până) peste cap = extrem de..., exagerat de... Cu un cap mai sus = (cu mult) mai sus, mai deștept, mai reușit, mai bine. Cu capul plecat = rușinat, umilit, învins. Pe după cap = pe după gât, la ceafă. ◊ Loc. adj. (Fam.) Bătut (sau căzut) în cap = tâmpit, prost. ◊ Expr. A se da peste cap = a face tumbe; a depune eforturi deosebite pentru a realiza ceva, a face imposibilul. A da (pe cineva) peste cap = a trânti (pe cineva) la pământ; a da jos dintr-o situație, a doborî, a învinge. A da peste cap (paharul, băutura etc.) = a înghiți dintr-o dată conținutul unui pahar, al unei căni etc. A da (ceva) peste cap = a) a schimba cu totul ordinea lucrurilor, a ideilor, a unui program stabilit etc.; b) a lucra repede, superficial, de mântuială. A scoate capul în lume = a ieși între oameni, în societate. A nu-și (mai) vedea capul de... sau a nu ști unde-i stă sau unde-i este capul = a nu ști ce să mai facă, a fi copleșit de... A-și pierde capul = a se zăpăci. A nu mai avea unde să-și pună capul = a ajunge fără adăpost, pe drumuri, sărac. A da din cap = a clătina capul (în semn de aprobare, de refuz etc.). A da (cuiva) la cap = a lovi; a omorî; a ataca cu violență pe cineva; a distruge (cu vorba sau cu scrisul). A umbla cu capul în traistă = a fi distrat, neatent. A se da cu capul de toți pereții (sau de pereți) = a fi cuprins de desperare sau de necaz, a regreta o greșeală făcută. A-și lua (sau a apuca) lumea în cap = a pleca departe, părăsindu-și casa, locul de origine și rătăcind prin lume. A-și pleca capul = a se simți rușinat, umilit; a se da învins, a se supune. Vai (sau haram) de capul lui = vai de el. A cădea (sau a veni, a se sparge etc.) pe (sau de, în) capul cuiva (o situație neplăcută, un necaz etc.) = a veni asupra cuiva tot felul de neplăceri și necazuri, a-l lovi o nenorocire. A cădea pe capul cuiva = a sosi pe neașteptate la cineva (creându-i neplăceri, deranj). A sta (sau a ședea, a se ține) de capul cuiva sau a se pune pe capul cuiva = a stărui fără încetare pe lângă cineva. A ședea (sau a sta) pe capul cuiva = a sta pe lângă sau la cineva (creându-i neplăceri, plictisindu-l etc.). A se duce de pe capul cuiva = a lăsa pe cineva în pace. (Reg.) A nu ști (sau a nu avea) ce-și face capului = a nu mai ști ce să facă pentru a ieși dintr-o situație grea. ◊ Cap de familie = bărbatul care reprezintă puterea familială și părintească; p. gener. orice persoană care procură mijloacele necesare traiului unei familii și o reprezintă juridic. ◊ Cap de expresie = portret în care artistul face un studiu amănunțit al expresiei unui sentiment pe trăsăturile chipului omenesc. ♦ (La fotbal) Lovire a mingii cu capul. ♦ Cap de bour = nume sub care sunt cunoscute primele serii de mărci poștale românești, având pe ele capul unui bour. ♦ Parte a monedei care are imprimat un chip. ♦ Părul capului. 2. Căpătâi; căpătâiul patului. 3. Individ, ins, cap. Câte 5 lei de cap. ◊ Expr. Pe capete = care mai de care, în număr foarte mare, pe întrecute. Câte capete, atâtea păreri, exprimă o mare divergență de opinii. 4. Minte, gândire, judecată; memorie. ◊ Loc. adj. și adv. Cu cap = (în mod) inteligent, deștept. Fără cap = (în mod) necugetat. ◊ Loc. adj. Cu scaun la cap = cu judecată dreaptă; cuminte. ◊ Expr. A fi bun (sau ușor) la (sau de) cap sau a avea cap ușor = a fi deștept. A fi greu (sau tare) de cap sau a avea cap greu = a pricepe cu greutate; a fi prost. A nu(-i) intra (cuiva) în cap = a nu putea pricepe (ceva). A-i ieși (cuiva ceva) din cap = a nu-i mai sta gândul la...; a uita. A nu-i mai ieși (cuiva ceva) din cap = a-l stăpâni mereu (același gând), a nu putea uita. A-i sta capul la... = a se gândi la... A-și bate (sau a-și frământa, a-și sparge, a-și sfărâma etc.) capul = a se gândi, a se strădui spre a soluționa o problemă. A-i deschide (cuiva) capul = a face (pe cineva) să înțeleagă ceva, a lămuri (pe cineva). A fi (sau a rămâne, a umbla etc.) de capul său = a fi (sau a rămâne etc.) liber, independent, nesupravegheat. A face (ceva) din (sau de) capul său = a face (ceva) fără a se consulta cu altcineva. A întoarce (sau a suci, a învârti) capul cuiva = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată; a zăpăci; a face pe cineva să se îndrăgostească. A nu avea cap să... = a nu avea posibilitatea să..., a nu putea să... ♦ (Jur.) Cap de acuzare = motiv pe care se întemeiază acuzarea. 5. (Înv.) Viață. A plăti cu capul. ♦ (Astăzi în expr.) Odată cu capul sau în ruptul capului = cu nici un preț, niciodată. A-și face de cap = a face ceva ce poate să-i primejduiască viața; a face nebunii. 6. Compuse: a) (Entom.) cap-de-mort sau capul-lui-Adam = strigă; b) (Bot.) cap-de-cocoș = dulcișor; capul-șarpelui = plantă erbacee acoperită cu peri aspri și cu flori roșii ca sângele, dispuse în spice simple (Echium rubrum); c) capul-balaurului = o parte a constelației balaurului. II. S. m. Căpetenie, șef, conducător. ♦ Inițiator. III. S. n. 1. Vârf (al unui obiect). ♦ Extremitate proeminentă a unui dispozitiv, instrument etc. sau a unui element dintr-un sistem. ♦ Obiect, mecanism sau dispozitiv asemănător cu un cap¹ (I 1), folosit în diverse scopuri tehnice. 2. Partea extremă cu care începe sau sfârșește ceva. ◊ Cap de pod = loc aflat pe teritoriul inamic, dincolo de un curs de apă, de un defileu etc.; p. ext. forțele armate care ocupă acest loc cu scopul de a asigura trecerea grosului trupelor și a mijloacelor de luptă. ◊ Loc. adv. Cap la (sau în) cap = cu părțile extreme alăturate. ◊ Expr. Cap de țară = margine de țară; hotar. Nu-i (un) cap de țară = nu-i nimic grav, nici o nenorocire. A sta (sau a ședea, a se ridica) în capul oaselor = a se ridica stând în pat, a sta în șezut. 3. Partea de dinainte; început, frunte. În capul coloanei. ◊ Cap de an (sau de săptămână, de iarnă etc.) = începutul unui an (sau al unei săptămâni etc.). Cap de coloană = cel sau cei care stau în fruntea coloanei. Cap de afiș (sau cap de listă) = primul nume dintr-o listă de persoane afișate în ordinea valorii lor. ◊ Loc. adv. În cap de noapte sau în capul nopții = după ce s-a întunecat bine. Din (sau de la) cap = de la început; de la începutul rândului. Din capul locului = înainte de a începe ceva; de la început. ♦ Partea principală, mai aleasă (a unui lucru). ◊ Expr. Capul mesei = locul de onoare la masă. 4. Partea de jos sau dindărăt a unui lucru; capăt; (cu sens temporal) sfârșit. ◊ Expr. A o scoate la cap = a sfârși (cu bine). A-i da de cap = a rezolva; a învinge, a răzbi. În cap = (după numerale) exact, întocmai. 5. Bucățică ruptă dintr-un obiect; p. ext. lucru de mică importanță. ◊ Expr. Nici un cap de ață = absolut nimic. Până la un cap de ață = tot. 6. (În sintagma) Cap magnetic = transductor electromagnetic care transformă variațiile unui semnal electric în variații de flux magnetic sau invers, folosit pentru operații de înregistrare, redare și ștergere la magnetofoane. – Lat. caput, (II) după fr. chef (< lat. caput).

CĂMILĂ, cămile, s. f. 1. Mamifer rumegător mare din Africa de Nord și din Asia, cu una (dromader) sau cu două cocoașe pe spate, folosit la cărat poveri (Camelus bactrianus). 2. (Mar.) Ponton din lemn pentru ridicarea navelor scufundate. – Din sl. kamilĩ (< gr.).

CÂNTAT s. n. Faptul de a cânta. ♦ Sunet caracteristic (plăcut) scos de unele păsări și insecte. ◊ Expr. La (sau pe la, spre) cântatul cocoșilor = (pe) la miezul nopții sau în zorii zilei. – V. cânta.

CÂNTĂTOR, -OARE, cântători, -oare, adj., s. m. 1. Adj. (Despre oameni) Care cântă, care are voce; (despre păsări) care scoate sunete plăcute, melodioase. 2. S. m. (Înv.) Cântăreț (1) (de profesie). 3. S. m. (Înv.) Cântăreț (2). 4. S. m. (Pop.) Cocoș. ♦ (În expr.) (Pe) la cântători = în zorii zilei. – Cânta + suf. -ător.

GALIC², -Ă, galici, -ce, adj. Care aparține galilor¹, privitor la gali¹. Războaiele galice. ◊ Cocoșul galic = emblemă (reprezentând un cocoș) care simbolizează Franța. ♦ (Substantivat, f.) Limba celtă vorbită de gali¹. – Din lat. Gallicus.

GĂINĂ, găini, s. f. Specie de pasăre domestică, crescută pentru carne și ouă (Gallus domestica); pasăre care face parte din această specie; p. restr. femela cocoșului. ◊ Expr. A se culca (odată) cu găinile = a se culca foarte devreme. Cântă găina în casă, se zice când într-o căsnicie cuvântul hotărâtor îl are femeia. ♦ Compus: găină-sălbatică (sau -de-munte) = femela cocoșului-de-munte. – Lat. gallina.

GOTCAN, gotcani, s. m. (Ornit.; reg.) Cocoș-de-munte. – Gotcă + suf. -an.

GOTCĂ, gotce, s. f. (Reg.) Femeiușca cocoșului-de-munte; găină-sălbatică. ◊ Roșu ca (sau cum e) gotca sau roșu gotcă = foarte roșu. – Din ucr. gotka.

LABĂ, labe, s. f. 1. Parte a piciorului de la gleznă în jos la animalele patrupede și la om; partea piciorului pe care calcă păsările (palmipede); p. gener. picior (al unor animale). ◊ Compuse: laba-mâței = a) ciupercă comestibilă de culoare albă, care crește prin pădurile umbroase și umede (Clavaria coralloides); b) ciupercă comestibilă mare cu tulpina albă, groasă și cărnoasă; creasta-cocoșului (Clavaria flava); laba-ursului = a) nume dat mai multor specii de ciuperci de pădure (Clavaria); b) crucea-pământului; laba-gâștei = a) mică plantă erbacee cu flori roșii-purpurii (Geranium dissectum); b) ridurile formate în jurul ochilor (la persoanele în vârstă); c) (fam.) scris dezordonat, urât. ♦ (Mar.) Labă-de-pisică = încrețitură abia vizibilă a apei mării, semn al unui început de vânt. 2. (Fam. și depr.) Mână. ◊ Expr. A pune laba (pe cineva sau pe ceva) = a apuca, a înhăța (pe cineva sau ceva). A-i încăpea (sau a-i cădea) în labă = a ajunge la mâna sau la discreția cuiva. – Din magh. láb.

NUCĂ, nuci, s. f. 1. Fructul nucului (1). ◊ Expr. A se potrivi (sau a se lovi, a se nimeri) ca nuca-n perete = a nu se potrivi deloc. ♦ Miezul comestibil de nucă (1). 2. Compuse: nucă-de-cocos = fructul comestibil al cocotierului. Nucă vomică = nume dat semințelor mature ale unui arbust tropical care conțin stricnină. 3. Piesă formată dintr-o tijă metalică terminată cu un cap sferic, servind la realizarea unor articulații la mașini. – Lat. nux, -cis.

MARACAS, maracase, s. n. Instrument muzical de percuție sud-american, construit dintr-o nucă de cocos care conține grăunțe și nisip. – Din sp. maracas.

