ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (Înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ACELA², ACEEA, aceia, acelea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. După aceea = apoi. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lîngă) aceea = în plus. [Gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. – Var.: (înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. ecce-illu, ecce-illa.

acest, adj. și pron. – Aceasta, pron. f. (cu sens de neutru): după aceasta, apoi; afară de aceasta, pe deasupra, în plus. – Var. (Mold.) aest (înv.), cest. Mr. aestu, aistu, megl. țista, istr. țăsta. Forme ale adj. antepus: acest (f. această), gen. acestui (f. acestei); pl. acești (f. aceste), gen acestor. Ca adj. postpus și ca pron., i se adaugă -a enclitic, cf. acel. < Lat. *eccum istum (Pușcariu 11; Candrea-Dens., 103; REW 4553; DAR; cf. Sandfeld, Syntaxe, 154-9); cf. it. questo, v. fr. cest (fr. ce), v. sp. aquesto. Pentru -a, cf. acel. Der. acestași, adj. și pron. (acesta însuși), cu -și, cf. același; acestălalt, adj. și pron. (cestălalt), cf. Iordan, BF, VI, 150.

ACESTA, ACEASTA, aceștia, acestea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ◊ Loc. adv. Pentru aceasta = din această cauză, de aceea. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. 2. Adj. dem. (postpus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află aproape, în spațiu sau timp, de vorbitor) Dealul acesta. Casa aceasta. [Gen.-dat. sg.: acestuia, acesteia, gen.-dat. pl.: acestora] – Lat. *ecce-istu, ecce-ista.

ACESTA², ACEASTA, aceștia, acestea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Loc. adv. După aceasta = apoi. (În) afară de (sau pe lîngă) aceasta = în plus. Cu toate acestea = totuși. [Gen.-dat. sg. acestuia, acesteia, gen.-dat. pl. acestora] – Lat. ecce-*istu, ecce-*ista.

ACESTA aceasta (aceștia, acestea) dem. (indică pe cineva sau pe ceva mai apropiat de subiectul vorbitor) Ce e aceasta? ◊ Cu toate acestea totuși. (În) afară de (sau pe lângă) aceasta în plus. /<lat. ecceistu, ecce-ista

adăoga (-aog, -at), vb. – A mai pune peste, a da în plus, a spori. – Var.adaoge, adăuga, adăugi. Mr. adavgu (adapșu, adăvgat), megl. daug (dauș). < Lat. adaugĕre, care s-a păstrat numai în rom. (Pușcariu 10; Candrea-Dens., 16; REW 149; DAR); cf. v. fr. aoire, v. prov. azaut. Ca și în alte cazuri, -ĕre trecuse la -ēre din lat. vulg. Forma adaugere este vie încă în rom., dar astăzi se preferă forma de conjug. I. Totuși, aceasta din urmă este relativ recentă, și DAR (1913) nu o admite. În sfîrșit, există ca arhaism și o formă adaptată la conj. IV, a adăugi. Oscilația între cele trei conjug. posibile a înmulțit curios formele verbale, mai ales la perf. simplu (eu adăosei, adăusei, adăugii, adăogai, adăugai) și la part. trecut (adaos, adaus, adăogit, adăugit, adăogat, adăugat). În toate cazurile, este de preferat tipul de conj. I. Der. adaos, adj. (adăugat); adaos, s. n. (adăugare, supliment); adăoșag, s. n. (suprataxă, contribuție adițională, desființată în Mold. în 1741; adăosătură, s. f. (adăugare).

ADĂUGA, adaug, vb. I. 1. A mai pune peste..., a da în plus; a face să sporească. ♦ A spune sau a scrie ceva în continuare sau în completare. 2. Refl. și tranz. A (se) alătura, a (se) alipi, a (se) reuni. [Pr.: -dă-u-. – Var.: adăoga vb. I, adaoge vb. III, adăogi, adăugi vb. IV] – Lat. *adaugere.

ADĂUGA, adaug, vb. I. 1. Tranz. A mai pune peste, a pune în plus. ♦ A spune sau a scrie în continuare sau în completare. 2. Refl. A se alătura, a se alipi, a se reuni. [Var.: adăoga vb. I, adaoge vb. III, adăogi, adăugi vb. IV] – Lat. *adaugĕre.

AFARĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis; în exterior. ◊ Afară de aceasta = pe lîngă aceasta, în plus. ◊ Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Loc. conj. (Pleonastic) Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul cînd... ◊ Loc. prep. Afară de... = cu excepția..., fără a mai socoti și... ◊ Expr. A da afară = a scoate cu forța; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. (Reg.) A-și ieși afară din răbuș = a-și pierde cumpătul, a-și ieși din fire. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! – Lat. ad-foras.

A FORTIORI adj. (Despre raționamente) Care constă în trecerea de la o judecată la alta, în favoarea celei de-a doua judecăți existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. – Loc. lat.

AFORTIORI adv., adj. invar. 1. Adj. invar. (Despre raționamente) Care constă în trecerea de la o judecată la alta, în favoarea celei de-a doua judecăți existând tot atâtea temeiuri sau temeiuri în plus. 2. Adv., adj. invar. (Livr.) (Care se impune) cu necesitate. [Pr.: -ti-o-] – Loc. lat.^[1]

AGIO s. n. diferență în plus pe care o poate înregistra cursul pieței al unei monede sau al unei hârtii de valoare peste valoarea nominală. (< it. aggio, fr., engl. agio)

ALTFEL adv. 1. În alt chip. Altfel n-ai cum să le zici (JARNÍK-BÎRSEANU). ◊ (Adjectival, precedat de adv. „mai”) Eu te socoteam mai altfel (ISPIRESCU). ◊ Loc. adj. Altfel de = de altă natură, de alt soi. ◊ Expr. De altfel = însă; cu toate acestea; în plus. 2. Dacă nu, în caz contrar. – Din alt + fel.

ameți (-țesc, -it), vb. – 1. a se zăpăci. – 2. A-și pierde capul. – 3. A se îmbăta (ușor), a se chercheli. – 4. (Fam.) A face ceva de mîntuială, a da rasol. Lat. *ammatteāre, de la *mattea „băț, par”; cf. it. ammazare „a omorî”, sp. mazar, port. maçar. Sensul primar a fost „a lovi, a bate pînă la pierderea cunoștinței”, de unde mai tîrziu în it. „a omorî”, și în rom. „a lăsa, a rămîne fără cunoștință”. Schimbarea de conjug. este firească la vb. incoative. După Pușcariu, ZRPh., XXXII, 717 și DAR, din lat. *ammatῑre, de la *mattus, de unde it. matto „nebun”, ammattire „a înnebuni” (cf. REW 5401 și 5428); însă în rom. nu este atestat *mattus, în timp ce *mattea s-a păstrat, cf. măciucă; în plus, evoluția semantică pare mai convingătoare. Hasdeu 1062 se gîndea la ammitĕre, cf. Densusianu, Rom.,XXXIII, 273; iar Körting 591 la *amentio, imposibil din punct de vedere fonetic. – Der. amețeală, s. f. (zăpăceală, vertij, tulburare; Arg., plictiseală, lucru searbăd); amețitor, adj. (care provoacă amețeala).

AMPLU ~ă (~i, ~e) Care este desfășurat larg; întins; vast. [Sil. am-plu] /<fr. ample, lat. amplus

APOI adv. 1. După aceea, pe urmă. Își luă rămas bun și apoi plecă. ♦ Pe lîngă asta. Și-apoi tot nu mă pot duce. ♦ Mai, în plus. După ce că e frig, apoi și plouă. 2. Totuși. Apoi tot am să-ți mai vorbesc puțin. 3. Atunci, în cazul acesta; dacă e așa, așa fiind. Apoi dar ce vrei ?. ♦ Ei și! n-are importanță! Ș-apoi ce dacă a plecat! 4. (De obicei precedat de conjuncții) a) Doar; b) (precedat de „și”) și încă; unde mai pui că; c) vezi! ei!; d) dar; e) cu toate acestea; f) (precedat de „că”) altminteri; g) (servește la introducerea unui răspuns concesiv, evaziv, sau ca scuză) Apoi de, ce pot să-ți spun?; h) (precedat de „și”, servește ca introducere în poezie, proverbe etc.) Ș-apoi lin, dorule, lin. (JARNÍK-BÎRSEANU). – Lat. ad-post.

armăsar (armăsari), s. m. – Cal mascul necastrat. Lat. armessārius, de la [equus] admissārius, cu același sens (Schuchardt, Vokal., I, 141; Pușcariu 126; Candrea-Dens., 93; REW 177; DAR; Phillipide, II, 631); cf. alb. harmëšuar, sard. ammesardzu (Wagner 108). Forma armessārius, atestată, pare inexplicabilă la Candrea-Dens., dar apare explicată în DAR. În plus, pentru trecerea lui ad- la ar- înaiante de labială, cf. A. Ernoult, Mél. Soc. Ling., XIV (1907-8), p. 473-5. Este de asemenea posibil să fi intervenit în acest caz analogia cu gr. χάρμα „atelaj, tracțiune de cai”. REW 177 presupune că din alb. a intrat în rom. o formă harmașar (cu ș), care pare a se datora unei greșeli (cf. Graur, BL, V, 86). – Din rom. provine rut. harmasar (Miklosich, Wander., 16; Candrea, Elemente, 404).

ATU, atuuri și (1) atale, s. n. 1. Carte (sau culoare) de joc socotită a avea cea mai mare valoare. 2. Element care, într-o anumită împrejurare, oferă cuiva un avantaj sau o șansă în plus. – Din fr. atout.

ATU, atuuri și (1) atale, s. n. 1. Carte de joc de culoarea care, în mod convențional, este socotită a avea o mai mare valoare decît celelalte. 2. Element care, într-o anumită împrejurare, oferă cuiva un avantaj sau o șansă în plus. – Fr. atout.

ATU s. n. 1. carte de joc de culoare socotită în mod convențional superioară celorlalte cărți. 2. situație, element, poziție care oferă un avantaj în plus. (< fr. atout)

BA adv. 1. (Exprimă opoziția față de ideea din propoziția negativă sau negativ-interogativă anterioară, de obicei cu reluarea verbului) N-am timp acum de tine! – Ba ai! Nu mi-ai văzut ochelarii? – Ba i-am văzut pe birou. ◊ (Întărind pe nu) Mă duc la meci. – Ba n-ai să te duci! ◊ (Întărind pe da prin care se răspunde la o propoziție interogativ-negativă sau se rectifică ideea din propoziția negativă anterioară) N-ai bani (?) – Ba da, am. Expr. A nu zice (sau spune) nici da, nici ba = a nu se pronunța într-o problemă; a se abține. ◊ (Reg.; în expr.) Ca mai ba sau nici (cam) mai ba! = nici vorbă! nici pomeneală! ◊ (Pop.) Nu. Fost-ai azi la sapă? – Ba! ◊ (Cu slăbirea ideii de opoziție, în expr.) Ba bine că nu = evident că da, se-nțelege. Ba (nu) zău! = a) (ir.) haida de! să fim serioși!; b) să fim drepți! 2. (Urmat de și sau chiar, încă) Mai mult, în plus, pe deasupra. Cine bea fără măsură își bea banii, mintea, ba și sănătatea. 3. (În corelație cu el însuși, având rol de conjuncție disjunctivă) Sau... sau; când... când; acum... acum; aci... aci. – Din bg., scr., pol., ucr. ba.

ba, adv. – 1. Dimpotrivă (servește la a răspunde invers). – 2. Nu. – 3. Mai mult, în plus, pe deasupra (mai ales în combinații cu mai, încă). – 4. Sau... sau, cînd... cînd (exprimă prin repetiție, o idee de alternanță sau de succesiune). Var. (Mold.) bai. Mr., megl. ba. V. bg. ba, de unde provin și bg., sb., ceh., pol., rut., rus. ba (Cihac; Hasdeu 2251; DAR). Var. bai provine din pol. baj. Pentru modismul care exprimă contradicția, ba da, ba nu, cf. sp. que si, que no, it. maisí, mainó.

bășcălui, bășcăluiesc, vb. IV (înv.) a alege, a despărți; a lua în plus.

bătrîn (bătrînă), adj. – 1. Înaintat în vîrstă. – 2. Vechi, de demult. – 3. (S.) Om în vîrstă. – 4. (S. m. pl.) Strămoși. – 5. (Înv.) Proprietate, teren moștenit de la un strămoș comun. – 6. În Munt. și Mold., bunic. – 7. (Fam.) Tată, tătic. – 8. (Arg.) Bilet de o mie de lei. – Mr. bitărnu, megl. bitǫra, istr. betăr. Lat. vĕtĕrānus (Densusianu, Hlr., 195; Pușcariu 195; REW 9287; Candrea-Dens. 151; DAR); cf., cu același sens ca in rom., vegl. vetrun, friul. vedran, v. triest. vedrano, v. ven. vetrano. În plus, acest sens este propriu lat. și anterior folosirii militare. Forma sincopată vetranus este atestată în lat. Der. bătrîior, adj. (bătrînel); bătrînesc, adj. (propriu bătrînilor; tradițional); bătrînește, adv. (ca bătrînii); bătrînet, s. n. (mulțime de bătrîni); bătrînețe, s. f. (vîrstă înaintată); bătrînicios, adj. (cu aspect de bătrîn); bătrînie, s. f. (înv., tradiție); bătrînime, s. f. (mulțime de bătrîni); bătrîniș, s. n. (plantă erbacee, Erigon Canadensis); bătrîni, vb. rar (a îmbătrîni); îmbătrîni, vb. (a deveni bătrîn).

