ȚIGARĂ, țigări, s. f. Mic sul făcut dintr-o foiță de hîrtie umplută cu tutun tăiat mărunt și care se aprinde la un capăt, trăgîndu-se în piept fumul rezultat. Se așeză la gura sobei, își aprinse țigara și pufăind fumul spre jăratic, își trecu stînga prin mustață. SADOVEANU, O. VII 334. Cei doi oameni cu șepci albastre au zvîrlit țigările. SAHIA, N. 59. Liniștit îmi sorbeam cafeaua și îmi fumam țigara. HOGAȘ, M. N. 39. ◊ Țigară de foi = țigară mai mare, făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta. Aprinse o țigară de foi, aruncind chibritul pe covor. C. PETRESCU, A. 354. ◊ Expr. (Popular) A bea o țigară = a fuma. A face (a suci sau a răsuci) o țigară = a pregăti o țigară, făcînd sul foița umplută cu tutun. Își mai răsuci o țigară. SADOVEANU, O. I 360. Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155.

FOIȚĂ (pl. -țe) sf. 1 dim. FOAIE ¶ 2 Foaie mică de hîrtie; ~ de țigară, foaie mică și subțire de țigară în care se învelește tutunul, spre a se face țigări ¶ 3 Foaie subțire de metal: ~ de aur ¶ 4 Foaie subțire de hîrtie roșie, cu care se sulimenesc femeile; suliman: chiar de n’ar avea buze rumene ... tot n’ar da cu ~ DLVR.; În deșert sînt și de geaba foițe și rumeneli PANN. ¶ 5 Scoarță (țesătură subțire de lînă) țărănească, împodobită cu flori sau alesături, ce se așterne pe pat sau pe jos ¶ 6 📝 Modern: foileton: se duce să-și scrie foița pentru jurnal VLAH. ¶ 7 familiar ♠️ Cărți de joc: pe lîngă vițiul alcoolismului ... are și patima foițelor CAR..

HAVAN, -Ă, havani, -e, adj., s. f. 1. Adj. De culoare maro deschis (ca aceea a tutunului). 2. S. f. Țigară de foi fabricată din tutun de calitate superioară, provenit din Cuba; p. gener. țigară de foi. 3. S. f. Plută de mare alcătuită din trunchiuri de brad dispuse în forma unei țigări de foi și legate cu cabluri. – Din fr. havane.

ȚIGĂRAR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră-verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar.

HAVANĂ s. v. țigară de foi.

TRABUC s. havană, țigară de foi.

ȚIGARĂ s. 1. țigaretă, (rar) țigarcă, (prin Transilv.) sugară. 2. țigară de foi = havană, trabuc.

TRABUC ~uri n. Țigară de foi. /<it. trabuco, germ. Trabuko [zigarre]

HAVANĂ s.f. 1. Țigară de foi de calitate superioară. 2. Plută de mare alcătuită din trunchiuri de brad dispuse în forma unei țigări de foi și legate cu cabluri. [< fr. havane, cf. La Habana – capitala Cubei].

TRABUC s.n. Țigară de foi. [< germ. Trabuko, cf. sp. trabuco].

HAVAN I. adj. inv., s. n. (de) culoarea tutunului, maro-deschis, tabac. II. s. f. 1. țigară de foi de calitate superioară. 2. plută de mare din trunchiuri de brad dispuse în forma unei țigări de foi și legate cu cabluri. (< fr. havane)

TRABUC s. n. țigară de foi. (< germ. Trabuko)

CUBA, Republica ~, stat în America Centrală insulară, ocupînd insula cu același nume și alte ins. mai mici din apropiere (în total c. 1.600 ins.); 111 km²; 10,51 mil. loc. (1989). Limba oficială: spaniola. Cap.: Havana. Orașe pr.: Santiago de Cuba, Camagüey, Holguin, Guantánamo. Este împărțit în 14 prov. și o municipalitate cu regim special. Relief ușor vălurit, care în E se ridică în masivul Sierra Maestra (alt. max.: 2.560 m). Climă tropicală cu precipitații abundente; cicloane (uragane) devastatoare afectează în fiecare an ins. Expl. de crom (13 mii t, 1987), nichel (35,9 mii t, 1987), cobalt, min. de fier, cupru, sulf, petrol. Terenurile agricole ocupă 55,3% din supr. țării. Cultura de bază o reprezintă trestia de zahăr (51,7% din supr. cultivată, 73,5 mil. t, 1989, locul 3 pe glob), alături de care se mai cultivă – pe plantații – bananieri, mango, arbori de cafea, citrice. Pentru consumul intern se cultivă orez (550 mii t, 1989), batate, manioc, porumb ș.a. 25,3% din supr. țării este ocupată de pășuni pe care cresc bovine (4,93 mil. capete, 1989); creșterea porcinelor (2,5 mil. capete, 1989). Pescuit: 231,3 mii t. (1988). Este bine dezvoltată ind. zahărului (8,2 mil. t, 1989), a tutunului (279 mil. buc. țigări de foi, 15,4 miliarde țigarete, 1987), a alcoolului (rom), conservelor de fructe tropicale. Ind. țării mai produce: energie electrică (15,2 miliarde kWh, 1989), oțel, nichel (8,9 mii t, 1987), îngrășăminte chimice (fosfatice mai ales), autovehicule, mașini și utilaje ind., receptoare radio și de televiziune, anvelope, ciment (3,76 mil. t, 1989), țesături, produse alim. C. f.:14,7 mii km. Căi rutiere: 27 mii km. Moneda: 1 peso = 100 centavos. Exportă zahăr brut (c. 3/4), alte produse alim., tutun, țigarete, min. de nichel, produse petroliere ș.a. și importă mașini, utilaje și mijloace de transport, combustibili, produse agro-alimentare, textile ș.a. – Istoric. Locuită din timpuri străvechi de triburi amerindiene (guanahatabei, cibonei și taino), C. (descoperită de Columb în 1492) a fost cucerită de conchistadorii spanioli, care au exterminat majoritatea populației băștinașe, iar pentru munca pe plantații au fost aduși, în sec, 16-19, sclavi negri din Africa. Lupta de eliberare națională împotriva dominației coloniale concretizată prin războiul din 1868-1887 și răscoala din 1895-1898, condusă de José Marti și Antonio Maceo, precum și Războiul Hispano-American (1898) au dus la proclamarea independenței Republicii C. la 12 febr. 1901. În 1925 a fost creat Partidul Comunist din Cuba. Dictatura lui Machado (instituită în 1925) a fost răsturnată în 1933, în urma unei puternice mișcări populare; ulterior, puterea a fost acaparată de un alt dictator, F. Batista (1940-1944 și 1952-1958). În cel de-al doilea război mondial, C. a făcut parte din coaliția antihitleristă. La sfîrșitul anului 1956, un grup de cubanezi, în frunte cu Fidel Castro Ruz, a organizat lupta armată împotriva dictaturii lui Batista; regimul acestuia a fost răsturnat șa 1 ian. 1959, puterea fiind preluată de un guvern condus de Fidel Castro Ruz. Acesta a introdus o politică de naționalizare, fapt ce a provocat embargoul american asupra comerțului cubanez. În 1961 a avut loc o tentativă de invazie a exilaților cubanezi în Golful Porcilor, care au fost respinși. Ca urmare, C. a fost exclusă din Organizația Statelor americane și supusă unei blocade comerciale (1962), pe care a reușit să o depășească datorită susținerii economice directe din partea U.R.S.S. Instalarea de către sovietici a unor rachete în C., în 1962, a provocat o criză între cele două mari puteri, soldată cu retragerea rachetelor. În 1976 a intrat în vigoare o nouă constituție. C. este o republică socialistă. Deteriorarea progresivă a situației economice și încordările politice au generat un masiv flux de emigrări legale și ilegale. Șeful statului și al guvernului este președintele Consiliului de Stat. Organul legislativ este Adunarea Națională a Puterii Populare.

havană (țigară de foi) s. f., g.-d. art. havanei; pl. havane

foiță f. 1. foaie mică și subțire: foiță de țigară; 2. foileton; 3. foaie de notat; 4. pl. suliman în foi: foițe și rumeneală PANN; 5. pl. (ironic) cărți de joc: are și patima foițelor CAR.; 6. scoarțe cu alesături.

trabuco n. țigară de foi: miroase strașnic a trabuco popular CAR. [it. TRABUCCO].

ȚIGĂRAR, țigărari, s. m. Insectă din ordinul coleopterelor, de culoare albastră- verzuie cu reflexe aurii, care își depune ouăle pe frunzele anumitor plante pe care le răsucește în formă de țigară de foi (Byctiscus betulae). – Țigară + suf. -ar.

HAVAN, -Ă, havani, -e, adj., s. f. 1. Adj. De culoare maro-deschis (ca aceea a tutunului). 2. S. f. Țigară de foi fabricată din tutun de calitate superioară, provenit din Cuba; p. gener. țigară de foi. 3. S. f. Plută de mare alcătuită din trunchiuri de brad dispuse în forma unei țigări de foi și legate cu cabluri. – Din fr. havane.

HAVANĂ, havane, s. f. Țigară de foi de calitate superioară. Degetele țineau o havană stinsă care se consumase singură și mai păstra scrumul intact. C. PETRESCU, A. 351. În fața unui maldăr de gazete străine, mari cît cearșaful, pufăia dintr-o havană. VLAHUȚĂ, O. AL. II 26.

LICHIOR, lichioruri, s. n. Băutură alcoolică, obținută din spirt sau din rachiu, la care se adaugă sirop și esențe aromatice. Lichior de cafea. ▭ Discutînd foarte pașnic... între două țigări de foi și două pahare subțiri de lichior. C. PETRESCU, C. V. 178. – Pronunțat: -chior.

TRABUC, trabucuri, s. n. Țigară de foi. Burtă-verde i-a suflat în nas fumul gros al trabucului – fuma țigări de foi cu tutun groaznic. PAS, Z. III 23. Merse un timp alături, molfăind inseparabilul rest de trabuc. C. PETRESCU, C. V. 267.

ȚIGĂRAR, țigărari, s. m. Gîndac de culoare albastră cu reflexe aurii, care își depune ouăle în frunzele anumitor plante, după ce le răsucește în chipul unei țigări de foi (Rhynchiles betulae).

PURITATE s. f. Faptul de a fi pur, neamestecat, neatins; curățenie desăvîrșită. Puritatea apei. Puritatea stilului. ▭ Vru să întrebe cum se mai poate simți răcoarea și puritatea. aerului respirat prin asemenea adevărate coșuri de locomotivă, așa cum arătau țigările de foi. C. PETRESCU, Î. I 5. ◊ (În legătură cu o doctrină, o ideologie etc.) Membrii de partid și toți oamenii muncii au datoria de a apăra puritatea rîndurilor partidului împotriva pătrunderii elementelor dușmane. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2618. ♦ Curățenie sufletească, castitate. Era respectat... pentru vîrstă și puritatea vieții sale. IORGA, L. I 521.

STRĂVECHI, -E, străvechi, adj. 1. (Despre lucruri) Care datează de foarte multă vreme, există din timpuri îndepărtate; foarte vechi. Poate să fie și o durere străveche care apasă sufletele. REBREANU, R. I 44. Pe un deal răsare luna, ca o vatră de jăratic, Rumenind străvechii codri și castelul singuratic. EMINESCU, O. I 76. Dar văd că m-am depărtat de scopul ce mi-am propus, care este a-ți arăta o descoperire ce am făcut într-un străvechi manuscris, în care am cetit următoarele... NEGRUZZI, S. I 269. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) Vechi, uzat. Adus de spate, cu mînile pe genunchi, sta apăsat de o durere mare, învălit în bunda neagră, străveche. SADOVEANU, O. VII 371. Chiar atunci apăru în ușă și Rogojinaru, cu o țigară de foi între dinți, cu o umbrelă străveche la subțioară. REBREANU, R. I 42. ♦ (Rar, despre oameni) Foarte bătrîn. Jandarii au biruit... scoțînd pe imaș moșnegi străvechi în durligile goale, oameni care zăceau în bulendre de ani. CAMILAR, N. II 148. 2. Care datează din epocile vechi sau primitive ale omenirii; care aparține antichității sau preistoriei. Sus pe stîncă-n noapte-adîncă Un castel străvechi se vede. IOSIF, T. 74. Ș-acum luna argintește tot Egipetul antic; Ș-atunci sufletul visează toat-istoria străveche. EMINESCU, O. I 45. Animale dispărute, ce s-au găsit... gravate cu sula de către oamenii străvechi, cari în timpii perioadei glaciare a Europei se adăposteau în peșterile de la Madeleine. ODOBESCU, S. III 79.

FUMAT. Subst. Fumat, pipat (reg.); pufăială, pufăire, pufăit, pufăitură. Fumător. Tutun, tutun turcesc, iaca (înv.), tabac (reg.), tabacioc (reg.), duhan (reg.), mahorcă, pașcă (reg.), iarba-dracului. Țigară, țigaretă, țigarcă (rar), țigară de foi, havană, trabuc. Muc de țigară, chiștoc. Țigaret, țigaretă, portțigaret, șpiț (reg.), muștiuc. Lulea, lulelușă (dim., pop.), pipă, ciubeică (reg.), narghilea, ciubuc. Tabacheră, portțigaret. Scrumieră, scrumelniță (rar). Fumoar. Debit (de) tutun, tutungerie, tutunărie (înv.). Tutungiu, debitant; tutungioaică, tutungereasă (fam.). Vb. A fuma, a pipa (reg.), a duhăni (reg.), a bea tutun, a bea o țigară, a fuma ca un turc; a pufăi, a pîcîi. A trage fumul în piept, a da fumul pe nas. A face (a suci, a răsuci) o țigară. A aprinde o țigară. A stinge țigara. V. foc.

TRABUC s. țigară de foi.

ȚIGARĂ s. 1. țigaretă, (rar) țigarcă, (prin Transilv.) sugară. 2. țigară de foi = trabuc.

havană sf [At: VLAHUȚĂ, D. 40 / V: ~n / Pl: ~ne / E: fr havane] 1 Țigară de foi fabricată din tutun de calitate superioară, provenit din Cuba. 2 (Pex) Țigară de foi de calitate superioară. 3 Plută de mare alcătuită din trunchiuri de brad dispuse în forma unui pachet de țigări de foi și legate cu cabluri.

trabuc sn [At: CARAGIALE, O. II, 106 / V: (înv) ~o / Pl: ~uri / E: it trabuco, ger Trabuko (zigarre)] Țigară de foi.

trăgător, ~oare [At: BIBLIA (1688), 41²/35 / V: (îrg) ~iu smn / Pl: ~i, ~oare / E: trage + ~{ă)tor] 1-2 smf, a (Animal) care trage la jug Si: (pop) trăgaci (1), (reg) trăgăuș (1), trăgun (1). 3-4 smf, a (Animal) de tracțiune Si: (pop) trăgaci (2), (reg) trăgăuș (2), trăgun (2). 5 a (Înv; șfg) Care atrage Si: ademenitor, atrăgător. 6 smf Persoană care trage (1) ceva. 7 smf (Îs) ~ de sfori (sau al sforilor) Persoană care trage sforile păpușilor la teatrul de marionete. 8 smf (Fam; fig; îas) Persoană care uneltește Si: intrigant, uneltitor. 9 sm Trefilator. 10 sm (Îvr; îf trăgătoriu) Persoană care trage la vâsle Si: vâslaș. 11 smf Persoană (în special ostaș) care trage cu o armă (mai ales de foc) Si: trăgaci (3), țințaș. 12-13 sm (Mil; iuz; îljv) În ~i (Care este) în linie, unul după celălalt în vederea tragerii cu arma. 14 sm Muncitor la arsenal, care se ocupă cu încercarea și cu verificarea armelor de foc. 15 sm (Îvr) Persoană care fumează țigări de foi, cu marijuana sau trabucuri. 16 sm (Îvr) Persoană care prizează tabac² sau droguri. 17 sm (Înv) Persoană care emite o poliță². 18 sm (Îrg) Persoană care reține (pe nedrept) o parte din drepturile (bănești) cuvenite cuiva. 19 sm (Îvr) Persoană care tergiversează ceva. 20 sf (Îvr) Instrument de tortură. 21 sn Trăgaci (4) la o armă de foc. 22 sn (Reg) Băț cu care se împinge dopul la pușca de soc. 23 sn (Reg) Degetul mijlociu. 24 sn (Reg) Cleștar cu care se pun sau se scot cercurile de pe vasele de lemn. 25 sfp (Reg) Mânere de lemn la plasa de prins pește. 26 sn Instrument cu care se trag linii la desenele tehnice executate în tuș. 27 sf (Reg) Unealtă cu care se înclină dinții ferăstrăului de o parte și de alta a pânzei lui Si: (reg) dințar. 28 sm (Reg) Tirbușon (1). 29 sf (Reg) Cociorvă¹ (1). 30 sf (Reg) Scăunel cu o deschizătură în care se introduce călcâiul cizmei spre a facilita descălțarea Si: (reg) mariță. 31 sf (Reg) Nojiță la opinci. 32 sf (Ban) Ureche la cizmă sau la altă încălțăminte. 33 sn (Reg) Orcic. 34 sn (Reg) Capră de lemn care servește la transportarea plugului Si: (reg) cobilă. 35 sf (Reg) Fiecare dintre cele două curele care leagă scările de șa³ (1). 36 sf (Reg) Curea groasă care se prinde de pieptarul hamului și se leagă de vehiculul tras de animal Si: (reg) șleau³ (1). 37 sf (Înv) Curea groasă cu care se aplicau pedepse corporale. 38 sf (Înv; pex) Bătaie aplicată cu trăgătoarea (37). 39 sn (Reg) Zăvor. 40 sf (Reg) Parte a lădoiului care se trage în afară. 41 sf (Reg) Partea cu fosfor a cutiei de chibrituri. 42 sf (Atm; reg) Claviculă. 43 sf (Îrg) Vas pentru cereale cu capacitatea unei banițe. 44 sf (Îrg; pex) Unitate de măsură care are mărimea unei trăgătoare (43).

țigară¹ sf [At: COSTINESCU / V: ~re, (reg) ~ie (Pl: țigării), (Mar) ~gla~, ~glare, (Trs) sig~, ~gără / Pl: țigări, (reg) țigheri / E: ger Zigarre „țigară de foi”] 1 Mic sul făcut dintr-o foiță de hârtie umplută cu tutun tăiat mărunt și care, aprinsă la un capăt, se fumează Si: țigaretă (1), (reg) țigarcă. 2 (Îs) ~de (sau, îvr, în) foi, ~ de Havana, (reg) ~ de frunză (de duhan), (ori de frunze, de foaie), ~ de duhan, ~groasă (de frunză), ~ de piele Sul făcut din foi de tutun înfășurate una peste alta și care se fumează Si: trabuc. 3 (Îs) Țigări medicinale (sau antiasmatice) Țigări (1) făcute din frunze de mătrăgună (sau din alte plante medicinale), care se fumează pentru efectul lor calmant în afecțiunile asmatice. 4 (Îe) A suci (sau a răsuci) o ~ A pregăti o țigară (1), umplând cu tutun foița făcută sul. 5 (Reg; îe) Cât ai sfârși (sau ai bea) o ~ ori în câtă vreme ai bea o ~ Foarte repede. 6 (Reg) A trage ~ A fuma. 7 (Îdt) Țigară (1) de foi. 8 (Reg) Foiță de țigară (1).