PICIOR, picioare, s. n. 1. Fiecare dintre cele două membre inferioare ale corpului omenesc, de la șold până la vârful degetelor, și fiecare dintre membrele celorlalte viețuitoare, care servesc la susținerea corpului și la deplasarea în spațiu. ◊ Loc. adj. Bun (sau iute) de picior (sau de picioare) = iute, sprinten. ◊ Loc. adv. În (sau pe) picioare sau (fam.) d(e)-a-n picioarele = în poziție verticală; sus. În vârful picioarelor = cu corpul sprijinit numai pe vârfurile degetelor de la picioare; p. ext. fără a face zgomot, tiptil. Cu piciorul (sau picioarele) = fără mijloc de locomoție, pe jos. Din cap până în picioare = de sus și până jos, în întregime; cu desăvârșire. Pe picior greșit = (la unele jocuri sportive) nepregătit pentru a para acțiunea adversarului sau, p. gener., pentru a răspunde unei provocări. ◊ Expr. Unde-ți stau picioarele îți va sta și capul = vei plăti cu viața (dacă nu vei face un anumit lucru). A sări drept (sau ars) în picioare = a se ridica repede, brusc. A se pune (sau a fi) pe (sau în) picioare = a) a se însănătoși după o boală (lungă); b) a se reface din punct de vedere material. A vedea (pe cineva) pe (sau în) picioare = a vedea pe cineva sănătos. (Glumeț sau ir.) Are numai (atâția...) ani pe un picior = are o vârstă mai mare decât cea pe care o mărturisește. A pune piciorul (undeva) = a călca, a păși, p. ext., a pătrunde, a se instala undeva; a frecventa pe cineva. A pune pe picioare = a) a iniția, a organiza ceva, a face să meargă, să funcționeze; b) a îngriji un bolnav și a-l însănătoși. A scula (sau a pune etc.) în picioare = a mobiliza în vederea unei acțiuni. A se topi (sau a se usca, a pieri, a se pierde) pe (sau din, de pe) picioare ori d(e)-a-n picioarele = a slăbi, a se prăpădi cu încetul. A boli (sau a duce boala) pe picioare = a fi bolnav (ușor), fără a zăcea la pat. (A fi) cu un picior în groapă (și cu unul afară) = (a fi) foarte bătrân, prăpădit, bolnav; (a fi) aproape de moarte. A vedea pe cineva cu picioarele înainte = a vedea pe cineva mort. A sta (sau a fi) în picioarele cuiva = a împiedica, a încurca, a deranja pe cineva; a fi inoportun. A sta (sau a rămâne, a fi) în picioare = a) a exista sau a continua să existe; b) (despre teorii, planuri, ipoteze etc.) a corespunde cu realitatea, a fi întemeiat; c) a sta, a rămâne intact sau în poziție verticală. E tată-său (sau mamă-sa etc.) în picioare = seamănă întocmai, e leit cu tatăl său (sau cu mama sa etc.). A sări într-un picior = a se bucura mult. Cât te-ai întoarce (sau învârti) într-un picior = repede de tot, într-o clipă. (Fam.) A o lua (sau a o apuca) la picior sau a-și lua picioarele pe umeri (sau la spinare) = a începe să fugă (repede), a o lua la goană; a încerca să se facă nevăzut prin fugă. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele sau (reg.) a nu-și mai strânge picioarele = a nu (mai) sta potolit, liniștit, a alerga de colo-colo; a umbla mult. A-și bate (sau a-și rupe) picioarele = a umbla mult, a obosi de prea multă alergătură. (Pop.) A prinde (undeva) picior = a se așeza, a se stabili undeva. A cădea (sau a se arunca) la picioarele cuiva sau a săruta picioarele cuiva = a se ruga (umil) de cineva; a se umili înaintea cuiva. A călca (pe cineva) pe picior = a) a preveni pe cineva (călcându-l pe încălțăminte) să nu facă sau să nu spună ceva; b) a face sau a spune (cuiva) ceva supărător. (Pop. și fam.) A vorbi (sau a scrie etc.) cu picioarele = a vorbi (sau a scrie etc.) greșit (logic sau gramatical) ori fără talent; p. ext. a scrie urât, a mâzgăli. Fără cap și fără picioare = fără logică, lipsit de sens. (Fam.) A face (sau a căpăta) picioare = (despre obiecte) a dispărea. (A sta sau a ședea etc.) picior peste picior = (a ședea într-o poziție comodă) cu o parte a unui picior ridicată și așezată peste celălalt picior. Cu coada între picioare = rușinat, umilit. A (se) lua peste picior = a (se) ironiza, a-și bate joc. A călca (pe cineva sau ceva) în picioare = a distruge, a nimici; a disprețui, a desconsidera. A pune (sau a așterne, a închina etc. ceva) la picioarele cuiva = a închina, a oferi cuiva (ceva) în semn de supunere, de prețuire, de omagiu. A-i pune (cuiva) capul sub picior = a omorî pe cineva. A bate din picior = a încerca să-și impună voința; a se răsti, a comanda. A(-i) pune (cuiva) piciorul în prag = a lua o atitudine hotărâtă, a se opune energic. A da din mâini și din picioare = a face tot posibilul pentru a duce o acțiune la bun sfârșit, pentru a scăpa dintr-o încurcătură etc. (Fam.) A sta cu picioarele în apă rece = a se gândi profund și îndelung la ceva. A fi (sau a se afla etc.) pe picior de pace (sau de război) = a fi (sau a se afla etc.) în stare de pace (sau de război). A fi pe picior de egalitate (sau pe același picior) cu cineva = a se bucura de aceleași drepturi, a avea aceeași situație cu altcineva. A da cu piciorul = a respinge sau a lăsa să-i scape un prilej favorabil. A trăi pe picior mare = a duce o viață de belșug, a cheltui mult. Parcă l-a apucat (sau l-a prins) pe Dumnezeu de (un) picior, se spune despre cineva care trăiește o bucurie mare și neașteptată. A fi (sau a sta) pe picior de ducă (sau de plecare) = a fi gata de plecare. A lega (pe cineva) de mâini și de picioare = a imobiliza (pe cineva); a nu lăsa (cuiva) posibilitatea să acționeze. A(-și) tăia craca (sau creanga) de sub picioare = a pierde sau a face să piardă un avantaj, a(-și) periclita situația. A cădea de pe (sau din) picioare sau a nu se (mai) putea ține, a nu (mai) putea sta pe picioare, a nu-l (mai) ține etc. picioarele, se spune despre un om care și-a pierdut echilibrul, puterile sau care este extrem de obosit. A i se tăia (sau a i se înmuia) cuiva (mâinile și) picioarele = a avea o senzație de slăbiciune fizică; a nu se putea stăpâni (de emoție, de durere etc.). (Nici) picior de... = nimeni, (nici) urmă de..., (nici) țipenie. Negustorie (sau comerț, afaceri etc.) pe picior = negustorie (sau comerț, afaceri etc.) făcute întâmplător, ocazional, fără sediu sau firmă înscrisă. ◊ Compuse: (Bot.) piciorul-caprei = plantă erbacee de pădure, cu frunze palmate cu trei diviziuni și cu flori albe sau roșietice (Aegopodium podagraria); piciorul-cocoșului = nume dat unor plante erbacee cu frunze lobate și cu flori galbene (Ranunculus). ♦ Picior (1) de animal sau de pasăre fript sau fiert (pentru a fi mâncat). 2. Proteza unui picior (1). 3. P. anal. Nume dat unor părți de obiecte, de construcții sau unor obiecte, instrumente etc. care seamănă cu piciorul (1) și servesc ca suport, ca element de susținere, de fixare etc. ♦ Partea de jos, apropiată de pământ, a tulpinii unei plante; p. ext. rădăcină. 4. P. anal. Element al unei construcții care servește la susținerea și la legarea ei de teren; partea de jos, masivă, a unei construcții, a unui zid etc. ♦ Picior de siguranță = parte din masivul unui zăcământ lăsată neexploatată în scopul protecției unor lucrări sau a unor construcții de la suprafață. 5. P. anal. Partea de jos a unui munte, a unui deal etc.; zonă mai largă de la baza unei forme de relief. 6. (Reg.) Regulator (la plug). ♦ Coada coasei. 7. (Mat.; în sintagma) Piciorul perpendicularei = intersecția unei drepte cu planul sau cu dreapta pe care cade perpendicular. 8. Veche unitate de măsură, având lungimea de aproximativ o treime dintr-un metru, folosită și astăzi în unele țări. 9. Unitate ritmică a unui vers, compusă dintr-un număr fix de silabe lungi și scurte sau accentuate și neaccentuate. – Lat. petiolus.

PINTEN, pinteni, s. m. 1. Obiect de metal în formă de potcoavă, prevăzut cu o rotiță dințată, cu un vârf etc., pe care călăreții îl prind la călcâiul cizmelor și care le servește pentru a îmboldi calul la mers; p. ext. lovitură dată calului cu acest obiect. ◊ Expr. A da pinteni = a) a împunge, a îmboldi calul cu pintenii pentru a-l face să meargă mai repede; b) a (se) zori, a (se) grăbi. A bate din pinteni = (mai ales despre militari) a lovi călcâiele unul de altul, făcând să sune pintenii, și a lua poziția (reglementară) de drepți. A bate din pinteni (de bucurie) = a-și manifesta bucuria în chip zgomotos. 2. P. anal. (La unele păsări, mai ales la cocoși) Formație cornoasă situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului, deasupra labei. ♦ Protuberanță situată în partea de dinapoi și de jos a piciorului calului sau boului, deasupra gleznei. 3. P. anal. Numele unor părți de plante sau (cu determinări) al unor plante care au de obicei proeminențe, protuberanțe, excrescențe etc. 4. Proeminență a unei piese care servește la limitarea cursei altei piese în mișcare sau ca punct de articulație. ♦ Unealtă cu care apicultorii fixează fagurele pe ramă. 5. Construcție sau element de construcție care seamănă cu un pinten (1) și care susține sau întărește o zidărie, un terasament, consolidează un mal etc. 6. Porțiune de teren care depășește nivelul din jur; vârf mic, culme care se desprinde dintr-un ansamblu deluros sau muntos unitar. – Din sl. *pentĩnŭ.

PINTENAT, -Ă, pintenați, -te, adj. 1. (Despre încălțăminte) Care are pinteni (1), cu pinteni. ♦ (Substantivat, m.; fam. sau ir.) Ofițer sau gradat. 2. (Despre păsări) Cu pinteni (2); pintenog; p. ext. în formă de pinten. ♦ (Substantivat, m.) Cocoș. 3. (Despre plante sau părți ale lor) Cu pinten (3) sau cu aspect de pinten. – Pinten + suf. -at.

CREMENE, (rar) cremeni, s. f. 1. Varietate de rocă sedimentară silicioasă, alcătuită din calcedonie, opal și cuarț, care are proprietatea să producă scântei atunci când este lovită cu obiecte de oțel. 2. Bucățică de cremene (1) folosită la scăpărat cu amnarul. ◊ Expr. Cât ai da în cremene = într-o clipă. 3. Bucățică de cremene (1) care înlocuia la armele vechi capsa de aprindere și care, lovită de cocoș, producea scântei și aprindea praful de pușcă. – Din bg. kremeni.

OȚEL, (2) oțeluri, (3) oțele, s. n. 1. Aliaj de fier cu carbon (și cu alte elemente), întrebuințat pentru rezistența, duritatea, tenacitatea și elasticitatea lui. ◊ Loc. adj. De oțel = asemenea oțelului (ca tărie, rezistență sau culoare). 2. (La pl.) Diverse sorturi de oțel (1); p. ext. obiecte fabricate din acest aliaj. ♦ (Rar; la pl.) Ținte, cuișoare cu capul lat și strălucitor. 3. (Înv.; la pl.) Mecanism de declanșare la puștile și pistoalele de tip vechi, alcătuit din cocoș, cremene și amnar. ◊ Expr. A fi iute (sau slab) de oțele = a fi iute (sau slab) din fire. ♦ P. ext. Armă. – Din sl. ocĕlŭ.

FLINTĂ, flinte, s. f. Pușcă cu fitil, cu țeavă lungă, cocoș și cremene, folosită în trecut; sâneață. – Din magh. flinta. Cf. germ. Flinte.