BISÉCT (după fr. bissexte) adj. An ~ = an calendaristic de 366 de zile. Ziua pe care anii bisecți o au în plus față de anii calendaristici comuni se adaugă lunii februarie (29 de zile). Anii bisecți se repetă din patru în patru ani; sînt bisecți anii ale căror ultime două cifre formează un număr divizibil cu patru (exceptînd anii: 1100, 1300, 1500 etc.).^[1]

BLAGA, Lucian (1895-1961, n. sat Lăncram, jud. Alba), poet, dramaturg, filozof și eseist român. Acad. (1936), prof. univ. de filozofia culturii la Cluj. Inițial expresionistă, cultivînd vitalismul dionisiac, de esență nietzscheană („Poemele luminii”, „Pașii profetului”), lirica sa, deschisă miracolelor lumii, este străbătută de năzuința și deznădejdea cunoașterii, de setea de transcendent, de sentimentul dorului și obsesia morții („În marea trecere”, „Lauda somnului”, „La curțile dorului”). Poeziile sale postume celebrează simbolurile germinației, devenirea cosmică, dragostea. Ca dramaturg, de formulă expresionistă, interpretează original fondul mitic („Zamolxe”, „Tulburarea apelor”, „Meșterul Manole”) și istoric național („Avram Iancu”, „Anton Pann”) sau valorifică sugestiile psihanalizei („Daria”, „Fapta”). Autobiografia „Hronicul și cîntecul vîrstelor” urmărește formarea personalității sale intelectuale. Romanul autobiografic „Luntrea lui Caron” (publicat postum, 1990), este o cronică a destinului dramatic al autorului și al poporului român după al doilea război mondial. Aforisme și cugetări („Pietre pentru templul meu”, „Discobolul”). Traduceri din literatura universală (Goethe, Lessing, Hölderlin). Este autorul unui sistem filozofic original, organizat trilogial, care cuprinde cele cinci orientări ale filozofiei în tradiția kantiană: cunoaștere („Trilogia cunoașterii”), valori („Trilogia valorilor”), cosmologie și antropologie („Trilogia cosmologică”), și are în centru ideea de mister. A criticat pozitivismul și scientismul, susținînd ideea autonomiei filozofiei și a celorlalte forme de creație. În teoria cunoașterii a pledat pentru un raționalism extatic, completînd mijloacele logice de cunoaștere (plus-cunoaștea) cu mijloacele de natură supralogică (minus-cunoașterea); a teoretizat dogma ca metodă imprimîndu-i un sens epistemologic și metafizic. În explicarea creației culturale a apelat la categoriile inconștientului și a considerat stilul drept factorul definitoriu al culturii.

brînză s. f. – Produs alimentar obținut prin prelucrarea laptelui. – Megl. brǫndză. Cuvînt care a dat naștere multor ipoteze și discuții, în general foarte divergente. Ne expunem părerea, înainte de a trece în revistă opiniile anterioare. Este cunoscut că brînza în general își primește numele fie de la locul unde se produce (penteleu, cf. sp. manchego, Villalón, și toate numele de brînzeturi fr.), sau de la forma pe care o capătă. În această ultimă categorie intră o serie întreagă de nume care desemnează brînza cu numele tiparului său. Astfel în sp. adobera, care înseamnă în același timp „tipar pentru brînză” și brînză, iar în rom. burduf, care se folosește, deși rar, cu sensul de „brînză păstrată în burduf”. În același mod, lat. formaticus, cu der. său romanic, de la forma „tipar”, gr. μανοῦρα „făcut cu mîna” și brînză; rus. paner „brînză”, față de lituan. paner „coș”; sp. manteca, port. manteiga, probabil din lat. mantica „sac”, etc. Același mod mai primitiv de a da formă brînzei, strecurînd-o totodată, este punerea laptelui prins într-un sac de in sau de cînepă, a cărei țesătură rară permite verificarea ambelor operații în același timp (asupra acestei faze a prelucrării brănzei, cf. detalii la Giuglea, Dacor., III, 573). Sacul, astăzi sedilă sau zăgîrnă, s-a numit probabil în trecut brandeum, cuvînt lat. care însemna „pînză de in” și care apare în Evul Mediu cu sensurile de „văl subțire pentru relicve”, „pînză” și „legătură, brîu” (Du Cange; Niermeyer 104). Rezultatul brandea › brînză pare normal, din punct de vedere fonetic și semantic. În plus, este posibil ca sensul cuvîntului să se fi deplasat din epoca latină de la recipient la conținut, dacă trebuie presupusă o legătură între brandea și brunda „solida” (Silos 59; cf. Meillet, s. v. brunda), cuvînt fără o explicație satisfăcătoare pînă în prezent, și care nu trebuie confundat cu brunda „caput cervi” (cf. Isodoro, XV, 1, 49; J. Sofer, Glotta, XVI, 36). Hasdeu, Cuv. Bătr., I, 190, considera cuvîntul ca fiind dac, după ce l-a împărțit (Col. Traian, 1874, 107), în bo-ransa, și i-a asimilat ultimul element cu rînză. Cipariu, Arhiv., 144, îl deriva de la un lat. *brancia, în timp ce Schuchardt, Z. vergl. Sprachf., XX, 24, se referea la numele orașului elvețian Brienz. Această idee, reluată în mod inexplicabil de DAR, este „imposibilă din punct de vedere istoric” (REW 1272). Cihac, II, 28, îl derivă din pol., greșind evident. Pascu, Beiträge, 8, a sugerat mai întîi o posibilă der. de la interjecția bîr, idee insolită, care a fost totuși preluată de Lahovary 318, cu circumstanța agravantă de a o fi combinat cu rînză, ca la Hasdeu, și de a considera cuvintele ca provenind din fondul lingvistic anterior fazei indo-europene. Tot Pascu, I, 191, și Arch. Rom., IX, 324, s-a gîndit apoi la un trac. *berenza, der. de la *ber „oaie”. După Densusianu, GS, 1, 67,este vorba de rădăcina iraniană *renc-, renz- „a stoarce, a strivi”, în vreme ce după Giuglea, Dacor., III, 573-81, ar trebui plecat de la un *brendia sau *brandia, care s-ar trage dintr-un indo-european *gurendh „a fermenta”; ideea aceasta a fost preluată de Pedersen, Lingua Posnaniensis, I (1949), 1-2. Cercetătorii mai recenți (Capidan, LL, III, 228; Hubschimdt, Alpenwörter, 25; Rohlfs, Differenzierung, 51) au tendința de a considera acest cuvînt ca un „Reliktwort” sau supraviețuitor al idiomurilor balcanice preromane. Der. brînzar, s. m. (persoană care prepară sau vinde brînză); brînzăreasă, s. f. (femeie care face sau vinde lapte); brînzărie, s. f. (loc în care se prepară brînza); brînzi, vb. (despre lapte, a se strica; a fermenta); brînzoaică, s. f. (plăcintă cu brînză); brînzoi, s. n. (Arg., cuțit); brînzos, adj. (care are multă brînză; care are consistența brînzei); îmbrînzi, vb. (Bucov., despre turmă, a paște); îmbrînzit, adj. (făcut, uns, amestecat cu brînză); brînzet, s. n. (cantitate sau sortiment de brînzeturi). Din rom. trebuie să provină ngr. πρέντζα (Murnu, Lehnwörter, 38), sb. brenca (Miklosich, Wander., 8), slov., pol. bryndza, pol. bredza, ceh. brindza (Miklosich, Wander., 10; Candrea, Elemente, 401; Berneker 93); țig. brinsa (Wlislocki 76), mag. brenza, brondza, săs. pränts, germ. dialectală Brinse(nkäse), țig. sp. brinza „carne fiartă” (Besses 39).

bun (-ni), s. m. – Bunic. Lat. *avunus, cuvînt care provine din aceeași rădăcină indoeurop. (*awon „bunic”) ca avus și care s-a păstrat numai în forma diminutivală avoncŭlus „unchi” (cf. Meillet, Mélanges Soc. Ling., IX, 141). S-a confundat curînd, poate chiar din lat., cu bonus, astfel încît este considerat în general der. al acestuia; cf., în plus, calabr. bona, piem. bona „bunică”. Der. bună, s. f. (bunică); bunic, s. m.; bunică, s. f.; răsbunic, s. m. (străbunic); străbun, s. m. (străbunic; strămoș); străbun, adj. (strămoșesc); străbunic, s. m.; străbunică, s. f.

caliciu (calicii), s. n. – 1. Învelișul extern al florii. – 2. Vas liturgic, potir. Fr. calice. În terminologia ecleziastică se aude de obicei acel u consonantic, care nu se aude ca termen botanic; în plus, acesta din urmă are pl. caliciuri.

CAPITAL 1. Bogăție, sumă mare de bani, patrimoniu. 2. Sumă de bani constituind elementul principal al unei datorii. 3. P. ext. Ansamblul resurselor acumulate la nivel micro- sau macro-economic. 4. Ansamblul valorilor materiale, spirituale rezultate din activitatea umană și și totalitatea valorilor financiare deținute de o persoană, întreprindere, țară, utilizate în scopul obținerii unui venit. Din punct de vedere al rolului și modului de valorificare în circuitul economic, c. se diferențiază în c. productiv și c. financiar. ♦ C. productiv (factor de producție) cuprinde c. real (bunuri de c. tangibil) și c. uman (bunuri de c. intangibil). C. real (valorile materiale sub forma mijloacelor de producție folosite la obținerea altor bunuri de c. și a bunurilor de consum) este format din c. fix (mașini, utilaje, instalații, echipamente, construcții etc., care participă la mai multe cicluri de producție, depreciiindu-se treptat) și c. circulant (materii prime, combustibili, semifabricate, care se consumă într-un singur ciclu de producție). C. uman include valorile spirituale productive sub forma calificării profesionale, a cunoștințelor încorporate în forța de muncă prin investiții în educație, învățămînt, cultură, sănătate etc., care sporesc eficiența muncii. C. financiar reprezintă ansamblul c. bănesc și al hîrtiilor de valoare. C. bănesc include c. lichid (cantitatea de bani necesară cumpărării de c. real și creșterii stocului de c.) și c. de împrumut (credite). Hîrtiile de valoare cuprind acțiuni, obligațiuni etc. Din punctul de vedere al eficienței economice c. se împarte în c. utilizat, consumat și acumulat. C. utilizat semnifică valoarea totală a a resurselor economice folosite în procesele productive și de distribuire a bunurilor și serviciilor, provenite din c. subscris (c. vărsat la înființarea firmei), părți din profitul realizat, emisiuni de acțiuni, înprumuturi pe diferite termene, vînzări de acțiuni. C. consumat reprezintă valoarea recuperată din amortizările anuale, inclusă în costul de producție. C. acumulat desemnează sporul de c. obținut în urma procesului de acumulare și al investițiilor nete. ♦ C. brut = masa echipamentelor în expresie valorică. C. monetar = valoarea ansamblului fondurilor disponibile exprimată în unități monetare. C. intensiv = metodă productivă care folosește mai mult c. real în comparație cu cel uman pe unitate de produs. C. flotant = parte a c. unei societăți pe acțiuni care nu este deținută de acționarii ce controlează societatea, fiind disponibilă în orice moment pentru vînzare-cumpărare de acțiuni pe piața de valori. C. individual = patrimoniul firmei unui singur agent economic. C. social (nominal) = patrimoniul aflat în proprietatea întreprinzătorilor asociați sau al unei societăți pe acțiuni; infrastructura unei economii naționale. C. permanent = c. propriu (c. social plus rezerve) la care se adaugă creditele pe termen lung și mediu. C.-risc = parte a c. unei firme investit într-o afacere riscantă, dar cu un profit probabil mare. În funcție de domeniul activității economice, c. se diferențiază în c. industrial (v. industrial), c. comercial (v. comercial) etc. 5. (În teoria marxistă) Rezultat al muncii colective însușit de proprietarii mijloacelor de producție, reprezentînd sursă a plusvalorii extorcate producătorilor direcți (salariaților) și a valorii; cuprinde: c. constant (mijloace de producție) și c. variabil (parte a c. investit în cumpărarea forței de muncă).

carabă (carabe), s. f. – 1. Fluier. – 2. Tubul cimpoiului. – 3. Femur. Pare a fi vorba de un cuvînt balcanic, din fondul tracic. Coincide cu sb. karabe „fluier”, carabatak „partea de sus a pulpei de pasăre”; însă nu se poate explica prin sb. (cum susțin DAR și Scriban), deoarece este împrumut în sl. și datorită răspîndirii rom. a cuvîntului și a der. săi. În plus, este cuvînt care a proliferat și în gr., fără ca rădăcina să aparțină acestei limbi, cf. gr. ϰαραβίς „lăcustă”; ϰάραβος „gîndac” și, mai tîrziu, „navă”, care, după Boissacq 411, trebuie să fie cuvînt străin în gr.; ϰαρβατίνη „învelitoare de blană pentru picioare”, a cărui origine este necunoscută, tot după Boissacq 412; ϰαρβατιών „mașinărie de aruncat sulițe”. Toate aceste cuvinte s-ar putea explica pe baza unui cuvînt străin (probabil trac), cu sensul de „tulpină”, apoi devenit „picior”, și poate în legătură cu gr. ϰάλαμος. lat. calamus. Acest ipotetic *caraba nu poate fi gr., căci rezultatul rom. al lui b intervocalic ar fi fost diferit; și, întrucît nu este nici sl., se cuvine să-l atribuim fondului primitiv balcanic. Animalele care au primit nume derivate de la acest cuvînt, se caracterizează, toate, prin faptul că au multe picioare; ϰάραβος „navă” (lat. carabus, de unde sp., cáraba, carabela, cf. rom. corabie) se explică prin aspectul bărcii cu vîsle, care are o oarecare asemănare cu un gîndac. Trecerea semantică de la „fluier” la „os” și „picior” este firească, cf. lat. tibia, fr. flûte, rom. fluier și ciolan. Der. caraban, s. m. (nasicorn); carabană, s. f. (nasicorn; femur); cărăbăni, vb. (a o întinde, a fugi, a dispărea; a da lovituri), cuvînt pe care Pascu, Etimologii, 63, DAR și Scriban îl pun în legătură cu caravană, ipoteză imposibilă istoric și fonetic și care trebuie să se interpreteze ca „a pleca pe picioare”, cf. fr. carapater; cărăbăneală, s. f. (fugă, plecat); carabete, s. m. (larvă de țînțar sau tăune), pe care Diculescu, Elementele, 489, îl pun în legătură cu un gr. *ϰαραββίς, și care este un der. cu suf. -ete, cf. cărete. Din același grup face parte fără îndoială cărăbuș, s. m. (insectă, Melolontha vulgaris), format cu suf. -uș (mr. cărăbuș, megl. carabatšcă, cf. bg. karabacka, care trebuie să provină din rom.), și care prezintă un paralelism perfect cu gr. ϰάραβος. Pentru acest cuvînt rom. s-au sugerat numeroase etimoane. Pușcariu 286 pleacă de la lat. scarabaeus (sard. carrabusu, piem. rabastabüsa, cf. REW 1225), despre care presupune că s-a contaminat cu lat. buscus „pădure”, și propune de asemenea o legătură cu alb. karabuš „rac” (cf. Meyer 177 și Papahagi, Etimologii). REW 1671 presupune un lat. *carabus, pe care el însuși îl califică drept incert cu acest sens, și care n-ar fi dat rezultatul rom. Scriban îl leagă direct de lat. scarabaeus, și Diculescu, Elementele, 487, de un gr. *ϰάρραβος, cu finală expresivă. În sfîrșit, DAR leagă acest cuvînt cu cărăbaș, fără să fie clară rațiunea acestei apropieri. Pare mai sigur să nu îl separăm de caraban sau carabete; caz în care și alb. ar proveni din rom. Var. caradașcă, s. f. (nasicorn) indică o contaminare a lui cărăbuș cu rădașcă. ♦ Caravani, s. m. pl. (pantaloni tipic orientali), din bg. karavani (DAR) și caravei, s. n. (par, băț), folosit în Olt., par a fi în legătură cu același cuvînt primitiv, fără îndoială prin intermediul sl. ♦ Carîmb, s. m. (drug de loitră în care intră spetezele carului; parte a cizmei care îmbracă piciorul de la genunchi la gleznă, în Bucov. și Maram., băț pentru a măsura laptele muls) face parte din aceeași familie, și reprezintă același cuvînt cu infixul nazal vechi (cf. gr. ϰαράμβιος „gîndac” și glosa lui Hesiquio ϰαράμβος, citată de Capidan, LL, II, 224). Ipotezele în legătură cu originea sa sînt și mai numeroase decît în cazul lui cărăbuș; din mag. karina (Cihac, II, 487); de la carri umbo (Philippide, ZRPh., XXXI, 302); din sl. *karǫbŭ „coajă”, provenind din gr. ϰόρυμβος (Weigand, Jb, XVI, 222); din sl. korubati „a dezghioca” (Miklosich, Et. Wb., 132); din lituan. karābas (Scriban, Arhiva, 1921, p. 238); din lat. calamulus cu un b dezvoltat între consoanele rezultatului primitiv *cărîmlu (Pușcariu, Dacor., II, 596; cf. REW 1485); această ipoteză, admisă de Densusianu, GS, 363; Candrea și DAR, prezintă mari dificultăți fonetice (Cf. Graur, BL, V, 91). În sfîrșit, Capidan, LL, II, 224-7, bazîndu-se pe glosa lui Hesiquio menționată, crede că este vorba de un cuvînt anterior introducerii lat. în Dacia. – Cf. încăibăra.