țigărar [At: ENC. ROM. / Pl: ~i / E: țigară¹ + -ar] 1 sm Insectă coleopteră dăunătoare, de 5-9 mm lungime, verde albăstruie cu reflexe metalice vii, femela depunând ouăle în fmnzele de viță de vie, de păr, tei, plop etc., pe care le răsucește în forma unei țigări de foi (Byctiscus betulae). 2 s (Reg) Țigaret.

havană (țigară de foi) s. f., g.-d. art. havanei; pl. havane

HAVANĂ ~e f. Țigară răsucită din foi întregi de tutun de calitate superioară. /<fr. havane

MORFOLI vb. IV. T r a n z. 1. (Mai ales despre oamenii fără dinți; complementul indică un aliment) A mesteca¹ (1) cu gingiile și cu limba, (neobișnuit) a m o r f o l o g i; p. ext. a mînca încet, a mesteca¹ alene; a mozoli (1), a molfăi (1). Mai bea un rachiu, mai morfolește un covrig uscat și se gîndește mai la una mai la alta. CARAGIALE, O. I, 361, cf. III, 51. Hangiul tremură și morfolește o bucățică de pîine. DELAVRANCEA, H. T. 35. Fericită că poate morfoli în gingii brînzoaicele aduse. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I, 132. Unii musafiri morfoleau în gingii șerbetul roz. PAS, L. I, 106. Muie un colț de pîine în apă, îl rupse și îl morfoli multă vreme între gingiile care îl dureau. STANCU, R. A. III, 119. Pe cînd tu morfolești coceni și n-ai ce face, El a băgat în el copăi și troace, Căldări, cazane și hîrdaie. ARGHEZI, S. P. 38. ◊ F i g. Tăcu și își morfoli singur gândurile. REBREANU, R. I, 86. ◊ E x p r. A morfoli vorbele = a vorbi nedeslușit, a îngăima. Se spăimîntâ. . . singur de revolta lui și urmă repede, morfolindu-și vorbele. id. ib. 127. Începe să morfolească vorbele prin coada gurii. LUNGIANU, CL. 26. Rozîndu-și vorbele. . . Le morfole-n gingii și-nghițitoare. ARGHEZI, S. P. 134. ♦ A învîrti ceva între buze și între dinți (mestecînd). Din cînd în cînd rupea cîte-o frunză pe care-o morfolea între dinți. SANDU-ALDEA, ap. CADE. În colțurile gurii morfolea neîncetat țigări lungi de foi. V. ROM. februarie 1956, 24. ♦ I n t r a n z. A mesteca¹ mereu fără a avea nimic în gură. Doi bătrîni. . . își mușcau buzele, morfolind din gură. ARDELEANU, D. 91. 2. F i g. A învîrti, a suci pe toate părțile. O morfolești de un ceas parcă acu o scrii. Dă-o notarului s-o citească el. PETICĂ, O. 222. Eu mă lăsam pe capul lui și-l puricam la rădăcina nasului, în gaura din frunte, îi morfoleam urechile ca pe niște zdrențe mari de catifea. ARGHEZI, J. 93. Pe Ioniță îl găsise de dimineață, mototolind un șoarice mort, adus de pisică, morfolindu-l în degete. DEMETRIUS, A. 14 3. F i g. (Rar) A coborî, a degrada, a întina. Tineri lipsiți de orice talent. . . , stîrniți de o neputincioasă poftă de glorie, morfolesc sculpturalele forme ale lui Eminescu și se bat în jurul luminii lui. VLAHUȚĂ, O. A. I, 237, cf. id. P. 83. Cîteva însușiri care domnesc pe deasupra celorlalte și pe care artiștii le schilodesc mărindu-le și le morfolesc potrivindu-le cu puterea simțurilor oricărui nesimțitor. GHEREA, ST. CR. I, 11. – Prez. ind: morfolesc; pers. 3 și: (rar) mórfole. – Formație onomatopeică.

țigară f. mic sul de foi de tutun. [Nemț. CIGARRE].

NUC s. m. 1. Arbore cu tulpina dreaptă și cu coroana rotată, cu frunze compuse, flori monoice și fructe comestibile (Juglans regia). cf. st. lex. 170. Am vîndut o vie... cu nuci și cu cireși în vie (a. 1686). uricariul, xxv, 278, cf. anon. car. Are toată hrana călugărească, poieni și livezi, nuci și alți pomi roditori. anon. cantac., cm i, 109, cf. gcr i, 357/1, coteanu, pl. 31, budai-deleanu, lex., clemens, baronzi, l. 139. Pe marginea uliței, deasupra zaplazurilor, atîrnau cîte-o jumătate din ramurile arborilor grădinelor..., șiruri de nuci cu frunze late. eminescu, n. 57. Uite-l, verde și rotund, Nucul din grădină! coșbuc, p. i, 261. Sub nucul de pe promenadă, așteptînd ora scăldatului, stau de vorbă c-un amic. f (1903), 159. Zadarnic plînge vîntul și nucii plîng, bătrînii, goga, p. 99, cf. 70, 104. Jos, sub nucul uriaș, Gruia adormise. iosif, v. 110, cf. id. p. 7. Bătrînii și copiii bat nucii pe la vii, cîmpuri și prin grădini. pamfile, s. t. 34, cf. pamfile-lupescu, crom. 133. Hai, Gheorghe, să ne așezăm sub nuc. bujor, s. 61, cf. 78. Andrei zări pe cineva venind spre nucul din fundul grădinii. hogaș, dr. ii, 71. Nucii bătrîni de lîngă șură țin umbră. rebreanu, i. 11. De multe ori... sta sub nucul din ograda boierească. galaction, o. 69. Nuci mari se ridicau dintre vii. sadoveanu, o. vii, 60, cf. 101. Lungul șir de nuci împînzeau cerul cu crăcile lor groase, strîmbe și negre. camil petrescu, o. i, 56. Sub rotatul nuc, în curte, Baș-vătaful stă la masă. v. rom. iunie 1954, 6. În grădina cu nuci și pruni de pe malul Dîmboviței, aduna vreo douăzeci de copii. tudoran, p. 46. Totul mirosea nespus de puternic: iarba grasă, frunzele amare ale nucului. t. popovici, se. 137, cf. h ii 11. Tu te duci, bădiță, duci Pe sub fagi și pe sub nuci! jarnik-bîrseanu, d. 109. Așa-mi zice frunza-n nuc. hodoș, p. p. 106. Nalt ca casa, Verde ca mătasa, Dulce ca mierea, Amar ca fierea (Nucul cu nucile). sbiera, p. 323. ◊ (Ca termen de comparație, sugerează vigoarea, aspectul impunător) De-ar fi badea ca ș-un nuc. jarnik-bîrseanu, d. 148. Bărbățelu-i ca ș-un nuc. id. ib. 464. Am bărbat cît un nuc. doine, 279. ◊ (Cu sens generic) Din muguri și frunze de nuc... se face cerneală. șez. xv, 93. Răsucind o țigară de tutun amestecată cu foi de nuc..., întrebă. brăescu, a. 31. Micșorarea suprafețelor ocupate astăzi de prun se va face în favoarea culturii mărului, pârului, nucului. bordeianu, p. 7. ◊ Nuc american (sau negru) = varietate de nuc (1) originară din America de Nord, cu lemnul negru, poros (Juglans nigra). cf. ds, ltr². Nuc (american) cenușiu = varietate de nuc (1) cultivată mai ales ca arbore ornamental (Juglans cinerea). cf. ds, ltr². Nuc alb = varietate de nuc (1) cultivată pentru lemnul său (Carya alba). cf. ds. ♦ Compus: (regional) nuc-de-mare = castan (Castanea vesca). teaha, c. n. 247. 2. Lemn de nuc (1). Masă de nuc. lb, cf. lm. Se opri în fața unui tînăr ce sta deoparte la o mescioară de nuc. vlahuță, o. a. iii, 9. Pătrunde timidă tristețea-nserării Pe mobile negre și triste de nuc. minulescu, v. 237, cf. 205. Stihurile ei sînt împăturite ca o rufărie foarte curată, aromată cu sulfină, într-un dulap adînc de nuc. arghezi, t. c. 79. Cade pe un scaun, cu coatele pe masa mare de nuc. camil petrescu, o ii, 470. La făgădăul de nuc Beau voinicii și se duc. jarnik-bîrseanu, d. 288. Cîntă cucu-n par de nuc, Vint-a vremea să mă duc. id. ib. 302. – pl.: nuci. – Și: (învechit, rar) noc s. m. man. gött. - Derivat regresiv de la nucă.

FOIȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hârtie. ◊ Foiță de țigară = bucată mică de hârtie specială, foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul pentru a face o țigară. ♦ (La pl.; fam., ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. ♦ Foaie subțire de hârtie roșie, care se folosea în loc de fard. ♦ Foaie subțire de metal. 2. Frunzuliță. 3. (Biol.; în sintagma) Foițe embrionare = straturile de celule (endodermul, ectodermul și mezodermul) ale embrionului în stadiul de gastrulă. – Foaie + suf. -iță.

FOIȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hârtie. ◊ Foiță de țigară = bucată mică de hârtie specială, foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul pentru a face o țigară. ♦ (La pl.; fam., ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. ♦ Foaie subțire de hârtie roșie, care se folosea în loc de fard. ♦ Foaie subțire de metal. 2. Frunzuliță. 3. (Biol.; în sintagma) Foițe embrionare = straturile de celule (endodermul, ectodermul și mezodermul) ale embrionului în stadiul de gastrulă. – Foaie + suf. -iță.

FOIȚĂ, foițe, s. f. Diminutiv al lui foaie. 1. Foaie subțire de hîrtie. ◊ Foiță (de țigară) = bucată mică de hîrtie foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul ca să se facă o țigară. Dă-mi... o foiță, că jurnalul ăsta mi-a ars gîtul. PREDA, Î. 111. Cel mai înalt se depărta încet, răsucind între degete o foiță de țigară. BART, S. M. 67. ♦ (La pl., familiar, ieșit din uz) Cărți de joc; p. ext. joc de cărți. Totodată, Acrivița mai căzuse și la darul foițelor: casa plină de jucători, masă lîngă masă. CARAGIALE, O. III 34. ♦ Foaie subțire de hîrtie roșie folosită în loc de fard. Aveau voie astăzi să dea și cu puțină pudră pe obraz și să-și coloreze buzele cu foiță. PAS, Z. I 121. Chiar de n-ar avea sprincenile trase ca din condei, și buzele rumene ca bobocul de trandafir cînd crapă de fierbințeala soarelui, tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Surda ostenești tu babă cu ale tale albeli În deșert sînt și degeaba foițe și rumeneli! PANN, P. V. I 172. ♦ Foaie subțire de metal. Foiță de staniol. 2. (Uneori servind ca element de introducere în poezia populară) Frunzuliță. Foiță verde de fragă, Că i-am fost iubită dragă; Foiță verde de-alună, Că i-am fost mîndruță bună. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 253. Prin desiș Miu umbla, Cu foițe că-m plesnea, De departe s-auzea. ȘEZ. IV 130.

foiță [At: ODOBESCU, S. 11, 200 / Pl: ~țe / E: foaie + -iță] 1- (Pop; șhp) Foicică (1-2). 3-4 (Șhp) Foaie de hârtie (cam mică). 5 Foaie subțire de hârtie. 6 (Îs) ~ de țigară Bucată mică de hârtie specială, foarte subțire, de formă dreptunghiulară, în care se învelește tutunul pentru a face o țigară. 7 (Fam; iuz; lpl) Cărți de joc. 8 (Pex) Joc de cărți. 9 (Iuz) Foaie subțire de hârtie roșie, care se folosea în loc de fard Si: foioară. 10 (Pex) Fard. 11 Foaie subțire de metal. 12 Foaie subțire de aluat. 13 (Reg) Covor țărănesc. 14 (Reg) Pătură de lână. 15 (Iuz) Foileton (1). 16 (Blg; îs) ~țe embrionare Straturile de celule (endodermul, ectodermul și mezodermul) ale embrionului în stadiul de gastrulă.

RĂSUCI vb. 1. v. rula. 2. a suci. (Își ~ o țigară.) 3. v. frământa. 4. v. contorsiona. 5. v. încolăci. 6. v. foi. 7. a (se) întoarce, a (se) învârti, a (se) roti, a (se) suci, (reg.) a (se) rotila. (A ~ cheia în broască.)

ȚIGARĂ ~ări f. Produs pentru fumat constând dintr-un sul de hârtie fină, umplut cu tutun mărunțit. ◊ ~ de foi havană. A bea o ~ a fuma. [G.-D. țigării] /<germ. Zigarre

papir sn [At: ANON. CAR. / V: (reg) ~ă sf, ~os (A: nct), ~rușe sfp (A: nct), păp~, păpiros^[1] (A: nct)^[2], păpiruș (A: nct)^[3], piporos (A: nct), popiros (A și: popiroș), popiroș (A și: popiroș), popiruș (A și: popiruș), popirușă sf / Pl: ~re și (rar) ~uri / E: ger Papier, mg papir, papirós] 1 (Reg) Hârtie. 2 Foaie de hârtie scrisă. 3 (Spc) Scrisoare. 4 (Trs) Registru. 5 Foiță de țigară. 6 (Trs; Mar) Carton. 7 (Trs; Mar) Mucava. 8 (Trs; lpl; îf papirușe) Specie de nuci cu coaja foarte subțire. 9 (Bot; înv) Papirus (1) (Cyperus papyrus). 10 (Îvr) Papirus (2). modificată

ȚIGARĂ, ȚIGARE (pl. -ări) sf. 1 Mic sul de tutun tăiat mărunt și învelit într’o foiță: a răsuci o ~, a aprinde o ~; Omenirea-i o țigară Care se preface ’n scrum (ALECS.); cînd îți arde țigara într’o parte, vei primi bani (GOR.); să nu pleci cu țigara aprinsă din casă cu copil mic, că plînge (GOR.) ¶ 2 ~ de foi, mic sul de foi de tutun care se aprinde la un capăt și se fumează (🖼 5128) [germ. Zigarre].

foaie (foi), s. f. – 1. Frunză. – 2. Placă. – 3. Filă de hîrtie. – 4. Ziar, periodic. – 5. Bucată de țesătură a cărui lărgime se folosește ca fustă, fără a fi nevoie să fie tăiată. – 6. Lărgimea unei stofe sau a unei pînze. – 7. Foitaj. – 8. (Arg.) Act sexual. – 9. (Arg., pl.) Cărți de joc. – Istr. fol’e. Lat. folĭa (Pușcariu 628; Candrea-Dens., 611; REW 3415; DAR), cf. it. foglia (v. lomb. foia), fr. feuille, sp. hoja (astur. foya, gal. folla), port. folha. Der. foi, vb. (a mișuna), adesea considerat în mod greșit ca der. de la foale sau de la un lat. *follῑre, în loc de follĕre (Cihac, II, 618; Schuchardt, ZRPh., XXI, 203; Candrea-Dens., 612; DAR; cf. împotrivă Graur, BL, V, 61); foială, s. f. (mișunare; bătaie, pedeapsă); foios, adj. (frunzos), cu suf. -os (nu este probabilă der. directă din lat. foliosus, propusă de Pușcariu 637 și Candrea-Dens., 612; REW 3414); foios, s. n. (despărțitura a treia a stomacului rumegătoarelor), format pe baza fr. feuillet; foiță, s. f. (frunzuliță; foaie de hîrtie in octavo; bucată de hîrtie foarte subțire pentru făcut țigări; carte de joc; Munt., covor; broșură); foițar, s. m. (Arg., jucător pasionat); desfoia, vb. (a desfrunzi, a desfolia); înfoia, vb. (a umfla; despre țesături sau haine, a face adîncituri; a buhăi, a fleșcăi; a crește, a se umfla; a afîna pămîntul; a se încreți; a se îmbiba), cf. mr. mful’are, mfol’u „a umple”, din lat. *infolliāre (Cihac, I, 97; P. Papahagi, Notițe etimologice, 36; Candrea-Dens., 619; Pascu, I, 86; DAR) sau mai probabil de la foi (Rosetti, I, 159), așa cum o dovedește var. înfoi; răsfoi, vb. (a frunzări). – Din rom. provin rut. foja „foaie” (Miklosich, Wander., 15; Candrea, Elemente, 406), și sb. foja (după Daničič, III, 62, din it. foglia, dar cf. rezultatul sb. din it. fől. Der. neol. in-folio, s. m. (in-folio), din lat.; foliant, s. n. (in-folio), din germ. Foliant; foileton, s. n., din fr. feuilleton; foiletonist, s. m.

păpușă (păpuși), s. f. – 1. Jucărie reprezentînd de obicei o fetiță. – 2. Marionetă. – 3. Nimfă, larvă. – 4. Cosiță împletită. – 5. Mănunchi, legătură. – 6. Funie, șir (de ceapă, de usturoi). – 7. Știulete tînăr de porumb. – 8. Ciocan de dogar. Formație expresivă, cf. papă, pup, cu suf. dim. -uș. Sensul inițial este cel de „persoană sau obiect fără formă definită”, ca în papă (› papaciufă, papalete, paparudă). Căutarea altor etimologii nu a dat rezultate: din lat. pupa (Diez, Gramm., I, 438); din lat. pappus (N. Sulică, Gazeta Trans., 1900, no. 198; Pușcariu 1256); din pupă < lat. pupa (Pascu, I, 148); din rus. papuša (Candrea). Pentru sensul 4, cf. fr. poupée. Cf. REW 6213. Der. păpușar, s. m. (artist de păpuși; șarlatan); păpușerie, s. f. (spectacol de păpuși; ipocrizie, prefăcătorie); păpuși, vb. (a se dichisi; a face mănunchiuri, mai ales de tutun); împăpușa, vb. (a lega; a se împopoțona, a face pănuși porumbul); păpușoi (var. popușoi), s. m. (Mold., porumb; porumbiște; scul, ghem), cu suf. augmentativ -oi; păpușoiște, s. f. (porumbiște); păpușică, s. f. (diminutiv al lui păpușă; mănunchi de fire). – Din rom. provin bg., rut. papuša, pol. papusza „mănunchi de foi de tutun” (Cihac, II, 243; Candrea, Elemente, 406; Capidan, Raporturile, 224), rus. dial. papušoi (Weigand, Jb., XVII, 365), rus. pampuša „pachet de hîrtie pentru țigări” (Vasmer, II, 307).

suci³ [At: ANON. CAR. / V: (reg) șu~ / Pzi: sucesc, (reg) suc, suci; 2 și (reg) suci, 3 și (reg) suce / E: vsl соучы, соукати] 1-2 vt(a) (C.i. fire, fibre textile etc.) A determina o mișcare de rotație în jurul lui însuși sau în jurul altuia, printr-o acțiune continuă și în același sens, pentru a-l face mai rezistent, mai gros etc. sau pentru a confecționa anumite obiecte Si: a răsuci. 3 vt (C.i. vârfurile mustăților) A învârti pentru a da o anumită formă Si: a răsuci. 4-5 vtr A produce o mișcare de rotație sau a se roti în jurul cuiva sau a ceva făcând să ia sau luând formă de cerc sau de colac Si: a (se) încârliga, a (se) încolăci, a (se) încovriga, a (se) înfășura, a (se) învălătuci, a (se) răsuci, (reg) a (se) covriga (1), a (se) încolătăci, (înv) a (se) învălui Vz: ghemui. 6 vrp (Înv; d. ramuri) A se învârti în jurul lui însuși (pentru a pocni învelișul). 7 vt (Îvp) A împleti. 8 vt (Ban; Trs; c.i. rufe) A stoarce. 9 vt A avea crampe (la stomac). 10 vt (Pop) A lega strâns. 11 vt (Reg; c.i. rufe) A călca cu ajutorul măngălăului. 12-13 vtr A (se) mișca (continuu) în cerc, în spirală, de jur-împrejur. 14-15 vtr A(-și) imprima o mișcare de rotație Si: a (se) întoarce, a (se) învârti, a (se) răsuci, a (se) roti, (reg) a (se) rotila. 16 vt (Îe) A ~ (cuiva) șurubul A umbla cu viclenii. 17 vt (C.i. dansuri) A dansa (în cerc). 18 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A se mișca încoace și încolo. 19 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A umbla fără rost. 20 vr (Însoțit de v „a se răsuci”, „a se învârti”) A se foi¹ (7). 21 vt (C.i. vehicule sau animale de călărie sau de tracțiune etc.) A schimba direcția în care merge sau spre care este orientat, îndreptându-l mai la dreapta, mai la stânga sau întorcându-l în partea opusă Si: a cârmi (5), a coti² (10). 22 vr (Urmat de determinările „de colo până colo”, „încoace și încolo”) A se întoarce brusc pe loc, schimbându-și direcția (într-un spațiu îngust). 23 vr (Reg) A se înapoia. 24 vi (Pop; d. ființe; urmat de determinări introduse prin pp „cu” sau „din”) A face, din reflex, o mișcare (repetată). 25 vt (Rar; c.i. arme albe) A răsuci. 26 vt (Trs; Ban; șfg) A întinde foaia de aluat (cu sucitorul). 27 vt (C.i. obiecte din materiale flexibile) A strânge, a înfășura dând forma unui sul Si: a învârti, a răsuci, (pop) a sucăli (2), (reg) a tecărui. 28 vt (C.i. foița în care s-a pus tutun) A înfășura cu mâna, pentru a face o țigară. 29 vt (Îrg; c.i. obiecte de îmbrăcăminte) A sufleca (1). 30 vr (D. frunzele plantelor) A se face ca un sul din cauza secetei, a arșiței etc. 31 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A întoarce pe o parte și pe alta. 32 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A întoarce pe toate părțile (pentru a examina mai bine). 33 vt(a) (De obicei îcr a învârti sau a răsuci) A frământa (7). 34 vt (Reg; îe) A ~ (pe cineva) în ciur fără văcălie A purta (pe cineva) cu vorba după bunul plac. 35 vr (Fig) A se strădui, a-și frământa mintea (pentru a scăpa dintr-o încurcătură). 36 vr (Fig) A se agita (4). 37 vt (Reg; complementul este pologul de fân) A răscoli (pentru a se usca pe toate părțile). 38 vt (Reg) A ara⁴. 39 vt (Reg) A pritoci. 40 vr (D. ființe sau d. corpul lor ori părți ale acestuia) A se întoarce (repetat) în altă direcție decât cea precedentă. 41 vr (D. ființe sau d. corpul lor ori părți ale acestuia) A-și întoarce capul sau o parte a corpului într-o parte și în alta Si: a se răsuci. 42 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) capul (ori mintea sau mințile) A face pe cineva să nu mai judece normal Si: a prosti, a zăpăci (pe cineva). 43 vr A se întoarce continuu (în așternut) de pe o parte pe alta (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare) Si: a se foi¹ (7), a se pârpăli, a se răsuci, a se zvârcoli, (reg) a se scârciumi. 44-45 vtr (Pfm) A (se) luxa. 46 vt (C.i. membrele superioare) A supune unei torsiuni Si: a contorsiona (1), a răsuci, a strâmba. 47 vt(a) (C.i. oameni) A învârti sau a smuci cu violență pentru a tortura. 48 vt (C.i. gâtul, capul etc. unei ființe) A întoarce cu o mișcare violentă pentru a ucide V strâmba. 49 vr (Buc; îf șuci) A înnebuni. 50 vr A prezenta neregularități, abateri etc. de la forma normală sau avută inițial V schimonosi, strâmba. 51 vt (Îe) A ~ vorba sau a o ~ A da alt curs sau alt înțeles conversației. 52 vt (Îae) A devia în mod conștient de la subiect pentru a-și ascunde gândurile, a ocoli adevărul. 53 vt (Înv) A deforma (15). 54 vt (Înv) A modifica. 55 vt (Trs.; Olt.; spc; c.i. animale) A castra.