FLORICEA, -ICĂ, floricele, s. f. 1. Diminutiv al lui floare (I 1); florișoară. 2. (La pl.; și în sintagmele floricele boabe sau floricele de porumb) Boabe de porumb prăjite, umflate și crăpate, care seamănă cu niște flori mici albe; cocoșei, cocoși. – Floare + suf. -icea, -icică.

MINTE, minți, s. f. 1. Facultatea de a gândi, de a judeca, de a înțelege; rațiune, intelect. ◊ Loc. adj. Cu minte = cu judecată normală, sănătoasă; p. ext. înțelept. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) minte = nebun; nesocotit, nesăbuit. ◊ Expr. Ieșit din minți = nebun; care și-a pierdut cumpătul. A-și ieși din minți = a înnebuni; a-și pierde cumpătul. Întreg (sau zdravăn etc.) la minte = cu judecata normală, sănătoasă. A fi în toate mințile = a fi în deplinătatea facultăților mintale; a fi matur. A-și pierde mințile (sau mintea) sau a nu fi în toate mințile = a înnebuni sau a fi nebun. A învăța pe cineva minte = a pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. A se frământa cu mintea sau a-și frământa mintea (sau mințile) = a se gândi mult, a-și bate capul. A-și aduna mințile = a nu mai fi distrat, a se concentra. A-i sta (cuiva) mintea în loc, se spune când cineva rămâne uluit și nu mai știe ce să facă sau ce să zică. ♦ Gând, cuget; imaginație; memorie. ◊ Expr. A-i veni cineva în minte sau a-i trece, a-i da, a-i trăsni cuiva ceva prin minte = a se gândi (dintr-o dată) la cineva sau la ceva. A fi dus cu mintea (sau cu mințile) = a fi cufundat în gânduri. A avea (pe cineva sau ceva) în minte = a) a fi preocupat (de cineva sau de ceva); b) a avea intenția să facă ceva. 2. Judecată sănătoasă, mod just de a raționa; înțelepciune, chibzuință. ◊ Expr. A-i veni (cuiva) mințile acasă (sau la loc, la cap) sau a-și băga mințile în cap = a deveni mai înțelept, mai chibzuit; a se cuminți. A-și pune mintea cu cineva = a lua în serios pe cineva (care nu merită). A-i lua (sau a-i suci, a-i fura) cuiva mintea (sau mințile) = a face pe cineva să-și piardă judecata, să nu mai știe ce face. A scoate pe cineva din minți = a) a face pe cineva să-și piardă judecata sănătoasă, a-l zăpăci; b) a enerva la culme, a mânia. ♦ Inteligență, istețime, iscusință. ◊ Expr. A ajunge (sau a cădea, a fi etc.) în mintea copiilor = a avea judecata slăbită (din cauza bătrâneții). La mintea omului (sau a cocoșului) = ușor de înțeles, clar. 3. Imaginație, fantezie. – Lat. mens, -ntis.

COADĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).

COPRĂ, copre, s. f. Miezul uscat al nucii de cocos, folosit ca materie primă pentru obținerea untului de cocos; uleiul conținut de acest miez. – Din fr. copra.

CLAPON, claponi, s. m. Cocoș castrat. – Din pol. kaplon.

COCOAȘĂ, cocoașe, s. f. 1. Deformație patologică a trunchiului unui om, care constă într-o curbură (posterioară, anterioară sau laterală) a coloanei vertebrale, a coastelor sau a sternului; gheb¹. 2. Protuberanță naturală pe spinarea unor animale, formată din rezerve de grăsime. – Cf. gogoașă.

STRUNĂ, strune, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care se întinde pe unele instrumente muzicale și produce, prin vibrare, sunete; coardă. ◊ Expr. A cânta (sau a bate) cuiva în strună (sau în struna cuiva) = a fi de aceeași părere cu cineva pentru a-i câștiga simpatia, favoarea; a linguși pe cineva. 2. Sfoară bine întinsă, făcută din fire elastice și răsucite, destinată să țină întinsă pânza ferăstrăului. ◊ Expr. (Adverbial) A merge strună = a merge foarte bine. ♦ Fir plastic sau metalic de care se leagă cârligul unei unelte de pescuit. 3. Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei. ◊ Expr. A ține (pe cineva) în strună = a înfrâna, a ține din scurt (pe cineva). 4. Compus: struna-cocoșului = numele a două plante erbacee cu frunzele ovale și flori albe (Cerastium). – Din sl. struna.

COCOS s. m. (În sintagmele) Nucă de cocos = fructul cocotierului, al cărui suc lăptos se întrebuințează ca hrană și a cărui coajă este folosită în industrie. Lapte de cocos = sucul lăptos al nucii de cocos. Ulei de cocos = substanță grasă obținută prin presarea miezului uscat al nucii de cocos. Unt de cocos = ulei de cocos supus rafinării și dezodorizării, folosit în alimentație. – Din germ. Kokos.

COCOȘ, (I, III, IV) cocoși, s. m., (II) cocoașe, s. n. I. S. m. Masculul găinii; pasăre domestică mai mare decât găina, cu o creastă roșie dezvoltată, cu cioc ascuțit și cu penele de diferite culori (Gallus bankiva domestica). ◊ Expr. Cântă cocoșul (într-o casă), se spune pentru a arăta că într-o familie dată bărbatul are cuvântul hotărâtor. Basm (sau poveste) cu cocoșul roșu = povestire, întâmplare fără sfârșit sau neadevărată. ♦ (Pop.) Nume dat masculilor unor păsări. ◊ Compuse: cocoș-de-munte sau cocoș-sălbatic = pasăre sălbatică de mărimea unui curcan, cu pene negre, pe piept verzi-albăstrui, cu ciocul puternic și puțin încovoiat (Tetrao urogallus); cocoș-de-mesteacăn = pasăre sălbatică având coada în formă de liră, cu penajul masculului negru cu luciu metalic, iar al femelei brun-ruginiu cu pete transversale (Lyrurus tetrix). II. S. n. 1. Ciocănel percutor la armele de vânătoare. 2. Pârghie de comandă a supapei la ciocanele acționate cu aer comprimat sau cu aburi. III. S. m. 1. (Pop.) Partea centrală a miezului pepenelui verde, mai dulce și lipsită de sâmburi. 2. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). IV. S. m. Categorie în care sunt încadrați boxerii între 51 și 54 kg și luptătorii între 52 și 57 kg; boxer sau luptător care face parte din această categorie. [Var.: (reg.) cucoș s. m. și n.] – Din sl. kokoši „găină”.

COCOȘEL, cocoșei, s. m. 1. Diminutiv al lui cocoș (I). ◊ Compus: cocoșel-de-câmp = plantă erbacee cu flori roșii-cărămizii; ruscuță (Adonis aestivalis). 2. (Fam.) Monedă franceză de aur (în valoare de 20 de franci) pe care este gravat un cocoș (I); p. gener. monedă de aur. 3. (Reg.; la pl.) Floricele (de mâncat). – Cocoș + suf. -el.

COCOȘESC, -EASCĂ, cocoșești, adj. De cocoș (I), al cocoșului. – Cocoș + suf. -esc.

COCOȘEȘTE adv. În felul cocoșilor (I), ca cocoșii. [Var.: (reg.) cucoșește adv.] – Cocoș + suf. -ește.

COCOTIER, cocotieri, s. m. Arbore tropical din familia palmierilor, cultivat mai ales pentru fructele sale comestibile (Cocos nucifera). [Pr.: -ti-er] – Din fr. cocotier.

ROTIT s. n. 1. Rotire. 2. Cântecul și jocul cocoșului-de-munte în perioada de împerechere. – V. roti.

CUCOȘ s. m. și n. v. cocoș.

CREASTĂ, creste, s. f. 1. Excrescență cărnoasă, de obicei roșie și dințată, sau moț de pene pe care le au la cap unele păsări. ◊ Compus: creasta-cocoșului = a) plantă erbacee cu frunze ovale, cu flori roșii sau galbene, reunite la vârful tulpinii în formă de creastă ondulată (Celosia cristala); b) numele a două specii de ferigi cu sporii dispuși pe fața interioară a frunzelor (Polystichum braunii și lobatum); c) numele unei ciuperci mari, comestibile, cu tulpina cărnoasă, groasă, foarte ramificată (Clavaria flava). ♦ (Anat.) Proeminență osoasă. 2. Partea cea mai de sus a unui munte, a unei case, a unui copac, a unui val de apă etc. 3. Coamă de acoperiș. 4. (În sintagma) Creasta de taluz = linia de intersecție dintre fața unui taluz și suprafața terenului natural sau a platformei unui rambleu. – Lat. crista.

CRESTAT², crestați, s. m. (Zool.; glumeț) Cocoș. – Din creastă.

CUCURIGA, pers. 3 cucurigă, vb. I. Intranz. (Rar; despre cocoși) A scoate sunete caracteristice speciei. [Var.: cucurigi vb. IV] – Din cucurigu.

CUCURIGAT s. n. Faptul de a cucuriga; sunete caracteristice scoase de cocoș. – V. cucuriga.

CUCURIGU interj., s. n. 1. Interj. Cuvânt care imită cântecul cocoșului. ♦ (Substantivat, n.) Cântecul cocoșului; p. ext. (m.) cocoș. 2. S. n. (Glumeț; precedat de prepoziția „la”) Etajul cel mai înalt al unei case, mansardă; galerie (la teatru). – Onomatopee.

AMARANTĂ s. v. creasta-cocoșului.

BARBA-CAPREI s. v. aglică, burete de conopidă, creasta-cocoșului, crețușcă, rămurele, tocmăgel.

BOGLAR s. v. gălbenele, piciorul-cocoșului.

BREABĂN s. (BOT.; Dentaria glandulosa) (reg.) creasta-cocoșului.

BUHAI s. 1. (BOT.; Listera ovata) (reg.) puța-cocoșului. 2. (TEHN.) cârlig, greblă, hreapcă, vergea, (reg.) crivea. (~ul este un dispozitiv la coasă.) 3. (TEHN.) coinac, (reg.) crainic, făfălug, tăvălug, zăvor, cântarul pietrelor. (~ la moară.) 4. (MUZ.) (reg.) șteand, (Transilv.) dubă. (~ul este folosit de colindători.)

BURETE-CREȚ s. v. burete-de-conopidă, creasta-cocoșului, rămurele, tocmăgel.

CAP-DE-COCOȘ s. v. dulcișor.

CĂLCA vb. 1. v. păși. 2. a fecunda. (Cocoșul ~ găina.) 3. a netezi, (Ban.) a piglui, (prin Maram.) a scăci, (Transilv. și Maram.) a teglăzi, a teglăzui. (~ rufele.) 4. v. contraveni.

CERCELUȘ s. v. coada-cocoșului.

CÂNTĂTOR s. v. cântăreț, cocoș, poet.

CLOPOȚEI s. pl. v. ciuciure, coada-cocoșului, ghiocel.

COADA-COCOȘULUI s. v. iris, stânjen, stânjenel.

COADA-MIELULUI s. v. coada-cocoșului, lumânare, lumânărică, salvie.

COADA-VACII s. v. bătrâniș, coada-cocoșului, lumânare, lumânărică, praz, salvie.

COADĂ s. 1. cosiță, (reg.) gâță. (O fată care poartă cozi.) 2. mâner, (înv. și reg.) mănunchi, (Transilv.) dârjală, (Transilv. și Ban.) mânei, (prin Ban. și sudul Transilv.) mânel. (~ de seceră, de sapă.) 3. v. toartă. 4. cotor. (~ măturii.) 5. (reg.) coporâie, toporișcă, toporâie, toporâște, (Mold. și Bucov.) cosie. (~ coasei.) 6. v. băț. 7. v. peduncul. 8. v. pulpană. 9. v. trenă. 10. (fam.) codârlă. (Te rog să te așezi la ~!) 11. v. sfârșit. 12. (BOT.) coada-calului (Equisetum arvense) = barba-ursului, (reg.) brădișor, codâie, slăbănog, barba-sasului, coada-iepei, coada-mânzului, iarbă-de-cositor, părul-porcului, (Transilv. și Maram.) perie; coada-cocoșului (Polygonatum) = (reg.) cerceluș, clopoței (pl.), cocoș, coada-mielului, coada-vacii, iarbă-de-dureri, pecetea-lui-Solomon; coada-mâței (Leonurus marrubiastrum) = (reg.) talpa-lupului; coada-racului (Potentilla anserina) = (pop.) scrântitoare, (reg.) prescură, sclintiță, scrintee, iarba-gâștelor; coada-șoricelului (Achillea millefolium) = (înv. și reg.) prâsnel, (reg.) coada-hârțului, (Ban.) alunele (pl.), sorocină; coada-vacii = a) (Salvia silvestris) jale, (reg.) brăileanca (art.), corovatic, jaleș, năduf, sălvie de pădure; b) (Verbascum phlomoides) (reg.) rânzișoară; coada-vulpii (Alopecurus pratensis) = (reg.) codină. 13. (ENTOM.) coada-rândunicii (Papilio machaon și podalirius) v. papilionidă.