CASĂ s. f. 1. dulap, ladă de oțel în care se țin bani, bijuterii, hârtii de valoare etc. 2. loc unde se achită costul cumpărăturilor într-un magazin. ◊ ghișeu unde se fac încasările și plățile într-o întreprindere, instituție etc. ◊ sumă de bani în casieria unei întreprinderi sau instituții. ♦ a face ă = a face bilanțul încasărilor și plăților dintr-o zi; plus (sau minus) de ~ = diferență rezultată în plus (în minus) după stabilirea încasărilor și plăților; registru de ~ = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ ~ de bagaje = birou în incinta unei (auto)gări, unde se pot depune temporar, spre păstrare, bagajele călătorilor. (< it. cassa, germ. Kasse)

CASĂ², case, s. f. 1. Dulap sau lădiță de fier în care sunt ținuți bani, hârtii de valoare etc. Casă de fier. Casă de bani. 2. Masă, pupitru sau birou într-un magazin, unde se achită costul cumpărăturilor. ♦ Ghișeu sau încăpere într-o întreprindere sau într-o instituție, unde se fac încasările și plățile, unde se eliberează biletele de călătorie, de spectacol etc. ♦ Sumă de bani de care dispune la un moment dat casieria unei instituții sau a unei întreprinderi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență în plus (sau în minus) rezultată la stabilirea încasărilor și plăților. Registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. ◊ Expr. A face casa = a întocmi bilanțul încasărilor și al plăților unei zile. – Din it. cassa, germ. Kasse.

CASĂ s.f. 1. Dulap, ladă de oțel în care se țin bani, hîrtii de valoare etc. 2. Loc (special amenajat) unde se achită costul cumpărăturilor într-un magazin într-un local. ♦ Ghișeu, încăpere unde se fac încasările și plățile într-o întreprindere, într-o instituție. ♦ Sumă de bani care se află în casieria unei întreprinderi, a unei instituții. ◊ A face casa = a face bilanțul încasărilor și plăților dintr-o zi. ◊ Plus (sau minus) de casă = diferență rezultată în plus (sau în minus) după stabilirea încasărilor și plăților; registru de casă = registru în care se trec sumele încasate și cele plătite. [< it. cassa].

catavasier (Biz.) 1. Cartea care cuprinde: cântările învierii pe opt ehuri* de la slujbele de duminică; irmoasele* sau catavasiile* praznicelor împărătești, ale triodului* și penticostarului*; polieleul* și mărimurile (v. megalinarii) sărbătorile din cuprinsul anului; svetilnele* Învierii; stihirile evangheliei; doxologia* și podobiile celor opt glasuri. Sin. Octoih* mic; osmoglasnic. 2. Cartea în notație muzicală, care cuprinde catavasiile, svetilnele Învierii, voscresnele, doxologii, scrise unele syntonom*, pentru zile de lucru sau sfinți cu polieleu, iar altele „pe mare” pentru duminici, sărbători și praznice. Unele c. sau irmologhioane (Macarie și A. Pann), cuprind în plus: „Dumnezeu este Domnul” (pe opt glasuri), sedelnele, evloghitariile*, troparele și condacele* sărbătorilor praznicale, axioanele* praznicale (la peasna a IX-a a fiecărui rând de catavasii) și podobiile celor opt glasuri. În bis. gr. și rusă aceste cântări sunt tipărite în cartea ce poartă denumirea mai veche de Irmologhion și care s-a tipărit și la noi sub acest titlu, mai mult pentru bis. din Banat și Transilvania.

călca (calc, călcat), vb. – 1. A pune piciorul pe jos, a păși. – 2. A zdrobi, a strivi cu picioarele. – 3. A nu respecta, a nesocoti. – 4. A ataca, a viola domiciliul. – 5. A vizita pe neașteptate, a lua prin surprindere. – 6. A netezi rufăria, îmbrăcămintea etc. cu fierul de călcat. – 7. La păsări, a fecunda bărbătușul femela. – 8. La animale de tracțiune, a-și lovi picioarele, a și le răni, datorită faptului că au fost legate prea strîns. – 9. A rostui, a abate dinții de ferăstrău. – 10. A supune un bolnav unui anume masaj propriu medicinei populare, făcîndu-l să fie călcat de un urs domesticit. – Mr., megl. calcu. Lat. calcāre (Pușcariu 254; REW 1491; Candrea-Dens., 217; DAR; Iordan, BF, VI, 150); cf. it. calcare, prov., sp., port. calcar, v. fr. chaucier, fr. cocher „a călca (păsările)”. Sensurile sînt în general cele din sp. pisar; în plus, sensul 2 coincide perfect cu cel al vb. rom. a pisa. Pentru 7, cf. fr. cocher, sp. pisar. Cihac, I, 35, afirma că a călca și a încurca „a încîlci” sînt în mod fundamental identice, pornind pentru aceasta de la o interpretare destul de forțată a etimonului care le presupune, lat. inculcare. Der. călcat, s. n. (călcătură, urmă); călcător, s. n. (presă, teasc; pedală, de ex. cea a mesei dulgherului sau a războiului de țesut; pilă pentru a rostui dinții ferăstrăului); călcătoreasă, s. f. (femeie care are meseria de a călca rufe); călcătorie, s. f. (atelier de călcat rufele); călcătură, s. f. (pas, mers; urmă; nesocotire, violare, nerespectare; incursiune, invazie), care poate fi un der. intern (cf. căzătură, scurtătură, strîmbătură etc.); Pușcariu 255 și Candrea-Dens., 220 propun totuși, o der. de la lat. calcatura, care este de asemenea posibilă; încălca, vb. (a viola, a nu respecta); încălcător, adj. (infractor; invadator).

căpătîi (căpătîie), s. n. – 1. Parte a patului pe care se pune capul. – 2. Cămin, și, prin extindere, situație, stare socială. – 3. Cuzinet; lagăr, palier. – 4. Pană; ic. – 5. Capăt, sfîrșit. – 6. Bucată, fragment, crîmpei. – Mr. căpitîńu, căpitińu, megl. căpitǫń. Lat. capĭtāneum „capital” (Pușcariu 274; REW 1633; DAR); cf. it. capitagna (rov. kapetano) și der. neol. căpitan. – Der. căpătier, s. m. (în Mold., în epoca Regulamentului Organic, locuitori săraci, care în drept nu aveau loc de căpătîi, și prin urmare nu aveau obligații fiscale); căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -ui (Pușcariu, Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „șocantă” der., dar motivele nu ni se par evidente; în plus, este posibil și ca forma căpătuiesc să fie numai o formă analogică de la căpătîiesc, cum sugerează DAR); căpătuială, s. f. (situație; căsătorie).