MINTĂ s. f. (Și în forma mentă) Izmă. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I 84. ◊ Bomboane (sau pastile) de mintă = bomboane aromate cu esență extrasă din această plantă. După fiecare țigară, băga în gură o bomboană de mentă. PAS, Z. I 285. Își dăduseră întîlnire toate miasmele... de cerneală de tipar și de pastile de mintă. C. PETRESCU, C. V. 129. Mintă-creață = izmă-creață. A, iaca mintă-creață, și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II 196. Ș-apoi foaie mintă-creață, Puica badei cea isteață. ȘEZ. I 167. – Variantă: mentă s. f.

NICOTINĂ s. f. Substanță alcaloidă incoloră, toxică, lichidă, care se găsește în frunzele de tutun. cf. lm. Tutunul cuprinde în sine o otravă din cele mai tari (nicotinul). maiorescu, l. 51, cf. ddrf, barcianu, alexi, w. Tutunul conține o materie foarte otrăvitoare numită nicotină (alcaloid). bianu, d. s. 757, cf. ds. Nicotina... se găsește... în frunzele de tutun (Nicotina tabacum) în proporție de 0,6–0,8. macarovici, ch. 612. Există un fumat trist și necăjit ca o desperare mută, ca o vană consolare, a țigărilor ieftine și sărace care se fumează fără țigaretă, cu degete îngălbenite de nicotină, v. rom. iulie 1954, 219. Velceanu curăța o pipă, înșirînd pe fața de masă boabele umede, amare și puturoase de nicotină. t. popovici, se. 94. Alcaloizii din plante – nicotina, morfina... sînt și ei compuși cu azot. agrotehnica, i. 178. ◊ (Învechit, rar; atribuind calitatea ca un adjectiv) Să amestece adeseori foi de tutun nicotină adecă tabacu și zeama care vor suge în gura lor să o scuipe afară. meșt. doft. i, 58^r/29. – Și: (astăzi rar) nicotin s. n. – Din ngr. νικοτίνη , fr. nicotine, germ. Nikotin.

RĂSUCI vb. 1. a învîrti, a roti, a suci, (pop.) a sucăli, (reg.) a rotila, a rotocoli, (Transilv.) a tecărui. (A ~ un obiect pentru a-l face sul.) 2. a suci. (Își ~ o țigară.) 3. a frămînta, a învîrti, a suci. (A ~ batista în mînă.) 4. a (se) contorsiona, a (se) suci, (rar) a (se) torsiona. (A-și ~ corpul.) 5. a (se) ghemui, a (se) încîrliga, a (se) încolăci, a (se) încovriga, a (se) înfășura, a (se) învălătuci, a (se) suci, (reg.) a (se) covriga, a (se) încolătăci, (înv.) a (se) învălui. (Se ~ în jurul...) 6. a se foi, a se perpeli, a se suci, a se zvîrcoli, (prin Olt.) a se scîrciumi. (Toată noaptea s-a ~ în așternut.) 7. a (se) întoarce, a (se) învîrti, a (se) roti, a (se) suci, (reg.) a (se) rotila. (A ~ cheia în broască.)

SUCI vb. 1. a învîrti, a răsuci, a roti, (pop.) a sucăli, (reg.) a rotila, a rotocoli, (Transilv.) a tecărui. (A ~ un obiect pentru a-l face sul.) 2. a răsuci. (Își ~ o țigară; a ~ un fir.) 3. a frămînta, a învîrti, a răsuci. (A ~ batista în mînă.) 4. a (se) contorsiona, a (se) răsuci, (rar) a (se) torsiona. (A-și ~ corpul.) 5. a (se) ghemui, a (se) încîrliga, a (se) încolăci, a (se) încovriga, a (se) înfășura, a (se) învălătuci, a (se) răsuci, (reg.) a (se) covriga, a (se) încolătăci, (înv.) a (se) învălui. (Se ~ în jurul...) 6. a se foi, a se perpeli, a se răsuci, a se zvîrcoli, (prin Olt.) a se scîrciumi. (Toată noaptea s-a ~ în așternut.) 7. a (se) întoarce, a (se) învîrti, a (se) răsuci, a (se) roti, (reg.) a (se) rotila. (A ~ cheia în broască.) 8. (MED.) a (se) deplasa, a (se) dezarticula, a (se) disloca, a (se) luxa, a (se) scrîntl, (rar) a (se) răsuci, (înv. și reg.) a (se) sminti, (reg.) a (se) strica, (prin Transilv.) a (se) muruli, (Transilv.) a (se) pica, (prin Transilv. și Bucov.) a (se) preti, (prin vestul Munt.) a (se) proclinti. (Și-a ~ osul umărului.)

MENTĂ s. f. 1. Numele a două specii de plante erbacee din familia labiatelor, cu frunze dințate și cu flori puternic mirositoare: a) (și în sintagmele minta calului, PANȚU, PL., mintă de cîmpuri, id. ib., mintă sălbatică, id. ib.) plantă erbacee cu flori roz care crește sălbatică prin lunci, prin tufișuri umede, pe lîngă izvoare și pe marginea apelor ; izmă, (regional) voieștniță, izmă proastă, izmă sălbatică (Mentha silvestris) ; b) (și în sintagmele mintă de grădină, PANȚU, PL., mintă moldovenească, id. ib.) plantă erbacee aromatică cu flori trandafirii sau violacee, cultivată în grădini ; se întrebuințează la prepararea unor produse medicinale, cosmetice și a unor băuturi ; izmă, izmă bună, (popular) izmă de leac, (regional) izmă domnească (Mentha piperita). Vai de voi, cărtulari și farisei fățarnici, că zeciuiți mintă, cimbrul și cheminul. N. TEST. (1648), 46^v/11. Ierburile ceale mirositoare: săfranul, măgeranul, busuiocul, mintă. ECONOMIA, 124/13. Oale cu magioran, mintă, calapăr. NEGRUZZI, S. I, 323, cf. LM. Pe-a icoanei policioară, busuioc și mint-uscată Împlu casa-ntunecoasă de-o mireasmă pipărată. EMINESCU, O. I, 84. Apa țîșnește cristalină pe culcușul de mentă cu frunza întunecată și cu parfumul amar. PETRESCU, S. 141. Rășina topită de căldură biruie mirosul răcoros al tufelor de mintă. id. Î. II, 203. Trecu pe cărărușa grădiniții, printre tufe de busuioc și mintă. SADOVEANU, O. IX, 34. Astăzi altă fată Și un alt băiat s-alintă Pe o pajiște cu mintă. BENIUC, M. 106. ◊ Mentă creață = izmă creață (Mentha crispa). A, iaca, mintă creață și cimbru și sulcină Și ierburi de cîmpie și plante de grădină. ALECSANDRI, T. II, 196, cf. BUJOREAN, B. L,. 385. Și din mine-o răsări. . . Din musteață Mintă creață. JARNIK-BÎRSEANU, D. 324. Ș-apoi foaie mintă creață, Puica badei cea isteață. ȘEZ. I, 167, cf. XII, 141, PĂSCULESCU, L. P. 132. (Mold.) Minta broaștei (sau broaștelor) sau (Transilv.) mintă lîngorii = izmă broaștei (Mentha aquatica). PANȚU, PL. 2. (Învechit) Esență uleioasă, plăcut mirositoare, extrasă din mentă (1). Vinars cu mentă. LM, cf. NICA, L. VAM. ◊ Bomboană (sau pastilă) de mentă = bomboană aromată cu esență extrasă din mentă (1). Își dăduseră întîlnire toate miresmele. . . de cerneală de tipar și de pastile de mintă. C. PETRESCU, C. V. 129. După fiecare țigară, băga în gură o bomboană de mentă. PAS, Z. I, 285. ♦ (Regional) Băutură spirtoasă preparată cu frunze de mentă (1). Cf. H II 262, III 196, V 382, VII 172. 3. Compuse: minta-mîței = cătușnică (Nepeta cataria). PANȚU, PL. ; mintă-sălbatică = izma-pădurilor (Calamintha officinalis). id. ib. ; (Transilv.) mintă-turcească = roiniță (Melissa officinalis). id. ib. – Și: mintă s. f. Din v. sl. мѧта, lat. mentha, fr. menthe.

PORUNCI, poruncesc, vb. IV. Tranz. 1. (Urmat de propoziții completive) A dispune (cu autoritate) ca ceva să se îndeplinească întocmai, a da poruncă; a ordona. A poruncit să vie înaintea sa sfetnicul cel tînăr. SADOVEANU, D. P. 38. Tînărul porunci oamenilor să taie cercurile bieților. POPESCU, B. I 5. Atunci împăratul, chiar în puterea nopții, se scoală, rădică toată curtea în picioare și poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. ◊ Fig. Ce voie prea înaltă, ce lege porunci Căderea dopotrivă cu înălțarea a fi? ALEXANDRESCU, M. 10. ◊ (Cu complement intern) Vodă ce-mi făcea? Porunci poruncea, Schele că rupea, Scări că le tăia. TEODORESCU, P. P. 468. ◊ Intranz. Ce, tu îmi poruncești mie? Ce, îmi spui tu mie ce să fac, un’să mă duc? DUMITRIU, N. 241. ♦ A obliga pe cineva (dîndu-i porunci), să execute ceva. [Doctorii] erau porunciți să nu cumva să spuie... că boala de care mureau cu sutele era ciumă. GHICA, S. 278. Porțile erau străjuite și păzitorii porunciți a nu lăsa să iasă nime. NEGRUZZI, S. I 150. ♦ Intranz. A fi stăpîn, a avea putere de stăpîn. Așa-i cînd capra-i în frunte, poruncind în loc de țap. HASDEU, R. V. 88. 2. A da comandă să se fabrice, să se confecționeze, să se execute ceva; a comanda. Să-i aducă șalurile și covoarele pe care le-a fost neguțat și poruncit în acea cetate. SADOVEANU, D. P. 38. Își făcu planul pe loc să-și încaseze dreptul pe o lună înainte și să-și poruncească măcar ghete și pantaloni. STĂNOIU, C. I. 20. Îndeplineam însărcinări de tot soiul... porunceam la Malines horbote pentru Brühl. M. I. CARAGIALE, C. 54. ◊ A cere să i se aducă, să i se pună la dispoziție pentru a fi utilizat. Am poruncit o trăsură cu patru cai și am plecat spre Clara, pe drumul cel mai scurt. GALACTION, O. I 106. Prietenul se opri aci zîmbind, își aprinse cu tabiet țigara, porunci cafele, vin. M. I. CARAGIALE, C. 76. De unde să-ți aduc eu herghelia ce-mi poruncești? ISPIRESCU, L. 27. 3. (Transilv.) A trimite vorbă, a comunica, a transmite (prin cineva). Vai, bădița, dor ț-o fi, N-am pe cine-ți porunci, Făr’ pe lună Voie bună, Și pe stele Dor și jele, Iar pe vînt Cîte-un cuvînt. HODOȘ, P. P. 84. Poruncit-a bădița Pe-un spic verde de secară Să mă duc, că el se-nsoară... Foaie verde lemn sucit, înapoi i-am poruncit Pe-un spic verde de ovăz Să se-nsoare sănătos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 98. – Variantă: (regional) poronci (CREANGĂ, O. A. 206, ALECSANDRI, T. I 210) vb. IV.

VIȚĂ, vițe, s. f. I. 1. (Uneori determinat prin «de vie») Arbust din familia vitaceelor, cu tulpina lipsită de susținere proprie și agățată prin cîrcei, cu frunze mări în formă de inimă, crestate adînc, cu fructele în ciorchini; se cultivă într-un mare număr de soiuri și varietăți și crește natural, în zăvoaie (Vitis vinifera). Din crengi de viță să-mpletim cununi. BENIUC, M. 110. Uluci năpădite de viță de vie despărțeau grădina cu plopi de locul unei fierării. CĂLINESCU, E. 67. Bată-l vîntul și seninul P-ăl de tot samănă inul Și nu sădește la viță. TEODORESCU, P. P. 333. Boltă de viță = viță cu tulpini lungi, prinse pe un spalier boltit, ca să formeze un acoperiș de verdeață; umbrar obținut în acest fel. Se opri o clipă sub o boltă de viță, ca să respire aerul curat din grădina spitalului. BART, E. 254. ◊ Expr. A lucra (pe cineva) în foi de viță v. lucra (5). 2. Fiecare dintre lăstarele lungi și flexibile ale viței (1) (v. coardă (III 4), curmei (2)); p. ext. curpen, vrej (de orice plantă). Vițele stăteau în aer, legate de araci cu zecile lor de cîrcei. DUMITRIU, N. 249. [Țugulea] scoase paloșul și începu a tăia la vițe. ISPIRESCU, L. 317. De la casă la casă, Vițe de bostan trase (Cărările). GOROVEI, C. 56. – Compuse: Viță-albă = plantă agățătoare din familia ranunculaceelor, cu flori albe, mirositoare; crește prin păduri și tufișuri (Clematis Vitalba); viță-de-Canada = arbust agățător din familia vitaceelor, cu frunzele verzi (devenind de un roșu frumos toamna), cultivat ca plantă decorativă pentru a acoperi zidurile și gardurile (Vitis hederacea); viță sălbatică. II. 1. Șuviță de păr. Se uită-n oglindă, își ridică o viță de păr care-i atîrnă la ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. Cu mînuțe albe, dulci, De pe fruntea mea cea tristă tu dai vițele-ntr-o parte. EMINESCU, O. I 42. Capul era dezbrăcat de păr și numai în vîrf vițe surii și strălucitoare se clătinați. RUSSO, O. 48. ♦ Fîșie îngustă, subțire. Răsuci țigara... scăpără și aprinse o viță de iască. SADOVEANU, P. S. 10. [Drumul] se ștergea ca o viță de fum. VLAHUȚĂ, N. 85. 2. Fiecare dintre firele, șuvițele etc. din care se răsucește sau se împletește un obiect. V. coardă (III 3). Pînea... se preface în vițe groase ca degetul, din cari se împletesc covrigii. PAMFILE, CR. 5. Cu cămeșa de mătasă, Vițele-mpletite-n șase. ALECSANDRI, P. P. 105. 3. Descendent, urmaș, vlăstar, p. ext. neam; fig. soi, fel. Că-n peșteri adînci îl sileau pe brînci Boierii cei mari, viță de tîlhari, Aur să le scoată. DEȘLIU, M. 50. O viță lăpușnenească: feciorul lui Alexandru. HASDEU, R. V. 116. Ești tu... Viță de om pămîntean Sau vrun zmeu năzdrăvan? ALECSANDRI, P. I 97. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ◊ Loc. adj. De viță = a) de obîrșie boierească. Poate-i fi auzit ce-au pățit alții mai de viță decît dînsul. CREANGĂ, P. 81. Parvenitul și ciocoiul voiesc numaidecît să fie de viță; își caută originea neamului în vreun cronicar. GHICA, S. 221. Mai de soi și mai de viță, nu ca tine-o rămășiță. POP.; b) rudă bună, de sînge. Balaban și cu Ioniță, Ce-i este nepot de viță Și fecior de Novăciță. POP. ♦ (Rar) Familie, totalitatea rudelor. Și ți-aș rupe inima, Și ție... Și la toată vița ta. POP.

MÉNGHINĂ s. f. 1. (Învechit) Piuă (pentru țesături). Boiangiii au făcut mezghina (a. 1803). T. PAPAHAGI, C. L. Alt nimenea nu au fost slobozi a avea menghină (a. 1824). DOC. EC. 321. 2. Unealtă de fierărie, lăcătușerie și tîmplărie, alcătuită din două fălci, între care se fixează piesa de prelucrat. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., CIHAC, II, 592, LM. Menghina este un dispozitiv care servește la prinderea și fixarea pieselor, prin fălcile sale. IOANOVICI, TEHN. 207. Piesele care se lucrează la menghină se vor fixa solid și în așa fel ca suprafața de tăiat să nu întreacă decît cu cîțiva mm nivelul fălcilor menghinei. ORBONAȘ, MEC. 214. Întîlnim asemenea fileturi rotunde la șuruburile construite din lemn, de la menghinele bancurilor de tîmplărie. SOARE, MAȘ. 31. Degetele de la palma stîngă îi fuseseră strivite unul cîte unul, la o menghină mică. V. ROM. august 1955, 31. Pompa de injecție, pe care o curățaseră ceilalți tractoriști înainte de prînz, era încă în menghină. MIHALE, O. 252. Instrumentele de ferărie poporul le numește: clește, ilău, ciocane, baros, foi, minghenea. H III 4, cf. 153, 450, XII 140, XIV 17, 161. ◊ (Cu determinări care indică formele sau întrebuințările pe care le are unealta) Menghina paralelă. IOANOVICI, TEHN. 207. Menghina cu pivot. id. ib. Menghina de mînă servește la strîngerea pieselor pe care nu le putem apuca bine cu mîna. id. ib. Menghină rotativă pentru mașină. NOM. MIN. I, 101. ◊ (Ca termen de comparație) Căciula parcă mă strîngea de cap ca o menghinea: am scos-o și am pus-o pe oblînc. CARAGIALE, M. 7, cf. GHEȚIE, R. M. Se simțea prinsă ca într-o minghinea. SĂM. II, 747. Îi prinse și-i strînse brațul ca-ntr-o minghinea puternică, ib. VI, 450. Alții se lăsau bărbieriți, gemînd de durere, cu tigvele însîngerate, prinse în genuchii maestrului ca într-o minghinea. BRĂESCU, A. 213. Ținu trupul strîns ca-n minghinele, pînă ce-l simți că se cutremură. SADOVEANU, O. X, 137. L-a prins. . ., i-a strîns brațul ca într-o minghine și l-a silit să facă drum întors. GALAN, Z. R. 23. ◊ F i g. Aceste punte luminoase. . . le putem numi și menghinele archeologiei românești. ODOBESCU, S. II, 248. Crîmpeiul lătăreț al țigării, scăpat din menghina buzelor argăsite, trosnea sub papucul de iuft al tușii Anica. KLOPȘTOCK, F. 152. Degetele lui de fier au prins în menghina lor chica mea de visător. id. ib., cf. P. CONSTANT, R. 105. Vechii tovarăși. . . strînși în minghineaua rîndurilor de viteji, se simt ca într-un zid de oțel. SADOVEANU, O. I, 329. 3. (Regional) Șurub la teasc. Cf. ALR SN I h 236/605, 769. 4. (Regional, în forma menghene) Cumpănă de zidărie (Războienii de Jos-Tîrgu Neamț). H X 539. 5. (Prin vestul Munt., în forma minghinea) Numele unui dans țărănesc. Cf. H XI 167, 203. – Pl.: menghine. – Și: (învechit) menghină (CIHAC, II, 592), mezghiná, mézghenă (T. PAPAHAGI, C. L.), mezgheneá (id. ib.), (regional) menghineá, ménghenă (H VII 121), ménghene, mengheneá (H II 282, XIV 399), mínghină (ib. II 50), minghine, minghincá (pl. minghinele), mínghenă (DDRF), mingheneá, mindineá (H XI 203), mingineá (ib. II 62, IX 342) s. f. – Din tc. mengene.