COCOS s. v. nucă de cocos.

COCOS s. v. cocotier.

COCOȘ s. 1. (ORNIT.) (rar, adesea glumeț) cucurigu, pintenat, (înv. și pop.) cântător. (~ul este masculul găinii.) 2. (ORNIT.) cocoș-de-munte (Tetrao urogallus) = cocoș-sălbatic, (reg.) gotcan, tarcan, tătar, cocoș-de-sihlă; cocoș-sălbatic v. cocoș-de-munte. 3. (BOT.) inimă. (~ la pepenele verde.) 4. (TEHN.) (Transilv.) scăpărătoare. (~ la o armă de vânătoare.)

COCOȘ s. v. coada-cocoșului, cucui, iris, măsea, stânjen, stânjenel.

COCOȘ-DE-SIHLĂ s. v. cocoș-de-munte, cocoș-sălbatic.

COCOȘEL-DE-CÂMP s. (BOT.; Adonis aestivalis) (reg.) ruscuță, chimen-câinesc, iarba-cocoșului.

COCOȘI s. pl. v. floricele.

COCOTIER s. (BOT.; Cocos nucifera) (înv.) cocos.

CREASTA-COCOȘULUI s. v. breabăn, ferigă, granat, laba-ursului, moțul-curcanului, pieptănariță, rămurele, spilcuță, talpa-gâștei.

CREASTĂ s. 1. (GEOGR.) coamă, creștet, culme, muchie, spinare, sprânceană, (pop.) culmiș. (O ~ prelungă de munte.) 2. v. vârf. 3. v. coamă. 4. v. spinare. 5. (BOT.) creasta-cocoșului = a) (Clavaria flava) (reg.) meloșel, opintic, tocmăgel, barba-caprei, burete-creț, laba-mâței; b) (Celosia cristata) (înv.) amarantă. 6. (ANAT.) creastă epidermică v. creastă papilară; creastă papilară = creastă epidermică.

CUCUI s. (MED.) (Transilv.) coc, cocoș, modâlcă. (S-a lovit și a făcut un ~ la cap.)

CUCURIGU s. v. cocoș, galerie, mansardă.

CURPENIȚĂ s. v. curpen de munte, piciorul-cocoșului.

DULCIȘOR s. (BOT.; Hedysarum) (reg.) cap-de-cocoș.

FECUNDA vb. a călca. (Cocoșul ~ găina.)

FERIGĂ s. (BOT.) (reg.) năvalnic, creasta-cocoșului, iarba-șarpelui, spasul-dracului, spata-dracului, spinarea-lupului. (Numeroase plante pteridofite poartă numele de ~.)

FLOARE s. 1. (BOT.) (Transilv., Ban. și prin Mold.) pană. (Poartă o ~ la pălărie.) 2. (BOT.) floarea-călugărului (Saponaria vaccaria) = (reg.) văcărică, văcariță; floarea-cucului (Lychnis flos cuculi) = (reg.) cuculeasă; floarea-miresei (Spiraea vanhouttei) = (rar) spirea; floarea-paștelui (Anemone nemorosa) = (reg.) găinușe (pl.), oiță, păscuță, păștiță, turculeț, floarea-oștilor, floarea-păsărilor, floarea-vântului, pâinea-paștelui; floarea-paștilor v. păștiță; floarea-păsărilor v. păștiță; floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium) = (prin Munt.) mușețel; floarea-reginei (Leontopodium alpinum) = albumeală, albumiță, floare-de-colț, (rar) edelvais, (reg.) flocoșele (pl.), steluță, floarea-doamnei; floarea-soarelui (Helianthus annuus) = (înv. și pop.) soarea-soarelui, (pop.) sora-soarelui, (reg.) rază, rujoancă, soreancă, răsarea-soarelui, ruja-soarelui, (Mold.) răsărită, sorică; floarea-vântului-galbenă v. păștiță; floare-de-colț v. floarea-reginei; floare-de-leac (Ranunculus repens) = (reg.) bujorel, galbenele (pl.), piciorul-cocoșului; floare-de-perină (Anthemis tinctoria) = (reg.) iarbă-de-perină; flori-de-paie (Helichrysum bracteatum) = imortelă, (rar) nemuritoare, (reg.) cununiță. 3. (pop.) spumă. (~ vinului.) *4. (fig.) caimac, smântână, spumă. (El a cules ~, nouă ne-a lăsat ce-a fost mai prost.)

FLOARE-BROȘTEASCĂ s. v. piciorul-cocoșului.

FLOARE-DE-LEAC s. v. gălbenea, piciorul-cocoșului.

FLORICELE s. pl. (pop.) cocoșei (pl.), cocoși (pl.), (prin nord-vestul Olt. și sudul Transilv.) puiculiță. (Mănâncă ~.)

FLORICICĂ-DE-LEAC s. v. piciorul-cocoșului.

GĂLBENEA s. (BOT.) 1. (Rorippa amphibia) (reg.) hreniță, floare-de-leac. 2. (Ranunculus polyanthemos; la pl.) (reg.) boglar, piciorul-cocoșului. 3. gălbenele de munte (Ranunculus carpaticus) = (reg.) piciorul-cocoșului. 4. v. păștiță.

GĂLBENELE s. pl. v. drețe, duminecea, filimică, floare-de-leac, iarbă-de-lingoare, lotus, piciorul-cocoșului.

GOTCAN s. v. cocoș-de-munte, cocoș-sălbatic.

GRANAT s. (BOT.; Chrysanthemum parthenium) spilcuță, (reg.) bumbișor, firicică, mătrice, mătricea, mătriță, mușețel, năsturei (pl.), părăluțe (pl.), piretru, roman, romaniță, smirnă, spiculețe (pl.), tarhon, vetricea, creasta-cocoșului, iarbă-amară, iarbă-creață, iarbă-mare, laba-gâștii, ochiul-boului, poala-Sfintei-Mării.

IARBA-COCOȘULUI s. v. cocoșel-de-câmp.

IARBĂ-DE-DURERI s. v. coada-cocoșului.

INIMĂ s. 1. (ANAT., MED.) cord. (Suferă de ~.) 2. suflet, (înv.) mațe (pl.), pântece. (Oftează din adâncul ~ii.) 3. v. suflet. 4. v. cupă. 5. v. măduvă. 6. cocoș. (~ la pepenele verde.)

IRIS s. I. (BOT.) 1. v. stânjenel. 2. (Iris germanica) stânjen, stânjenel, (reg.) ceapă, cocoș, cocoșel, crin, lilie, lilion, paparigă, sabie, spetează, stânjeniță, tulipan, coada-cocoșului, cosița-fetelor, floare-vânătă, frunză-lată, iarbă-lată. 3. (Iris variegata) stânjen, stânjenel, (reg.) lilion păsăresc. II. (ANAT.) (pop.) arcul ochiului.

JAB s. v. piciorul-cocoșului.

LABA-MÂȚEI s. v. burete-de-conopidă, creasta-cocoșului, drob, drobușor.

LABĂ s. 1. (ANAT.) (reg.) brâncă. (~ la animale.) 2. (BOT.) laba-ursului (Clavaria aurea) = (reg.) bureți-degetar (pl.), creasta-cocoșului.

LEUȘTEAN-BROȘTESC s. v. piciorul-cocoșului.

MĂSEA s. 1. (ANAT.) molar. 2. (TEHN.) (reg.) bot, boț, burete, ceafă, cioc, clenci, creastă, crestuș, gât, nod, umăr, ureche. (~ la leuca carului.) 3. (TEHN.) (reg.) ciocâlteu, ciocârlie, cocoș, cui, popă. (~ la plug.) 4. (TEHN.) colț, dinte. (~ la grapă.) 5. (TEHN.) (reg.) bonțoc, cățel, coadă, mănușă, mână. (~ la coasă.) 6. (TEHN.) (reg.) șiștoare. (~ la joagăr.) 7. (TEHN.) pană. (~ la grindeiul de la piuă.) 8. (BOT.) măseaua-ciutei (Erythronium dens canis) = (reg.) cocorei (pl.), cocoșei (pl.), ghicitori (pl.), turcarete.

MELOȘEL s. v. burete-de-conopidă, creasta-cocoșului, rămurele.

MOȚ s. 1. (reg.) moțoc, moțochină, (Transilv., Mold. și Bucov.) cucui, (prin vestul Transilv.) pup, (prin Transilv. și Ban.) pupui, (Mold.) țuluc. (~ de pene, de păr.) 2. (BOT.) moțul-curcanului = a) (Polygonum orientale) = (reg.) creasta-cocoșului, nasul-curcanului; b) (Amaranthus angustifolius) știr.

NUCĂ s. I. (BOT.) nucă de cocos = cocos. II. (TEHN.) rotulă.

OCHIUL-BOULUI s. v. bumbișor, cinci-degete, codobatură, granat, lăptucul-oii, margaretă, piciorul-cocoșului, pitulice, prundar, prundaș, romaniță neadevărată, romaniță nemirositoare, spilcuță, spânz, steliță, steluță.

OCHIUL-BROAȘTEI s. v. piciorul-cocoșului.

OPINTIC s. v. creasta-cocoșului.

PECETEA-LUI-SOLOMON s. v. coada-cocoșului.

PICIOR s. 1. (ANAT.) membru inferior, (pop., fam. și depr.) crac, (pop.) labă, (reg.) gionat, (prin Bucov.) boldan. (~ul drept.) 2. (la pl.) (pop., fam. și depr.) craci (pl.), gaibarace (pl.), gaibe (pl.), gaide (pl.), zgăibărace (pl.). (Nu mai sta cu ~oarele depărtate!) 3. (MED.) picior plat = platfus. 4. proteză, (rar) pilug. (~ de lemn.) 5. v. butuc. 6. (TEHN.) (reg.) măcău, popic. (~ la coada coasei.) 7. (TEHN.) picior cu culisă v. șubler. 8. (BOT.) piciorul-caprei (Aegopodium podagraria) = (reg.) laba-ursului; piciorul-cocoșului = a) (Ranunculus pedatus) (reg.) boglar, gălbenele (pl.), floare-de-leac, floricică-de-leac; b) (Ranunculus acris) (reg.) curpeniță, jab, rărunchi, floare-broștească, leuștean-broștesc, ochiul-boului, ochiul-broaștei, talpa-cocoșului.

PICIORUL-COCOȘULUI s. v. floare-de-leac, gălbenele, gălbenele de munte.

PIEPTĂNARIȚĂ s. (BOT.; Cynosurus cristatus) (reg.) creasta-cocoșului, iarba-cerbilor, iarba-câinelui.

PINTENAT s. v. cocoș.

PINTENOG adj. (rar) pintenat. (Cocoș ~.)

PUȚA-COCOȘULUI s. v. buhai.

RĂMUREA s. (BOT.) 1. v. rămurică. 2. (la pl.; Clavaria botrytis) (reg.) meloșel, opintici (pl.), tocmăgel, verzișoară, barba-caprei, burete-creț, creasta-cocoșului. 3. (la pl.; Ramaria botrytis) burete-de-conopidă.

RĂRUNCHI s. v. boglar, piciorul-cocoșului, rinichi, șale, untișor.

SCĂPĂRĂTOARE s. v. brichetă, chibrit, cocoș.

STÂNJENEL s. (BOT.) 1. (Iris germanica) iris, stânjen, (reg.) ceapă, cocoș, cocoșel, crin, lilie, lilion, paparigă, sabie, spetează, stânjeniță, tulipan, coada-cocoșului, cosița-fetelor, floare-vânătă, frunză-lată, iarbă-lată. 2. (Iris variegata) iris, stânjen, (reg.) lilion-păsăresc. 3. (Iris pseudacorus) iris, stânjen de baltă, stânjen galben, (reg.) spetează, spetegioară, crin-de-apă, crin-galben, lilie-galbenă.