cântec (în folclorul românesc) I. 1. C. propriu-zis. Genul (1, 3) cel mai bogat în tipuri melodice și teme poetice, preponderent liric, al folclorului românesc. Gen neocazional (în afară de c. de joc), c. se execută de oricine (tineri și bătrâni, femei și bărbați), solistic sau în grup. Uneori este însoțit, heterofonic*, de instr. tradiționale (fluier*, cimpoi*). A luat naștere, în mod inegal, pe plan regional, pe baza elementelor de expresie ale unui fond străvechi, însumând și unele trăsături ale altor genuri, ocazionale (colindă*, de ex. c. de nuntă) sau neocazionale (doină*); în extremitatea nordică transilvăneană, singurul gen la care se adaptau texte poetice ocazionale sau neocazionale, epice sau lirice, era doina, până aproape de al doilea război mondial, deci c. a fost creat sau adoptat aici mai târziu, fenomen observat și în Câmpia Dunării. Influențele succesive, suprapunerile ulterioare genezei genului, transformările permanente ale interpreților („aici interpretarea se confundă aproape cu creația” [Brăiloiu]) au îmbogățit nucleul originar, dând naștere unui mare număr de tipuri melodice, variate ca structură: stilurile istorice (vechi și nou) și cele regionale. Terminologia pop. a c. este variată: hore, cântică, zicală, iar verbul a cânta (forma reflexivă a se cânta este utilizată numai în c. ceremoniale funebre), a zice, a hori. Tematica poetică reflectă intima legătură între c. și viața omului, complexitatea vieții lui sufletești și dinamica trăirilor umane, atitudinea față de natură, de muncă, de societate, funcția genului de-a lungul vremii (de „stâmpărare”, de delectare, de comunicare etc.), în imagini de o deosebită profunzime și de o negrăită frumusețe („Eu nu cânt că știu să cânta / Ci-mi mai stâmpăr inima”; „Cine-a făcut horile / Aibă ochi ca zorile / Și fața ca florile” etc.); „C-a izvorât direct din inima poporului; deci firea și inima lui o găsim în c.” (D.G. Kiriac); „este vorba de simțiri comune tututor, rostite într-un chip cunoscut oricui, din copilărie” (Brăiloiu). Constantele c. propriu-zis, numit astfel de Brăiloiu pentru a-l deosebi de c. ocazionale, sunt: formă strofică, fixă, alcătuită din 3-4 rânduri melodice*, ritm parlando rubato sau giusto silabic [v. sistem (II, 6)], bogăție tonal-modală, cu preponderența sistemului (II, 4) pentatonic* anhemitonic, profil descendent, melodică melismatică* sau silabică, raporturi variate între sunetele de cadență (1) ale rândului melodic și ale cadenței finale (de secundă*, terță*, cvartă*), concordanță între dimensiunea și structura versului și a rândului melodic, structurare a melodiei în părți egale (2+2) sau inegale (1+2 sau 1+2), forme variate ale sistemelor sonore (paralelism de terță major*-minor* sau de secundă*), „metabola* pentatonică”, combinații de 2 microstructuri etc., sunete netemperate (v. temperare) sau mobile (bogăție coloristică), cadențe finale descendente (prin subton* VII, secundă mare, coborâre a treptei a două – frigică – prin salt de terță, cvartă sau cvintă*); melodia se desfășoară pe sintagme octosilabice, rar hexasilabice; emisiuni vocale [v. voce (1)] variate (de piept, nazală, cristalină etc.). Asocierea aceleiași melodii cu texte diferite este caracteristică c. cu condiția concordanței conținutului emoțional și a structurii (de ex.: o melodie croită pe un metru de 8 silabe nu poate fi adaptată decât la un vers de aceeași dimensiune). Același tipar arhitectonic poate conține tipuri melodice diferite după: conținutul rândului melodic, locul cezurii (4) principale, structura modală (v. mod) și sistemul cadențial. Condiții diferite de viață și nivel inegal de dezvoltare, trăsături psihice proprii unei colectivități, influențe etc., au determinat nașterea stilurilor regionale, formând adevărate „graiuri muzicale regionale”, care, păstrând caracteristicile specifice genului, se deosebesc prin elemente secundare. Bartók, pasionat cercetător și admirator al creației folc. românești, cunoscând parțial creația pop. românească și dintr-o deficiență de metodă (compararea a două genuri diferite ca structură și geneză), considera aceste graiuri muzicale foarte depărtate, numindu-le „dialecte”. În adevăr, se pot considera „dialecte muzicale” numai c. diferitelor ramuri ale poporului român (aparținând dialectelor aromân sau macedo-român, megleno-român, istro-român), alături de cel daco-român (de pe teritoriul țării noastre), ramură principală ca număr, unitate socială și și importanță. Graiul melodic regional acoperă, în linii mari, provinciile istorice. Dar, în interiorul acestora, se observă mai multe subgraiuri, ale căror caracteristici sunt mai pregnante în „centrul de intensitate” (Cocișiu), satele mărginașe ale zonei respective fiind mai puțin reprezentative din cauza unor influențe și împrumuturi interregionale. Cel mai valoros, din punct de vedere artistic, și mai diversificat în sitluri locale (ale „țărilor”, zone etnografice cu caracteristici pregnante locale) este graiul transilvănean. Concluziile lui Brăiloiu rămân o bază de pornire pentru cercetători, cu unele amendamente (rezultat al investigațiilor ulterioare ale folcloriștilor români), cu privire la rolul și ponderea unor influențe externe asupra repertoriului din Maramureș și „Câmpia” Transilvaniei. Extremitatea nordică a Transilvaniei (Maramureș, Oaș) se individualizează prin următoarele trăsături: strofă de 4-5 rânduri melodice, cu cezura după rândul 2 sau 3, preferință pentru structuri modale majore, melodii pentatonice (hemitonice sau anhemitonice) sau heptatonice* cu substrat pentatonic, metabolă metatonică, cadențele interioare pe treptele 1, 3, 5; cadența finală evoluează prin secundă-terță, recitativ* pe treapta 1 prin coborâre la cvarta inferioară plagală; înlocuirea ultimului rând melodic (sau ultimelor 2 rânduri finale) cu text de refren specific („Ș-apoi daina și daina / Și iară daina, daina” sau cu silabe variate); portamente* și glissando*-uri frecvente, formule (II) ritmice proprii sistemului giusto silabic, cu alternarea, regulată sau liberă*, a troheului* cu spondeul* sau lărgirea pătrimilor*; tendință spre ritm și mișcare regulată. Graiul năsăudean se particularizează prin: amploarea strofei melodice (4-6 rânduri) și labilitatea ei (în interpretare se pot eluda sau adăuga rânduri melodice), înrudirea cu doina prin sistemul de melismare, unele desene melodice și preferința pentru modul doric (cu treapta a 4-a cromatizată*); locul variabil al cezurii principale, forma cadențelor interioare descendente pe același sunet sau pe sunetele apropiate. Înrudit ca melodică, ornamentarea* și amploarea formei este subgraiul sălăjean; caracter profund dramatic și emisiune puternică de piept. Melodiile provenite din N, denumite „moroșenești”, circulă aici în formele originare sau asimilate în stilul local. Subgrupa zonei numită de Bartók, „Câmpia” este înrudită cu graiul sud-vestic; câteva particularități locale: mobilitatea strofei melodice și a ornamentării, în aceeași piesă (unele strofe melodice pot fi bogat melismatice, altele silabice), circulație slabă a melodiilor cu mai puțin de 4 rânduri, cezură după rândul al doilea (răspândită în tot S-V Transilvaniei), existența unor melodii construite pe un metru* endecasilabic, preluat din folc. maghiarilor conlocuitori. Melodia astfel îmbogățită este asociată tot cu versul tradițional românesc de 8 silabe, la care se adaugă trei silabe (trai lai lai sau ș-ai lai lai) sau se repetă ultimele trei silabe ale versului („Cine-a făcut dragostile” + „dragostil’”). Sudul Transilvaniei are câteva trăsături comune. Strofă de 3 rânduri, cezură după rândul 2, sistem cadențial în care raporturile de secundă sunt frecvente, fie pe treptele VII, VII, fie pe 1, 1, 2; melodie bogată, cadență finală prin secunda superioară sau prin subton*, sistem pentatonic (sau moduri heptatonice cu 2 centri modali) și unele diferențieri locale, mai pregnante în Ținutul Pădurenilor (V. jud. Hunedoara până în jud. Alba), particularizat prin puternic substrat pentatonic, moduri cu cvartă lidică, între subton și treapta a 3-a, instabilă chiar de la o strofă la alta, varietatea conținutului rândului melodic (alături de AAAc, AAB, ABB, ABBAc, ABAB, ABAC, ABBC etc.), melismatică bogată, cadențe finale variate, dintre care se impun cadența frigică, dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic, după cezură, foarte melismatic, chiar când restul melodiei este silabic, (desen care, prin dezvoltare până la metrul de 8 sau 6 timpi [I, 2], amplifică strofa) și înlocuirea, uneori, a versului în ultima parte a melodiei cu silabe speciale („lai, lai...”; „le, le, lea”, „Hai, hai” și „nu, dorule, nu” etc.); timbru* specific datorat unei emisiuni puternice de piept, terminarea sunetelor lungi cu lovitură de glotă și oprire bruscă, susținerea sunetelor lungite în aceeași intensitate (2), ceea ce conferă melodiei un caracter dramatic, sobru. Bine caracterizat prin câteva trăsături este și subgrupul bihorean: melodică de factură arhaică, utilizarea unui număr redus de sunete (4-5), lipsa cadenței finale frigice (Bartók) și preferința pentru cadența finală prin salt descendent (de terță, cvartă sau cvintă), frecvența structurilor modale lidiene, treapta a 3-a cromatizată (stabilă sau nu), forme reduse de 3 rânduri, adesea cu același conținut muzical (A A Ac și cezura după rândul al 2-lea), dezvoltarea strofei prin adăugarea unui desen melodic interior, executat pe silabe speciale („oi, hoi,” „ei, hei” etc.), intervale mari neumplute, pseudo-refrene (nu au loc fix melodic). Pilonii melodiei formează un „acord” în răsturnarea a 2-a, de tip major, iar în ultimul rând, un „acord” minor* (re-sol si; mi-sol si), ca și la Pădureni. Subgrupul bănățean se particularizează prin: strofe mai dezvoltate (cel puțin 4), la care se adaugă, adesea, refrene* regulate de 8 silabe sau refrene versificate (al căror text se modifică uneori după sensul versurilor); ultimul sau ultimele două refrene pot fi cântate pe silabe de refrene („Au, Doamne, că greu îi doru” etc.); scurte refrene interioare („Dodă, dodă”, „Ș-ai, Lino, dodă” etc.); cadențe finale variate și în plus cadențe pe tr. 2 sau prin secundă mărită; material sonor care depășește octava, pilonii primelor rânduri formează un acord major, iar în rândul final, acord minor al treptei a 2-a. În S-E Transilvaniei se disting mai multe subgrupuri (Țara Bârsei; Țara Oltului; Țara Târnavelor; Mărginimea) având ca trăsături comune: formă de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1; rândul al 2-lea este unit cu rândul 3 printr-o broderie sau notă de pasaj, frecvența cadenței finale frigice și a cadenței interioare pe treapta a 3-a (3-3-1 sau 3-6-1; 3-1-1 etc.), în afară de cadența de subton și secundă mare descendentă; melodică puțin melismatică, formule melodice speciale. Deosebirile diferitelor subgrupe se rezumă la preferința pentru anumite formule, pentru unele raporturi cadențiale, tipul strofei, prezența și locul (sau absența) refrenului, sistemul de ornamentare. Graiul Munteniei și al Olteniei de N, înrudit cu graiul din S-E Transilvaniei, are ca trăsături proprii: tipul formulelor intonaționale, varietatea structurilor modale și ritmice (uneori combinații ale sistemului giusto silabic cu parlando rubato), varietate de raporturi cadențiale (combinații variate ale cadențelor pe treptele VII, 3, 1, 4 sau 5); precizarea funcției pienilor* și frecvența lor în melodie au generat scări variate cu caracter pendulatoriu (hexacordice, heptatonice, adesea cromatizate*). În zona sudică, prezența doinei se face simțită prin numărul mare de rânduri melodice în melodica cu formă maleabilă, melismatică bogată sau stil silabic în giusto silabic, mobilitatea treptelor (ceea ce a determinat circulația unor melodii cromatice). Un subgrup original, înrudit de aproape cu al bănățenilor din zona de S-E (înrudirea a fost cauzată de schimburile de populație) se păstrează până astăzi în N Jud. Mehedinți, caracterizat prin: forma dezvoltată, adesea maleabilă, a strofei, melisme apropiate de cele ale doinei, intercalarea unor desene interioare (refrene reduse, interjecții melodice, expresii tipice), uniformitatea cadenței interioare, utilizarea modului mixolidic sau doric, fragmentare sau complete (confirmă nașterea c. propriu-zise prin filiație directă din doină). Graiul moldovenesc N este bine conservat și are ca elemente proprii: forma de 3 rânduri, cu cezură după rândul 1 (trăsătură specifică și subgrupului S-E transilvănean), cadență frigică, alături de cadențele celelalte, coloratură modală locrică, în eolic (prin coborârea instabilă a treptelor 2 și 5), formule apropiate de doină (recitative recto-tono pe hemistih, rotirea în jurul unor trepte principale, mobilitatea formei). Graiul moldovenesc central și S, slab individualizate prezintă elemente comune cu zonele vecine, transilvănene sau muntenești. Cercetările sitematice au început și aici târziu, de aceea este dificil a defini cu precizie particularitățile, în trecut probabil mult mai evidente, ale unor graiuri regionale. Graiul dobrogean este eterogen, ca și structura populației. La fondul local străvechi se alătură stiluri variate, aduse de păstorii veniți din toate provinciile, unii stabiliți aici definitiv. Se pare că stilul local se apropie de cel din S Munteniei și al Moldovei, forma liberă fiind aici predominantă (ca și în extremitatea nordică a Transilvaniei). În ultimele două secole, a luat naștere, tot în cadrul graiurilor regionale și pe baza fondului național, un nou stil, numit „modern” (Brăiloiu), ca urmare a schimbărilor importante în viața oamenilor materiale, sociale și culturale (dezagregarea treptată a economiei închise țărănești și a vieții patriarhale, mari mutații de populații, fie în căutare de lucru, fie pentru a scăpa de exploatare, pendularea intensă sat-oraș sau sezonieră, serviciul militar, importanța accentuată a lăutarilor* în viața satelor și repertoriul eterogen al acestora etc.). Noul stil se impune prin marea sa accesibilitate, circulație largă, rapidă, dezvoltarea inegală pe plan regional (se pare că primele c. de stil nou au apărut în zona subcarpatică), caracterul exuberant, dinamic, realizat prin mișcare rapidă și ritm regulat (apropiat de de ritmul măsurat), simplificarea melodiei prin renunțarea la bogăția melismatică, contur melodic variat. Alte trăsături: dezvoltarea strofei melodice prin adăugarea unor noi rânduri melodice sau repetare, ca și a arcului melodic al rândului melodic, prin adăugarea, la tiparul metric tradițional, a unor interjecții, scurte desene melodice cântate pe silabe de refren, la începutul sau sfârșitul rândului melodic, amplificarea materialului sonor și a ambitusului (1), diversitatea cadenței interioare în afară de cadența pe treptele VII, 1, 3, 5, cadențe în registrul superior al modului (pe tr. 6, 7, 8); o mai mare plasticitate ritmică, noi raporturi între cadența finală și cadențele interioare, apariția tonalității (1) major-minore, structură tonală, sensibile*, formule de cadențe ascendente, preferința pentru melodii cu un singur centru funcțional, prezența refrenului în final sau în interiorul discursului muzical. Încadrarea melodiei în ritm de horă (1) sau de sârbă*, trăsătură proprie inițial Olteniei, s-a generalizat, ca și adaptarea textelor lirice la melodii de joc, ceea ce are unele consecințe negative: pierderea caracterului liric al genului, simplificarea structurilor modale și înlocuirea lor treptată cu tonalitatea major-minoră, apariția unor forme hibride, în care nu se mai conservă trăsăturile inițiale ale genului și ale specificului național. Cel mai puternic este afectat metrul, prin crearea urro versuri care depășesc dimensiunea octosilabicului; utilizarea heterometriei, din necesitatea asocierii textului poetic cu melodii de joc* ale căror trăsături stilistice și struturale diferă de cele ale c. propriu-zis și a unor tipuri de strofe și formule ritmice nespecifice genului. 2. C. de leagăn. Deși în unele zone păstrează melodii cu trăsături proprii (ritm iambic*, melodie silabică, formă redusă, pentatonică sau hexatonică), în cele mai multe regiuni, textul poetic, mai bine conservat, este asociat cu melodii de c. propriu-zis sau de doină. 3. C. epic. În unele zone (Transilvania, parțial Moldova) textele epice se intonează pe melodii de c. propriu-zis („c. baladă”), fenomenul fiind frecvent pentru baladele nuvelistice și în ultimele secole, și pentru alte categorii epice [v. baladă (IV)]. 4. Cântece ceremoniale și rituale, c. integrate unui obicei sau unui rit, care se cântă de obicei în grup sau, mai rar, individual, și sunt însoțitte de o recuzită specială (bastoane, brad, steag etc.). Numite și ocazionale, acestea au un caracter agrar (caloian*, paparudă*, c. cununii*) sau sunt legate de evenimentele importante din viața omului (c. de nuntă: al miresei, al mirelui, al soacrei, al zorilor etc.; de înmormântare: c. bradului*; zorile*; de priveghi etc.; c. de șezătoare, c. de stea, cu trăsături literare și muzicale proprii). O parte din acestea au împrumutat melodii de c. propriu-zis („ritualizare” – Brăiloiu) ori au pătruns în repertoriul neocazional („dezafectare” – Brăiloiu), uneori după schimbarea melodiei inițiale. 5. C. orășenesc, c. cu caracter eterogen în ce privește originea, influențele (orient. sau occid.), structura și stilul; unele pătrunse din mediul rural, altele create de către orășeni, de către lăutari sau compozitori. Sunt interpretate de locuitorii suburbiilor sau de lăutari. Se cunosc mai multe specii de c. orășenești, între care și c. de lume*, melodii populare cu text erotic, de influență greco-orientală (creații semi-culte sau ale unor autori ca Anton Pann, Ucenescu ș.a.); c. „în stil popular”, sunt uneori cuplete (II) de revistă*; c. „de ascultat”, multe izvodite de lăutari. 6. C. muncitoresc-revoluționar, ca gen folcloric, a luat naștere în ultimele decenii ale sec. 20, în strânsă legătură cu c. țărănesc, cristalizându-și lent caracteristici de conținut și formă proprii. Inițial, textele literare, reflectare veridică a vieții și năzuințelor clasei muncitoare, au fost adaptate la c. de stil vechi, din diferite zone (parțial transformate pentru a corespunde conținutului nou de viață) sau la melodii compuse de personalități cunoscute, adesea cu pregătire muzicală (v. cântec de masă). II. Prezența c. pentru voce și acompaniament* în muzica culturală românească corespunde formei pe care a căpătat-o la noi genul de largă circulație în romantism* al liedului* (germ.) sau melodiei (fr.) Specificul românesc al genului este precizat încă din creația precursorilor, fie în domeniul muzicii vocale de cameră* (G. Stephănescu, C. fluierașului) sau corală (G. Stephănescu, C. satului natal), marcând diferențierea față de practicarea unui stil mai apropiat de tipul europ. menționat anterior. Dar, și în condițiile unei relații de interinfluență stilistică cu romantismul epocii, faptul că G. Dima, G. Stephănescu creează muzică pe versurile unor poeți români contemporani lor (V. Alecsandri, M. Eminescu, Tr. Demetrescu) sau pe versuri pop. dovedește orientarea pe un făgaș autohton a c. pentru voce și pian. Evoluția genului continuă în sec. 20, atât pe linia de confluență cu stilul general ap epocii (G. Enescu, Șapte c. pe versuri de Clément Marot, op. 15 și Melodii pe versuri de F. Gregh, J. Lemaître, S. Prudhommeș; A. Alessandrescu, Melodii pe versuri de Tr. Klingsor, Hélène Vacaresco, A. Musset; F. Lazăr, Melodii pe versuri de H. Heine; D. Lipatti, c. pe versuri de A. Rimbaud, P. Eluard, P. Valéry), cât și pe cea a creării unui stil românesc de c. prin armonizări*, aranjamente* și prelucrări* de melodii populare (D.G. Kiriac, T. Brediceanu, S. Drăgoi, G. Breazul, C. Brăiloiu). Sinteza c. românesc pentru voce și pian atinge, prin întreaga creație a lui Mihail Jora, nivelul superior al relației genului cu sursele muzicii naționale de sorginte populară, prin maxima potențare a versurilor originale inspiratoare (atitudine demonstrată exemplar în C. din fluier pe versurile lui T. Arghezi, și dezvoltată cu consecvență în ciclurile de cântece pe versuri de L. Blaga, T. Arghezi, O. Goga, Z. Stancu, Mariana Dumitrescu, pe parcursul a mai bine de cinci decenii). Creația contemporană cunoaște o afirmare complexă a acestui gen în lucrările unor compozitori care i-au oferit o excepțional de diversă configurație în muzica de cameră, de la miniatura vocală (D. Gheciu, Zeno Vancea, T. Ciortea, P. Bentoiu, Felicia Donceanu, N. Coman) la ciclul de cântece (P. Constantinescu, Șapte cântece din ulița noastră; H. Jerea, Patru cântece antirăzboinice). Se adaugă și formule noi, de îmbogățire a aparatului instr. de acompaniament, tinzând spre complexitatea formelor moderne de exprimare sonoră (L. Feldman, Cinci poeme pentru recitator și cvintet, pe versuri de Mariana Dumitrescu). C. vocal este prezent și în repertoriul muzical destinat copiilor, în culegeri de prelucrări și antologii (G. Breazul, Carte de c. pentru copii pentru cl. I-a primară, 1932), în creația unor compozitori, uneori sub forma melodiilor corale, având un specific intonațional și ritmic apropiat de universul vârstei și de repertoriul popular specific (H. Brauner, Ploaia, Pârâuș, apă vioară, Ce de flori). În unele lucrări vocal-simf. sau de operă* c. înlocuiește aria (1) ca moment solistic, atunci când se dorește o subliniere a sursei de inspirație pop. (P. Constantinescu, C. lui Ilie din actul III al operei Pană Lesnea Rusalim; Gh. Dumitrescu, C. Mamei lui Tudor, din oratoriul Tudor Vladimirescu). C. coral apare sub diverse forme, de la c. liric la cel patriotic. Acesta din urmă are o îndelungată tradiție, începând cu compozitorii precursori (Al. Flechtenmacher, C. Porumbescu, G. Musicescu, D.G. Kiriac) și devenind în contemporaneitate un gen major de exprimare a atitudinii patriotice, prezent în creația majorității compozitorilor. O formă mai nouă este cea a c. de tineret, c. ostășesc, c. de muncă, intens promovat în numeroase festivaluri și concursuri tematice. C. de muzică ușoară, bazat pe tradiția romanței și a c. liric reprezintă actualmente o variantă națională a șlagărului* contemporan, cu trăsături stilistice datorate inspirației din folc. C. este prezent și în muzica instr. sugerând apropierea de melodica vocală (M. Jora, Șase c. și o rumbă; Th. Grigoriu, C. din fluier din Suita Pe Argeș în sus).

centuplu adj. m. (sil. -plu), pl. centupli; f. sg. centuplă, pl. centuple

CINCI² num. card. 1) Patru plus unu. ~ case. 2) (cu valoare de num. ord.) Al cincilea; a cincea. /<lat. cinque

CINCISPREZECE² num. card. 1) Paisprezece plus unu. ~ cărți. 2) (cu valoare de num. ord.) Al cincisprezecelea; a cincisprezecea. /cinci + spre + zece^[1]