ÎNVÎRTI, învîrtesc și învîrt, vb. IV. 1. Tranz. A mișca (ceva sau pe cineva) în cerc, a da o mișcare de rotație, a întoarce printr-o mișcare circulară; a roti; a suci; a răsuci. Ar număra cu voce tare de cîte ori se învîrte roata și ar stabili apoi, printr-o simplă înmulțire, distanța străbătută de căruță de la un punct la altul. GALAN, B. I 411. Un mecanism pe care să-l învîrți cu o cheie. C. PETRESCU, Î. II 68. Călăul n-avea decît să învîrtească grindeiul. NEGRUZZI, S. I 311. ◊ Refl. pas. Mielul gras încet, cu lene, se învîrte pe frigare. BELDICEANU, P. 53. ◊ Refl. Eu mi-am făcut un cîntec, Și n-aș fi vrut să-l fac, Dar fusul e de vină Că se-nvîrtea mereu, Și ce-mi cînta-nainte Cîntam pe urmă eu. COȘBUC, P. I 59. Pe deasupra bălții nagîții se-nvîrtesc. ALECSANDRI, P. A. 118. (Expr.) A se învîrti casa (sau locul, pămîntul etc.) cu cineva, se zice cînd cineva are amețeli sau se simte foarte încurcat, foarte rușinat. Cerca parcă să-și dea samă, să afle ce-i cu el și nu putea... se-nvîrtea odaia cu dînsul. MIRONESCU, S. A. 35. Nu mi-e bine... pămîntul se învîrtește cu mine. BOLINTINEANU, O. 386. Vai de mine, se învîrtește casa cu mine. Toate le văd pe dos. ALECSANDRI, T. I 223. ♦ (Complementul indică obiectul rezultat prin răsucirea părților componente) A răsuci cu mîna, între degete. Oamenii șopteau liniștiți, așezați pe răzor. Unii își învîrteau cîte-o țigară. DUMITRIU, N. 88. Mama [pîinea] plămădea Ș-o lăsa pînă dospea; Apoi colaci învîrtea, Pe lopată mi-i culca. ALECSANDRI, P. P. 390. ♦ (Însoțit de verbul «a suci», exprimă o repetare a mișcării de învîrtire) A întoarce în toate felurile, a potrivi pe toate părțile. Ia el punga, o sucește, o învîrtește. CREANGĂ, P. 44. Vine-mpărăteasa mînioasă și intră în boltă, ca să-și aleagă multe de toate. Tot învîrte și sucește. RETEGANUL, P. III 21. ◊ Fig. L-a băgat în judecăți, l-a sucit, l-a învîrtit și l-a lăsat sărac luciu. DELAVRANCEA, S. 19. ◊ Absol. Și nici una nici două... învîrte, sucește, trage, întinde. ȘEZ. I 258. ♦ (Cu complementul «ochii») A mișca în toate direcțiile, pentru a privi (în jur). Mănîncă flăcăul cu toți ai casei și-și tot învîrte ochi în jur. GALAN, Z. R. 65. ♦ Intranz. A mesteca. Învîrtea cu o lingură de lemn Prin cratița în care sfîrîia rîntașul. BENIUC, V. 37. P-a lui mumă o găseau Din gură frumos cîntînd Și din drugă învîrtind. TEODORESCU, P. P. 559. 2. Tranz. (Cu complementul «horă») A juca, a dansa. Busuioc avuse grijă să tocmească lăutari ca să poată tineretul să învîrtească hora toată după-amiaza. REBREANU, R. I 125. Fete mîndre cari știau a învîrti și hora, dar și suveica. CREANGĂ, A. 1. Să-nvîrtim hora frăției Pe pămîntul Romîniei. ALECSANDRI, O. 94. Și ia pe nuna de mînă, Cu mireasa dimpreună, Și-nvîrtiți o horă bună. TEODORESCU, P. P. 182. ◊ Refl. Hora se învîrtea sub streșina unui nuc bătrîn. SADOVEANU, O. I 73. Lăutarii cîntă, hora se-nvîrtește. BOLINTINEANU, O. 10. 3. Tranz. (Cu privire la arme sau instrumente) A mînui. Brațul meu... Nu mai poate să învîrtească paloșul. ISPIRESCU, L. 12. Noi știm a învîrti sapa, coasa și secerea. CREANGĂ, A. 163. Și spre Dunăre-alerga, Hăulind și chiuind, Buzduganul învîrtind. ALECSANDRI, P. P. 59. 4. Refl. A umbla de colo pînă colo fără scop; a se foi. Mai mă învîrtesc pe lîngă căruță, desham, dau la cai niște ovăz, pe urmă iar mă duc la el. PREDA, Î. 92. Se învîrteau prin ogrăzi, se uitau la cerul senin și mai ales la vîrtejurile de fum. REBREANU, R. II 108. Începe a se învîrti prin casă cu neastîmpăr. CREANGĂ, P. 24. ◊ Fig. Tina Diaconu se învîrtea în jurul aceluiași subiect de conversație. C. PETRESCU, A. 473. ♦ A se mișca de jur împrejur, a se întoarce (într-un spațiu îngust). Cinci cămăruțe în care abia te poți învîrti. NEGRUZZI, S. I 70. 5. Tranz. Fig. A exercita o meserie, a se îndeletnici cu o treabă neprecisă (de obicei necinstită). Fusese zece ani factor poștal, pe urmă... învîrtise niște afaceri nelămurite. C. PETRESCU, Î. II 141. Măi Leonte, băieții ăștia ai noștri de la curte ce treabă învîrtesc acuma? REBREANU, R. II 66. Peruianu era un avocat mediocru, dar învîrtea afaceri care nu mai erau mediocre. VLAHUȚĂ, O. A. 275. ◊ Expr. A învîrti capul (cuiva) = a face pe cineva să-și piardă dreapta judecată, a-l zăpăci. De ce caută să-i învîrtească el capul fetei? REBREANU, I. 25. A învîrti (pe cineva) pe degete v. deget. ♦ A procura cuiva o situație nemeritată, a face ca cineva să beneficieze de favoruri ilegale. Cei avuți i-am învîrtit eu pe la partea sedentară. CAMILAR, N. I 136. ♦ Refl. A obține o favoare sau un avantaj (datorită abilității, împrejurărilor favorabile etc.), a-i reuși o afacere necinstită; a scăpa dintr-un bucluc. Ne-om învîrti astăzi și de țigări. PAS, Z. IV 16. Ei bravo! Te învîrți, ai? C. PETRESCU, C. V. 125.

NERVOS, -OĂSĂ adj. 1. Care are nervi (4), musculos, vînos; p. ext. puternic, viguros; care denotă forță, energie. Afla-va... în mici domniile lor, chiverniseale și cumpătări cu multul mai isteațe și mai nervoasă decît la mari crăii. cantemir, hr. 106. Cunoscînd... păstrarea unor particule și terminații, rămășițe a unei limbi sintetice strînse și nervoase, vom vedea că singură limba românească... a păstrat mai mult haracterul unei limbi cultivate oarecînd. HELIADE, O. II, 249, cf. 98, VALIAN, v., NEGULICI. Nicu Bălcescu scria lesne, stilul său era limpede, strîns, nervos și elegant. ghica, s. 682. Românul ce din seculi... Cu-a lui nervoase brațe victorii a produs. mureșanu, p. 69/8, cf. pontbriant, d., costinescu, lm. Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie, Țara mea de glorii, țara mea de dor? Brațele nervoase, arma de tărie, La trecutu-ți mare, mare viitor. eminescu, o. i, 15, cf. alexi, w. Caii de munte însă au ceva din firea caprelor: cu piciorul subțire și nervos, cu unghia fină și sensibilă. hogaș, dr. i, 89, cf. șăineanu, d. u. În făptura lui măruntă, nervoasă și atentă este ceva din sălbătăciunea de pădure. sadoveanu, o. xiv, 495. 2. Care se referă la nervi (2), care aparține nervilor; alcătuit din nervi (2); care este provocat de nervi (2), de natură nevrotică (2); (rar) nerval. Viță nervoasă, amfilohie. g. f. 256^r/14. Apoplexia nervoasă sau spasmodică se cunoaște după firea melancolică. kretzulescu, m. 130/24. Cu doi ani înaintea morții, căzu în friguri nervoase (lungoare). vasici, m. i, 110/19. S-ar fi prelungit coșmarul... dacă o agitație nervoasă nu mă deștepta. negruzzi, s. i, 295. Centrele nervoase ale funcțiunii de relațiune sînt creierul și măduva spinării. conta, o. c. 29. Vinul... aduce podagră și de multe ori îți aduce atacuri nervoase. contemporanul, ii, 247. O regăsea atît de străină, cu glasul acela strident, cu ticuri nervoase, cu ochii sticloși! c. petrescu, c. v. 20. Leziunile nervoase ar putea să influențeze mai ușor un teren pregătit de turburări endocrine. parhon, o. a. i, 295. Excitații transmise prin fibrele nervoase. c. antonescu, p. 36. Orice nevroză se datorește supraîncordării proceselor nervoase în scoarța cerebrală. v. rom. ianuarie 1960, 104. Substanța albă a creierului este constituită din fibre nervoase. der. ◊ Sistem nervos = totalitatea centrilor nervoși și a căilor de transmisiune centripetă și centrifugă din organism. Mîncăreală viă... care aruncă dezordinea în tot sistemul nervos. man. sănăt. 325/3. Osebite cazuri pentru care această apă este mai aplicată sînt... atonia generală a trupului și slăbiciunea sistemului nervos. fătu, d. 174/5. Sistemul nervos nu are... altă funcțiune decît pe aceea de a pune în legătura cea mai strînsă animalul cu lumea exterioară. conta, o. c. 29. Sistemul nervos joacă mare rol la tragere. stoica, vîn. 44. Sistemul nervos și organele de simțuri au... rolul de a stabili legături între organism și mediul înconjurător. c. antonescu, p. 43, cf. 36, 44. La om, emanațiile foarte slabe excită sistemul nervos. agrotehnica, i, 229. (Fig.) Sute de mii de galerii subțiri, întortocheate și tremurate, ca un complicat, uriaș și fragil sistem nervos al muntelui, se împrăștie pe sub toată suprafața lui. bogza, c. o. 90. Sistem nervos central = ansamblul alcătuit din creier, cerebel, bulb și măduva spinării. cf. der. Boală nervoasă = boală care afectează psihicul, fără a fi cauzată de o leziune organică cunoscută; boală de nervi. Boalele nervoase. episcupescu, practica, 276/25. Aicea se numără și o mulțime de boale nervoase. nep. vind. 6/12, cf. descr. ape, 5/10. Profesor de boale nervoase la Facultatea de medicină din București. f (1900), 597. Este o boală nervoasă care lovește mai mult pe orășeni. ygrec, m. n. 333. Mă găseam în primăvara anului, în cabinetul unui prieten, medic de boli nervoase. arghezi, p. t. 93. 3. Care nu-și poate păstra calmul, care se enervează ușor, iritabil, mînios (I 1), (familiar) nevricos; p. ext. emotiv. Dragomir e nervos, rău. gherea, st. cr. ii, 153. Bătrînul a devenit nervos de dureri și necazuri. f (1897), 213. Sînt nervoasă de o bucată de timp. c. petrescu, c. v. 261. Un om nervos va fi întotdeauna un trăgător nesigur. stoica, vIn. 44. ◊ (Glumeț) Un țînțar, nervos și foarte Slab de constituție, În zadar vrea să ia parte Și el la discuție. topîceanu, b. 47. ◊ fig. Un lan de porumb își mișca vîrful foilor nervoase. d. zamfirescu, v. ț. 26. ♦ Care se găsește într-o stare de încordare, de surescitare; enervat, iritat. Un camarad stăruitor mă cheamă Grăbit, nervos, De teamă Să nu-nceteze pînă vin, prin șanț, Miraculoasa scenă. camil petrescu, v. 110. Rămîn un timp nervos, pe gînduri. id. u. n. 296. Unchiul Petrică umblă la mustăți, nervos. sahia, n. 50. Nu suportă să-l întreb ce face, unde umblă... E veșnic întunecat, nervos. baranga, r. f. 36, cf. alr ii 4 166/928. ♦ (Despre gesturi, manifestări) Care trădează nervozitate, iritare, nerăbdare. Găsi două scrisori pe care le luă cu o nerăbdare nervoasă. filimon, o. i, 296. Toți rîd cu prea multe mișcări nervoase. camil petrescu, v. 110. Boiangiu, vorbind la telefon, făcuse semne nervoase nevestei sale să tacă. rebreanu, r. ii, 63. Cu un gest nervos ei stinseră atunci lumina. bacovia, o. 207, cf. 19. Mă gîndeam la prietenul meu, ...băiatul plin de avînt, cu gesturile foarte repezi și nervoase. sadoveanu, o. vi, 509. ♦ (Adverbial) Cu nervozitate. Alaltăieri, în faptul zilei, mă deștept tresărind: bate cineva foarte nervos la geam. caragiale, o. iv, 115. Ea... începu să-și plimbe, nervos, degetele prin părul lui. rebreanu, r. i, 245. La casa iubitei de-ajung, Eu zgudui fereastra nervos, Și-o chem ca să vadă cum plouă. bacovia, o. 19. Tresărea, clipea nervos, ridica din umeri... vorbind vertiginos, dar fin și nuanțat. teodoreanu, m. u. 29. Întreaga lui ființă era grămădită nervos asupra baltagului. sadoveanu, o. vii, 345. Bătrînul, ce urmărea de pe chei toate mișcările, scrîșni nervos din din. bart, s. m. 63. Pascalopol lovea nervos în birou. călinescu, e. o. i, 134. Bălean, care așteaptă nerăbdător... bate nervos în geam. davidoglu, m. 18. Își scuipă nervos chiștocul țigării. il ianuarie 1962, 30. – pl.: nervoși, -oase. – Și: (învechit) nevros, -oasă adj. polizu, pontbriant, d., costinescu, LM. – Din lat. nervosus, it. nervoso, fr. nerveux. – Nevros < nevru sau nevră.

MANȘÉTĂ s. f. 1. Garnitură de pînză, stofă, dantelă etc. (aplicată) la partea de jos a mînecii unei cămăși bărbătești, a unei rochii, a unui pantalon etc. Văzu și chipuri din cadre coborînd Că-și scutură dantela manșetelor de praful Pe care l-a pus timpul. MACEDONSKI, O. I, 24. Apuca țigara. . . , sprijinindu-și manșetele în degetele resfirate. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 180. De subt mîneca pardesiului scotea capul la iveală marginea sfioasă a „manchetei” sale de un alb fără cusur. HOGAȘ, M. N. 46. Manșetele prea largi și cu colțurile sucite în afară. CAMIL, PETRESCU, U. N. 97, cf. id. O. III, 90. Cu batista dantelată și parfumată, scoasă din manșetă, își ștergea de pe frunte broboanele de sudoare. C. PETRESCU, A. R. 26. Mînecile. . . erau încheiate cu manșete vinete, din același postav ca și gulerul. V. ROM. decembrie 1954, 76, cf. ALR II 3303/682, 723, 3304/682. ◊ (Argotic) Manșetă de gagică = brățară, GR. S. VIII, 118. ◊ E x p r. (Argotic) A atinge (pe cineva) la manșetă = a da (cuiva) un bacșiș. S-ar învăța cu nărav. Ar aștepta să-l atingem la manșetă. STANCU, R. A. IV, 351. ♦ Bantă detașabilă de celuloid sau din alt material asemănător, care servește că manșetă (1) la cămășile bărbătești. Dumineca pune manșete albe și guler de cauciuc, cu cravată înnodată strîmb. C. PETRESCU, S. 62. Purta cravată neagră, gambetă cenușie și manșete rotunde de celuloid. TEODOREANU, M. II, 72. ♦ P. a n a l. ♦ Bantă răsfrîntă sau aplicată la marginea de jos a pantalonilor. 2. (Regional, la pl.) Mînecuțe de lînă purtate la încheietura mîinilor, pentru a le proteja de frig. Cf. ALR II 3353/250, 531, 537, 784, 812, 848, 886, 928, 987. ♦ Echipament de protecție pentru încheietura mîinilor, confecționat din piele, din cauciuc etc. Cf. NICA, L. VAM. 149. Îmbrăcămintea de protecție ca: mănuși, . . . manșete. . . , va fi pusă la dispoziție lucrătorilor. PREV. ACCID. 13. 3. (Tehn.) Garnitură de piele sau de cauciuc în formă de inel care servește la etanșarea unei deschideri. Manșete de piele pentru trebuințe tehnice. NICA, L. VAM. 149. 4. Text scurt, adesea cu caractere mai mari (și încadrat), tipărit pe prima pagină (sus sau jos) a unei publicații periodice, care conține indicații rezumative asupra cuprinsului; text scurt folosit ca titlu general pentru mai multe articole care tratează aceeași temă; p. e x t. spațiu rezervat acestor texte. Articolele politice și manșetele literare ale primei foi dispăreau. TEODOREANU, M. II, 416. – Scris și: (rar, după fr.) manchete. – Pl.: manșete. – Și: (rar) mangétă (POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU), (regional) manjétă (ALR II 3353/250, pl. manjeturi ib.), mășátă (ib. 3353/848, pl. mășete ib.), măjétă (ib. 3353/250, pl. măjete ib.), măngiátă (ib. 3303/682, pl. măngeti ib.) s. f.- Din fr. manchette, germ. Manschette, magh. mandzeta. – Pentru manjetă, măjetă, cf. rus. манжета.

MECANIC, -Ă subst., adj. I. S. f. 1. Știință care studiază forțele motrice, legile echilibrului, legile mișcării corpurilor și ale diverselor mecanisme ; tehnica procedeelor în care intervin în special aceste fenomene, mecano – tehnică. Legile de la mecanică. AMFILOHIE, G. F. 21^r/7. Mihanica, parte matematicilor care are de obiect legile mișcării, a cumpănirei. VÎRNAV, L. 138^r/10. De cînd mehanica s-au făcut pontul celor deosăbite științe a învățaților și a speculațiilor de industrie, n-au rămas mai nici o minune ce nu s-ar fi văzut a ieși din măiestria ei. AR (1829), 248²/44. Bregheții veniră și noi am văzut Faptele mehanicii regulate spornic. HELIADE, O. I, 127. Cursul acestor școale este de patru ani, în care se va învăța. . . fizica și mehanica poporană (a. 1841). URICARIUL, VII, 236. Prin mecanică și prin chimie [secolul al XlX-lea] a transformat toate artele și măiestriile. GHICA, S. III. Este o lege demonstrată prin experiență și care este principiul fundamental al mecanicei. DRĂGHICEANU, C. 71. O carte plăcută în care formulele costelive ale mecanicei. . . sînt mai peste tot locul foarte binișor furișate. ODOBESCU, S. III, 11. Cu o asemene lucrare numită compunerea puterilor se ocupă mecanica. PONI, F. Cărțile de mecanică teoretică și aplicată. CONTEMP. 1949, nr. 161, 6/2. Mircea Rotaru urma cursurile celui de al treilea an al Facultății de mecanică. V. ROM. octombrie 1 954, 85. ◊ F i g. El merge în disciplina obștei sale, într-un fel de mecanică socială, renunțînd să mai judece. SADOVEANU, O. IX, 279. ◊ Atelier de mecanică = atelier în care se construiesc și se repară mașini, piese ale unui mecanism etc. Ai văzut jos atelierul de mecanică și motorul care ți s-a părut mare ca un elefant. PAS, Z. I, 291. ♦ Mecanică cerească = știință care se ocupă cu mișcarea corpurilor cerești, mai ales a planetelor, sateliților și cometelor. Cf. COSTINESCU. ♦ Manual, tratat de mecanică (I 1). Toată mecanica-ntoarse foaie cu foaie, călind. PANN, H. 63/13. 2. (Învechit) Mecanism ; mașină. Oricarele. . . va fi făcut vreo mehanică spre vreo înlesnire. . . au izvodit un ce spre folosul obștii. GOLESCU, Î. 114. Un turn cu ceasornic care are o mehanică prin care bate sferturile. id. ib. 133. Arcul său se mișcă prin mijlocul unei mehanice. CR (1 829), 224²/8. 3. Ocupația, îndeletnicirea, meseria mecanicului (II). DM. II. S. m. (Învechit) Specialist în mecanică (I 1); (sens curent) persoană care face, repară sau asigură întreținerea utilajelor, a diverselor mașini și aparate ; persoană care supraveghează funcționarea unei mașini. Mihanicus, cel ce știe mihanica. VÎRNAV, L. 138^r/14. Vestitul mihanic Failing. . . au aflat un sfredel pentru fîntîni. AR (1829), 27²/45. O țară vestită pentru iscusința mahanicilor ei și mai cu seamă cele două însămnate aflări a lui Smitt și a lui Bell. I. IONESCU, C. 128/25, cf. NEGULICI, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, DDRF, ALEXI, W., NOM. PROF. 6. Rămân aici pînă vine mecanicul să repare telefonul. SEBASTIAN, T. 46. Fiind în îmbulzelile unui tren. . . au dat asupra lor paserile de fier. Mecanicii au oprit; oamenii s-au risipit în cîmp. SADOVEANU, P. M. 40. Te-am ruga, mai frumos cu vorba, domnule mehalnic. CAMILAR, N. I, 323. Mihai Prodan, mecanicul, pricepea cu greu cum de-a putut Filip auzi despre dînsul tocmai la Călărași. V. ROM. martie 1 954, 39. Sînt mecanic-auto și socotesc că voi putea să ajut acolo, pe ogoare, prin cunoștințele ce le am, la asigurarea funcționării în bune condițiuni a tractoarelor și mașinilor agricole. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2 926. III. Adj. 1. Care aparține mecanicii (I 1), privitor la mecanică, de mecanică. Cf. AMFILOHIE, G. F. 164^r/12. Așa unii au tîlmăcit viața după legile mehanice, alții după cele hemice. ANTROP. 277/13. Folosirea și influența deseniului. . . este temeiul tutulor artelor grafice și al lucrărilor mecanece. DESEN ARH. 5/27. Lucrări mechanice însemnate. MAIORESCU, L. 13. Trăim în epoca telegrafiei și telefoniei fără sîrmă, în veacul uriașului proces mecanic. SADOVEANU, E. 62. ♦ Care acționează asupra (schimbării) poziției corpurilor. Forțele mecanice (mișcătoare) sînt în echilibru (cumpănă) în această piatră. BARASCH, M. II, 109/20. ♦ (În opoziție cu c h i m i c) Fizic. Telegrafia fără sîrmă. . . arată că un curent de forță n-are nevoie de nici un fir special spre a urma direcția dată și atinge obiectul vizat, îndeplinind o acțiune mecanică. MACEDONSKI, O. IV, 144. Unele părticele [de oxid de mercur] nu vor putea fi divizate. . . prin nici un mijloc mecanic. PONI, CH. 8. O lucrare mecanică, precum frecarea sau loviturele, poate produce căldură. id. F. 158. 2. Care este pus în mișcare de o mașină sau de un mecanism ; care se face cu ajutorul mașinilor sau al mecanismelor; mecanizat. V. a u t o m a t. Mîna are mișcări sacadate de păpușă mecanică. C. PETRESCU, Î. II, 36, cf. id. C. V. 44. Stațiuni cu utilaje mecanice. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 24. Comparatoarele mecanice sînt instrumente de măsurat, de precizie. IOANOVICI, TEHN. 376. Se va monta o instalație de aglomerare mecanică și o instalație de rafinare a plumbului. LEG. EC. PL. 428. ◊ (Adverbial) Podul său uriaș se oprește în fața cuptorului unde își deschide, mecanic, gura. SAHIA, N. 33. 3. (Care are loc) fără participarea conștiinței, a voinței, a inteligenței: mașinal, automat. Își aprinde o țigară, o fumează. După un timp, în chip mecanic, aprinde alta. SADOVEANU, O. IX, 351. Cugeta la altceva și făcea pesemne un gest mecanic. DEMETRIUS, A. 56. ◊ (Adverbial) Întinde mîna mecanic și rupe învelitorile [revistelor]. C. PETRESCU, C. V. 214. Trupuri. . . aleargă mecanic, în dorul de viață. SAHIA, N. 18. Olteanu băgă mecanic cheia în buzunar și abia după aceea tresări speriat. V. ROM. martie 1 954, 38. Un soldat german în cămașă trecu pe lîngă el fluierînd mecanic. T. POPOVICI, S. 134. ♦ (Învechit) Armonie mecanică = armonie imitativă. Armonia mecanică izvorăște din meșteșugită combinare a zicerilor pentru plăcerea auzului fără a să lua în băgare de seamă înțelesul ce înfățișază duhului. MARCOVICI, R. 142/13. – Scris și: (învechit) mechanic. – Pl.: mecanici, -ce. – Și: (învechit) mecánec, -ă, mehănic, -ă, mihánic, -ă, mahánic, -ă subst., adj., mihánicus, (regional) mehálnic s. m. .- Din (I) lat. mechanica, it. meccanica, germ. Mechanika, fr. mécanique, (II) lat. mechanicus, germ. Mechaniker, III) lat. mechanicus, it. meccanico, fr. mécanique. – Pentru variantele cu -h-, cf. ngr. μηκαηική , μηκανικός, rus. механика, механик.