TALPA-COCOȘULUI s. v. piciorul-cocoșului.

TALPĂ s. 1. (ANAT.) plantă, (prin Transilv.) tablă. (~ a piciorului.) 2. (CONSTR.) tălpoi, (reg.) subtoi, (prin Olt. și Ban.) bălvan, (prin Transilv., nordul Munt., nordul Olt. și Dobr.) temei. (~ casei.) 3. (TEHN.) tălpig, (rar) patină (pop.) fălcea, (reg.) tălpeț, (Olt. și Munt.) plaz. (~ la sanie.) 4. (TEHN.) colac. (~ la o roată.) 5. (TEHN.; la pl.) butuci (pl.), plazuri (pl.), (reg.) craci (pl.), drugi (pl.), fofeze (pl.), grindeie (pl.), lemne (pl.), tălpeți (pl.). (~ la războiul de țesut.) 6. v. butuc. 7. (TEHN.) călcător, (pop.) tălpigă. (~ la scaunul dogarului.) 8. (TEHN.) (reg.) pod. (~ la joagăr.) 9. v. plaz. 10. v. grindei. 11. (BOT.) talpa-gâștei (Leonurus cardiaca) = (reg.) apucătoare, cătușniță, cervană, somnișor, buruiana-orbalțului, buruiană-de-bleasnă, coada-leului, creasta-cocoșului, iarba-cășunăturii, iarbă-de-dat, iarbă-flocoasă, laba-lupului; talpa-lupului (Cheiturus marubiastrum) = (reg.) poala-Sfintei-Mării; talpa-ursului = a) (Acanthus longifolius) (reg.) matrună, pălămidă, brânca-ursului; b) (Heracleum palmatum) plăcinta-porcului.

TARCAN s. v. cocoș-de-munte, cocoș sălbatic.

TĂTAR s. v. cocoș-de-munte, cocoș sălbatic, colos, curier, gigant, mătură, mesager, ștafetă, titan, uriaș.

TOCMĂGEL s. v. creasta-cocoșului, rămurele.

cap-de-cocoș (bot.) s. n.

coada-cocoșului (bot.) s. f.

cocoașă s. f., art. cocoașa, g.-d. art. cocoașei; pl. cocoașe

cocos s. m.

cocoș (pasăre, miez de pepene, boxer) s. m., pl. cocoși

cocoș (la arme, ciocane) s. n., pl. cocoașe

cocoș-de-mesteacăn s. m., pl. cocoși-de-mesteacăn

cocoș-de-munte s. m., pl. cocoși-de-munte

cocoș-sălbatic s. m., pl. cocoși-sălbatici

creasta-cocoșului (bot.) s. f.

crestat (cocoș) s. m., pl. crestați

nucă de cocos s. f. + prep. + s. m.

AMARANTACEE f. 1) la pl. Familie de plante erbacee apetale, cu frunze verzi, roșii sau pestirțe și flori grupate în inflorescențe lungi (reprezentanți: știrul, creasta-cocoșului). 2) Plantă din această familie. /<fr. amarantacées

BĂRBIE ~i f. 1) Parte inferioară a feței aflată sub buza de jos, formând o proeminență rotunjită de sub bărbia unor persoane grase; gușă. 2) Parte cărnoasă de sub falca de jos a unor animale sau păsări. ~a cocoșului. 3) muz. Dispozitiv concav aplicat în partea de jos a viorii, menit să sprijine bărbia violonistului. [Art. bărbia; G.-D. bărbiei; Sil. -bi-e] /barbă + suf. ~ie

CĂMILĂ ~e f. Mamifer rumegător cu una sau două cocoașe, folosit la cărat poveri în zona pustiurilor. /<sl. kamili

CÂNTAT n. (mai ales despre păsări) v. CÂNTEC. ◊ La (sau pe la, spre) ~ul cocoșilor pe la miezul nopții sau în zorii zilei. /v. a cânta

CLAPON ~i m. Cocoș castrat care se îngrașă ușor și are carne multă. /<pol. kaplon

COCOS m.: Nucă de ~ fruct comestibil al cocotierului. Lapte de ~ suc lăptos extras din fructul cocotierului. Ulei de ~ substanță grasă extrasă din fructul cocotierului și folosită la fabricarea săpunurilor de toaletă. /<germ. Kokos

COCOȘ ~i m. 1) Pasăre domestică cu o creastă roșie pe cap, cu penele cozii lungi și arcuite și cu pinteni tari la picioare; masculul găinii. ◊ La (pe la sau spre) cântatul ~ilor în zori de zi. Basmul (sau povestea) cu ~ul roșu istorie fără sfârșit sau neadevărată. 2) pop. Mascul al unor păsări. ~ul potârnichii. 3) Ciocănel care lovește percutorul la armele de foc. 4) Miezul de la harbuz, mai dulce și fără sâmburi; inimă. 5) la pl. Grăunțe de porumb coapte în sare sau în nisip înfierbântat și desfăcute în formă de floricele; cocoșei. 6): ~ de vânt figură de metal, reprezentând un cocoș, instalată pe acoperișul casei, care, fiind mobilă, arată dincotro bate vântul; giruetă. ◊ A fi ~ de vânt a se da după împrejurări; a fi conformist. /<sl. kokoši

COCOȘEL ~i m. (diminutiv de la cocoș) 1) mai ales la pl. Grăunțe de porumb coapte în sare sau în nisip înfierbântat și desfăcute în formă de floricele; cocoș. 2) înv. Monedă franceză (de aur) în valoare de 20 de franci, pe care este gravat un cocoș. /cocoș + suf. ~el

COCOȘEȘTE adv. În felul cocoșilor; ca un cocoș. A cânta ~. /cocoș + suf. ~ește

CUCURIGU interj. (se folosește pentru a reda cântecul cocoșului). /Onomat.

GALIC² ~că (~ci, ~ce) Care aparținea galilor. * Cocoș ~ emblemă a națiunii franceze. /<lat. Gallicus, fr. gallique

GOTCAN ~i m. Pasăre sălbatică de talia unui curcan, cu cioc puternic și puțin încovoiat și cu penaj negru; cocoș sălbatic; cocoș-de-munte. /gotcă + suf. ~an

LAPTE n. 1) Lichid alb-gălbui, secretat de glandele mamare ale femeii sau femelelor mamifere, care constituie hrana nou-născuților ~ matern. ◊ Vițel (sau purcel) de ~ vițel (sau purcel) care nu a fost încă înțărcat. ~ de pasăre desert preparat din lapte, ouă și zahăr. Calea ~lui Calea Lactee. 2) Lichid alb secretat de glandele mamare ale unor mamifere domestice folosit drept aliment. ~ de vacă. ◊ ~ acru lapte preparat prin fermentație din laptele fiert și covăsit cu smântână. ~ dulce lapte proaspăt, nefermentat. ~ praf produs lactat sub formă de pulbere. ~ prins lapte închegat. 3) Suc vegetal asemănător la aspect cu acest lichid. ~ de migdale. ~ de cocos. * (A fi) în ~ se spune despre cereale care sunt în stadiu de coacere. ~ de var amestec de var stins și apă. ~ de ciment amestec de praf de ciment și apă. ~le-câinelui plantă erbacee a cărei tulpină conține un suc asemănător laptelui; alior. ~le-cucului plantă erbacee cu flori galbene a cărei tulpină conține un suc lăptos amar. /<lat. lac, lactis

MINTE ~ți f. 1) Facultate a omului de a gândi și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect; judecată; rațiune. * Cu ~ cu judecată sănătoasă; înțelept. Fără (de) ~ lipsit de rațiune; nebun. A-și ieși din ~ți a-și pierde cumpătul; a înnebuni. A învăța pe cineva ~ a dojeni pe cineva cu asprime. A-și frământa ~tea (sau ~țile) a se gândi mult la ceva; a-și bate capul. A-i sta cuiva ~tea în loc a rămâne uimit, uluit. La ~tea omului (sau a cocoșului) pe înțelesul oricui; de la sine înțeles. În toată ~tea (sau cu ~tea întreagă) cu rațiunea sănătoasă. A prinde la ~ a dobândi mai multă experiență; a se face mai înțelept. A-și pune ~tea cu cineva a lua în serios pe cineva care nu merită. 2) fig. Individ ca ființă națională. ~ sănătoasă. 3) Facultate a creierului care permite conservarea, recunoașterea și reproducerea în conștiință a experienței din trecut (fapte, evenimente, senzații, cunoștințe etc.); memorie. * A avea în ~ a păstra în memorie. A ține ~ a nu uita. 4) Judecată sănătoasă; cap. * A-l (a nu-l) ajunge (sau a-l (a nu-l) duce) ~tea a avea (a nu avea) destulă înțelepciune. Fără (de) ~ (sau ~ți) lipsit de judecată, de înțelepciune. 5) rar Capacitate a omului de a-și închipui ceva; închipuire. A-i răsări ceva în ~. [G.-D. minții] /<lat. mens, ~ntis

NUCĂ nuci f. 1) Fructul nucului. Miez de ~. ◊ A se potrivi (sau a se lovi) ca ~a în perete a nu corespunde deloc. 2) Miezul acestui fruct. Ulei de ~. 3): ~ de cocos fruct al cocotierului; cocos. ~ galică gogoașă de ristic. [G.-D. nucii] /<lat. nux, ~cis

PICIOR ~oare n. 1) (la om și la animale) Membru care susține corpul și servește la deplasare. ~orul stâng. ~oarele anterioare. A se ridica în ~oare. ◊ ~ plat picior cu talpa foarte puțin scobită. Cu ~orul (sau ~oarele) (mergând) pe jos. Din ~oare în poziție verticală. În vârful ~oarelor a) în vârful degetelor (de la picioare); b) fără zgomot. Bun (sau iute) de ~ sprinten. Din cap până-n ~oare în întregime. Fără cap și fără ~oare alogic. A da cu ~orul a) a rata o ocazie favorabilă; b) a trata pe cineva (sau ceva) cu dispreț. A călca (pe cineva sau ceva) în ~oare a) a distruge, călcând cu picioarele; b) a desconsidera. A lega (sau a fi legat) de mâini și de ~oare a lipsi pe cineva (sau a fi lipsit) de posibilitatea de a acționa. A fi pe ~ de egalitate cu cineva a avea aceleași drepturi, aceeași situație, același rang cu cineva. A întinde ~oarele a se stinge din viață; a muri. A nu avea unde pune ~orul a fi mare înghesuială; îngrămădire de lume. A-și bate ~oarele degeaba a umbla degeaba, fără a-și atinge scopul. Un ~ aici și altul acolo foarte repede; fuga. Să nu-ți văd ~oarele pe aici! să nu mai vii pe aici! A i se tăia (sau a i se muia) cuiva (mâinile și) ~oarele a) a fi cuprins de o slăbiciune fizică; b) a fi puternic copleșit de emoții. A bate din ~ (sau din ~oare) a porunci cu asprime; a se răsti. A fi (sau a sta) pe ~ de ducă a fi gata de plecare. Cu coada între ~oare (sau vine) înjosit; umilit. Unde-ți stau ~oarele acolo îți va sta și capul vei fi omorât. A boli (sau a duce boala) pe ~oare a suporta o boală fără a sta la pat. A pune pe ~oare a) a pune lucrurile la punct; b) a însănătoși un bolnav, îngrijindu-l. A gândi cu ~oarele a gândi alogic. A scrie cu ~oarele a scrie necaligrafic. A sta (sau a fi, a rămâne) pe ~oare a) a-și menține poziția, situația; b) a corespunde realității; a fi susținut de argumente trainice. A da din mâini și din ~oare a se strădui din răsputeri pentru a obține sau a soluționa ceva, pentru a salva o situație. A sta cu ~oarele în apă (rece) a medita mult și profund asupra unui lucru. A fi cu un ~ în groapă a ajunge la limita vieții; a fi foarte bătrân. A cădea (sau a se arunca) la ~oarele cuiva a se ruga cu disperare de cineva. A călca (pe cineva) pe ~ a) a provoca cuiva o neplăcere; b) a da cuiva de înțeles. A cădea de pe (sau din) ~oare sau a nu se (mai) putea ține pe ~oare (sau a nu (mai) putea sta pe ~oare) a fi extrem de obosit. A pune (sau a așterne, a închina) ceva la ~oarele cuiva a dărui ceva în semn de venerație sau de supunere. A pune ~orul în prag a) a-și manifesta voința; b) a se opune categoric. A scula (sau a ridica, a pune) în ~oare a mobiliza la realizarea unei acțiuni. A sta în ~oarele cuiva a stingheri; a împiedica acțiunile cuiva. A se topi (sau a se usca, a se pierde) pe (sau de pe, din) ~oare a slăbi tare, a se stinge din viață, văzând cu ochii. A trăi pe ~ mare a duce o viață luxoasă. A fi în ~oare a fi pregătit în permanență pentru acțiune. ~orul-caprei plantă erbacee de pădure cu tulpină erectă, ramificată, având frunze mari, alungite, zimțate, și flori albe, grupate într-o inflorescență umbeliformă. ~orul-cocoșului plantă erbacee cu tulpină erectă, având frunze tripartite și flori albe sau galbene. 2) Parte a unor obiecte care servește la susținerea acestora. ~orul scaunului. ~oarele dulapului. 3) Parte inferioară a unui deal sau a unui munte. 4) agr. Grămadă de snopi așezați în cruce. 5) (în trecut) Unitate de măsură a lungimii (egală cu aproximativ o treime dintr-un metru). 6) Unitate de măsură a versului (egală cu un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau lungi și scurte). /<lat. petiolus