CINCIZECI² num. card. 1) Patruzeci plus zece. ~ de scaune. 2) (cu valoare de num. ord.) Al cincizecilea; a cincizecea. /cinci + zece

ciucă (-ci), s. f. – 1. Culme, pisc, vîrf. – 2. Țintă, obiectiv. – Mr., megl. ciucă. Cuvînt care apare în toate limbile balcanice, cf. ngr. τσούϰα „tumul, gorgan”, alb. čuka „culme”, bg. čuka „colină”, sb. cuca „coastă înaltă și povîrnită”, mag. csúcs „vîrf”. Unica explicație care pare posibilă este cea a unei creații expresive, care ar explica numai aceste coincidențe; cf. cioc, cu același sens de „vîrf” (cf. Capidan, Dacor., II, 462, care recunoaște identitatea ambelor creații, dar le reduce la alb. čuka). Celelalte explicații par insuficiente. Philippide, Bausteine, 53 (cf. Philippide, II, 706; Rosetti, II, 114), se referea la gr. ϰύϰλος „cerc”, care este greu de admis. DAR presupune păstrarea unui cuvînt autohton și Lahovary 323, a unui termen anterior indoeurop. În plus, DAR consideră sensul 2 drept cuvînt diferit, pe care îl pune în legătură cu sucă, mag. szuka „cățea în călduri.” Sensul de „țintă” este normal, dacă ne gîndim că de obicei țintele, de ex. cele pentru arcași, trebuiau să fie așezate pe vreo înălțime. Der. ciuc (pl. ciuchi sau ciuci), s. m. (smoc de păr), refăcut de la cioacă-cioc (Byck-Graur 28 se gîndesc că este un sing. refăcut pe baza lui ciucuri); ciuci, s. m. pl. (paste făinoase, în formă de tăiței), pe care Graur 140 îl derivă din țig. čuči „membru viril”, probabil pentru că l-a glosat greșit, prin chiftele în formă de cîrnat. Cf. ciucure.

coțăi (-ăesc, -it), vb. – 1. A mișca din coadă. – 2. (Refl.) Despre cîini, a se împerechea. – Var. coțoi. Creație expresivă, a cărei intenție primitivă este imitarea unei mișcări ritmice, cf. bîțîi, hîțîi, moțăî; caracterul său imitativ este dovedit, în plus, de terminația caracteristică -ăi, cf. colcăi, foșgăi, etc. Ca și în alte cazuri, coincide cu alte creații spontane, cu care nu poate avea legătură directă, cf. it. cozzare (› fr. cosser) „a lovi cu coarnele”, sau slov. kùcati „despre animale, a se împerechea”, a cărui origine expresivă este evidentă (pentru it. cozzare se propune tradițional un lat. *cottiare, însă cf. Prati). DAR crede că este vorba de două cuvinte diferite, și pune în legătură primul sens. cu rut. kocofist „codobatură”, și pe al doilea cu cățeli, ambele ipoteze la fel de improbabile. După Cihac, II, 77, în legătură cu rus. kotitisja „despre pisici, a făta”. Der. coțăială, s. f. (împerechere, la cîini; Arg., copulație în general); coțac, s. m. (pește dintr-o specie nedefinită; persoană slabă), pentru al cărui prim sens cf. fiță; coțoi, s. m. (țînc, puști); coțovei, s. m. (cățel); coțoveică, s. f. (femeie stricată); coțob, adj. (palavragiu, flecar; nesupus, recalcitrant); coțobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), var. de la cociobăi; coțobăni (var. coțopăni, coțopeni, coțofeni), vb. refl. (a se ridica, a se înălța; a se mîndri, a se împăuna; a se strădui); coțobîră (var. coțoligă), s. f. (Trans., veveriță), cf. rut. kocobirca; încoțopi, vb. (despre cocoși, a călca găina), cuvînt care lipsește în dicționare (cf. Macedonski: cocoșii se apucau să încoțopească puicile prin bălării); coțofană, s. f. (pasăre, Pica caudata; femeie care vorbește mult; traversă), a cărui der. se explică pornindu-se de la coțofeni „a se împăuna”, datorită îngîmfării atribuite acestei păsări în mentalitatea populară. Acest ultim cuvînt s-ar explica, după Cihac, II, 652 și Scriban, pornind de la ngr. ϰότζυφας „sturz”; după Tiktin, în legătură cu it. gazza. DAR oscilează între a-l pune în legătură cu coțăi, sau cu rut. kocofist „codobatură”; coțoflic, s. n. (coadă de porc), cuvînt folosit aproape exclusiv în ghicitori); coțulă (var. coțușcă), s. f. (femeie provocatoare); coțuș, s. m. (persoană băgăcioasă). Cf. cotei.

cunună (sau cântecul cununii), cântec ceremonial, legat de un obicei agrar cu caracter ritual care se practică la sfârșitul secerișului. Cântecul se execută în grup, în timp ce muncitorii se întorc la stăpânul holdei, cu c. (obiect ritual confecționat din cele mai frumoase spice de grâu secerat), pe care o poartă una sau mai multe fete (sau băieți). Obiceiul s-a păstrat numai în Transilvania. Textul poetic este mitic sau descrie elementele esențiale ale obiceiului, aspect ale relațiilor de muncă, sfârșind cu urări de belșug și recoltă bogată. Străvechi rit de fertilitate (cu funcția de a asigura recolta bogată, de selecționare naturală a semințelor), obiceiul are semnificație socială, rituală și distractivă. Melodiile, deși variate, au câteva trăsături comune: structuri sonore cu prioritate majore* pre- sau pentatonice* de tip major (cu picnonul* la bază) sau construite din două microstructuri (tricordie* majoră, cu salt inferior de cvartă, plus pentatonic 4, cu pieni*; tetracordie cu salt de cvartă inferioară; pentacord* cu substrat pentatonic sau hexacordie majoră); formă fixă, strofică, alcătuită din 2 (AB), 3 (ABC) sau 4 rânduri melodice*, înrudite (ABCC_c, ABB_vc, AB Rf = Av); ritm liber, parlando rubato, sau, rar, giusto silabic [v. sistem (II, 6)]. Obiceiul este cunoscut în multe țări europ. (la pop. slave și baltice) și extraeurop. V. Dealul Mohului.

cuplu s. n. (sil. -plu), art. cuplul, pl. cupluri

cuplu-maestru s. n. (sil. -plu), art. cuplul-maestru

cvadruplu adj. m. (sil. -dru-plu), pl. cvadrupli; f. sg. cvadruplă, pl. cvadruple

cvintuplu adj. m. (sil. -plu), pl. cvintupli; f. sg. cvintuplă, pl. cvintuple

DEASUPRA adv. 1) Într-un loc situat la o înălțime mai mare decât altul; sus. 2) Peste ceva. ◊ Pe ~ a) în plus la ceva; b) superficial; fără a intra în amănunte. 3) În direcție verticală; în înălțime; sus. /de + asupra

DEASUPRA adv. În partea de sus, în partea imediat superioară; sus, peste (ceva). ◊ Pe deasupra = a) peste ceva; b) în plus, în afară de...; c) fără a adânci lucrurile, superficial. ◊ (Cu valoare de prepoziție, cu determinări în genitiv) Deasupra casei. ◊ Expr. A fi deasupra nevoii = a fi scăpat de o nevoie, a fi ieșit (cu bine) dintr-un moment sau dintr-o situație (materială) grea, a se afla în afară de pericol. [Var.: (reg.) dasupra adv.] – De⁴ + asupra.

DEFICIT, deficite, s. n. Plus de cheltuieli față de venituri; lipsă (bănească) la un bilanț financiar; pierdere; p. gener. orice lipsă la o socoteală. ◊ Expr. A fi în deficit = a fi în pierdere, a avea cheltuieli mai mari decât veniturile. – Din fr. déficit.

disonanță, relație succesivă sau (mai ales) simultană de sunete a căror audiție produce o impresie dezagreabilă, de dezechilibru, încordare și care implică „mișcare” în raport cu consonanța*. Determinarea teoretică (implicit acustică) a d. este intim legată de aceea a consonanței, încât tratarea în sine a noțiunii este dictată de necesități în primul rând metodologice. ♦ Din punct de vedere istoric (stilistic), d. impune totuși unele distincții tehnice căci, în fond, nu atât situația consonanței este controversabilă de-a lungul unei succesiuni de stiluri componistice, cât mai ales aceea a d. care a constituit teatrul unor treptate, uneori radicale schimbări de optică. ♦ S-ar putea admite că în mai toate stilurile ce au culminat cu acela al clasicismului* d. au fost considerate secundele* mari și mici, septimele* mari și mici și toate intervalele* mărite și micșorate (deși în anumite situații provocate de enarmonie (2) o secundă mărită poate deveni terță* mică iar o terță micșorată secunda mare etc.). Tratarea d. și principalele ei reguli au fost stabilite încă în cadrul contrapunctului* (în special al celui înflorit), prin pași tipici de secundă care, după situația în care se produc, se numesc: note de pasaj*, broderie*, întârziere*, anticipație* și cambiată*. În linii mari, sub forma notelor străine de acord*, aceiași pași de secundă sunt tipici și pentru armonie (III, 1, 2), ei reprezentând modalitatea rezolvării* d. În afară de aceste accepții de d., în armonie, consonante sunt trisonurile (după teoria funcțională riemanniană numai cele ale T, D și S) dar disonante sunt acordurile formate prin suprapunerea a mai mult de două terțe, situație în care deși componentele acordului (terțele) sunt considerate consonante, rezultanta lor – acordurile de septimă, nonă* etc. – sunt disonante. Tocmai consonanta relativă (imperfectă) a terței creează acest paradox al unui grad în plus în tolerarea d., în timp ce, așa cum remarcă unele tratate (S. Karg-Elert), toleranța este cu un grad mai restrânsă în cazul consonanțelor propriu-zise, încât sunt suficiente numai două cvinte perfecte suprapuse și executate armonic pentru a da naștere unei d. Atonalismul* și dodecafonia* au anulat practic contradicția consonanță-d., „stilurile” acestea putând fi considerate stiluri disonante (consonanța cunoscând o situație de excepție, mult inferioară frecvenței d. în vechile stiluri), ceea ce dovedește, o dată în plus, relativitatea statutului d., inexistența unor criterii precise privind proporțiile „admise” ale unui „amestec” al consonanțelor cu d.

DOBÂNDĂ, dobânzi, s. f. 1. Sumă de bani care se plătește (de obicei în procente) pentru un împrumut bănesc. ◊ Expr. A plăti (cuiva) cu dobândă = a se răzbuna cu prisosință și violență (pe cineva) pentru o pagubă sau o suferință. 2. Câștig, folos, profit. Mai bine cu un om vrednic la pagubă decât cu un mișel la dobândă. ♦ Cantitate dintr-un produs oferită (cumpărătorului) în plus. 3. (Înv.) Pradă de război. – Din dobândi (derivat regresiv).

DOI² două num. card. 1) Unu plus unu. ~ copaci. Două mere. ◊ În ~ timpi și trei mișcări foarte repede. Nu face nici două parale nu are nici o valoare. A nu scăpa cu una cu două a nu scăpa ușor. Din două una (sau una din două) ori una, ori alta; ori așa, ori așa. Nici una, nici două repede, fără a sta pe gânduri. A nu putea lega două vorbe (sau cuvinte) a fi redus, mărginit. 2) (cu valoare de num. ord.) Al doilea (a doua). /<lat. dui, duae

DOISPREZECE¹ num. card. 1) Unsprezece plus unu. ~ inși. 2) (cu valoare de num. ord.) Al doisprezecelea; a douăsprezecea. /doi + spre + zece

DOUĂZECI¹ num. card. 1) Zece plus zece. 2) (cu valoare de num. ord.) Al douăzecilea, a douăzecea. [Sil. do-uă-] /două + zeci

entrée (cuv. fr., „intrare”) Echivalentul italienescului intrada (1; 2); în plus, termenul mai are o seamă de întrebuințări specifice pentru muzica fr.: 1. (în spectacolele muzical-teatrale din sec. 17-18). 1. Scurtă piesă lentă, în măsură* de 4/4, dar cu caracter de marș*, formată din două fraze, fiecare repetată. Întovărășea întrarea în scenă a unui personaj principal sau a unui grup de dansatori. Astfel de e. se întâlnesc în operele* lui Lully și ale succesorilor săi. J.S. Bach le-a adaptat și pentru muzica instr. (Suita în La Major pentru vl. și clavecin). 2. (în perioada premergătoare apariției operei fr.) Scenă cu cântece și dansuri în baletele* de curte sau ocazional, în comediile vorbite (ex. Burghezul gentilom de Molière cu muzica lui Lully). Aceste scene capătă treptat un caracter cvasiautonom, constituind astfel baletul cu intrări, precursorul operei-balet (v. balet). 3. (După apariția operei). Act al operei balet, având o acțiune complet independentă spre deosebire de actele unei tragedii sau comedii). II. (în muzica bisericească) Piesă pentru orgă*, improvizată* sau scrisă*, ce întovărășește intrarea oficiantului.

EPILOGA vb. I. tr. (Rar) A încheia, a termina. ♦ A găsi de spus ceva în plus la orice. [< fr. épiloguer, it. epilogare].

EPILOGA, epiloghez, vb. I. Tranz. (Rar) A încheia, a termina. ♦ A găsi de spus ceva în plus la orice. – Din fr. épiloguer.

EXCEDENT s. n. 1. prisos, ceea ce rămâne după acoperirea tuturor nevoilor; surplus. 2. (fin.) plus de venituri în raport cu cheltuielile. (< fr. excédent, lat. excedens)

EXCEDENT s.n. Prisos, ceea ce rămîne după acoperirea tuturor nevoilor; surplus. ♦ (Fin.) Plusul veniturilor în raport cu cheltuielile. [Pron. ecs-ce-, pl. -te, -turi. / < fr. excédent, cf. lat. excedens].

EXCEDENTAR, -Ă adj. În plus; care prisosește. ♦ (despre buget, balanță etc.) cu excedent, ale cărui venituri întrec cheltuielile. [Pron. ecs-ce-. / cf. fr. excédentaire].

EXCEDENTAR, -Ă, excedentari, -e, adj. Care este în plus, care întrece un anumit nivel sau un anumit plafon dinainte stabilit. ♦ (Fin.; despre buget, balanță etc.) Care are un excedent. – Din fr. excédentaire.

EXCES s. n. 1. diferență în plus dintre două cantități; surplus. 2. lipsă de cumpătare, de măsură; abuz, exagerare. ◊ (pl.) abuzuri; violențe. (< fr. excès, lat. excessus)

EXCES s.n. Diferență în plus dintre două cantități; surplus; (p. ext.) lipsă de măsură, necumpătare; exagerare. ◊ Exces de zel = zel exagerat. ♦ (la pl.) Abuzuri; violențe. [Pron. ecs-ces, pl. -se, -suri, var. esces s.n. / < fr. excès, cf. lat. excessus < excedere – a depăși].

EXCITA vb. tr. 1. a activa, a stimula funcția unei celule, a unui țesut, organ etc. 2. (fig.) a irita, a ațâța. ◊ a provoca o senzație, un sentiment. 3. (fiz.) a comunica un plus de energie unui sistem fizic. ◊ a produce un câmp magnetic într-o mașină electrică. (< fr. exciter, lat. excitare)

EXCITA vb. I. tr. 1. A activa, a stimula funcția unei celule, a unui țesut, a unui organ etc. 2. (Fig.) A irita, a stîrni, a ațîța. ♦ A provoca o senzație, o emoție, un sentiment. 3. (Fiz.) A comunica un plus de energie unui sistem fizic. ♦ A produce un cîmp magnetic într-o mașină electrică. [Pron. ecs-ci-, p. i. excit și -tez, var. escita vb. I. / cf. fr. exciter, lat. excitare].