SCOATE, scot, vb. III. Tranz. I. (În opoziție cu băga; folosit și absolut) 1. A lua ceva dintr-o cantitate mai mare, dintr-un anumit loc sau din locul unde se află. Fiul pașei din Ianina de la piept o floare scoate. COȘBUC, P. I 62. Atunci scoase apă din fîntînă cu o vadră. RETEGANUL, P. IV 48. Începură a scoate din lada babei valuri de pînză. CREANGĂ, P. 14. A doua zi profesorul veni și... scoase din sîn o broșură cartonată cu hîrtie pestriță. NEGRUZZI, S. I 7. ◊ Fig. Scoate-o lume ca din basme În lumini de felinare – Umple noaptea de fantasme Neclintite și bizare. TOPÎRCEANU, B. 70. Parcă-l văd pe astronomul cu al negurii repaos, Cum ușor, ca din cutie, scoate lumile din chaos. EMINESCU, O. I 140. ◊ Expr. A scoate apă (sau lapte) din piatră (seacă) = a face lucruri neobișnuite, imposibil de realizat, dovedind vrednicie, istețime mare. Spuse zmeul bătrînei numai la ureche ca să nu mai tragă nădejde de oi, că acum fu Stan Bolovan la stînă, care e așa de tare, de scoate apă din piatră. RETEGANUL, P. IV 17. Noi însă, pre limba noastră a strămoșească, zicem unui... om că este romîn dezghețat care scoate lapte dulce din piatră seacă. ISPIRESCU, U. 89. A-și scoate în farfurie = a se servi din mîncare, a lua mîncare, a-și pune în farfurie. Își scotea a doua oară în farfurie. C. PETRESCU, Î. I 95. ◊ Refl. pas. Un puț cu furcă, adică o groapă adîncă de unde se scoate apă cu burduful. ODOBESCU, S. III 16. 2. A extrage dintr-un spațiu sau dintr-un înveliș, pentru a elibera sau a utiliza. Să știi că din bute nu vei ieși pînă ce nu te-a scoate Mandalina mea. RETEGANUL, P. V 72. Îl scoase din sicriu și, cum îl luă în brațe, tăcu. ISPIRESCU, L. 146. Să ieși din raclă cînd te-a scoate bunica din groapă. CREANGĂ, P. 323. ◊ Expr. A scoate castanele din foc (sau din spuză) cu mîna altuia v. castană. ◊ (Complementul indică o armă) Prin pădure nu erau poteci. Stoicea mergea pe de-a-ntregul. Pe unde agurizarii înfrățeau prea strîns și-l încurcau, Stoicea scotea cuțitul. GALACTION, O. I 46. Scoateți spada și jurați. ALECSANDRI, P. II 84. Scoțîndu-și toporul, sta cu dînsul gata în mînă, ca în loc de sabie. DRĂGHICI, R. 65. Turcii rău se mînia, Paloșele toți scotea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 493. ◊ Expr. A scoate sabia (din teacă) = a începe vrajba, războiul. ♦ A face să iasă trăgînd, depunînd un efort; a da (cu forța) afară. Se puseră la vîrtejuri și scoaseră pe fata cea mare. ISPIRESCU, L. 88. Îi scoate limba afară, i-o străpunge cu acul și i-o presură cu sare și cu piperi. CREANGĂ, P. 13. ◊ Expr. Ce intră în gura lupului, nu se mai poate scoate = un lucru intrat în stăpînirea altuia greu se mai recapătă. ◊ Refl. reciproc. Să facă un colac de secară Să-l dea la fete-n cămară, Că se bat de-alaltăseară Și se scot de plete-afară. TEODORESCU, P. P. 143. ♦ A desprinde ceva de la locul lui. Atunci Ipate scoate plosca de la oblînc, dă babei vro cîteva gîturi de rachiu și apoi îi mai întinde și o pungă toșcă de bani. CREANGĂ, P. 171. ◊ Expr. A scoate luleaua do la ciubuc = a se enerva, a-și schimba atitudinea (în rău), a-și înăspri purtarea. Mai dăunăzi mă-ntîlnește unul ce-i zic Clevetici, și mă-ntreabă nitam-nisam, de sînt ca dînsul, demagog? Dă, măi, Gogule! i-am răspuns și eu, cată-ți de drum pînă ce nu scot luleaua de la ciubuc. ALECSANDRI, T. I 238. ♦ A elibera dintr-o strînsoare; a degaja. Veniră mai mulți păzitori... de-l scoaseră din glodul unde se nomolise. ISPIRESCU, L. 374. 3. A pune la vedere, a înfățișa, a da la iveală; a expune. Urgisita și zbuciumata lui soție scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur. CREANGĂ, P. 99. Fă-mă cîrpă d-ale mari, La bădița-n buzunari, Să mă scoată-n tîrguri mari. HODOȘ, P. P. 55. ◊ Expr. A scoate la vînzare (sau la mezat, la licitație) = a pune în vînzare (la licitație). Lucrurile au fost scoase la mezat. C. PETRESCU, Î. II 122. A scoate în evidență (sau în relief) = a sublinia, a reliefa, a accentua. A scoate la iveală (sau în vileag, la medean) = a face cunoscut, a da la iveală. Am descoperit noi un secret, după îndeletniciri cărturărești de patruzeci de ani, care, cu ajutorul lor, ne-a îngăduit să scoatem în vileag povestea cea adevărată. SADOVEANU, D. P. 6. 4. (Complementul indică un obiect de îmbrăcăminte, o podoabă etc.) A dezbrăca (sau a descălța), a îndepărta de la sine, a se despodobi. Lăsasem frîul și scosesem mănușile, ca să răsucesc o țigară. SADOVEANU, O. VIII 199. Începu să-și scoată fracul. SAHIA, N. 101. Iute mi-am scos ciubotele din picioare. CREANGĂ, O. A. 44. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic, Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Expr. Pe unde scot (scoți etc.) cămașa? = cum aș (ai etc.) putea să ies (să ieși etc.) din încurcătură, cum să mă descurc (să te descurci etc.) sau să scap (să scapi etc.) de belea? E, domnule șef, acu să te vedem pe unde scoatem cămașa! răbufni primarul cu fața strîmbată de îngrijorare. REBREANU, R. I 97. A-și scoate căciula v. căciulă. 5. A trage afară cu forța, a smulge, a extrage. N-are un ochi de loc. I l-a scos cu sulița un călăreț teuton la Cosmin. DELAVRANCEA, A. 55. Aici este la bărbierul unde mi-a scos măseaua nevinovată. CARAGIALE, O. I 225. Dac-aș avea mai multă putere, ți-o spun drept că ți-aș scoate ochii ca la dracul și te-aș frige pe frigare, zise Ivan. CREANGĂ, P. 318. Corb la corb nu-și scoate ochii. ◊ Expr. Prinde orbul, scoate-i ochii, se spune cînd îți scapă cineva și nu-l mai poți trage la răspundere. Pînă să-și dea turcii cu socoteala... Geantă trecuse bariera în fuga calului... Prinde orbul, scoate-i ochii! STANCU, D. 23. Acum prinde orbul, scoate-i ochii, necazu și mînia erau de surda. POPESCU, B. III 151. A scoate (cuiva) sufletul = a necăji, a supăra foarte tare (pe cineva). Mă chinuiește, îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. A-și scoate sufletul = a se obosi prea mult, a pune mult suflet, a se extenua. Eu îmi scot sufletul și m-am abrutizat. C. PETRESCU, R. DR. 301. A-i scoate (cuiva) ochii (pentru ceva) = a-i face (cuiva) mustrări grele. M-am săturat pînă-n gît de mucegaiul de babă, că hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A-și scoate ochii unul altuia = a se certa, a se bate. Nu vă scoateți ochii... că ar fi păcat de așa ochișori drăgălași. T. 666. De departe calu-ți bate, de aproape ochii-ți scoate = aparențele sînt uneori înșelătoare. A-și scoate un foc de la inimă v. foc. A scoate mahmurul (din cineva) v. mahmur. A-și scoate sau a scoate altuia (ceva) din gînd v. gînd (4). A scoate (cuiva) și dinții din gură v. dinte. A scoate (cuiva) gărgăunii (din cap) v. gărgăun. A-i scoate cuiva (ceva) pe nas v. nas. ♦ Fig. A obține, a stoarce, a căpăta. Și înainte de a-l da justiției omenești, ea îi scoate cu cleștele mărturisirea. GHEREA, ST. CR. II 260. Să puse ea cu lingușire să scoată vorba de la el. RETEGANUL, P. V 12. Nu putea scoate de la dînsa nici un răspuns. SBIERA, P. 139. 6. (Cu privire la oameni și la animale) A izgoni dintr-un anumit loc, a goni, a alunga; a da afară. Acuma ați vrea să ne scoateți de tot de pe moșia ce ne-a mai rămas. REBREANU, R. II 89. Voi ne-ați scos Din case, goi în ger și-n vînt, Ne-ați scos și morții din mormînt. COȘBUC, P. I 208. Era o beznă... de nu-ți vedeai nici mîna, și ploua și sufla un vînt cît să nu scoți nici cînele afară. RETEGANUL, P. IV 75. ◊ Tranz. fact. Primăvara scotea lumea la soare ca pe șopîrle. CAMIL PETRESCU, U. N. 94. ♦ A face să iasă în calea sau în întîmpinarea cuiva. Pesemne păcatele mi te-au scos înainte, măi Chirică. CREANGĂ, P. 164. Vai de tine Macovei, Cin’ te-a scos în ochii mei. BIBICESCU, P. P. 336. Foaie verde fir de linte... Scoate-mi puica înainte. ȘEZ. III 154. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) în lume = a conduce pe cineva la o petrecere, la un spectacol. 7. A îndepărta pe cineva dintr-o funcție, a da afară, a destitui. Pe mine, zău, tot mișeii din vistierie m-au scos. HASDEU, R. V. 126. O proclamație vestind că el a venit... a scoate din scaun pe Andrei Bathori. BĂLCESCU, O. II 233. ◊ Expr. A scoate la pensie = a face pe cineva să părăsească locul de muncă pentru a deveni pensionar. ♦ A elimina dintr-o serie, un șir, o listă. ◊ Expr. A scoate din circuit = a elimina un aparat sau o instalație dintr-un circuit, întrerupînd legăturile. A scoate (pe cineva) din circulație = a îndepărta (pe cineva) din activitate, a-l sili să stea în rezervă, în umbră. După cît cunosc eu cuprinsul acestor scrisori, ar fi destul una singură ca să-l scoată definitiv din circulație pe Gică. C. PETRESCU, C. V. 338. A scoate corecturile = a îndepărta greșelile indicate în corecturile unui text pregătit pentru tipar. ◊ Refl. pas. Nu știți că s-a scos claca? CAMIL PETRESCU, O. II 541. 8. A face pe cineva să iasă dintr-o anumită stare, a schimba starea cuiva. Dar lelea Sofe îl scoase de pe gînduri. RETEGANUL, P. I 43. Îl piaptănă și-l grijește așa de bine, că peste cîteva zile îl scoate din boală. CREANGĂ, P. 76. Maica din friguri mă scoate Dar din dragoste nu poate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 7. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din răbdări (sau din fire, din sărite, din balamale, din țîțîni) = a enerva peste măsură, a face să-și piardă răbdarea. Își dădu seama îndată că numai graiul romînesc l-a scos din țîțîni, fiindcă a venit ca o mustrare peste gîndurile lui răvășite de imputări. REBREANU, P. S. 70. Cînd trecui pe lîngă ea, striga ca scoasă din fire. DELAVRANCEA, O. II 255. Incăpățînarea lui m-a scos din răbdări. CARAGIALE, O. II 199. Să nu fii rău de gură, c-apoi mi-i să nu mă scoți din sărite și să mă faci – cîteodată – să-mi ies din răbuș afară. CREANGĂ, P. 152. A scoate (pe cineva) din minte (sau din minți, mai rar din simțiri) = a face (pe cineva) să-și piardă rațiunea, judecata, calmul; a zăpăci (pe cineva). Măi Chirică, tare mai ești și tu nu știu cum; scoți omul din minți cu vorbele tale. CREANGĂ, P. 162. M-ai scos din simțiri... căci cînd te zăresc... ia așa-mi scapără pe dinaintea ochilor. ALECSANDRI, T. I 200. Nu-s frumoasă, nici n-am fost, Dar voinic din minte-am scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 66. A scoate (pe cineva) din viață (sau dintre cei vii) = a lua viața cuiva, a omorî pe cineva. Cînd mi l-au apucat pe drac cu labele sale, au fost să-l scoată din viață. SBIERA, P. 260. Moarte, moarte, unde ești, în ce parte locuiești? Și ce faci de nu mai vii Să mă scoți dintre cei vii! HODOȘ, P. P. 155. A nu mai scoate (pe cineva) din... = a nu mai înceta de a numi (pe cineva) cu un nume, o poreclă, un calificativ injurios, depreciativ. Cînd a mărturisit a lor săi că vrea să ajungă cîntăreț, artist, ai săi s-au încredințat într-adevăr că e nebun și din nebunul nu l-au mai scos. PAS, Z. I 179. Din satană, din iasmă și din spurcăciune nu-l mai scotea. ISPIRESCU, L. 47. I-a făcut un moral bun, din porc și din măgar nu l-a mai scos, i-a tras vreo două palme și l-a dat pe ușă afară. CARAGIALE, O. I 184. A scoate (cuiva) peri albi = a face cuiva necazuri, a-l îmbătrîni. Duceți-vă de pe capul mieu, că mi-ați scos peri albi de cînd ați venit. CREANGĂ, P. 270. ♦ A face pe cineva să vină (forțat) într-un loc; a convoca (cu forța). Țăranii nu-și întrerupeau munca... Vătavii și feciorii boierești îi scoteau primăvara; vătavii boierești îi scoteau vara. SADOVEANU, O. VII 274. Iaca pentru ce scosese atunci vornicul oamenii la clacă. CREANGĂ, O. A. 37. Dumnezeu zice că a scos pre toate vietățile pămîntului la făcutul cărărilor. ȘEZ. V 127. ♦ (Cu privire la animale de tracțiune) A lua din ham sau din jug, a deshăma, a dejuga. ◊ Expr. A scoate boii (din jug) fără coarne = a termina rău o treabă, a scăpa cu greu dintr-o situație. Ș-a pus el... boii în cîrd cu dracul, dar are să-i scoată fără coarne. CREANGĂ, P. 250. 9. (Despre drumuri) A duce pe călători într-un anumit loc; a conduce. După aceea au mai umblat ei prin pădure cît au umblat și-au dat de-o potecă care i-au scos din pădure. RETEGANUL, P. II 73. Poteca pe care... apucase îl scoase drept la un eleșteu mare. ISPIRESCU, L. 34. O potecuță strîmtă... scotea pînă în vîrful muntelui. GORJAN, H. I 132. ◊ (În contexte figurate) Unde mă va scoate drumul pe care umblu astăzi? GALACTION, O. I 102. ◊ (Subiectul este omul sau animalul care duce pe călător) Vreai să te scot la drumul mare? AGÎRBICEANU, S. P. 20. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mă-n deal o dată Să-mi fac ochișorii roată Să mă uit la lumea toată. ALECSANDRI, P. P. 311. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) la covrigi (rar la boi breji sau la drum de boi) = a ruina (pe cineva). Las’ pe dînșii, că ne scot ei la covrigi. CREANGĂ, A. 154. Aste cărți le rup pe toate Și le-arunc în foc. Pe alții măcar... nu vor scoate La boi breji, precum pe mine. CONTEMPORANUL, II 26. A scoate la lecție v. lecție. A o scoate la capăt v. capăt. 10. A face pe cineva să iasă dintr-o încurcătură, dintr-o situație grea; a scăpa, a salva. Nu știi din ce ananghie mă scoți. DUMITRIU, N. 115. Pină acuma m-am chinuit de l-am crescut și l-am scos din toată nevoia. CREANGĂ, P. 81. Ba, giuncanii nu-ți dau eu, Că mi i-au dat dumnezeu Să mă scoață de la greu. ALECSANDRI, P. P. 99. ◊ Expr. A scoate (pe cineva) din iarnă = a da (cuiva) hrană și adăpost în timpul iernii, a ajuta (pe cineva) să poată ieși din iarnă. Că-mi mor copiii de foame, N-am cu ce-i scoate din iarnă. TEODORESCU, P. P. 289. A scoate pe cineva (cu) obraz curat v. obraz. A scoate (pe cineva) basma curată v. basma. A scoate (pe cineva) din oprele v. opreală. 11. A obține un produs din ceva, a extrage, a fabrica. Și cu cîtă iscusință singură a scoate știe [albina] Dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269. ◊ Refl. pas. Pe urmă să se scoată paie pentru a doua oară. PAMFILE, A. R. 210. 12. A dobîndi, a cîștiga, a obține. Pesemne că s-au dus să-i arate zestrea pe care crede că o s-o scoată de la Hristache. CAMIL PETRESCU, O. II 168. Dacă-i vorba să scot banii de la tine, apoi slabă nădejde. REBREANU, I. 32. Noauă buți de vin o stors Și nice un ban n-o scos. ȘEZ. IV 8. ◊ Expr. A-și scoate pîinea (sau, rar, mămăliga) = a-și cîștiga traiul zilnic, a dobîndi cele necesare traiului. Doi oameni cu doi boi, la vreme de iarnă, abia își puteau scoate mămăliga. CREANGĂ, A. 26. Pe cît poate pîinea-și scoate. PANN, P. V. O 171. Nu poți în orașul acesta să îți scoți nici pînea cea din toate zilele. GORJAN, H. I 114. ♦ A lua înapoi, a recupera. Se împrumutase... cu camete foarte mari și cu făgăduință de a-i lăsa să-și trămită ei oamenii lor în țeară, ca să le scoață datoria. ISPIRESCU, M. V. 4. ◊ Expr. A-și scoate din capete v. cap¹ (I 3). 13. A lua, a ridica (ceva) dintr-un anumit loc. Liceul nu-l mai văzu decît în ziua cînd veni să-și scoată certificatul de patru clase. BASSARABESCU, V. 4. ◊ Expr. (Rar) A scoate voie = a cere permisiune. Mergem noi la mitropolie și-ți scoatem voie. STĂNOIU, C. I. 24. 14. A face pe cineva să obțină o situație mai bună; a promova. Meștere, cînd ai de gînd să mă scoți calfă? ISPIRESCU, L. 369. ◊ Fig. Acolo v-ați pus averea, tinerețele la stos... Ce a scos din voi Apusul cînd nimic nu e de scos? EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A scoate (un) om din cineva = a face pe cineva să devină om de treabă, om cumsecade. Vreau să scot un om din tine. La TDRG. A scoate (pe cineva) mincinos v. mincinos. 15. (Cu complementul «fotografie») A fotografia. El însă umbla să scoată fotografie a bisericii Movileștilor. CĂLINESCU, E. 7. ◊ (Complementul indică persoana fotografiată) Dedesubt, între-amîndouă, poza lui Cănuță, scos la Duschek de la Episcopie. BASSARABESCU, S. N. 16. 16. (Cu privire la cărți, reviste etc.) A face să apară, a tipări, a publica. ◊ Expr. (Învechit) A scoate afară o proclamație = a da o proclamație, a face cunoscut; a promulga. La 23 octomvrie, Mihai scoase afară o proclamație. BĂLCESCU, O. II 233. II. 1. A face să iasă în afară, a da la iveală. În mînia lui, boierul își scoase în afară pieptul. SADOVEANU, O. VII 46. Bărbatul scoase capul pe fereastră să vază ce este. RETEGANUL, P. III 3. Ajungînd zmăoaica la apă, zise rățoiului:... scoate căpșorul din apă și uită-te la mama. ȘEZ. I 229. ◊ (În contexte figurate) Cu cîtă băgare de seamă smulge buruienile ce aveau nenorocul să scoată capul în stratul cu pricina. STĂNOIU, C. I. 124. Luna, scoțînd capul de după dealuri, se legăna în văzduh, luminînd pămîntul. CREANGĂ, P. 56. ◊ Expr. Fuge de-și scoate ochii = fuge foarte tare; fig. se ferește din răsputeri (de o situație grea, neplăcută etc.). Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. Pe care l-a zări nu mai scapă cu viață. De aceea fuge lumea de dînsul de-și scoate ochii. id. ib. 217. ♦ A face să emane, a produce. Țigarea era umedă și tare, nu scotea fum. C. PETRESCU, Î. II 130. Cîmpia scoate aburi; pe umedul pămînt Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vînt. ALECSANDRI, O. 174. ♦ A azvîrli, a arunca, a trimite. Ei scot din a lor arcuri un vifor de săgeți. ALECSANDRI, P. III 291. 2. A rosti, a pronunța, a face să se audă. Din cînd în cînd scot cîte-un guițat. SADOVEANU, O. VIII 177. Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvînt. REBREANU, R. I 173. Scoteam cîte-un suspin adînc. CREANGĂ, A. 124. (Acțiunea este făcută cu ajutorul unui instrument) Scotea, nene, bojogarul de zeu niște țiuituri din naiul lui de zgîria și sfredelea auzul. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Fig. Crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. ALECSANDRI, P. III 18. ◊ Expr. A scoate (cuiva) nume (rău) sau veste, vorbe v. nume. ♦ A formula, a spune, a zice. Atunci căzură în genunche și scoaseră niște rugăminți fierbinți. ISPIRESCU, L. 99. 3. A născoci, a inventa. Cei mai pricopsiți dintre dînșii i-au scos și cîntec. ISPIRESCU, U. 81. Poporul a scos pe socoteala lui o mulțime de anecdote. ȘEZ. I 214. ♦ (Învechit) A institui. Puterea d-a face legi, d-a scoate dăjdii sta în Adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 4. (Despre păsări cu complementul «pui») A cloci și a face să iasă pui din ouă. Pajura... pe fiecare an scoate 12 pui, și nici de unu n-are parte, căci, cînd se duce după mîncare, vine un balaur și-i mînîncă. ȘEZ. II 206. Și să nu scoți pui în coji de alun La margini de drum. TEODORESCU, P. P. 454. ◊ (În contexte figurate) Multe nopți am văzut în zilele mele, dar ca asta mai puține – a făcut oftînd. Atîtea stele sînt, de parcă au scos pui cele care erau pînă acum. VORNIC, O. 147. Clocești și scoți pui de tirani. CONACHI, P. 302. ♦ (Rar) A naște. O! biată mamă, tare a țipat înainte să mă scoață. DELAVRANCEA, O. II 45. 5. (Despre plante) A face să răsară, a lăsa să crească. Iarba zbucnește din adîncuri, scoțînd colți verzi. STANCU, D. 21. Popușoiul a îmbătrînit de-o palmă și a scos spic. SADOVEANU, la TDRG. Nici mărăcinele struguri scoate, nici scaietele smochine. – Prez. ind. și: scoț (TEODORESCU, P. P. 328, ALECSANDRI, P. P. 344).