PINTENAT² ~ți m. fig. Mascul al găinii; cocoș. /pinten + suf. ~at

POVESTE ~ști f. 1) Creație epică populară, mai ales în proză, în care se redau diferite întâmplări fantastice, cu personaje imaginare aflate în luptă cu forțe supranaturale; basm. ~ umoristică. ◊ Ca în (sau din) ~ (sau ~ști) cum nu există în realitate. A sta la (sau a se apuca de) ~ști a pălăvrăgi; a flecări. ~stea cu cocoșul roșu v. COCOȘ. A ajunge (sau a se face, a rămâne) de ~, a-i merge (sau a i se duce) cuiva vestea și ~stea a se face cunoscut, mai ales prin fapte reprobabile. 2) Istorisire a pățaniilor sau a vieții cuiva; istorie. ◊ (Asta-i) ~ veche este o istorie cunoscută, răsuflată. 3) Afirmație nesocotită; scornitură. ◊ (Toate astea-s) ~ști (toate acestea sunt) minciuni. A spune (sau a îndruga la) ~ști a spune (la) minciuni. 4) Întâmplare deosebită; eveniment. ◊ Ce (mai) veste-~? ce noutăți mai sunt? Așa ți-e ~stea? a) așa îmi ești?; așa stau lucrurile? [G.-D. poveștii] /<sl. povĕsti

A SE STROFOLI mă ~esc intranz. pop. A vorbi pe un ton ridicat, gesticulând și dându-și importanță; a se rățoi; a se cocoși. /Orig. nec.

BANTAM s.n. 1. Rasă de găini pitice, originare din insula Djawa. 2. (Box) Categoria „cocoș” (boxeri cu o greutate între 51 și 54 kg.) [< engl. bantam].

PULĂ, pule, s. f. (Vulgar) Penis. (meglenorom., macedorom. pulă; < lat. pulla, fem. de la pullus (= pui); pentru semantism, cf. jargonul madrilen polla (= puică și penis), it. uccello (= pasăre și penis), bg. patka (= rață și penis), rus. potka (= pasăre și penis), rus. petuch (= cocoș și penis) etc.; derivarea din lat. pūbes, prin interm. unei forme *pūbŭla este improbabilă; derivarea din lat. pupula este fantezistă) [și DMLR]

ESENȚĂ, esențe, s.f. Lichid volatil, cu aromă puternică, numit și ulei eteric, extras din plante aromatice sau mirodenii (petale, flori, frunze, fructe, scoarță, rădăcină) sau produs sintetic (aromă de cocos, de rom, de anason, de vanilie) care păstrează integral proprietățile acestora (aromă, gust, principii active); se utilizează în scopuri medicinale, în parfumerie sau ca aromate în cofetărie și patiserie, sub formă de soluție alcoolică (esență de vanilie, de migdale) sau ca ulei aromatizat (ulei de lămâie, de mentă, de trandafir); se obțin esențe și prin reducerea unei fierturi (esență de ciuperci), prin infuzare (apă de trandafiri, de flori de portocal) sau prin macerare de materii vegetale (trufe, usturoi, ceapă, frunze) în oțet sau în vin, utilizate pentru asezonarea preparatelor culinare.

GALIFORME s.f.pl. (Zool.) Ordin de păsări tericole sau arboricole (cocoșul de munte, ierunca, prepelița, păunul etc.); galinacee; (la sg. galiformă) pasăre din acest ordin. [< fr. galliformes, cf. lat. gallus – cocoș, forma – formă].

HAMMERLESS s.n. Pușcă de vînătoare cu cocoașe interne. [< engl. hammerless].

BACTRIANĂ s. f. Cămilă cu două cocoașe, domesticită, în Asia. (< fr. bactrienne)

COCOS s.m. Nucă de cocos = fructul cocotierului, care conține un suc hrănitor și fibre textile întrebuințate în industrie; lapte de cocos = suc lăptos extras din nuca de cocos. [< germ. Kokos, cf. fr., port. cocos].

COCOTIER s.m. Specie de palmier din regiunile tropicale, care produce un fruct comestibil, cunoscut sub numele de nucă de cocos. [Pron. -ti-er. / < fr. cocotier].

cioane s.f. pl. (reg.) 1. talpa-gâștei. 2. creasta cocoșului.

ciotfă s.f. (reg.) burete denumit și gheb sau creasta-cocoșului.

COPRA s.f. Miez uscat de nucă de cocos, care conține ulei; uleiul conținut de acest miez. [< it., sp. copra].

clonț, clonțuri, s.n. (pop.) 1. cioc, plisc, clobanț, flisc, pipură. 2. gură, fleoancă, fleură, bot. 3. dinte. 4. stană de piatră ascuțită; bruș. 5. inima seminței; germene. 6. cocoșul puștii.

cocârdău, cocârdăi, s.m. (reg.) cocoș mare.

cocoran, cocorani, s.m. (reg.) cocoș.

cocoși vb. IV (reg.) 1. (despre cocoși) a călca (găina). 2. (refl. fig.) a se îngâmfa, a se umfla în pene. 3. (refl. fig.) a se supăra, a se rățoi, a amenința cu bătaia pe cineva.

cocot, cocoți, s.m. (înv.) cocoș.

hațcadău, hațcadăi, s.m. (reg.) 1. gânsac mare și voinic. 2. cocoș mare și voinic.

hurlup s.m. (reg.) prună tânără degenerată din cauza unei ciuperci; gurlup, chirlaucă, cocoșel, corlat, ghirtoc, birtoc, alișoi, cocoș.

pârciog, pârciogi, s.m. (reg.) cocoș castrat; clapon.

MARACAS s.n. Instrument muzical construit dintr-o nucă de cocos și un mîner, avînd introduse în interior pietricele sau nisip, care, prin scuturare, produc niște sunete caracteristice, asemănătoare cu ale castanietelor. [< sp. maracas – copac din Peru].

căciulă (-ci), s. f. – 1. Moț de pene la unele păsări. – 2. Obiect de pus pe cap, caracteristic țăranului, făcut din blană de miel sau de oaie, cu părul pe din afară. – 3. Pălărie. – 4. Prin sinecdocă, individ, cap. – 5. Partea cărnoasă a ciupercii. – 6. Capac metalic care protejează fitilul la lampa cu petrol. – 7. Accent circumflex. – 8. Acoperiș de paie deasupra stogurilor de fîn. – Mr., megl. cățiulă. Origine obscură, dar cu siguranță expresivă. Prezența unor cuvinte ca ciocîrlan „pasăre moțată”, ciocîrlău „bot”, pare a atesta contaminarea temei expresive cioc „plisc”, cu coc „obiect rotund”, și în același timp existența unei forme *ciocîrlă, cu r expresiv ca infix, cf. cocîrlă. Pentru forma simplă, fără r, care trebuia să fie *ciocilă sau *cioculă se poate avea în vedere o metateză căciulă, ca în gămălie < măgălie, ciocan › cocean, etc. Oricum, nu este probabilă o der. de la lat. Pușcariu, Lr., 179, îl consideră cuvînt autohton și Graur, BL, V, 92, afirmă că nu poate proveni din lat. Explicațiile care s-au încercat pînă acum nu sunt suficiente (o prezentare deja învechită în Jb., XV, 108). Este puțin probabilă der. din alb. indicată de Cihac, II, 715 (cf. Meyer 190; Treimer, ZRPh., XXXVIII, 392; Rosetti, II, 112); contrariul pare mai sigur. Philippide, II, 702, indică numai că termenul este „obscur”, în timp ce Pușcariu, Lat. ti, 53, pleca de la un lat. *cat- cu suf. -cula. Pentru Berneker 466 și Sandfeld 94, este cuvînt balcanic de origine incertă. Pascu, Suf., 248, sugerează un lat. *catteula, de la *cattea „pisică”, pe cît de artificios pe atît de improbabil. În sfîrșit, Vasmer, Jagič-Festschrift, Berlin 1908, 273, explică sb. košulja prin lat. casula; ipoteză dificilă, îmbunătățită în parte de Scriban, Arhiva, XXVIII, 238 (urmat de Pascu, I, 60 și REW 1752), care sugerează lat. casĭbŭla, var. de la casŭbŭla. Plecînd de la același etimon, Popa-Lisseanu, Limba romînă în izvoarele istorice medievale, Bucarest, 1940, 25, a propus gr. ϰασοῦλα, pe care Giuglea, Dacor., X, 111, datorită unor dificultăți fonetice, îl transformă într-un lat. *caciubla sau *caciulla, extrem de improbabil. Der. căciular, s. m. (persoană care face căciuli; poreclă a soldaților infanteriști, în războiul din 1877); căciulat, adj. (cu căciulă; moțat); căciulată, adj. (oaie cu multă lînă pe cap); căciuleală, s. f. (adulare, umilință); căciuli, vb. (a aduna, a se umili); căciulie, s. f. (moț de pene; mîner; bulb de usturoi sau de ceapă). Probabil provin din rom. alb. këculj(ë) „moț”, këculjer „ciocîrlan”, këculoń „a avea urechile căzute”, ngr. ϰατσοῦλα „bonetă” (care ar putea deriva și de la lat. casula, cf. Meyer, Neugr. St., IV, 29), ϰατσοῦλι „creasta cocoșului”, ϰατσουλιέρι „ciocîrlan”; bg. kačula „bonetă; moț”, kačulat „moțat”, kačulka „bonetă”, kačuljă se „a-și pune pe cap” (cf. Candrea, Elemente, 402; Romansky 108; Capidan, Raporturile, 202); mag. kacsul(y)a „pălărie”; kacsulia „capră albă cu capul negru” (cf. căcior).

călcîi (-ie), s. n. – 1. Partea posterioară a tălpii piciorului. – 2. Toc de încălțăminte. – 3. La cai, chișiță. – 4. Parte posterioară în general (la piciorul cocoșilor; talpă, la sanie etc.). – 5. Coajă, bucată de pîine. – 6. (Înv.) Sfîrșit. – Mr. călcîńu, megl. călcǫn(u). Lat. calcaneum (Cipariu, Gram., 18; Pușcariu 257; REW 1490; Candrea-Dens., 216; DAR); cf. it. calcagno, prov. calcanh, sp. calcaño, port. calcanhar. Sensul 5 este traducerea literară a lat. calx. În medicină se folosește forma lat. calcaneu, ca termen științific. – Der. călcîia, vb. (Trans., a păși).

cămilă (cămile), s. f. – 1. Mamifer rumegător cu una sau două cocoașe. – 2. Joc popular. – Mr. cămilă. Ngr. ϰαμήλα, din gr. ϰάμελος (Roesler 571; Murnu 10); cf. alb. gamilë, bg., sb. kamila. După Conev 57, rom. provine din bg.

șclaborț s.m. (reg.) cocoș (la pușcă).

chică (chici), s. f. – 1. Plete, lațe. – 2. (Înv.) Perucă. – 3. Creastă de cocoș. – 4. Stigmat al porumbului. Sl. kyka, cf. bg., sb., cr. kika (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Cihac, II, 49; Berneker 659; DAR); cf. chișiță. – Der. chicos, adj. (pletos); chicui, vb. (a ciufuli; a se lua de păr).