HARTĂ AERONAUTICĂ reprezentare redusă la scară a unei suprafețe de teren, care conține în plus elemente specifice activității de zbor. Hărțile aeronautice fac parte din documentele de informare aeronautică, fiind document de bază pentru pregătirea și asiguurarea zborului, având rolul de a asigura, prin datele puse la dispoziția echipajului, reușita zborului ca realizare a sa în deplină securitate, ca încadrare în timp și ca realizare a economicității. Hărțile aeronautice se clasifică după scop astfel: hărți de ansamblu (destinate pregătirii generale a traiectelor lungi), hărți de navigație (destinate pregătirii și desfășurării zborurilor pe diferite traiecte), hărțile regiunilor terminale de control (înfățișeză procedurile de zbor în zona aeroporturilor în vederea aterizării), hărți de aterizare (furnizează detalii de pe suprafața de manevră a aeroportului și ajută în faza finală la trecerea de la zborul instrumental la zborul la vedere), hărți de obstacole de aerodrom (permit stabilirea posibilităților de exploatare a diferitelor tipuri de aeronave, în funcție de obstacolele din jurul aeroportului), hărți de orientare pe aerodromuri cu suprafețe de manevră complexe (permit orientarea echipajului pe aerodromuri cu număr mare de piste și de instalații conexe), hărți cu profilul terenului (destinate apropierii de precizie, pentru piste dotate cu echipamente de aterizare după instrumente de categoria a II-a).

HETEROPLOIDIE s. f. modificare în plus sau în minus a numărului de cromozomi caracteristic unei specii. (< fr. hétéroploïdie)

HIPERMETRU s. m. vers antic având o silabă în plus față de măsura normală. (< fr. hypermètre)

HIPERMETRU s.m. Vers antic avînd o silabă în plus față de măsura normală. [< fr. hypermètre, cf. gr. hypermetros].

INJECTIV, -Ă adj. (mat.; despre funcții) în care un element al celei de-a doua mulțimi are în plus un antecedent. (< fr. injectif)^[1]

INJECTIV, -Ă adj. (Mat.; despre funcții) În care un element al celei de-a doua mulțimi are în plus un antecedent. [Cf. fr. injectif].^[1]

ITEM adv. (Liv.) De altfel, în plus. [< lat. item].

încă adv. – 1. Pînă acum. – 2. Din nou, iarăși. – 3. De asemenea. – 4. În plus. – 5. Chiar. – Mr. ningă, megl. ancă, istr. incă. Probabil lat. unquăm, mai ales cu sensul său negativ cînd este însoțit de nec: o propoziție ca încă nu s’a însurat a putut însemna la început „nu s-a căsătorit niciodată” și apoi „încă nu s-a căsătorit”. Fonetismul este natural; pentru schimbarea u › î, cf. umple, umbla, înăuntru; însă evoluția semantică nu e clară. Etimonul indicat de Pușcariu 805 cu oarecare îndoială a fost admis de Candrea-Dens., 835 și Spitzer, Dacor., V, 468, cf. DAR. Este strigătoare coincidența cu it. anche, anco, v. prov. anc, v. fr. ainc, gal. anque, cuvinte prost explicate (de la un lat. *anque, după Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 495 și REW 488; lat. *anqua, în loc de antequam, după G. G. Nicholson, R. Ling. rom., VI, 152; lat. hanc (rem), după G. Bonfati, RFE, XXI, 158; it. ancora, după Prati); astfel încît și rom. încă a fost explicat uneori prin intermediul unui lat. *anqua (Pascu, Beiträge, 8) sau lat. *anique, cum este cat. anch „niciodată” (Brüch, ZRPh., XLI, 583). Celelalte explicații au doar valoare de curiozitate (din lat. adhuc sau hanc horam, după Diez, I, 21; de la hanc ad (horam), după Crețu 335).

ÎNCĂ adv. I. (Cu sens modal) 1. În plus, pe deasupra. Au venit încă două persoane. ◊ Expr. Ba încă (sau și încă) = chiar mai mult decât atât. Dar încă = a) cu atât mai mult; b) (după o propoziție negativă) cu atât mai puțin. (Și) încă cum = foarte mult, în mare măsură. Încă pe atât(a) = dublu. 2. (Reg.) De asemenea. 3. (Reg.) Chiar. II. (Cu sens temporal) 1. (Arată repetarea acțiunii) Din nou, iarăși. 2. Și acum, în continuare, mai. Încă durează. 3. (În propoziții negative) Până acum; până atunci. Încă nu mi-a răspuns. ♦ Deja. – Lat. unquam.

ÎNCĂ adv. 1) Până acum (până atunci); în continuare. ~ durează. 2) (însoțit de o negație) Tot nu. ~ nu m-am dus. 3) De acum; deja. 4) În plus (peste ceea ce este); pe deasupra. ~ o dată. ◊ Ba ~ ba mai mult decât atât. (Și) ~ cum în mare măsură; foarte tare. /<lat. unquam

ÎNCĂRCA, încarc, vb. I. 1. Tranz. A umple un vehicul, un recipient, un agregat de prelucrare etc. cu ceva. ♦ A pune un obiect greu sau mare într-un vehicul sau pe spinarea unei persoane ori a unui animal pentru a fi transportat. ♦ A introduce într-o armă de foc un cartuș sau un proiectil cu material exploziv. 2. Tranz. și refl. A (se) acoperi, a (se) umple (de...). 3. Tranz. Fig. A exagera cu scopul de a înșela. ♦ Spec. A adăuga prin înșelătorie un plus la socoteală. 4. Tranz. (În expr.) A-și încărca stomacul cu... = a mânca prea mult. A-și încărca sufletul cu... = a-și împovăra conștiința. A fi încărcat de ani = a fi în vârstă. 5. Tranz. A acumula energie într-o baterie electrică; a acumula sarcină electrică pe armăturile condensatoarelor electrice. – Lat. *incarricare.

LÂNGĂ prep. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) În preajma..., în apropiere de... Acolo lângă fântână, te aștept. 2. (În prep. compuse) De lângă = din preajma..., din apropierea..., din vecinătatea... Pe lângă = a) (introduce un complement indirect) la (cineva); b) (introduce un complement circumstanțial de loc) prin preajma..., prin apropierea...; de-a lungul...; c) (introduce un complement circumstanțial de mod) alături de..., față de..., în comparație cu...; d) (introduce un complement circumstanțial cumulativ) în afară de..., în plus de...; e) (urmat de „că” și precedat de „pe”, cu valoare de conj.) în afară de faptul că..., abstracție făcând... – Lat. longum ad.

LITRU, litri, s. m. 1. Unitate de măsură pentru capacități, egală cu volumul ocupat de un kilogram de apă pură la temperatura de plus patru grade Celsius și la presiunea de o atmosferă. 2. Vas care are această capacitate. 3. Cantitate de lichid egală cu un litru (1). – Din fr. litre.

MAI¹ adv. 1) (servește la formarea gradului comparativ) ~ încet. ~ înalt. ~ bun. 2) (în îmbinare cu articolul cel, cea (cei, cele) servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel ~ bun. Cel ~ înalt. 3) (atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte; întrucâtva; într-o oarecare măsură. Ploaia ~ încetase. 4) (exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ. Cam ~ îmi vine a crede. 5) În oarecare măsură; puțin. Vântul s-a ~ potolit. Vrea să ~ lucreze. 6) (arată că o acțiune durează încă) ~ lucrează lăcătuș. 7) (arată repetarea unei acțiuni) Din nou; iar. L-ai ~ văzut pe Gheorghe? 8) (cu sens intensiv) Ce ~ fulgeră! 9) (exprimă ideea de aproximație) Aproape; cam; aproximativ. ~ cât dânsul de mare. ~ nimic. ◊ ~-~ gata-gata; cât pe ce. 10) În afară de aceasta; în plus. ◊ Ce ~ atâta vorbă să terminăm discuția. /<lat. magis

MAI¹ adv. I. 1. (Servește la formarea gradului comparativ) Mai bun. ◊ (În locuțiuni, întărind sensul unor cuvinte) Mai întâi (și-ntâi). Mai apoi. Mai înainte. 2. (Servește la formarea gradului superlativ relativ) Cel mai bun. ◊ (Înaintea unui substantiv) Te comporți ca cel mai copil dintre copii. ◊ (Precedat de „ce” în construcții exclamative, cu valoare de superlativ absolut) Ce mai drac frumos de fată! ◊ Expr. Mai rar = întâlnit extrem de rar. Așa om mai rar! II. (Atenuează ideea exprimată de cuvântul determinat) În parte, puțin, oarecum, într-o oarecare măsură, întrucâtva. Copii și mai cuminți, și mai obraznici. Ploaia mai încetase. III. (Exprimă ideea de aproximație) Aproape; aproximativ, cam. Mai îmi vine a crede. ♦ (Urmat de o propoziție subordonată introdusă prin conj. „că” sau „să”) Gata să..., cât pe-aci. Cetina mai că-i ajunge la pământ. ◊ Mai-mai = cât pe-aci, gata-gata. IV. (Înaintea unui verb) 1. (Arată că acțiunea verbului durează) Și acum, în continuare, încă. Mai vine la noi. ◊ Expr. Mai e vorbă! = desigur! neapărat! nu încape discuție! sigur! ♦ (În formule interogative, cu referire la o situație nouă) Ce mai faci? 2. (Arată repetarea acțiunii verbului) Din nou, încă o dată, iar. Poate să ne mai întâlnim. 3. (Exprimă nedumerire) Nu se știe ce s-a mai făcut. V. (Arată că, pe lângă lucrurile cunoscute, intervine un element nou) 1. (În enumerări) În afară de aceasta, în plus, pe deasupra. Avea casă, mai ceva bani. ◊ Expr. Ce mai atâta vorbă sau ce mai încoace-ncolo, se zice când vrem să punem capăt unei discuții. 2. (Corelativ) Când..., când; ba..., ba; parte..., parte. Mai una, mai alta. VI. (În propoziții și construcții exclamative, intensifică ideea din frază) Ce mai zgomot, ce mai freamăt! – Lat. magis.

MAJORARE, majorări, s. f. Acțiunea de a majora și rezultatul ei; creștere, mărire, sporire. ♦ Sumă pe care statul o încasează în plus ca sancțiune aplicată celor care întârzie plata impozitelor, taxelor etc. – V. majora.

MAJORARE s. f. acțiunea de a majora; creștere, mărire. ◊ sumă care se încasează în plus ca sancțiune pentru întârziere la plata impozitelor, a taxelor etc. (< majora)

MAJORITATE s. f. partea sau numărul cel mai mare dintr-o colectivitate. ♦ superioritate numerică cerută (de lege) sau obținută în alegeri. ◊ majoritate absolută (sau simplă) = număr de voturi egal cu minimum jumătate plus unu din total; majoritate relativă = număr de voturi care întrece orice alt număr de voturi obținute de fiecare dintre ceilalți candidați. (< fr. majorité, lat. maioritas, germ. Majorität)

MAJORITATE s.f. Cea mai mare parte sau cel mai mare număr dintr-o colectivitate. ◊ Majoritate absolută = majoritate care întrunește un număr de voturi egal cu minimum jumătate plus unul din totalul voturilor; majoritate relativă = număr de voturi care întrece orice alt număr de voturi obținute de alt candidat; majoritate civilă = majorat. [Var. maioritate s.f. / cf. fr. majorité, engl. majority, lat. maioritas, germ. Majorität].

MAJORITATE, majorități, s. f. Partea sau numărul cel mai mare dintr-o colectivitate. ♦ Superioritate numerică cerută (prin lege) sau obținută în alegeri. ◊ Majoritate absolută = număr de voturi egal cu cel puțin jumătate plus unu din total. Majoritate relativă = numărul cel mai mare de voturi obținut de cineva în raport cu voturile obținute de fiecare din ceilalți candidați. Majoritate civilă = Majorat¹. – Din fr. majorité. Cf. lat. maioritas, -atis, germ. Majorität.

MAZ subst. (La jocul de cărți; de obicei art.) Sumă cu care un jucător majorează miza inițială. ♦ În plus, pe deasupra. – Din rus. maz.

meteahnă (metehne), s. f. – 1. (Înv.) Stricăciune, cusur, neplăcere, neajuns, supărare. – 2. Imperfecțiune, defect, lipsă, daună, pată. Creație expresivă, bazată pe ideea de „imperfecțiune” exprimată prin aceleași mijloace ca în metehău, cf. și mătăhală, metearcă; finala ca în bahnă, care este posibil să fie de asemeni cuvînt expresiv. Der. din sb., cr. mahana (Cihac, II, 194) nu pare posibilă; cea de la beteag „bolnav” (Tiktin; Scriban) se bazează pe o var. beteahnă, folosită de Dosoftei; dar cum inventivitatea verbală a acestui autor este cunoscută, e vorba mai curînd de o indicație în plus asupra originii sale expresive.

MIE¹ mii num. card. 1) Nouă sute plus o sută. 2) (cu valoare de num. ord.) Al miilea; a mia. /<lat. milia

Minus ≠ plus

MONOM s. n. 1. expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici minus. 2. (fig.) șir neîntrerupt. (< fr. monôme)

MONOM s.n. Expresie algebrică compusă dintr-un singur termen, în care nu figurează nici semnul plus, nici semnul minus. ◊ (Fam.) În monom = în rînd, unul în urma celuilalt. [Pl. -oame, (s.m.) -omi. / < fr. monôme, cf. gr. monos – unic, nomos – diviziune].

MONOVERB s.n. Joc distractiv care constă în a reprezenta un cuvînt prin litere combinate între ele sau cu figuri, sensul acestuia reieșind din poziția elementelor componente. ◊ Monoverb cu incastru = monoverb în care, prin introducerea unui cuvînt sau a unei litere într-o imagine, se obține un cuvînt nou; monoverb epentetic = monoverb ilustrat prin două imagini, una numită „bază”, iar cealaltă „plus”, cuvîntul „plus” introducîndu-se neschimbat între literele care formează cuvîntul „bază”. [Cf. gr. monos – unic, lat. verbum – cuvînt].

mult (-tă), adj. – 1. Abundent. – 2. (Adv.) Destul, considerabil, enorm, în cantitate mare. – 3. (Adv.) Timp îndelungat, un interval mare de timp. – Mai mult, încă, în plus. – Cel mult, numai, atît. – De mult, altădată, cu lung timp în urmă. – Prea mult, peste măsură, în exces. – 4. (Adv.) Numai, abia, doar. – 5. (S. n.) Cantitate mare, lucruri numeroase. – Mulți, lume, nenumărați oameni. – Multe, nenumărate lucruri. – Și mai multe nu, neapărat, cu orice preț. Multul cu mult, oricît de mult, foarte mult. – Mr. multu, megl. mult, istr. munt. Lat. multus (Pușcariu 1124; Candrea-Dens., 1168; REW 5740), cf. it. molto, prov., cat. molt, v. fr. moult, sp. mucho, port. muito. – Der. multicel (var. multișor), adj. (destul); mulțime (var. înv., mulție), s. f. (oameni mulți, multitudine, abundență); înmulți (var. mulți), vb. (a multiplica; a augmenta; refl., a se reproduce); înmulțire, s. f. (multiplicare); înmulțitor, s. n. (multiplicator); deînmulțit, s. n. (primul factor al unei înmulțirii). Mulțumi (var. înv., mulțemi, Trans., mulțămi), vb. (a satisface, a sătura; a premia, a gratifica, a plăti, a-și exprima satisfacția prin cuvinte de grație; refl., a fi satisfăcut; refl., a fi, a se arăta sătul, a nu putea mai mult), este fără îndoială, un der. de la mulțime (› *mulțimi › mulțemi), ca îndestula de la destul. Der. general admisă, din la mulți ani (Crețu 349; Tiktin; REW 487; Candrea; Scriban; Bărbulescu, Arhiva, XXXIII, 47; Sandfeld 42) nu pare posibilă, fiindcă astfel de compuse nu sînt curente în rom. (Trans., mulțam nu este un rezultat al lui mulți ani, ci o var. dialectală a lui mulțumesc; paralelismul cu ngr. εἰς πολλὰ ἔτη „să trăiască mulți ani” › στολλάτη „mulțumesc” este sugestiv, fără să constituie un argument hotărîtor, fiindcă acest etimon nu explică celelalte sensuri ale cuvîntului). Der. mulțămeală, s. f. (gratitudine), înv.; mulțumită (var. mulțămită), s. f. (premiu, recompensă; recunoștință); mulțumitor (var. mulțămitor), adj. (satisfăcător, suficient, recunoscător); nemulțumire, s. f. (neplăcere); nemulțumit, adj. (nesatisfăcut, mofturos); nemulțumitor, adj. (care nu dă satisfacție). – Der. din fr. multiplu, adj.; multiplica, vb.; multiplicator, adj.; multiplicat, s. n.; multiplicitate, s. f.; submultiplu, s. n.