MAI¹ adv. (Precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte pe care îl determină ) A. I. (Învechit, de obicei purtînd accentul în frază și urmat de un termen de comparație introdus prin prep. „de” sau „decît”) Mai mult, mai tare; mai degrabă. La-mă-veri și mai decît neaoa înrălbimă-voiu. PSALT. HUR. 43^r/20. Rrostulu mieu mai lăudă-te. ib. 51 ^v/19. Mai înrălță-se-se decît a Livanului rroada lui. ib. 62^r/8. Se nu defaime mișeii la băseareci, ce mai se-și vatăme-se. COD. VOR. 109/19. Mai (c a m a i D) suie-se de Livanul semînța lui. PSALT. 142, cf. CORESI, PS. 190/4. Mai micșurămu-ne de toate limbile și sem smeriți prespre tot pămîntul. CORESI, PS. 432/13, cf. 74/6. Sunetele armelor și râsunul coardelor de arc mai iubiia decît glas de alăute. MOXA, 395/11. Mai iubăsc întunearecul decît lumina. VARLAAM, C. 177. Mai creade-să-va vraciul decît mărturiile. PRAV. 129. Urît-au toate ciiale lumești, mai cinstind pre domnul H[risto]s. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 144^r/21. Din toate i-au mai plăcut mănăstirea Golîie. NECULCE, L. 226. Mai iubiia viața bărbatului decît a frâțîne-său. CANTEMiR, HR. 143. Se sculă... cu războiu, ca să-i ia împărăția, cu cuvînt că-i mai cuvine lui. VĂCĂRESCUL, IST. 259. Și numele de țînțari... mai cuvine-se grecilor decît românilor. MAIOR, IST. 215/14, cf. 15/5. Da mai crezi tu gurilor străine decît crezi măicuții tale care te-a făcut... ? MERA, L. B. 94, cf. 29. ♦ Mai bine, mai potrivit. Să nu îndrăznească a pune pe cineva purtătoriu de grije în comitaturile acelea de... nu-l vor alege popoarele, după cum li se va mai părea. ȘINCAI, HR. I, 253/14. ♦ (Transilv., Ban., în legătură cu verbele „a plăcea” sau, rar, „a voi”, cărora le dă înțelesul de „a prefera”) Tuturor le-au mai plăcut pacea. ȘINCAI, HR. II, 20/10, cf. 19/35, I, 232/24. Și mai voiesc viiața să-și piiardă decît numele cel de omenie. ȚICHINDEAL, F. 252/2, cf. LB, BARCIANU. I-a spus verde-n față că-i mai place Lina! COȘBUC, F. 99. Ședințele acestea-i mai plăceau decît orice oră de cursuri. AGÎRBICEANU, L. T. 60. II.(Cu sens cumulativ) 1. Încă, și. Nu amînat el mai suflă protivnicu vîntu. COD. VOR. 86/30. Cînd va mărturisi moașea... , o vom creade. .., de are fi mai fost cu moașea doo muieri. PRAV. 206. Pre cît agonisești ce n-ai, pre atîta să mai aibi rîvnești. M. COSTIN, O. 316. Și cu dînsul s-au mai luat un copil de turcu, iar sărac, din ostrovul Chiprului. NECULCE, L. 24. Îndrăznesc să mai mă rog.. ., ca să mi se dea voie. . . (a. 1833). DOC. EC. 527. N-am ce să mai pierz. MARCOVICI, C. 8/12. Ce întâmplare oare să-l fi mai lovit! DRĂGHICI, R. 161/8. Ce simțire să aibă și ce gust să le mai vie, Cînd nu ești, dragă Zulnio?... CONACHI, P. 104. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă. CREANGĂ, P. 5. Hotărîră să mai facă o încercare. ISPIRESCU, L. 20. Vru să mai adauge ceva. C. PETRESCU, S. 129. Las-să moară la pustii, Că mai am eu bidivii, Și mai am pe vînătul, Care-mi poartă sufletul. JARNlK-BÎRSEANU, D. 505, cf. 408. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Aș vrea să măi beț un păhar de vin. A III 17. ◊ (Întărit prin „și” sau „încă”) Mai ia lîngă tine încă unul sau doi. N. TEST. (1648), 23^Y/25. Și încă cu talandul ne mai învățăm. BIBLIA (1688), [prefață] 4/18. Ș-au mai făcut ș-altă logodnă cu fata lui Mihai vodă. NECULCE, L. 340. Au căzut la pămînt fără să apuce a mai arunca și altă săgeată. DRĂGHICI, R. 168/7. Au mai pățit-o și alții! NEGRUZZI, S. I, 79. Frate, mai fă-mi bine și cu iapa. CREANGĂ, P. 47. Mi-au mai ieșit pînă acum înainte încă doi spîni. id. ib. 203. Pe lîngă cei doi frați care grăiseră se mai aflau în tabăra de cară încă doi. SADOVEANU, O. XI, 12. Unde mânîncâ doi, mai poate mînca și un al treilea. ZANNE, P. III, 626. Îi mai trebuie ș-o căpățînă de curechi. În mînă, se spune, în batjocură, la adresa celui care umblă călare iarna, pe ger mare. Cf. id. ib. 537. ◊ (Regional, construit cu topica lui „încă” și uneori însoțit de acesta) Încă mai una. ȚICHINDEAL, f. 34/6. Iacă mai încă o probă. HASDEU, I. C. I, 28, cf. COSTINEACU. Să-mi dai șasă și mai șasă. HODOȘ, P. P. 148. Mai c-un om. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (În construcții negative) În copaci să cînte tot feliul de păseri, care nu se mai află pe lumea asta. CREANGĂ, P. 77. N-a mai încălecat altul. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Cu sensul atenuat) N-au avut ce mai face. PRAV. 139. Stînd mult în gînduri de ce să se mai apuce. DRĂGHICI, R. 141/22. Neștiind ce să mai fac, am hotărît să viu la d-ta. NEGRUZZI, S. I, 52. Atunci spînul zice îngîmfat: Ei, moșule, ce mai zici? CREANGĂ, P. 216. Trecu podul. . . neștiind ce o mai aștepta. ISPIRESCU, L. 17. (În formule de politețe) Ce mai faci? Cum te mai simți? 2. (Precedă termenii unei enumerații) În plus, pe deasupra; încă și. . . Au dat Ucraina cea mică Ducăi vodă, mai și un tui afară de cele două ce avea. MUSTE, LET. III, 23/7. Sclipuim de cole o coasă ruptă, de ici o cîrceie de tînjală, mai un vătrar cu belciug, mai beșica cea de porc a mea și, pe după toacă, o pornim pe la case. CREANGĂ, A. 42. Taie baierile de la traistă, mai căpețala din capul unei iepe, și face cum poate de leagă el gîrnețul. id. P. 125. Cu una, cu alta, mai cu ce avea de la părinți, scoase apă din piatră și ajunse a fi jinduit de multe fete în sat. DELAVRANCEA, S. 24. Leafă avea, pămînt de așijderea, mai ceva vitișoare. CONTEMPORANUL, v_1; 97. Oleacă de brînză cu smîntînă, mai un vinișor... C. PETRESCU, Î. II, 204. ◊ (Cu sensul atenuat) Feliu de feliu de pomi: unii în floare, alții cu poamele verzi, mai alții cu poamele coapte. SBiERA, F. S. 16. Unii se apucă de lucratul cîmpului, alții merg cine știe pe unde la cosit; mai unii pleacă în cărăușie. id. P. 253. 3. (În corelație cu el însuși, pune în alternantă termenii pe care îi precedă) Cînd. . .cînd. . . , ba. .. ba. . . Au început a o stâpîni mai o ghintă varvară, mai alta. MAIOR, IST. 249/23. Tu cu mînile-ncleștate, mai cu degetele depeni, Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I, 155, cf. 175, 210. Se gîndește mai la una, mai la alta. CARAGIALE, I, 175. Drumul... înaintează vesel, neted, mai ascunzîndu-se printre fagii tineri... , mai poposind puțin la Cișmeaua Mortului. REBREANU I. 9. Se tot învîrtea pe lîngă noi, mai schimbînd cîte un cuvînt cu chirigiul, mai spunîndu-ne și nouă cîte ceva, mai strîngîndu-și cureaua pe deasupra brîului. MOROIANU, S. 22. Merg cătanele tot rînd, Mai cîntînd și mai plîngînd! JARNIK-BÎRSEANU, D. 313. (Precedat de „și”) Ei merseră deci cum putură, încetul cu încetul, și mai călări și mai pe jos, și mai în căruță. GANE, N. I, 218. ◊ E x p r. Mai una, mai alta v. unul. III. (Cu sens durativ) Mai departe, în continuare ; încă. Cf. VARLAAM, C. 37. De la Poartă i-au venit râspunsu să mai aștepte. NECULCE, L. 207. Încetează dar de a te mai plînge. MARCOVICI, D. 10/21, cf. DRĂGHICI, R. 53/23. A mai trăi în lume nu voi. CONACHI, P. 86, cf. 272. Lacrimele mă opresc de a-ți mai scrie. NEGRUZZI, S. I, 62. Vin-în lumea fericită Cu voinicul ce te cheamă, Căci cu dînsul nu e teamă De-a mai fi călugăriță. ALECSANDRI, P. I, 18. Apoi, mai stînd acolo în fund, pe scară. . . , zice. CREANGĂ, P. 205. Nu. . . era chip a mai sta așa îngălate la nuntă. ISPIRESCU, L. 40, cf. 10. Acolo încă nu-i iarnă, și oile mai găsesc verdeață în bahnă. SADOVEANU, B 59. Ar muri și nu se-ndură, C-ar mai roade la prescură. JARNIK-BÎRSEANU, D. 468, cf. 99. Aș măi sta, da trăbă să mă duc. A III 17. ◊ (Învechit și popular, așezat între verbul copulativ și numele predicativ) Dacă zboară porombița, Ce ți-i mai bună lădița? POP., AP. GCR II, 368. ◊ (Întărit prin „tot” sau „încă”) Cu întîrzierea, tot mai poți să mă pedepsești. MARCOVICI, C. 20/5. încă mai avem de ascultat. DRĂGHICI,. R. 14/26. Tot însă mai rămăsese o școală. NEGRUZZI, S. I, 3. Vai! tot mai gîndești la anii cînd visam în academii...? EMINESCU, O. I, 140. A ținut veselia ani întregi și acum mai ține încă. CREANGĂ, P. 279, cf. 90, ALR II 3046/2. ◊ (Durata acțiunii exprimate de verb este indicată printr-o determinare) Mai șede el acolo puțin. CREANGĂ, P. 205, cf. 214. Poți să mai rămîi puțin, dacă dorești. CAMIL PETRESCU, U. N. 156. M-am socotit Să mai iubesc pîn-la toamnă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 44. ◊ (Durata acțiunii exprimate de un verb repetat și determinat prin „ce mai” sau „cît mai” rămîne nedeterminată) Se frămîntă el cu mintea cît se mai frămîntă. CREANGĂ, P. 158, cf. 226, 275. Mai trecu ce mai trecu. ISPIRESCU, L. 14. ◊ (Ca determinant al unui verb al cărui regent este verbul „a putea” sau „a trebui”, trece înaintea regentului) Văzîndu-l împăratul că nu-l mai poate încuiba, l-au izgonit. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^r/3. Oh, eu nu-l mai pot suferi! DRĂGHICI, R. 73/10. Tu știi. .. De mai pot trăi, Zulnio, măcar cîtu-i o clipeală! CONACHI, P. 103. Mai pot eu să am nădejde in voi? CREANGĂ, P. 146. Cîntecul nu se mai poate Să lunece-n valuri vrăjite. LABIȘ, P. 50. Ar sta In loc și s-ar mira, Cum mai pociu călca iarba! JARNIK-BÎRSEANU, D. 219, cf. ALR II 3163/2. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv sau a formei scurte a pronumelui personal care însoțește verbul) Nu mai mă cunosc. CARAGIALE, O. VI, 424. Nu mai te țin minte. MACEDONSKI, O. III, 112. ◊ (Învechit și regional, așezat între verbul auxiliar și participiu sau între copulă și numele predicativ) Adormite întru desfătarea dragostei frățești, făr-de a fi mai turburate. MARCOVICI, C. 37/15. Răbdai multe supărare, Cum m-am depărtat de tare Și cînd eram mai la tine, Nu mă vreai primi pre mine. BĂRAC, A. 82/21. Plîngi și tu cum plîng și eu, Ce-am iubit nu-i mai al meu. HODOȘ, C. 39. ◊ (De obicei în legătură cu un cuvînt cu înțeles restrictiv, întărește înțelesul verbului „a rămîne” și dă verbelor „a fi” și „a avea” sensul de „a rămîne”) Și încă mai iaste datori să plătească moartea rudei lor. PRAV. 90. Curierul franțuzesc înștiințează... că ar fi mai rămas numai cîteva persoane. AR (1829), 240748. Ah! garafa pîntecoasâ, doar de sfeșnic mai e bună. EMINESCU, N. 42. Mult ai avut de răbdat și puțin mai ai. CREANGĂ, P. 222. Mai erau cîteva ceasuri pînă în dimineața de 11 februarie. CARAGIALE, O. III, 142. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămânea. JARNIK-BÎRSEANU, D. 394. ◊ Expr. Mai e vorbă? = nu încape discuție !, sigur ! Adevărat să fie. ..? – Mai e vorbă? răspunse el. ISPIRESCU, L. 274, cf. CARAGIALE, O. I, 165. ◊ (În construcții negative, arată încetarea unei acțiuni de durată sau înlocuirea unei stări cunoscute prin opusul ei) De va fi rob, să nu-i dea alt dar, numai să-l slobodzească, să nu mai fie rob. PRAV. 78. Acela de nemică nu mai jeluiește. M. COSTIN, O. 327. Nu mă mai tem de tine. MARCOVICI, C. 20/2. Ș-au întors fața, ca să nu mai vadă. DRĂGHICI, R. 159/23. În orașele cele nouă a tale... nu se mai aude de vitejie. RUSSO, S. 147. Îți mărturisesc că nu mai simt acel foc. NEGRUZZI, S. I, 47. Are un ochi otrăvit și cînd l-a pironi spre tine, nu mai trăiești. CREANGĂ, P. 225. Nu-mi mai place nimica din cîte îmi plăceau odinioară. CARAGIALE, O. VI, 392. Părinții tăi nu mai trăiesc de sute de ani. ISPIRESCU, L. 8. I se părea că nu mai este cum era la plecare, id. ib. 30. Nu mai râmîn, nici dacă mă rugați. SEBASTIAN, T. 127. Dorul ei să nu-l mai duc, Că, de cînd dor am purtat, Ca scîndura m-am uscat! JARNIK-BÎRSEANU, D. 91. Nu ma au. ALR II/791. ◊ (În forme compuse, așezat între prefixul „ne” și un gerunziu, participiu sau supin) Sorii, stelele... nemaifiind cumpenite de-a altor sfere putere.conachi, p. 271. Nemaiputîndu-mâ lupta, am scris să-mi vie pasportul. NEGRUZZI, S. I, 61. Harap Alb și ceilalți, nemaiavînd ce zice, pleacă capul rușinați. CREANGĂ, P. 269. Smochinul se uscă de tot, nemairămîind decît un buștean pîrlit. ISPIRESCU, L. 190. Frunză de răchită, Boală nemaiisprăvită. JARNIK-BÎRSEANU, D. 208. IV. (Arată repetarea acțiunii exprimate de verbul pe care îl determină) 1. Din nou, încă (o dată), iar, iarăși. După ce să vor fi împărțit cu besearica... , nu iaste loc de-a să mai împreunare. PRAV. 151. Au poroncitu pașa lui Antonie vodă de l-au pus hatman și să nu afle câ-l mai schimbă din hătmănie. NECULCE, L. 61. Nici aveam vreme, nici îmi este drag să le mai aud. ANTIM, P. XXVI. Îi veni în gînd să se mai întoarcă. GORJAN, H. I, 3/18. P-a Dîmboviții vale oștiri de s-or ivi, Ai luptelor cumplite părtași ei vor mai fi. ALEXANDRESCU, M. 9. Și, mai aruncîndu-și căutătura la broască, văzu ochii ei pare că străluceau de un foc. ISPIRESCU, L. 35. Ș-am strigat, ș-om mai striga, Deacă nu v-eți supăra! JARNIK-BÎRSEANU, D. 472, cf. ȘEZ. V, 105. Mai vine murga la traistă sau (o) mai ajunge Drăguș la căuș, se spune la adresa cuiva care te caută numai la nevoie și pe care, pentru acest motiv, nu ești dispus să-l mai ajuți. Cf. ZANNE, P. III, 92, 409. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui) Dafinul n-a voit să mai mă primească. FUNDESCU, L. P. 26. ◊ (Întărit prin „iar” sau „iarăși”) Mulțămește, Apoi iarăși mai pornește. BĂRAC, A. 40/10. [Cerbul] începe a bea hîlpav la apă rece; apoi.. . iar mai bea cîte-un răstimp. CREANGĂ, P. 225. Se duseră, se duseră și iară se mai duseră. ISPIRESCU, L. 6. ◊ (Ideea de repetiție este întărită de complementul verbului, exprimat de obicei printr-o locuțiune adverbială de repetiție) Să-și mai ia o dată ziua bună. GORJAN, H. I, 3/19. Îi mai sărută de cîteva ori pe amîndoi. CREANGĂ, P. 199. Cînd era să iasă, își mai aruncă ochii o dată prin grajd. ISPIRESCU, L. 3. Eu am mai fost și-n alte seri la dumneata. SADOVEANU, E. 106. Murgule, coamă rotată, Mai scoate-mâ-n deal o dată. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314. Cine o face nesărată Nu o mai face altădată (= după ce greșește o dată, omul se învață minte). ZANNE, P. IV, 3. ◊ (În construcții negative care au sens pozitiv) Și unde nu mai zboară și a treia oară. CREANGĂ, P. 196. ♦ Vreodată, cîndva (în trecut sau în viitor). Care rar domnu au fost ș-a mai hi ca Antioh vodă. NECULCE, L.182. Poate să ne mai întîlnim la vrun capăt de lume. CREANGĂ, P. 192. Cine dracu-a mai văzut Iepure vara cosind...! JARNIK-BÎRSEANU, D. 415. ♦ (Uneori întărit prin „și” sau „încă”) în altă împrejurare, înainte de asta; deja. Aceastea nunte să vor despărți, cum am și mai dzis. prav. 218. Au mai domnit aice în țara Românească... , cînd s-au fost... călcat țara du peste Olt. ZILOT, CRON. 65. Dama (precum am mai spus) era... frumoasă. NEGRUZZI, S. I, 37.Așa paseri desfrânate Mai văzut-ați încă voi? ALECSANDRI, P. I, 206. Am, mai îmbiat eu c-o mulțime de cucoane. CREANGĂ, P. 115. Am mai umblat pe-aici. . . , dar sînt Amar de. ani, amar! COȘBUC, F. 71. ** (În construcții negative, arată că o acțiune sau o stare din trecut nu se reia, nu revine) Iată, sănătos ești, de acmu să nu mai greșești! CORESI, EV. 58. Cînd să vor face mari... , să nu mai facă acest lucru. PRAV. 219. Trec zilele ca umbra, ca umbra de vară; Ceale ce trec nu mai vin, nici sâ-ntorc iară. M. COSTIN, O. 320. Cei fără de leage să nu-mi mai cuteadze. DOSOFTEI, PS. 23/16. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I, 146. Cînd vrun om aproape a merge a cutezat, El la lumina zilei nu s-a mai arătat. ALEXANDRESCU, M. 11. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce! ALECSANDRI, P. II, 103. Pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I, 260. De cînd ați plecat, Nu s-a mai secerat, Cuptoarele s-au stins. ARGHEZI, VERS. 186. De cînd, mîndră, mi te-ai dus, Peană verde n-am mai pus. JARNIK-BÎRSEANU, D. 116. Nu mai be mîța oțet! (= nu mă mai las înșelat!). Cf. ZANNE, P. IV, 32. ◊ (Complementul verbului indică intervalul de timp care a trecut de cînd s-a întrerupt acțiunea) Nu ne-am mai văzut de treizeci de ani. C. PETRESCU, C. V. 107. ♦ Niciodată. Acești frați nu mai avuse prilej a se întîlni amândoi. CREANGĂ, P. 183. Flori, de care nu mai văzuse ea. ISPIRESCU, L. 17. Ce-am pierdut n-oi mai găsi! JARNIK-BÎRSEANU, D. 151. Mart din post nu mai lipsește. NEGRUZZI, S. I, 251. ◊ (Întărit prin adverbele „niciodată”, „în veci” sau prin echivalente ale acestora) Nu se va îndrepta mai în veci. AXINTE URICARIUL, LET. II, 123/10. N-oi mai veni, Ivane, cîte zilișoare-oi avea eu. CREANGĂ, P. 306. Apoi m-oi întoarce, ca să nu mă mai duc niciodată. ISPIRESCU, L. 8. ◊ (În compuse, așezat între prefixul „ne” și un participiu) O diată nemaipomenită pînă atunci. CREANGĂ, P. 12. Cu un curajiu nemaiauzit se repede asupra mistrețului. ISPIRESCU, L. 371. Mi-a făcut un rău nemaipomenit. CAMILAR, N. I, 95. Ceva perfect, nemaiatins. DEMETRIUS, A. 82. Pădurețul se miră de această minune nemaivăzută. MERA, L. B. 144. 2. (De obicei în construcții negative, arată că acțiunea exprimată de verb a fost proiectată, dorită, începută etc.) De aici înainte. Nice tu una nu poate să să mai cunune acesta, PRAV. 182. Văzîndu-l. . . că starea lui cerea liniștire, nu-l mai supără. GORJAN, H. i, 4/23. De-un semn în treacăt de la ea El sufletul ți-l leagă, Încit să n-o mai poți uita Viața ta întreagă. EMINESCU, O. I, 189. Parcă-mi vine s-o sorb cu ochii, de dragă ce-mi e; dacă n-a... fi asta, apoi nu mă mai însor niciodată. CREANGĂ, P. 167. Aici vor veni în șirag să s-adape Una cîte una căprioarele... Vai, cum aș vrea să nu mai vii, să nu mai vii, Frumoasă jertfă a pădurii mele! LABIȘ, P. 27. Nu te mai poci uita! JARNIK-BÎRSEANU, D. 9. ** (În construcții negative, arată că o acțiune dorită, proiectată întîrzie să se realizeze) Tot, încă; o dată. Nu te-ai mai părăsit? MINEIUL (1776), 162^v2/14. Vădzînd... că nu le mai vini agiutor, au închinat cetatea. NECULCE, L. 341. Dar nu mai tăceți, măi? CREANGĂ, P. 254. Și tare-i târziu, Și n-am mai murit. BACOVIA, O. 10. Da suspin că nu mi-e bine, Că bădița nu mai vine. JARNIK-BÎRSEANU, D. 98. De cînd lumea caută să se însoare și nu mai poate. ȘEZ. V, 139. ◊ (În construcții negative, în legătură cu timpurile trecute ale verbului, arată că o acțiune începută sau proiectată nu a fost îndeplinită) N-au apucat să mai dreagă sinețele. M. COSTIN, O. 313. La inimă m-am muiat Și nu l-am mai înecat. JARNIK-BÎRSEANU, D. 393. V. (Dă valoare intensivă ideii exprimate în frază) 1. (Precedă verbul; accentul propoziției sau al frazei cade asupra verbului, iar în construcții negative, asupra negației care însoțește verbul) Nu mai înceată turburînd pre noi. COREZI, EV. 56. De strînsoare nu să mai satură. VARLAAM, C. 68. Începutu-s-au atunce și omor în vite, cît nu mai biruie oamenii să le despoaie. NECULCE, l. 206. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele. CREANGĂ, P. 284. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. Deprinde-te și tu a fi domol ca întinderile astea, de nu le mai vezi sfîrșitul. SADOVEANU, M. C. 125. Da mai lasă, măi bărbate, Las-acum și nu mă bate. JARNIK-BÎRSEANU, D. 184. Nu să mai sățuie. ALR I 783/846. L-o mai sătura țălina, se spune despre oamenii lacomi. ZANNE, P. IV, 144. (E x p r.) Mai rămîneți cu bine (sau cu sănătate), formulă familiară de salut, la plecare. Dumnezeu să vă apere de cele rele, și mai rămîneți cu bine! CREANGĂ, P. 20. Ei, măi Ștefane și Smărănducă, mai rămîneți cu sănătate, că eu m-am dusu-m-am. id. A. 23. ◊ (În legătură cu verbul „a ști”, în formule care exprimă nedumerire, îndoială) Te văd că ești un băiet isteț și, mai știi păcatul? poate și harnic. CREANGĂ, P. 152. Drumul îi era... Dumnezeu mai știe pe unde. ISPIRESCU, L. 104. Mai știu și eu? Așa, i-a fost menit. COȘBUC, F. 73. O fi curs tot vinul? ... – Apoi dă, nevastă, nici nu m-am uitat; mai știu? o fi curs! ȘEZ. V, 132. ◊ (Accentul propoziției sau al frazei cade pe un adjectiv sau pe un adverb precedent ) Unde mai ești acum oare? CONACHI, P. 102. Pârul tău ți se desprinde Și frumos ți se mai șede. EMINESCU ,O. I, 209. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse. CREANGĂ, P. 84. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi! ISPIRESCU, L. 15. Dară grea palmă mai ai! id. ib. 47. Mîndră maic-am mai avut! JARNIK-BÎRSEANU, D. 362. Amar măi suflă vîntu! ALR II 3121/172. Oala dogită în zadar o mai legi. ZANNE, P. IV, 6, cf. III, 139. 2. (Urmînd după „ce” exclamativ, precedă cuvîntul sau grupul de cuvinte care poartă accentul propoziției) Ce mai vremi acele! NEGRUZZI, S. I, 246. Ce mai galicism! MAIORESCU, CR. II, 84. Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMiNESCU, O. I, 147. Olio, tu leică, ce mai drac frumos de noră! COȘBUC, B. 80. Ce mai cherestea ești! Cf. ZANNE, P. III, 103. ◊ E x p r. Ce mai.. .? =a) ce rost are ?, la ce bun ? Ce mai atîta vorbă lungă? Dintr-o păreche de boi m-am ales c-o pungă. CREANGĂ, P. 45. Mă rog, ce mai la deal, la vale? Așa e lumea asta. id. ib. 223 ; b) (întrebuințat absolut) inutil să mai discutăm ! Ce mai ? . .. Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Ce mai de... ! sau ce de(-a mai) v. c e. II. (De obicei purtînd accentul în frază, exprimă ideea de aproximație) Aproape.(Determină verbe sau, de obicei urmat de conjuncția „că”, propoziții) Filipic mai soseaște la Țarigrad. MOXA, 378/33. Au purces... cu mare frică, mai se lăsasă și de viață. AXINTE URICARIUL, LET. II, 125/20. Mai îș dezbâtusă țara, c-au îmblat vro doi, trei ai pen țara Ungurească. NECULCE, L. 160. Să scăpăta din picioare, de măi cădea. MINEIUL (1776), 17^v2/27. Lovindu-se cu oștile nemicilor, pre ele le-au învins și mai le-au stins. ȘINCAI, HR. I, 99/22. El mai agiunsăse la lăcuința lui. DRĂGHICI, R. 167/13. La pămînt mai că ajunge al ei păr de aur moale. EMINESCU, O. I, 85. Mai că-mi vine să zic și eu ca omul ceala. CREANGĂ, P. 128, cf. 160, 162, 203. Dacă nu era binele ce mi-ai făcut. . . mai că te mîncam. ISPIRESCU, L. 90, cf. 16. Mai că m-aș duce. PAMFILE, J. II, 152. Dorul ei mai mă omoară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 31. Mai era să se aprindă. ȘEZ. V, 84. Că de doru lui mai mor! ALEXICI, L. P. 18. L-o bătut, pînă l-o mai omorît. ALR II 3598/349. ◊ (Întărit prin repetiție) Cu a tuturor tăcere mai mai a Corbului siloghizm... se mărturisea. CANTEMiR, IST. 61. Ș-așa bine că fugea, Mai că mai îl agiungea. ALECSANDRI, P. P. 151. ◊ (În construcții negative, restrînge valoarea negației) Găineli mai nu era în țară. NECULCE, L. 84. În a momițelor țară (Ce mai nu are hotarâ). DONICI, F. I, 18/4. Ei mai nu simțiră intrarea noastră. EMINESCU, G. P. 59, cf. id. O. IV, 112. Mai nu-l prindea somnul, de harnic ce era. CREANGĂ, P. 140, cf. 12,275. Mai nici nu dormea și mai nici nu ospăta. SBIERA, P. 88. Mai nu mai erau pești în Dunăre. RETEGANUL, P. V, 45. Mai nu mai aveau parte de somn. ȘEZ. II, 67. Mai nu are saț (= e mîncăcios). ALR I 783/542. ♦ (În construcții negative, uneori întărind pe „numai”) Doar că nu... , numai cît nu. . . Pînă mai numai că nu-i prindea Petrea. SBIERA, P. 24. Acela mai că nu căzu jos de frică. RETEGANUL, P. III, 28. Mai că nu l-o călcat caru. ALR II 3130/346. ♦ (În legătură cu verbe la modul conjunctiv) Pe punctul. . . , gata... , cît pe ce. Strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I, 80. Numai iată ce dă de un cuptiori nelipit și mai să se risipească. CREANGĂ, P. 287. * (Regional, folosit pleonastic pe lîngă „cît pe ce”) Era mai cît pe ce să pun mina pe dînsul. Com. MARIAN. ◊ (Întărit prin repetare) Sîngele închegat... era mai-mai să umple groapa. CREANGĂ, P. 227. Mai-mai era să-și iasă din minți. ISPIRESCU, L. 74. Era mai-mai Să zboare precum zboar-un pai. COȘBUC, P. II, 230. Întinse picioarele pînă în dreptul necunoscutului, mai-mai să-l atingă. CONV. LIT. XLIII, 405. Mai-mai sî fac o prostii. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 2. (Determină alte părți de vorbire) Mai în toate limbile vedem că au acest izvod. N. TEST. (1648), [prefață] 5^v/9. Cinstea bunătății lui era mai peste toată lumea. BIBLIA (1688), [prefață] 7/22. Au arsu tîrgu mai giumătate. NECULCE, L. 84. După multă vreame ce stătu spînzurat, pogorîndu-l mai mort, l-au băgat în temniță. MINEIUL (1776), 186^v2/25. Mai toate sărbătorile lor stau în mîncări. IST. AM. 89^v/5. Și da arendă cît vrea ei pe ele, mai nimic. DIONISIE, C. 163. Mai morți de frică, au început a-ș frînge mînile. DRĂGHICI, R. 10/8. Zmei... cu chip mai de om. GORJAN, H. IV, 140/10. Cele cu neputință chiar, ea poate să le facă. Și mai pe acest cer, cîndva, la pămînt jos îl pleacă. PANN, E. III, 51/20. Gîndul meu.. . mai nimic nu găsește să fi rămas nesmintit. CONACHI, P. 212. Îi uciseră mai pe toți. BĂLCESCU, M. V. 392. Inamicii pierdeau miie de oameni, iar ai noștri rămîneau mai intacți. HASDEU, I. V. 123. Mantaua sa lungă și ruptă, ce ajungea mai până la picioare. EMINESCU, G. P. 48. Ce garduri streșinite cu spini, de mai nici vîntul nu putea răzbate printre ele! CREANGĂ, P. 153, cf. 304. Înainte de termenul mutării, mai în fiecare familie începe regulat o interesantă dezbatere. CARAGIALE, O. IV, 10. Hainele de pe dînsa. . . se muceziseră și se putreziseră, rămîind mai goală. ISPIRESCU, L. 144. Limba română. .. are același început, mai acea materie și mai acea gramatică [cu limba italiană]. ap. ODOBESCU, S. I, 244. Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I, 57. Cînd îmi ridic ochii, el într-un stejar; plin de zăpadă și mai degerat. LUC. III, 105. Brînză, smîntînă și ouă proaspete... avea mai totdeauna cucoana Mărioara la cămară. HOGAȘ, DR. II, 103. Închizînd mai de tot genele tremurătoare, privi lung-lung în zarea întunecată. MIRONESCU, S. A. 70. Citea mai toată ziua cronici și scrieri istorice. CĂLINESCU, E. 417. Dară carnea era mai crudă. „Ce este... nu-i fiartă” SBIERA, P. 82. Unde pleci, frate, Cu dragostele mai toate? TEODORESCU, P. P. 321. (Întărit prin repetiție) Numindu-l mai-mai un al doilea Alexandru Machedon, primea drept recunoștință... bani! HASDEU, I. V. 241. ◊ (Regional, urmat de „că”) Mai că totdeauna mintea asupră-i putere n-are. CONACHI, P. 281. Era încă mult de lucru, deși era mai că miezul nopții. JUN. LIT. iI 50. Măi că tot la un an și jumătate făcea cîte un copi. SBIERA, P. 187. 3. (Cu sensul atenuat, în propoziții care constituie răspunsuri afirmative) Nu-i așa? – Mai așa! . . . Decît un singur lucru ne stingherește pe-amîndoi. ALECSANDRI, T. 905. Carul dumitale parcă merge singur. – D-apoi... mai singur, nu-l vezi? creangă, p. 40. Așa-i că ți-a căzut cu tronc la inimă? – Mai așa, măi Chirică! id. ib. 166. Îi împușcat [bursucul]? – Mai împușcat! N. A. BOGDAN, ap. TDRG. ◊ (Urmat de adverbele „ca” sau „cît”, uneori repetat, exprimă o comparație relativă) Aproape (ca). Mai ca de două ori de cumu-i curtea, așa era acel ocol. NECULCE, L. 232, cf. N. COSTIN, LET. II, 38/20. Ești un cheag zbîrcit mai ca și mine și iată ce-ți urlă prin cap. CREANGĂ, P. 127. Se gîndeau la... Licsandra, pe care o știau mai, mai cît cei doi frați de voinică. CAMIL PETRESCU, O. II, 452. Luminau mai ca ziua. ȘEZ. III, 184. ♦ (Determină numerale) Aproximativ, cam, vreo, în jur de.. . , la.. . , circa. Au trecut mai trei luni până au purces. AXiNTE URICARIUL, lLET. II, 153/33. L-au ținut rob mai doisprezece ani. ȘINCAI, HR. II, 70/34, cf. 164/8. Gospodarul... va căpăta mai 1000 lei. I. IONESCU, C. 42/23. Eu aveam un curs de carte extraordinar, și cîștigam mai două mii de fișe. BOLINTINEANU, O. 367. ◊ (Întărit prin „la” adverbial) S-au tînguit mai la un ceas. PANN, E. III, 92/8. C. (Atenuează ideea exprimată de cuvîntul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucîtva. 1. (Determină verbe) Până să va mai lăsa și să va mai domoli firea bărbatului cea sireapă. PRAV. 155, cf. 177. Așijdere și feredeul l-au mai tocmit. NECULCE, L. 308. Lipsit... de tot cel ce putea să-l mai mîngîie. MARCOVICI, C. 4/8. Din norocire atunce au început și turbatile valuri a să mai alina. DRĂGHICI, R. 12/6. Hotărîi să-mi răzbun și ideea asta mă mai liniști. NEGRUZZI, S. I, 7, cf. 63. Te-ai mai încălzit? ALECSANDRI, t. i, 460. Îl botezase cu numele de Agatocle..., ca să mai acopere. . . grosolănia numelui de Leuștean. GANE, N. III, 156. Ninsoarea mai încetase. CREANGĂ, A. 32. Tînăra nevastă, văzîndu-și bărbățelul, mai uită din cele năcazuri! id. P. 7, cf. 5, 33, 253. Vîntul s-a mai potolit. CARAGIALE, O. I, 144. Nu știau ce voie să-i facă, ca să-l mai înveselească. ISPIRESCU, l. 11. Focul mi-oi mai alina. JARNIK-BÎRSEANU, D. 82, cf. 132, 414. A intrat nora-n blide, pînă ce se mai deprinde. ZANNE, P. III, 479. (E x p r.) Așa (sau acum) mai vii de acasă, se spune cuiva care revine asupra unei erori, care adoptă o atitudine mai conciliantă, mai înțeleaptă. Cf. ALECSANDRI, T. 902. Ia, acum mai vii de-acasă, fătul mieu. CREANGĂ, P. 223. ◊ (Regional, așezat înaintea pronumelui reflexiv) Parcă mai m-am ușurat și simțesc cum mă tot însănătoșez! SBIERA, P. 30. ◊ (Cu sensul întărit de complementul verbului) Ploaia și furtuna au mai contenit puțin. DRĂGHICI, R. 73/29, cf. 27/17. Se mai ușurâ nițel de mâhnirea ce îi sfîșia rărunchii. GORJAN, H. I, 5/27. Harap Alb, mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă. CREANGĂ, P. 212. ♦ (Arată că acțiunea exprimată de verb se desfășoară sporadic, întîmplător, nesusținut) Cîteodată, uneori. Vezi că pe-atunci nu erau cluburi, presă, bulevard și grădini cu cîntări și încîntări; mai scriau oamenii și de urît. GHICA, S. 86. Prin satul adormit, Doar vrun cîne-n somn mai latră Răgușit. COȘBUC, P. I, 48. Nu te, maică, supăra Că mai mor voinici așa! JARNIK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ (Urmat de adverbul „și”) Opreau pentru ei mușchii, pe care-i păstrau sărați la butoaie, mai și vînzînd din ei. MOROIANU, S. 26. Încheagă brînză, umple putinica, mănîncâ toată iarna, mai și vinde. STANCU, D. 97. Cetera mai și greșește. . . Gura mea le potrivește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 357. ◊ (Regional, în legătură cu verbul „a se duce” și precedat de „cam”, exprimă prin restricție intensificarea acțiunii) De-a binelea; întins. V. c a m a i. Face o săritură înapoi și una înainte, și se cam mai duc la împărăție. CREANGĂ, P. 199, cf. 41. Și să te cam mai duci la fugă spre răsărit. MARIAN, T. 45. 