RANUNCULACEE s.f.pl. Familie de plante erbacee dicotiledonate, care au ca tip piciorul-cocoșului; (la sg.) plantă din această familie. [Pron. -ce-e, sg. invar. / < fr. renonculacées].

clapon (claponi), s. m. – Cocoș castrat. – Var. caplon, capon, capun; clampon, s. m. (berbec castrat). Pol. kaplon, rus. kaplun (Cihac, II, 60; Senzewitsch 200), din germ. Kapaun. Var. fără l, din ngr. ϰαπόνι, bg. kopon, sb. kopun. – Der. claponi, vb. (a castra).

coc (cocuri), s. n. – 1. Chiflă. – 2. Pieptănătură cu părul strîns la ceafă, conci. Formație expresivă. Cf. gr. ϰόϰϰος, lat. coccum (de unde mr. cocă „fruct” Pascu, I, 69, megl. cocă „cap”), alb. kok(jë) „cap”, sard. kokka „pîine rotundă”), sp. coco „larvă; mărgea din mătănii”, etc. Pentru mai multe ex., cf. DAR; Lacea, Dacor., II, 623; Iordan, BF, VI, 150); coacăză. Este mai puțin probabilă der. din fr. coque „coc” (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 323; DAR). Cf. și REW 2009. Der. cocă, s. f. (cocoloș făcut din pîine; chiflă; aluat; păpușă; copil), cf. it. coccolo „copil”, cuvînt din limbajul copiilor, care circulă și în forma diftongată coacă; cocuță, s. f. (chiflă; copil); cocoli (var. gogoli), vb. (Olt., a frămînta aluatul pentru a face prăjituri; a răsfăța, a alinta; a răzgîia; a înfofoli), cu suf. expresiv -li (Graur, BL, IV, 92), cf. it. coccolarsi „a face nazuri”, Rovigo, cuculío „mîngîi”; cocoleală, s. f. (acțiunea de a frămînta aluat; acțiunea de a răsfăța); cocoloș, s. n. (bulgăre, boț; bilă, bulgăre, grunz; știulete de porumb; cucui) din cuvîntul anterior, cu suf. -oș; cocoloși, vb. (a mototoli, a face cocoloș; a răsfăța, a răzgîia; a înfofoli; a strînge, a stoarce; a strica o afacere; a trece sub tăcere un subiect), cf. mr. mi cuculescu „mă ghemuiesc”; cocoloșeală, s. f. (acțiunea vb. anterior); cocoașe, s. f. (gheb), pentru a cărui formație cf. gogoașe (mr. cucoașe „nucă”, cucoș „nuc”; după Pușcariu 390, din lat. *cocca); cocoșa, vb. (a încovoia; a curba; a deșela; a îmbătrîni); cocoșat, s. m. (care are cocoașă, ghebos), pentru a cărui răspîndire în Olt., Munt. și Dobr., cf. ALR, I, 41; cochiță, s. f. (boabă; bob; grăunte); cococ, s. n. (Trans., gaură; cuvînt care nu apare în dicționare cf. Enciclopedia romînă, III, 22); cocor, s. n. (bombare, umflătură, tumoare); cocoradă, s. f. (Trans., pesmet, prăjitură), a cărui formare pare a indica o contaminare cu paparadă. Corcoman, s. m. (în Trans. de Nord, coc caracteristic femeilor măritate), pus în legătură de DAR cu lat. *cocculus „melc”, pare a se explica mai bine plecînd de la coc, cu suf. -man cf. și colcovan, s. n. (Munt., grunz, bulgăre). Curculez, s. m. (gărgăriță, Calendra granaria), explicat de către Scriban pe baza lat. curculio, pare a fi o der. ca cea anterioară (cf. cocor „umflătură”), cu suf. -ez; bg. kokolëza, kukulëza (urechelniță) pare a proveni din rom. Cf. și cocon, cocîrlă, coclete, cocoța, cucui. Din rom. provin mag. kóka „moț, creastă” și iud. sp. koko „coc”. Coincidența lui a cocoșa „a deșela” cu rus. kokošiti „a asasina” (din rut. kokoš „a asasina”, cf. Vasmer 594), pare cauzală.

cocoța (cocoțez, cocoțat), vb. – A se urca, a se așeza pe un loc mai ridicat. – Var. cucuța, gogoța. Probabil der. de la rădăcina expresivă coc, cf. cucă „culme, vîrf”, cucuia „a se urca” (Pușcariu 424). Este puțin probabilă legătura cu cocoș pe care o propun Cihac, II, 67 și Tiktin. După Giuglea, Dacor., I, 495, din lat. cucutium; mai tîrziu, Giuglea, Dacor., IV, 1554, a propus un lat. *concaptiāre, de asemenea dificil.

cocoș (cocoși), s. m. – 1. Masculul găinii. – 2. Trăgaci. – 3. Floricele de porumb. – 4. Ansamblul celor patru bucăți ale nucii. – 5. Prună putredă. – 6. Știft, pivot. – 7. Proptea, reazăm, sprijin. – Mr., megl. cucot, cócut. Creație expresivă care se bazează pe strigătul cocoșului, cf. lat. coco „strigătul cocoșului” la Petronius, lat. med. coccus (› fr. coq), it. cocca „găină” (Battisti, II, 991), fr. cocorico, sp. quiquiriqui etc. Nu încape îndoială că în der. cuvîntului a influențat sl. kokošĭ „găină”. După mai mulți autori, sl. este etimonul direct al rom. (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Miklosich, Lexicon, 296; Cihac, II, 67; Meyer 194; Conev 54; DAR) dar transformarea semantică ridică probleme (mr. și megl. provin din sl. kokotĭ „cocoș”). Cf. bg. kokoška „găină”, sb. kokoš „găină”, kokot „cocoș”, pol. kokosz „găină”, kokot „cocoș” etc. Kokoš cu sensul de „masculul găinii” apare totuși în rut., slov., ceh., ca și în mag. kakas, ngr. ϰοϰϰόσιον, alb. kokoš. Cel puțin o parte din aceste cuvinte poate proveni din rom. Ideea unei origini expresive a cuvîntului rom. a fost avansată de Pușcariu, Dacor., VIII, 353, unde se atribuie origine rom. cuvintelor mag., rut., slov. și ceh., ca și săs. Kokosch. Der. cocoșesc, adj. (de cocoș); cocoșește, adj. (precum cocoșii); cocoșar, s. m. (sturz, Turdus viscivorus), cf. bg. kokošar „șoim” (menționat de DAR, însă care nu poate avea legătură directă cu rom.); cocoșel, s. m. (dim. al lui cocoș; pasăre de hîrtie; floricele de porumb; știft, cui; nume dat mai multor plante); cocoși, vb. (despre cocoși, a călca găina; a se împăuna; a bate, a ciomăgi), în ultimul său sens confundîndu-se cu vb. a cocoșa, de la cocoașe „gheb”; cocoșoaică, s. f. (plantă, Arum maculatum).

coțăi (-ăesc, -it), vb. – 1. A mișca din coadă. – 2. (Refl.) Despre cîini, a se împerechea. – Var. coțoi. Creație expresivă, a cărei intenție primitivă este imitarea unei mișcări ritmice, cf. bîțîi, hîțîi, moțăî; caracterul său imitativ este dovedit, în plus, de terminația caracteristică -ăi, cf. colcăi, foșgăi, etc. Ca și în alte cazuri, coincide cu alte creații spontane, cu care nu poate avea legătură directă, cf. it. cozzare (› fr. cosser) „a lovi cu coarnele”, sau slov. kùcati „despre animale, a se împerechea”, a cărui origine expresivă este evidentă (pentru it. cozzare se propune tradițional un lat. *cottiare, însă cf. Prati). DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite, și pune în legătură primul sens. cu rut. kocofist „codobatură”, și pe al doilea cu cățeli, ambele ipoteze la fel de improbabile. După Cihac, II, 77, în legătură cu rus. kotitisja „despre pisici, a făta”. Der. coțăială, s. f. (împerechere, la cîini; Arg., copulație în general); coțac, s. m. (pește dintr-o specie nedefinită; persoană slabă), pentru al cărui prim sens cf. fiță; coțoi, s. m. (țînc, puști); coțovei, s. m. (cățel); coțoveică, s. f. (femeie stricată); coțob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); coțobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), var. de la cociobăi; coțobăni (var. coțopăni, coțopeni, coțofeni), vb. refl. (a se ridica, a se înălța; a se mîndri, a se împăuna; a se strădui); coțobîră (var. coțoligă), s. f. (Trans., veveriță), cf. rut. kocobirca; încoțopi, vb. (despre cocoși, a călca găina), cuvînt care lipsește în dicționare (cf. Macedonski: cocoșii se apucau să încoțopească puicile prin bălării); coțofană, s. f. (pasăre, Pica caudata; femeie care vorbește mult; traversă), a cărui der. se explică pornindu-se de la coțofeni „a se împăuna”, datorită îngîmfării atribuite acestei păsări în mentalitatea populară. Acest ultim cuvînt s-ar explica, după Cihac, II, 652 și Scriban, pornind de la ngr. ϰότζυφας „sturz”; după Tiktin, în legătură cu it. gazza. DAR oscilează între a-l pune în legătură cu coțăi, sau cu rut. kocofist „codobatură”; coțoflic, s. n. (coadă de porc), cuvînt folosit aproape exclusiv în ghicitori); coțulă (var. coțușcă), s. f. (femeie provocatoare); coțuș, s. m. (persoană băgăcioasă). Cf. cotei.

cucui (cucuie), s. n. – 1. Moț de pene la păsări. – 2. Vîrf, culme, apogeu. – 3. Culme, creastă. – 4. Umflătură, protuberanță. – 5. Umflătură la cap provocată de lovirea cu un corp tare. – Mr. cucul’u, megl. cucul’. Lat. *cucullium, în loc de cucullus (Candrea-Dens., 419; Pascu, I, 71), cf. ngr. ϰουϰούλιον (de unde sl. kukuli, rom. cuculiu, s. n., înv., potcap caracteristic călugărilor ortodocși, sec. XVII, cf. culion), › alb. kukül’ „glugă”. Cf. și calabr. cuccua „tumoare, bășică”, calabr. kukuggyata „ciocîrlie”, nume datorat moțului. Der. susținută de Pușcariu, Dacor., IX, 440 și DAR, din lat. coccum „boabă”, cu suf. -ui, este de nesusținut, atît din cauza dificultății de a explica semantic primele sensuri ale cuvîntului rom., cît și a rezultatului din dialecte. Din gr. ϰουϰούλιον „pustulă”, după Roesler 571; anterior indoeurop., după Lahovary 323. Este cuvînt general cunoscut; însă în vest se folosește adesea cu sensul de „cocoș” (ALR, I, 6). Der. cucuia, vb. refl. (a se umfla, a face cucuie; despre păsări, a se duce la culcare, a se cocoța, a se sui; a se găti, a se dichisi); cucuiat, adj. (moțat; care are cucuie; cocoțat; deosebit, ieșit din comun); cuculei, s. n. (culme, înălțime). Sb. kukulj „glugă” nu provine din rom., cum credea Candrea, Elemente, 407, ci din mag.

cucurigu interj. – 1. Cuvînt care imită cîntecul cocoșului. – 2. (S. m.) Cîntecul cocoșului. – 3. Cocoș. – 4. Galerie (la teatru). – 5. Miez de nucă întreagă. Creație expresivă, cf. gr. ϰίϰιρρος „cocoș”, lat. cucurrire, bg. kukurigu, pol., rut. kukuryku (Cihac, II, 85; Conev 54), sb. kukurijek (Skok 76). Pentru sensul 4 cf. sp. gallinero. Sensul 5 se datorează probabil asemănării miezului de nucă cu creasta cocoșului. – Der. cu(t)curiga (var. cu(t)curigi), vb. (a cînta cocoșul).

curcă (curci), s. f. – 1. Femela curcanului. – 2. (Trans.) Veșmînt larg. – 3. Femeie proastă. – 4. Laș, om bleg. Sl. (bg., pol.) kurka, din sl. kurŭ „cocoș” (Miklosich, Slaw. Elem., 27; Miklosich, Lexicon, 324; Meyer, Neugr. St., II, 36; Cihac, II, 87; Berneker 651; Conev 54); cf. alb. tšurkë (Meyer 450), ngr. ϰοῦρϰας (după DAR, provine din rom.), mag. kurka (din rom., după Edelspacher 17). – Der. curcan, s. m. (pasăre domestică mare, cu coada lată desfășurată în evantai; prost, neghiob; dorobanț, numit astfel în războiul din 1877 cu turcii datorită penei de curcan de la chipiu; Arg., vardist); curcănar, s. m. (ogradă de curcani); curcănar, s. m. (păzitor de curcani; dorobanț de la 1877); curcănesc, adj. (de dorobanț); curcănie, s. f. (furtișag), cuvînt rar, cf. găinărie; curcănărie, s. f. (Arg., poliție). – Cf. curnic.

curnic (curnice), s. n. – Coteț de găini. – Var. (Banat) curelnic, (Olt.) curuiac. Bg. kurnik (DAR), din sl. kurŭ „cocoș”, cf. curcă.