multiplu s. m., adj. m. (sil. -plu), art. multiplul, pl. multipli, art. multiplii; f. sg. multiplă, pl. multiple

NEC PLUS ULTRA loc. adv., s. n. (calitate, termen) care nu poate, sau nu trebuie să fie depășit. (< lat. nec plus ultra)

niplu s. n. (sil. -plu), art. niplul; pl. nipluri

NOUĂ¹ num. card. 1) Opt plus unu. ~ cărți. ◊ Peste ~ mări și ~ țări foarte departe. A avea ~ vieți (sau suflete) a fi foarte rezistent. 2) (cu valoare de num. ord.) Al nouălea, a noua. /<lat. novem

NOUĂSPREZECE² num. card. 1) Optsprezece plus unu. 2) (cu valoare de num. ord.) Al nouăsprezecelea, a nouăsprezecea. /nouă + spre + zece

NOUĂZECI¹ num. card. 1) Optzeci plus zece. 2) (cu valoare de num. ord.) Al nouăzecilea, a nouăzecea. /nouă + zeci

OCTUPLU ~ă (~i, ~e) Care este de opt ori mai mare sau mai mult. [Sil. -plu] /<fr. octuple

OPT¹ num. card. 1) Șapte plus unu. ~ elevi. 2) (cu valoare de num. ord.) Al optulea; a opta. /<lat. octo

OPTSPREZECE¹ num. card. 1) Șaptesprezece plus unu. Optsprezece emisiuni. 2) (cu valoare de num. ord.) Al optsprezecelea; a optsprezecea. /opt + spre + zece

OPTZECI¹ num. card. 1) Șaptezeci plus zece. ~ de apartamente 2) (cu valoare de num. ord.) Al optzecilea; a optzecea. /opt + zeci

PAISPREZECE¹ num. card. 1) Treisprezece plus unu. 2) (cu valoare de num. ord.) Al paisprezecelea; a paisprezecea. /patru + spre + zece

PATRU¹ num. card. 1) Trei plus unu. 2) (cu valoare de num. ord.) Al patrulea; a patra. /<lat. quattuor

PATRUZECI¹ num. card. 1) Treizeci plus zece. 2) (cu valoare de num. ord.) Al patruzecilea; a patruzecea. /patru + zece

PE prep. I. 1) (exprimă un raport locativ, indicând suprafața unui obiect) Floarea e pe fereastră. 2) (exprimă un raport temporal) A venit pe trei zile. Programa pe trimestru. 3) (exprimă un raport modal) A ieșit pe furiș. 4) (exprimă un raport instrumental) Cu; cu ajutorul. Merge pe cal. 5) (exprimă un raport completiv) L-am chemat pe Vasile la mine. 6) (exprimă un raport de echivalență) Pentru. A dat multe mii de lei pe casă. 7) (exprimă un raport de referință) Poarta pică pe el. II. (în locuțiuni) 1) Pe deasupra a) (exprimă un raport spațial, indicând situarea mai sus de ceva sau de cineva) Pe deasupra caselor treceau în zbor stoluri de păsărele; b) în plus; mai mult. s-a acordat și un premiu pe deasupra. 2) Pe din (exprimă un raport spațial sau modal, indicând direcția, modul realizării acțiunii) Pe din lături. Pe din dos. 3) Pe după a) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul posterior) Ședința se amână pe după sărbători; b) (exprimă un raport spațial, indicând cu aproximație situarea de dincolo de ceva sau de cineva) Drumul trece pe după școală. 4) Pe la a) (exprimă un raport locativ, indicând cu aproximație locul) Pe la sud seceta a fost mai mare; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) A sosit pe la amiază. 5) Pe lângă a) (exprimă un raport spațial) Prin apropiere. A trecut pe lângă casa noastră; b) (exprimă un raport comparativ) În comparație cu; față de. Părea un copil pe lângă acest om zdravăn; c) (exprimă un raport cumulativ) În afară de. Pe lângă necazul ce-l avea și grindina îi strivise via. 6) Pe sub a) (exprimă un raport spațial, indicând locul situării mai jos de ceva) Mergeam pe la umbră, pe sub copaci; b) (exprimă un raport temporal, indicând cu aproximație timpul) Spre; înspre. Au ajuns pe sub amiază. 7) Pe când v. CÂND. III. (în componența formelor de jurământ) Pe cinstea (sau onoarea) mea. Pe cuvânt de cinste. /<lat. super, per

peplu s. n. (sil. -plu), art. peplul; pl. pepluri

PEPLU ~ri n. (în antichitatea greco-romană) Mantie scurtă, confecționată dintr-o țesătură ușoară, pe care o purtau femeile, prinzând-o pe umeri cu o agrafă. [Sil. pe-plu] /<lat. peplum

A PERIA ~ez tranz. 1) (haine, încălțăminte etc.) A curăța cu ajutorul unei perii. 2) (părul, fuioarele) A pieptăna cu o perie specială. 3) fig. (lucrări, texte etc.) A aduce la condiția necesar (redactând și scoțând lucrurile în plus); a cizela. 4) fig. fam. A lăuda în mod exagerat (pentru a câștiga bunăvoința cuiva); a măguli; a linguși; a flata; a adula. [Sil. -ri-a] /Din perie

PERIPLU ~e n. Călătorie de lungă durată pe mare. [Sil. -plu] /<fr. périple

periplu s. n. (sil. -plu), art. periplul; pl. periple

PESTE prep. 1) (exprimă un raport locativ, indicând locul, spațiul, obiectul de suprapunere sau de extindere) Pe deasupra; deasupra; dincolo de. Peste vii și livezi. Peste pod. ◊ Peste tot în orice loc; pretutindeni. 2) (exprimă un raport temporal posterior) După. Peste o oră. 3) (exprimă un raport de mod, indicând depășirea unei limite, a unei cantități) Mai mult de (sau decât); în plus; asupra. Are peste zece monografii. ◊ Peste puterea (sau puterile) cuiva depășind puterile cuiva; greu. 4) (exprimă un raport de relație, indicând sfera de extindere) Asupra. A domina peste toate. /pre[înv.] + spre

PIGOMEL s. m. monstru cu membre în plus în regiunea hipogastrică. (< fr. pygomèle)

pil (piluri), s. n. – 1. Vargă, băț. – 2. (Olt.) Bici, cravașă. Origine incertă. Ar putea fi vorba de un lat. *pillum, cf. pilla › piuă, în loc de pila „stîlp” și pilum „suliță”; în acest caz ar fi însemnat la început „piuă”. Nu e ^[1] constatată o pronunțare palatalizată^[2], care ar proba acest etimon; în plus, se mai consideră ca der. de la pil, cuvintele pilos (var. chilos), adj. (puternic, rezistent; încăpățînat, îndărătnic) și pilug (var. chilug, v. aici). corectat(ă)

PLURI- Element de compunere care înseamnă „mai mulți”, „mai multe” și care servește la formarea unor adjective și a unor substantive. – Din lat. plus, pluris, fr. pluri-.

PLURIVALENT, -Ă adj. Polivalent. [< fr. plurivalent, cf. lat. plus – mai mult, valere – a valora].

PLUS s.n. 1. Ceea ce trece peste o anumită cantitate; prisos. 2. Semn grafic în formă de cruce, care simbolizează adunarea unor mărimi între care se găsește sau, atunci cînd se află înaintea unei mărimi, arată caracterul pozitiv al acesteia. ♦ Semn grafic identic cu cel din matematică, indicînd sarcinile electrice pozitive. // Element prim de compunere savantă cu semnificația „mai mult”, „plural”, „de mai multe ori”, „peste”, „pe deasupra”. [< lat., fr. it. plus].

plus adv.

Plus ≠ minus

plus s. n., (prisosuri, semne grafice) pl. plusuri

plus adv. – 1. Mai mult. – 2. (S. n.) Semnul adunării. Lat. plus (sec. XIX). – Comp. plus-valută, s. f. (plusvaloare), din fr. plus-value; pluscuamperfect, s. n., din lat. plusquamperfectum.

PLUS², (1, 2) plusuri, s. n., (3) adv. 1. S. n. Ceea ce depășește o cantitate dată; prisos. ◊ Loc. adj. În plus = peste ceea ce este obișnuit; pe lângă aceasta, pe deasupra. 2. S. n. (Mat.) Semn grafic în formă de cruce, care indică operația de adunare (a mărimilor între care se găsește) sau caracterizează numerele sau mărimile pozitive (dacă se găsește înaintea acestora). (Cu valoare de prepoziție) Cinci plus trei fac opt. ◊ Plus infinit = simbol matematic care arată creșterea nelimitată a numerelor pozitive. ♦ Semn grafic în formă de cruce, care, pus pe lângă o notă dată școlarilor, îi mărește valoarea. ♦ Semn grafic identic cu cel din matematică, indicând sarcinile electrice pozitive. 3. Adv. Mai mult, și încă. – Din lat. plus.

PLUS s. v. surplus.

PLUS¹- Element de compunere care înseamnă „mai mult”, „în plus²” și care servește la formarea unor substantive. – Din plus².

PLUS¹- elem. „mai multe”, „în plus”. (< lat. plus)

PLUS² I. s. n. 1. ceea ce depășește o anumită cantitate; prisos. 2. simbol matematic (+) care indică o adunare sau, pus înaintea unei mărimi, caracterul pozitiv al acesteia. ◊ semn grafic, identic cu cel din matematică, indicând sarcinile electrice pozitive. II. adv. mai mult, și încă. (< lat. plus)

PLUS ~uri n. 1) Semn în formă de cruce (Ș) care indică operația de adunare sau mărimi și sarcini pozitive. 2) Temperatură mai sus de zero grade. ~ zece grade. ◊ ~-minus cu un decalaj posibil în direcția măririi sau micșorării. 3) Trăsătură pozitivă. ◊ În ~ pe lângă toate celelalte; pe deasupra. /<lat. plus

PLUSA, plusez, vb. I. Intranz. A miza la un joc de cărți mai mult decât au mizat toți cei dinainte; a mări miza. – Din plus².

PLUSA vb. intr. 1. (la jocul de cărți) a miza mai mult decât cei dinainte. 2. a da mai mult decât este necesar. (< plus²)

A PLUSA ~ez 1. tranz. pop. (sume) A adăuga prin adunare (la o altă sumă); a adiționa. 2. intranz. (la jocul de cărți) A mări miza; a pune o miză mai mare decât toți jucătorii anteriori. /Din plus

PLUSPRODUS s.n. (Ec.) Produsul muncii pe care lucrătorii din sfera producției materiale capitaliste îl produc peste ceea ce este necesar pentru reproducerea forței de muncă. [Pl. suri, -se. / < plus + produs].

PLUSPRODUS s. n. produs creat de lucrătorii din sfera producției materiale peste cel necesar, prin cheltuirea de supramuncă. (< plus¹- + produs)

PLUSPRODUS, plusproduse, s. n. Produs creat de lucrătorii din sfera producției materiale peste produsul necesar prin cheltuire de muncă suplimentară. [Pl. și: plusprodusuri] – Plus¹- + produs.

PLUSPRODUS n. ec. (în doctrina marxistă) Produs al muncii creat de lucrătorii din sfera producției materiale peste ceea ce este necesar pentru reproducerea forței de muncă. /plus- + produs

PLUSVALOARE s. f. Valoare nou creată de către muncitorii salariați în procesul de producție peste echivalentul valorii forței lor de muncă și însușită gratuit de către patroni. ◊ Plusvaloare absolută = formă a plusvalorii obținută prin prelungirea zilei de muncă peste timpul de muncă necesar sau prin intensificarea muncii. Plusvaloare relativă = formă a plusvalorii care rezultă prin reducerea timpului de muncă necesar și mărirea corespunzătoare a timpului de supramuncă în urma creșterii productivității muncii. – Plus¹- + valoare (după fr. plus-value).

PLUSVALOARE s. f. 1. profit constituit din diferența între valoarea bunurilor produse și ansamblul salariilor și al amortizării. 2. excedent al încasărilor față de cheltuieli; beneficiu. (după fr. plus-value)

PLUSVALOARE f. ec. (în doctrina marxistă) Profit constituit de diferența dintre valoarea bunurilor produse și suma salariilor plătite, însușit de patroni. /plus- + valoare

PLUSVALOARE s.f. (Ec.) Valoare pe care munca muncitorului salariat o creează peste valoarea forței sale de muncă. [Pl. -ori, gen. -orii. / după fr. plus-value].

POLARIZAȚIE, polarizații, s. f. Stare a unui corp sau a unui sistem fizic care prezintă proprietatea de polaritate sau care a suferit o polarizare. ◊ Polarizație electrică = stare a unui corp sau a unui sistem fizic care posedă cel puțin doi poli electrici (plus și minus). Polarizația luminii = stare a unui fascicul luminos în care toate radiațiile electromagnetice componente au aceeași direcție de oscilație. Polarizație cromatică = ansamblul figurilor de interferență, colorate viu, obținute la cercetarea în lumină polarizată a unui cristal birefringent cu ajutorul unui polariscop. ♦ Mărime vectorială care caracterizează starea de polarizație a unui corp sau a unui mediu. – Din fr. polarisation.

POLINOM, polinoame, s. n. Expresie algebrică constituită din mai multe monoame, legate între ele prin semnul plus sau minus; suma algebrică a mai multor monoame. – Din fr. polynôme.

POZITIV, -Ă, pozitivi, -e, adj. 1. Care se întemeiază pe experiență, pe fapte, pe realități; p. ext. care are un caracter de certitudine; cert, adevărat, real, sigur. ◊ Științe pozitive = științe experimentale. ♦ Care are o semnificație justă, valoare; valoros; demn de urmat, de imitat. Experiență pozitivă. 2. (Despre oameni) Realist, cu spirit practic. 3. Care este mai mare decât zero sau egal cu zero; care se notează în scris cu semnul plus (+). Număr pozitiv. Temperatură pozitivă. ♦ (Despre sarcina electrică) De același fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina obținută prin frecarea unui baston de ebonită cu un postav. ♦ Prin care iese curentul electric sau care se leagă de acest loc. Pol pozitiv. 4. (Despre analize medicale) Care confirmă prezența în organism a unui anumit agent patogen. 5. (Log.; despre noțiuni, raționamente) Care afirmă ceva. 6. (În sintagma) Probă (sau imagine etc.) pozitivă = (și substantivat, n.) copia unui negativ fotografic care redă ca în realitate părțile luminoase și cele întunecate ale obiectului fotografiat. 7. (Gram.; în sintagma) Grad pozitiv (și substantivat, n.) = formă a adjectivului sau a adverbului cu ajutorul căruia se exprimă însușirea unui obiect sau a unui proces privite izolat, fără referire la alte obiecte sau procese. – Din fr. positif, lat. positivus.