2. (Determină diferite alte părți de vorbire) De va fi slugă, ce să dzice om mai de gios. . . , să-l poarte de coadele cailor. PRAV. 36. Acesta obiceaiu iaste de curund în pravilele ceaste mai noi. ib. 109, cf. 125. Galeria era ticsită de dame frumoase, frumușele și mai sluțișoare. NEGRUZZI, S. I, 36. Boieriul acela avea o păreche de case, mai de-o parte, în care se zice că locuia necuratul. CREANGĂ, P. 301. Ioana dădea demîncare purcelului mai în fundul ogrăzii. REBREANU, R. I, 147. * (Precedă cuvinte sau grupuri de cuvinte care exprimă noțiuni temporale subliniind caracterul lor vag, imprecis) Ceale meare luminate ce le-ai pus în patu-ți mai acmu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 15^r/4. Pentru acee ș-au agonisit... nume de viteaz de la turci, precum își scosese și Cantemir vodă mai în trecuți ani. NECULCE, l. 287. Mai în trecutele zile... era vreme bună. DRĂGHICI, R. 35/12. Mai apoi însă. . . primi. BĂLCESCU, M. V. 412. Mai dăunăzi, înainte de topirea gheții, o femeie..., vrînd să-și spele picioarele, s-a rupt gheața cu dînsa. CR (1836), 44¹/11. Hai de acum să dormim, mai acuș să ne trezim. CREANGĂ, P. 255. Totul rămânea ca mai nainte. ISPIRESCU L. 34, cf. ODOBESCU, S. III, 9. Mai spre amiazi... Văzutu-s-a crescînd în zări Rădvan cu mire, cu nănași. COȘBUC, B. 21, cf. 10. Mai ad’int’e. ALR I 327/270. ◊ Loc. prep. (Învechit) Mai apoi de... = după. Mai apoi de izgnaniia învățătoriului. DOSOFTEI, V. S. octombrie 44^v/27. E x p r. Mai an = anul trecut (ALR SN III h 779); cu cîțiva ani în urmă (ALR I 1977/251, 790, ALR II/284). Mai an, capitala noastră era în picioare. GHICA, S. 654. Un miel furat mai an din stînă. GANE, N. I, 129. S-a sculat mai an Bădica Troian. TEODORESCU, P. P. 145. (Regional) Mai anțărț = acum doi ani. Că mai anțerțu ne-au dzis noao, tuturor leșilor, craiul Șfedului să ne gătim. NECULCE, L. 254. (Regional) Mai alaltăieri = răsalaltăieri. Cf. ALR II 2393 ter/260, 316, 514, 791, 876. Mai ieri (-alaltăieri) sau mai alaltăieri = de puțină vreme, de curînd. Mai alaltăieri am trecut pe aici. ISPIRESCU, L. 9. Pe foile albastre Ce aduceau mai ieri Vestiri de bucurie, Dorm literele moarte. DENSUSIANU, L. A. 29. Nu știu cine cîntă Despre toate cîte-au fost mai ieri. LESNEA, P. E. 143. ◊ (Restrînge sensul lui „mult” și al lui „puțin”) Venrără la dînsulu mai mulți întru a striiriloru preimitoare. COD. VOR. 104/1. Mai multe să fac [călugărițe] cu de-a sila. PRAV. 197. Vrăjmașii vor voi a-l ține mai multă vreme înpresurat. DRĂGHICI, R. 165/7. Oamenii sînt mai de multe ori ei singuri pricina suferințelor lor! BOLINTiNEANU, O. 362. După mai multe lupte îndelungate, aceste pretenții cad zdrobite. BĂLCESCU, M. V. 8. Prin ușe, se văd mai mulți alegători plimbîndu-se în sus și-n jos. CARAGIALE, O. VI, 137. Sînt de mai multe zile cu voi. ISPIRESCU, L. 8. Unde-or fi oameni mai mulți, La mine să nu te uiți; Unde-or fi mai puținei, Ochii tăi să fie-ai mei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 245, cf. ALR II 2968. (E x p r.) Mai mult sau mai puțin v. mult. ◊ (În legătură cu corelativele „cînd.. . cînd. . . ”, „și. . . și. .. ”, exprimă varietatea prin alternanța dintre contrarii) În multe rînduri s-au dus la groapă. .. și mai de noapte, și mai cătră dzuă. VARLAAM, C. 105. Stelele pe cer derază și mai mari, și mai mărunte. CONACHi, P. 264. Erau acolo o mulțime de oameni, și mai învățați, și mai proști. SADOVEANU, E. 112. Prind cucoșii a cînta.. . Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNIK-BÎRSEANU, D. 163. E x p r. Mai așa = nu tocmai bun, nu chiar așa cum ar trebui. Nu-i vorbă, tot atîta se toarce și c-o furcă mai așa, dar parcă-ți umblă mîna mai ușor pe-o sculă frumoasă. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Tuturor le spune că Simina-i fată Mai așa și-altminteri. COȘBUC, P. I, 247. Mai altfel = nu chiar așa (de rău) cum se prezintă. Eu te socoteam mai altfel, dară văz că ai de gînd să-ți cei iertăciune de la mine ca toți fricoșii. ISPIRESCU, L. 42. ◊ (Restricția este folosită pentru a accentua prin contrast calitatea) Numai în grădina ursului... se află sălăți de-aceste, și mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. Dragu meu, mai puțini oamini ca dumneata! ALR II 3093/520, cf. 3093/682, 812, 928. (E x p r.) (Cam) mai ba v. b a. D. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului de superioritate și a superlativului relativ). I. (Formează comparativul) 1. (Termenii comparației sînt exprimați în frază și se leagă prin „decît”, prin „ca” și, învechit sau atunci cînd al doilea termen al comparației este un numeral, prin „de”) Și lăcui într-unșii mai multe de dzeace dzile. COD. VOR. 66/13. Mult mai cinstită de aurul. ib. 140/13, cf. 50/1, 52/27, 60/14. Întru înțeleptu și sufletu... semerea tatălui, în dzeire mai mic de tatăl după omerie. PSALT. 336. Sudalma ce să va face în tîrg iaste mai mare decît aceaia ce s-are face la sat. PRAV. 230, cf. 108, 158, 173, 224. Ceia ce sîmt mai mici de 25 de ani. ib. 259. Să neguțitorească cu dînsa mai bine decît cu aurul și decît fiece altă aveare. BIBLIA (1688), [prefață] 3/47. Și poate să vie o vreme să trebuiască și să slujască împărățiii mai mult prețul decît trii mii de pungi de bani, îndzăcit decît giuruiescu ei. NECULCE, L. 20. Am făcut planuri de fericire mai ciudate decît visurile. MARCOVICI, C. 15/3. Îl iubea mai mult decît ochii. DRĂGHICI, R. 3/17. Zulnia, cea mai frumoasă decît zorile la față. CONACHI, P. 82. Mai mult de șaptezeci cetăți. BĂLCESCU, M. V. 6. Mai bine-mi place s-aud sunînd Un răcnet aspru de răzbunare Decît oftare De amor blînd. ALECSANDRI, P. II, 79. Ea este mai rea decît soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt, mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I, 54. Încearcă, fii mai fericit ca mine. DEMSUSIANU, L. A. 58. Cît de mare-i pămîntu, Ce-i mai rău ca urîtu? JARNIK-BÎRSEANU, 8, cf. 90, 411. Măi mare ca mine. A III 17. Mai degrabă știe satul decît bărbatul, se spune în ironie la adresa bărbaților care nu știu că sînt înșelați. Cf. ZANNE, P. IV, 257. Mai scumpă ața decît fața, se spune atunci cînd cineva, după multă muncă, nu se alege cu nimic. Cf. id. ib. III, 12. ◊ (E x p r.) Unul (sau una) mai... decît altul (sau alta) sau care (mai) de care mai..., care mai de care, se spune cînd vrem să arătăm că într-un grup de ființe, de obiecte etc., fiecare în parte excelează în privința unei anumite calități. Graiuri care mai de care păcălitoare. ISPIRESCU, L. 36. Pietre nestemate, una mai frumoasă decît alta, una mai mare decît alta. id. ib. 191. Care mai de care mai fermecătoare. H IV 61. ◊ (Întărit prin adv. „și”) La Țarigrad și la unguri și în Crîm, și mai cu preț decît aice era bucatele toate. NECULCE, L. 379. ◊ (Comparativul aflîndu-se în raport sintactic adversativ cu pozitivul, termenii comparației nu mai necesită elementul de legătură) Rele-s, bade, frigurile, Da-s mai rele dragostele. JARNIK-BÎRSEANU, D. 7. Amară-i frunza de nuc, Mai amar doru ce-l duc. id. ib. 90. (întărit prin adv. „și”) Milă mi-e de haina lui, dar de cămașa mea și mai tare. Cf. ZANNE, P. III, 179. ◊ (Cu termenul de comparație „toți” sau un echivalent semantic al acestuia, comparativul capătă sens de superlativ) Te știu că ești mai înțelept de toți iudeii. COD. VOR. 74/12. Urîtu. .. și mai hicleanu de tot pămîntul. PSALT. 327. Mai micul și mai apoi de toți și ticălosul. MOXA, 399/32. Va rămânea fără de cinste, care lucru iaste mai rău de toate. PRAV. 248. Să fie mai apoi de toți. N. TEST. (1648), 53^r/27. Să fii tu mai sus decît toate limbile. BIBLIA (1688), 145¹/25. * Expr. (Învechit) Mai apoi de toate = în cele din urmă, la sfîrșit. Și ieșind întreg íl deaderă herilor să-l mănînce, mai apoi de toate îi spintecară pîntecele cu ostie și cu aceasta-l premeniră din viață. DOSOFTEi, V. S. septembrie 2^v/22. 2. (Al doilea termen al comparației este subînțeles) Mai bunru e cela ce dă bunrătate. COD. VOR. 128/22, cf. 20/22, 122/24, 152/27. Lumina mai mare să slujască zuoei [= zilei] și lumina mai mică să slujască nopției. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/24. Mai mare iaste răpitura, cînd va fi cu soții multe. PRAV. 184. Nu era cu putință să lase mai folositoare învățătură. BIBLIA (1688), [prefață] 3/13. Îmi va da ceea ce-mi va fi mai de folos. MARCOVICI, D. 2/17. Din aceste [oase] au ales el care era mai tari și mai ascuțite. DRĂGHICI, R. 58/10. A tale scrisori duioase,.. Mă cufund în întuneric de gînduri mai amărîte! CONACHI, P. 104. Aș vrea să văz ziua pămîntului vestită, Să respir un aer mai liber, mai curat. ALEXANDRESCU, M. 7. Toarce baba mai turbată! ALECSANDRI, P. I, 8. Dar mai puternic, mai nalt, mai dulce Îi pare legea de a iubi. EMINESCU, O. IV, 12. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. De ce nu ești mai blînd, Dragomire? CARAGIALE, O. VI, 257. Își aruncă ochii la dînsa mai cu băgare de seamă. ISPIRESCU, L. 35. Alții poate vor vorbi mai bine și mai complet despre meritele prietenului nostru. IONESCU-RION, C. 129. Din fundul lumii, mai din sus. . . , Venit-au roiuri de-mpărați. COȘBUC, B. 18. Simțea că i-e mai dragă Ileana. REBREANU, NUV. 108. Ascultă aci, că e mai extraordinar! CAMIL PETRESCU, T. III, 363. Dar aici, fărâ-ndoială, Noi sîntem mai cu greșeală. DEȘLIU, M. 44. Cînd gîndești să te umbrești, Mai tare te dogorești! JARNIK-BÎRSEANU, D. 179. De-i mai mic, e mai voinic. id. ib. 310. Vorbesc măi tare: ALR II/I h 27. Bucatele de la masa altuia sînt mai cu gust, se spune în batjocură la adresa celor zgîrciți. Cf. ZANNE, P. III, 495. ◊ (Învechit și popular, cînd termenul determinat este într-o construcție prepozițională, „mai” trece înaintea prepoziției) Mai în mare păcate-l va arunca și mai în grei păzitori va hi ținut. VARLAAM, C. 208. Dzice că mai pre mare ploi să băte ei cu șfedzii. neculce, l. 244. Îl aprinde mai cu strașnică pornire. CONACHI, P. 84. Lacomi la găzdășie, Mai la mare sărăcie. DOINE, 38. ◊ (Întărit prin „și” sau „și. . . încă”, cu accentul propoziției sau al frazei pe „și”, exprimă o gradație intensivă a calității) Vei câștiga și mai multă bucurie a sufletului. DRĂGHICI, r. 48/17. Și mai rău, și mai mult încă. CONACHI, P. 83, cf. 260, 267, 277. O nație și mai barbară, și mai puternic. BĂLCESCU, M. V. 8. Cu asta a voit spînul... să facă pe Harap Alb ca să-i ieie și mai mult frica. CREANGĂ, P. 208. Merse. . . merse și iar merse, cale lungă și mai lungă. ISPIRESCU, l. 5. Cînd gîndești să scapi de-un rău, Vine altul și mai greu! JARNIK-BÎRSEANU, D. 222. ◊ (Loc. adj. și adv.) (Încă) și mai (și) (decît) = și mai mult, și mai grozav. Tată-său în picioare, ba încă și mai și. . . CREANGĂ, P. 250. Scorpia ospătă pe Făt-Frumos și mai și decît Gheonoaia. ISPIRESCU, L. 6. Oricît ar fi de frumoase, tot ar voi să fie și mai. CONTEMPORANUL, VI₂, 201. ◊ (Termenii între care se stabilește proporția sau gradația sînt introduși prin „de ce.. . de aceea”, „cu cît. . . cu atît”, „pe cît. . . pe atît”) Mintea, cu cătu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. CONACHI, P. 278. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2, cf. 41. Trandafirul, cu cît mai frumos, cu atît mai puțin ține. ZANNE, P. I, 297. ◊ (În legătură cu „tot”, „din ce în ce” sau cu un echivalent al acestora, exprimă o gradație continuă) Din ce în ce mai vie o simte-n a lui brațe. EMINESCU, O. I, 95. Umbra morții se întinde tot mai mare. id. ib. 148, cf. 97, 103. Înălțîndu-se tot mai sus. CREANGĂ, P. 192. ◊ (În construcții negative, comparativul de superioritate exprimă egalitatea) Întru această Troiță nece urul nu iaste mai vechi și nece mai apoi, nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337. Să să bucure... cu acest binre, până cînd să vor împlea doodzeci de ai.. . , iară nu mai mult. PRAV. 49. Nu mai puțîn și maica sa... îi zicea. DRĂGHICI, R. 5/14. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. Și doar nu era vreun om mai arătos sau mai deosebit Petrea Dascălul. GANE, N. III, 133. Cin-poftește traiul meu, Să i-l deie Dumnezeu, Nici mai bine, nici mai rău. JARNIK-BÎRSEANU, D. 127. ◊ Expr. (Și) mai multe nu v. m u l t. Nici mai mult nici mai puțin v. m u l t. 3. (Învechit și regional, de obicei accentuat pe „mai”, comparativul concurează din punct de vedere semantic cu superlativul relativ sau cu cel absolut, după cum este sau nu urmat de o determinare introdusă prin „între” sau „dintre”) Mic era întru frații miei și mai tărăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Dintr-alalți au fost mai drag ucenic lui H[risto]s. N. TEST. (1648), 104 ^v/4. Au fost și David mai mic între frații și în casa tătîne-său. ANTIM, P. 4. Era, de nu toți, mai mare parte români. ȘINCAI, HR. I, 56/23. Era mai mic dintre toți. GANE, N. II, 145. Că prînzu cînd e mai dulce, El ia cartea și citește, Prînz pe masă se răcește. JARNIK-BÎRSEANU, D. 75. Du-mă, Doamne, și mă pune, Unde mi-i mai drag pe lume. id. ib. 145. Cînd era zîna mai în focul jocului. SBIERA, P. 38. [Oița] mergea tot înaintea turmii și era ca un păcurar care-i mai harnic! RETEGANUL, P. III, 57. Și cînd era șărpoaica mai aproape de ei, Crăișorul făcu din nevastă-sa moară pe o apă mare. MERA, L. B. 36. 4. (Comparativul anumitor adjective, adverbe și locuțiuni capătă valori semantice în care nu se mai simte sensul pozitivului și este folosit ca locuțiune) Mai ales v. a l e s. Mai bine v. b i n e. Mai bine de... v. b i n e. Mai cu deosebire v. d e o s e b i r e. Mai dihai v. d i h a i. Mai mult v. m u l t. Mai pe deasupra v. d e a s u p r a. Mai prejos v. p r e j o s. Mai presus v. p r e s u s. Mai cu seamă v. s e a m ă. Mai vîrtos v. v î r t o s. II. (Formează superlativul) 1. (Precedat de „cel, cea” sau, regional, de „ăl, a”, formează superlativul relativ al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale pe lingă care stă) Cumu și întâii preuți (p o p a cel mai mare N. TEST. 1648, a r c h i e r e u l BIBLIA 1688) mărrturisescu-mi. COD. VOR. 38. Cei mai mulți și cei mai mari și mai credincioși dăscăli dzic. PRAV. 213. Spre cea mai multă parte. BIBLIA (1688), [prefață] 3/27. Cel mai mic sunet ce auze îl înspăimînta. DRĂGHICI. R. 40/4. Cele mai bune și înțelepte purtări. GORJAN, H. I, 2/4. Din toți muritorii lumei cel mai în nenorocire Și dintre toți pătimașii cel mai mult în osîndire. CONACHI, P. 99. Sînt cel mai mare dintre frați. CREANGĂ, P. 184. Grajdurile... unde erau cei mai frumoși armăsari din toată împărăția. ISPIRESCU, L. 3. Brațul și-l întinde, Pe cea mai dragă o cuprinde. COȘBUC, P. I, 88. Busuioc roșu răsare, Unul mic și altul mare;... Cel mai mare mi-i drag tare! JARNIK-BÎRSEANU, D. 22. Ali mai multe muieri. ALR II 3014/2. Ion îi hăl măi nalt. A III 17. 2. (Precedat de adverbul „cît” sau, învechit și regional, de „cum”, indică superlativul absolut al adjectivelor, adverbelor și al locuțiunilor adjectivale sau adverbiale determinate) Cumu-i mai de sîrg să slobodzi pre cei 3 oameni. VARLAAM, C. 394. Să o îndzestreadze și să o și mărite cum mai de sîrg. PRAV. 204. Iaste minciunos și om cumu-i mai rău. ib. 234. Să aibă. . . cît va pute mai multe poame și stridii. DRĂGHICI, R. 165/13. Se dichisi și el cum știu mai bine. ISPIRESCU, L. 33. Vinișor de nouă ai, Cum e mai bun pentru trai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 488. III. (Servește ca instrument gramatical pentru formarea comparativului sau a superlativului substantivelor și al altor părți de vorbire al căror conținut poate fi asimilat cu însușirile) Nu știu ce vină or hi dat bieților tîrgoveți de Hotin, a o samă ce au fost mai fruntea, de i-au înpens din cetate de pe zid. M. COSTIN, O. 77. Era mai om decît toți. NECULCE, L. 110. Noi am trăit în lume... In mai îmbilșugare decît trăim acum. NEGRUZZI, S. II, 177. Mai liniște ce avem! VLAHUȚĂ, D. 297. Mai legămînt decît cuvîntul omului de cinste, se poate? CONV. LIT. XLIV₂, 76. Tot îți place ție Brașovul – mai Brașov ca Lipsca nu găsești. CARAGIALE, O. VII, 450. Judeci ca cea mai femeie dintre femei! C. PETRESCU, Î. I, 9. Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. – Și: (regional) măi, ma adv. – Lat. magis.