BANTAM s. n. 1. rasă de găini pitice, originare din insula Java. 2. (box) categoria „cocoș” (boxeri cu o greutate între 51 și 54 kg). (< engl. bantam)

CAPROIC adj. acid ~ = acid gras care se găsește în stare de glicerină în unt și în uleiul de cocos. (< fr. caproïque)

CHEDDAR CEDAR/ s. n. brânză engleză și americană, pe bază de lapte de vacă și ulei de bumbac, porumb, cocos sau soia, cu pastă dură și colorată. (< fr., engl. cheddar)^[1]

COCOS s. m. fructul cocotierului. ♦ nucă de ~ = fructul cocotierului, drupă conținând un suc lăptos hrănitor și alte produse alimentare și textile. (< germ. Kokos)

COCOTIER s. m. palmier din regiunile tropicale, foarte înalt, cu flori mici dispuse în ciorchine și având ca fruct nuca de cocos. (< fr. cocotier)

COPRĂ s. f. miez uscat de nucă de cocos, care conține ulei. (< fr., port. copra)

GALIC², -Ă adj. referitor la gali. ♦ cocoșul ~ = una dintre emblemele națiunii franceze. ◊ (s. f.) limbă celtă vorbită de gali. (< lat. gallicus)

GALIFORME s. f. pl. ordin de păsări tericole sau arboricole cu aripi scurte, greoaie: specii domestice (găina, bibilica) și altele, de vânat (cocoșul de munte, ierunca, prepelița). (< fr. galliformes)

HAMMERLESS s. n. pușcă de vânătoare cu cocoașe interne. (< engl. hammerless)

HOCO s. m. pasăre din ordinul galinaceelor, de mărimea unui cocoș domestic, din America Centrală și de Sud. (< fr. hocco)

MARACAS s. n. instrument muzical de percuție, din două nuci de cocos cu un mâner, umplute cu nisip sau grăunțe mici, care, prin scuturare, produc sunete asemănătoare cu ale castanietelor. (< sp. maracas)

RANUNCULACEE s. f. pl. familie de plante erbacee dicotiledonate, cu petalele separate, cu tuberculi sau rezomi: piciorul-cocoșului. (< fr. renonculacées)

TETRAONIDE s. f. pl. familie de păsări galinacee: ierunca, cocoșul-de-munte etc. (< fr. tétraonidés)

TETRAS s. m. pasăre galiformă de talie mare, în pădurile din regiunile temperate și reci ale emisferei nordice; cocoș-de-munte. (< fr. tétras)

gogoașă (-oși), s. f. – 1. Obiect rotund sau sferic. – 2. Excrescență sferică de stejar (Quercus infectoria). – 3. Varietate de ciuperci (Lycoperdon bovista). – 4. (Trans. și Mold.) Cartof. – 5. Cocon, înveliș protector al larvei viemelui de mătase. – 6. Crisalidă. – 7. Glob al ochiului. – 8. Vezica înotătoare la unii pești. – 9. Produs de patiserie din aluat dospit. – 10. Minciună, brașoavă. – Var. (Trans.) gorgoașe. – Mr., megl. gugoș „boboc de floare”. De la gogă, cu suf. -oș; de la pl. gogoși s-a refăcut un sing. analogic (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 321; Spitzer, Mitt. Wien, 320-22). Pentru der. cf. paralelismul cu cocoș-cocoașe. Totuși, DAR consideră originea ca încertă, pe cînd Pușcariu, ZRPh., XXXVII, 11; REW 2009 și Capidan, Dacor., VII, 129, preferă să plece de la alb. gogëlë. Der. gogoșea, s. f. (gogoașă, produs de patiserie); gogoșar, s. m. (persoană care vinde gogoși; mincinos; specie de ardei gras); gogoșerie, s. f. (prăvălie unde se vînd gogoși); gogoșliu, adj. (Mold., rotund, umflat). Din rom. provin alb. gogosh(ë) „boboc”, și sb. bobošara „ardei”.

hațcadău (-ăi), s. m. – (Mold.) Pasăre de curte, gîscan sau cocoș foarte mare. Mag. heckedő (Drăganu, Dacor., III, 719). DAR îl pune greșit în legătură cu mag. acogató „bătăuș”.

CLAPONI, claponesc, vb. IV. Tranz. A castra un cocoș. – Din clapon.

oțel (oțeluri), s. n. – Aliaj de fier cu carbon. Sl. ocelu (Miklosich, Slaw. Elem., 34; Cihac, II, 234; REW 183), cf. sb., cr. ocal, slov., ceh. ocel, mag. acél. – Der. oțele, s. f. pl. (cocoș la armele de foc); oțeli, vb. (a transforma fierul în oțel; a căli; refl., a trage la măsea); oțelărie, s. f. (turnătorie); oțelos, adj. (de oțel).

pieptene (piepteni), s. m. – Obiect de toaletă pentru păr, darac. – Mr., megl. chiaptine, istr. coptir. Lat. pĕctĭnem (Pușcariu 1312; Candrea-Dens., 1383; REW 6328), cf. it. pettine, prov. penche, fr. peigne, sp. peine, port. pente. – Der. pieptăna, vb. (a da cu pieptenele prin păr; a dărăci; a curăța, a cizela, a îngriji), care ar putea reprezenta lat. pĕctĭnāre (Pușcariu 1311; Candrea-Dens., 1384; REW 6329), cf. mr., megl. chiaptin; pieptănariță, s. f. (creasta-cocoșului, Cynorosus cristatus); pieptănătură, s. f. (coafură, frizură), cf. lat. med. pectinatura; pieptănaș, s. m. (pieptene mic); pieptenel, s. m. (darac); pieptănar, s. m. (fabricant de piepteni); cheptene, s. m. (Arg., bou).

pinten (pinteni), s. m. – 1. Obiect de metal la cizmele călăreților. – 2. Formațiune cornoasă la piciorul cocoșului. – 3. Dig, zăgaz, contrafort. – 4. (Trans.) Năframă pe care mireasa o dăruiește mirelui la nunțile populare. – Var. pintene, Mold. pintin. Sl. pętino „călcîi” (Miklosich, Slaw. Elem., 41; Cihac, II, 223; Byhan 325), cf. pol. pięta „călcîi”, lituan. pentinnas „pinten”. – Der. pintenaș, s. m. (nemțișor, Delphinium consolida); pintenat (var. împintenat), adj. (prevăzut cu pinteni); împintena, vb. (a da din pinteni, a îmboldi); pintenel, s. m. (nemțișor, plantă; văl de mireasă). Din rom. provine sb. pintjena (Dacor., X, 34).

pulă (pule), s. f. – Membru viril. – Mr., megl. pulă. Lat. pulla, f. de la pullus „pui” (Crețu, R. pentru istorie, VI, 83; Candrea-Dens., 1455). Pentru semantism, cf. Arg. din Madrid polla „membru viril”, it. uccello „membru viril”, bg. patka „rață” și „penis”, rus. potka „pasăre” și „penis”, rus. petych „cocoș” și „penis” etc. Der. din lat. pupula (Crețu 360) este fantastică. – Der. din lat. pūbes, prin intermediul unei forme *pūbŭla (Pușcariu 1396; REW 6806; Pascu, I, 147), este improbabilă, cf. Tiktin și Graur, Bl, V, 110. – Der. pulărău, s. m. (desfrînat), pentru al cărui suf. cf. bătălău, fătălău. Este de presupus că it. pollaco „codoș”, portare i polli „a codoși” pornesc de la același cuvînt.

tătar (-ri), s. m. – 1. Persoană care făcea parte din triburile mongole; tatarin. – 2. Mătură (Sorghum vulgare). – 3. Cocoș-de-munte (Tetrao urogallus). – Megl. tătar. Tc. tăt. tatar (Șeineanu, II, 351; Lokotsch 2045), cf. sl. tatarinŭ, mag. tatar. Ultimul sens (Candrea) pare a fi o interpretare artificială a numelui științific Tetrao. – Der. tătarcă, s. f. (tătăroaică: mătură; hrișcă, Polygonum fagopyrum; tichie turcească; varietate de tigvă, Coccinia indica), din sl. tatarka, cf. mag. tatarka (Gáldi, Dict., 162); tătărcuță (var. tărtăcuță), s. f. (tichie turcească, tigvă); tătăroaică, s. f. (femeie tătară); tătăresc, adj. (de tătari); tătărește, adv. (în limba tătară; ca tătarii); tătărie, s. f. (desime, asprime); tătărime, s. f. (mulțime de tătari); tătarnică, s. f. (varietate de spin, Echinops).

trage (-g, -as), vb. – A deplasa ceva spre sine. – 2. A atrage, a tîrîi, a tîrî. – 3. A extrage, a smulge, a scoate. – 4. A obține, a procura. – 5. A suporta, a pătimi, a suferi. – 6. A întinde, a lungi. – 7. A fugi, a aluneca. – 8. A arunca, a azvîrli, a lansa. – 9. A lovi, a descărca. – 10. A repeta cu zel o acțiune. – 11. În general, a executa acțiunea proprie a unui obiect de terminat; a trage cismele; a trage clopotele; a-și trage sufletul; a trage ușa; a trage cu buretele; a trage cu urechia; a trage din fluier; trage în țeapă; a trage un somn etc. – 12. A aspira, a înghiți. – 13. A sorbi, a absorbi. – 14. A bea, a trage la măsea. – 15. (Înv.) A retrage. – 16. A face masaj. – 17. (Arg.) A împerechea. – 18. A scoate un tiraj. – 19. A face o fotografie. – 20. A emite o trată. – 21. A deveni țeapăn. – 22. A descărca o armă de foc. – 23. A se îndrepta către, a merge în direcția. – 24. A aspira, a pretinde. – 25. A avea simpatie, a avea înclinație către. – 26. A descinde, a se instala, a rămîne. – 27. A semăna, a aduce cu. – 28. A prezice, a profeți, a da semne. – 29. (Refl.) A ieși, a scăpa. – 30. (Refl.) A se prelungi, a dura. – 31. (Refl.) A descinde din, a proveni, a avea originea. – 32. (Refl.) A purcede, a rezulta. – 33. (Refl.) A se retrage, a retroceda. – Mr. trag, trașu, traptu, tradzire; megl. trag, tradziri; istr. trǫgu, trǫs. Lat. *tragere, var. vulgară de la trahĕre (Pușcariu 1752; REW 8841), cf. vegl. truar, it. trarre, prov., fr. traire, cat. traure, sp. traer, port. trazer. – Der. trăgaci, adj. (bun de tras; s. m., trăgător; s. n., cocoș de armă; s. n., Arg., pistol); trăgător, s. m. (persoană care trage; animal de tracțiune; eliberator de polițe; s. n., cocoș de armă; instrument de tras linii); trăgătoare, s. f. (curea de șa; bici, cravașă; mariță, scăunel de descălțat cizmele; ureche de gheată; cocoș de pușcă; vas de cereale); trăgulă, s. f. (Olt., Banat, pîlnie); trăsătură, s. f. (faptul de a trage linie, contur; urmă); trăsură, s. f. (trăsătură; urmă; liniuță de unire; vehicul). Der. neol. contrage, vb., după lat. contrahere, formă rară, substituită de contracta; retrage, vb., după fr. retirer; sustrage, vb., după fr. soustraire.

cocoașă, cocoașe s. f. spate, spinare.

cocoși, cocoșesc v. r. a se grozăvi, a se fuduli.