POZITIV² ~ă (~i, ~e) (în opoziție cu negativ) 1) Care conține o afirmație; care exprimă aprobare sau acceptare; care are un caracter cert. Răspuns ~. 2) Care are însușiri bune; bun. ◊ Erou ~ personaj dintr-o operă artistică înzestrat cu calități considerate bune. 3) (despre personaje) Care are spirit practic; realist. 4) mat. (despre valori numerice) Care este mai mare decât zero sau se notează cu semnul plus. Număr ~. 5) (despre sarcini electrice) Care este de același fel cu sarcina nucleelor atomice sau cu sarcina electrică dobândită de un baston de ebonită prin frecare cu postav. 6) med. (despre analize, reacții, probe) Care confirmă prezența în organism a unui agent patogen. 7): Grad ~ formă inițială a categoriei gramaticale a gradelor de comparație la adjective și adverbe. /<fr. positif, lat. positivus

PRISOS ~uri n. Cantitate care depășește necesarul; surplus; excedent. ◊ De ~ a) în plus; b) fără rost; inutil. Cu ~ mai mult. /<ngr. perissós

prisos (prisoase), s. n. – Surplus, îndestulare, excedent. – Var. pristos. Ngr. περισσός „abundent” (Cihac, II, 691; Murnu 47; Pușcariu, Lr., 261). – Der. prisosi, vb. (a fi în plus), cf. ngr. περισσεύω „a prisosi”; prisoseală (var. prisosință), s. f. (belșug); prisoselnic (var. prisositor), adj. (care este de prisos, excedentar).

PRISOS, prisosuri, s. n. 1. Ceea ce depășește necesarul, ceea ce întrece o anumită limită; prisosire, prisosință, prisoseală, surplus, excedent; p. ext. belșug, abundență. ◊ Loc. adj. și adv. De prisos = (care este) în plus; p. ext. (care este) inutil, fără rost. ◊ Loc. adv. Cu prisos = în plus; din plin, din belșug. 2. (La pl.; înv. și reg.) Teren agricol care prisosea moșierului și pe care acesta îl arenda țăranilor. – Din ngr. perissós.

PRISOSEALĂ s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

PRISOSIRE s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

PRISOSIT s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

PRISOSITURĂ s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

PSEUDODIPTER s. n. templu antic, în care distanța dintre colonadă și pereții cellei era egală cu distanța a două intercolonamente plus o grosime de coloană. (< fr. pseudodiptère)

PSEUDODIPTER s.n. Templu antic în care distanța dintre colonadă și pereții cellei era egală cu distanța a două intercolonamente plus o grosime de coloană. [< fr. pseudodiptère].

puțin (puțină), adj. – Insuficient, redus. – Mr. p(u)țîn, psîn, megl. puțǫn, istr. puțin. Origine obscură. Provine fără îndoială din rădăcina expresivă *piț-, cf. puță, dar der. nu este clară. Cf. lat. med. pusinnu, pittinus „mic”, și toate cuvintele romanice care exprimă această idee și care în general sînt puțin clare. Pentru comparativul mai puțin, cf. sard. prus pagu < plus paucum. În general se încearcă să se explice acest cuvînt în două feluri: pornind de la paucus, prin intermediul unui der. *paucinum (Cipariu, Gram., II, 347; Pascu, I, 150), sau pornind de la putus, prin intermediul lui *putinus (Meyer, IF, VI, 122; Candrea, Rom., XXXI, 314; Pușcariu 1418; Loewe 57; REW 6550). Der. puțintel (f. puțintea, puțintică), adj. (nițel), probabil formă disimilată a lui *puțincel (Pușcariu, Dacor., I, 326); puținătate (var. puținime, puțintime), s. f. (cantitate mică); împuțina, vb. (a reduce, a micșora).

RADĂȘ s. v. excedent, plus, prisos, prisosință, surplus.

RĂMAS s. v. amanet, excedent, gaj, garanție, moștenire, pariu, patrimoniu, plus, prinsoare, prisos, prisosință, rămășag, rămășiță, rest, succesiune, surplus.

REFACȚIE s. f. 1. reducere a prețului unei mărfi în caz că aceasta, la livrare, nu corespunde condițiilor contractuale. 2. diferență pe care căile ferate o încasează inițial în plus și pe care o restituie în urma postcalculației de transport. 3. înlocuire a elementelor unei căi ferate când acestea au suferit o uzură peste limita admisibilă. (< fr. réfaction)

rît (rîturi), s. n. – Botul porcului. Sl. rŭtŭ „bot” (Cihac, II, 314; Conev 89). Este dubletul lui rît, s. n. (Trans., fînaț, pășune), care se consideră der. din mag. rét, din aceeași rădăcină sl. (Gáldi, Dict., 153), dar care poate proveni și direct din sl., cf. bg. răt „colină”, slov. rot „pășune pe o colină”, și în plus are dublul sens al lui bot. – Der. rîtan (var. rătan), s. m. (grosolan, necioplit), cf. botos; rîtos, adj. (insolent, obraznic).

SERIE s. f. 1. înșiruire de termeni care se succedă potrivit unei anumite legi; succesiune de ființe, lucruri, fapte de același fel sau asemănătoare; șir, mulțime. ◊ grup, categorie într-o clasificare; repetare a aceluiași tip, a aceleiași acțiuni etc. ♦ în ~ = (produs, fabricat) în număr mare, după același tip. ◊ (sport) grupă de concurenți care dispută o probă de calificare. 2. grup de compuși organici care se caracterizează prin aceea că fiecare are în molecula sa câte un atom de carbon și doi atomi de hidrogen mai mult decât compusul precedent al grupului. 3. (mat.) expresie dintr-o infinitate de termeni deduși unul din altul după anumite reguli și legați prin semnele plus sau minus. ♦ ~ statistică = șir paralel a două caracteristici corelate după un anumit criteriu. 4. (geol.) succesiune de terenuri care corespunde în timp unei epoci. 5. ansamblul mărcilor poștale care formează o anumită emisiune. ◊ parte dintr-o colecție sau publicație periodică, având uneori un titlu aparte, în afară de cel general. 6. număr de ordine pe mărfurile fabricate într-un număr mare de exemplare de același tip; număr de fabricație. 7. (fon.) grup de sunete sau foneme printr-o trăsătură comună. 8. (muz.) succesiune prestabilită de 12 sunete ale gamei cromatice, în care fiecare sunet are valoare egală. 9. (inform.) tratare a operațiilor bit după bit. (< fr. série, lat. series)

SERIE s.f. 1. Înșirare de termeni care se succedă potrivit unei anumite legi; înșiruire, succesiune de ființe, de lucruri sau de fapte de același fel sau asemănătoare. ♦ Repetare a aceluiași tip, a aceleiași acțiuni etc. ♦ În serie = (produs, fabricat) în număr mare, după același tip. 2. Grup de compuși organici care se caracterizează prin aceea că fiecare are în molecula lui cîte un atom de carbon și doi atomi de hidrogen mai mult decît compusul precedent al grupului. 3. Expresie matematică formată dintr-o infinitate de termeni deduși unul din altul după anumite reguli și legați prin semnele plus sau minus. 4. (Geol.) Succesiune de terenuri care corespunde în timp unei epoci. 5. Totalitatea ființelor, lucrurilor sau faptelor care urmează deodată la rînd. ♦ Totalitatea mărcilor poștale emise cu o anumită ocazie sau care au o anumită temă. ♦ Parte dintr-o colecție sau publicație periodică, avînd uneori un titlu aparte, în afară de cel general. 6. Număr de ordine aplicat pe mărfurile fabricate într-un număr mare de exemplare de același tip; număr de fabricație. 7. (Fon.) Grup de sunete sau de foneme caracterizate printr-o trăsătură comună. [Gen. -iei. / < fr. série, it. serie, lat. series].

SERIE, serii, s. f. 1. Înșiruire de termeni care se succedă potrivit unei anumite legi; succesiune neîntreruptă de lucruri, de fapte etc. de același fel, care formează un ansamblu sau care sunt considerate astfel; șir; p. ext. mulțime, sumă. ◊ Loc. adj. De serie = (despre mărfuri, obiecte) fabricat, confecționat după același tip, împreună cu alte obiecte asemănătoare; comun, obișnuit, banal. ◊ Loc. adv. În serie = în multe exemplare după același tip, în număr mare. ♦ Grup, tranșă, categorie într-o succesiune sau într-o clasificare. 2. Expresie matematică formată dintr-o infinitate de termeni care se deduc unul din altul conform unei anumite reguli și care sunt legați între ei cu semnul plus sau minus. 3. (Chim.) Grup de compuși organici caracterizați prin faptul că fiecare are în molecula lui câte un atom de carbon și doi atomi de hidrogen mai mult decât compusul precedent al grupului. 4. Număr de ordine care se aplică pe mărfurile fabricate într-un număr mare de exemplare de același tip. ◊ Seria zero = primele cantități dintr-un produs nou, executate de o întreprindere în timpul însușirii fabricației în serie a produsului respectiv. ♦ Număr caracteristic unuia dintre tipurile de fabricație a unor produse finite. 5. Complex de straturi care s-au depus în timpul unei epoci geologice. 6. Grup de sunete sau de foneme caracterizate printr-o trăsătură comună. – Din fr. série, lat. séries.

SEXTIL I. adj. an ~ = (în calendarul republican francez) an care avea o zi în plus. II. s. n. (astr.) poziție a unei planete al cărei unghi pe direcția Pământ-Soare (Lună) și Pământ-planetă se ridică la 60°. (< fr. sextile, /II/ germ. Sextil/schein/)

sextuplu adj. m. (sil. -plu), pl. sextupli; f. sg. sextuplă, pl. sextuple

SIMPLU ~ă (~i, ~e) 1) (în opoziție cu compus) Care este omogen prin compoziția sa. Substanțe ~e. ◊ Floare ~ă floare cu un singur rând de petale și de stamine. 2) (în opoziție cu complicat) Care poate fi înțeles de oricine; necomplicat; elementar. Problemă ~ă. 3) și adverbial Care este lipsit de artificii sau rafinament; natural; neafectat. ◊ ~ ca bună ziua foarte simplu. 4) (în opoziție cu dublu) Care constă dintr-o singură parte. Ușă ~ă. 5) (despre persoane) Care nu se evidențiază din alții; de rând. Muncitor ~. 6) Care este inferior ca preț sau calitate. Încălțăminte ~ă. [Sil. sim-plu] /<fr. simple

Stan s. m. – Stanislav. Sl. Stanislavŭ. Se folosește pentru a exprima ideea de „un oarecare, unul în plus”; Stan și Bran; Stan Pățitul. – Der. Stana (var. Stanca), s. f.; stancă, s. f. (ceucă, Corvus monedula), în ce privește numele comun pentru țigănci, cf. cioacă, cioară.

submultiplu s. m. (sil. -plu), art. submultiplul; pl. submultipli, art. submultiplii

SUBMULTIPLU ~i m. mat. Mărime care se cuprinde de un număr întreg de ori în altă mărime de aceeași natură. [Sil. -ti-plu] /sub- + multiplu

SUPLIMENT, suplimente, s. n. 1. Ceea ce se adaugă la ceva pentru a-l completa sau pentru a suplini o lipsă. 2. Bilet de călătorie sau de spectacol, eliberat ca anexă la alt bilet, prin care se acordă drepturi sau avantaje în plus. 3. Ceea ce se adaugă la un unghi pentru a forma două unghiuri drepte (180°). – Din fr. supplément, lat. supplementum.

SUPLIMENTAR, -Ă, suplimentari, -e, adj. Care se adaugă pe deasupra, care completează ceva; care este în plus (peste ceea ce este normal); folosit ca supliment. ◊ Unghiuri sau arce suplimentare = unghiuri sau arce a căror sumă este egală cu două unghiuri drepte (180°). – Din fr. supplémentaire.

SUPLIMENTAR, -Ă adj. care se adaugă (la ceva); folosit ca supliment. ♦ care este în plus. ♦ unghi ~ = unghi care, împreună cu un unghi dat, formează 180°; ore ~ e = ore de muncă efectuate peste norma obișnuită. (< fr. supplémentaire)

suplu adj. m. (sil. -plu), pl. supli; f. sg. suplă, pl. suple

SUPLU ~ă (~i, ~e) 1) (despre ființe și despre manifestările lor) Care denotă grație și eleganță; caracterizat prin grație și eleganță; mlădios; elastic. 2) (despre obiecte) Care se îndoaie ușor; mlădios; flexibil; elastic; maleabil. 3) fig. (despre persoane) Care se adaptează docil la o situație sau voinței cuiva; mlădios; elastic. [Sil. su-plu] /<fr. souple

supraduce, supraduc, vb. III (înv.) a aduce în plus.

SUPRALICITA vb. I. intr. A oferi la o licitație un preț mai mare decît prețul oferit (de cineva) anterior. ♦ (Fig.) A oferi ceva în plus, a oferi mai mult decît altcineva la o întrecere. [< supra- + licita, după fr. surenchérir].

SURPLUS, surplusuri, s. n. Ceea ce este în plus, ceea ce depășește necesarul; prisos, excedent. – Din fr. surplus.

SURPLUS s. excedent, plus, prisos, prisosință, (reg.) radăș, (înv.) prisoseală, prisosire, prisosit, prisositură, rămas. (Un ~ de produse.)

SURPLUS s.n. Ceea ce este în plus; prisos, excedent. [< fr. surplus, cf. sur – peste, plus – prea].

SURPLUS s. n. ceea ce este în plus; prisos, excedent. (< fr. surplus)

surzui, surzuiesc, vb. IV (reg.) 1. (înv.) a adăuga (măsurând în plus). 2. a procura; a agonisi (prin economisire).

SUTĂ¹ ~e num. card. 1) Nouăzeci plus zece. O ~ de pagini. 2) cu valoare de num. ord. Al sutălea; a suta. /<sl. suto

ȘAISPREZECE¹ num. card. Cincisprezece plus unu. ~ copii. /șase + spre + zece

ȘAIZECI¹ num. card. Cincizeci și nouă plus unu. ~ de cărți. /șase + zeci

ȘAPTE¹ num. card. Șase plus unu. ~ cărți. ◊ ~-degete plantă erbacee cu tulpina târâtoare, cu frunze alungite, zimțate, și cu flori purpurii, care crește prin locuri umede. /<lat. septem

ȘAPTESPREZECE¹ num. card. Șaisprezece plus unu. ~ caiete. /șapte + spre + zece

ȘAPTEZECI¹ num. card. Șaizeci plus zece. ~ de cărți. /șapte + zeci

ȘASE¹ num. card. Cinci plus unu. ~ mese. /<lat. sex

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

și adv. – 1. La fel, tot așa. – 2. Chiar, în plus, însă. – Și mai. – Și mai și. – 3. Deja, îndată. – 4. (Conj.) Plus, cu. – Mr., megl., istr. și. Lat. sῑc (Pușcariu 1588; REW 7892), cf. it., prov., cat., sp. si, port. sim. Înv. folosit și enclitic pentru a întări pron. sau adv., cf. atunceși, același, totuși etc. (Tiktin).

ȘI¹ conj. 1. (cu funcție coordonătoare) 1) (exprimă un raport copulativ) Eu și tu. E și frumos și deștept. ◊ Ei și? ce-mi pasă mie? Ce importanță are? 2) (exprimă un raport aditiv sau asociativ, formând numerale cardinale, numerale zecimale etc.) Treizeci și patru. Cinci întregi și două zecimi. ◊ Și cu plus. 3) (exprimă un raport adversativ) Dar; iar; însă. Îl aude și nu-l vede. 4) (exprimă un raport concluziv) Deci; prin urmare; de aceea. Am spus că fac și voi face. 5) (stabilește legătura cu cele spuse anterior, mai ales, la începutul unei propoziții interogative) Și unde ai mai auzit aceasta? 2. (cu funcție subordonatoare) pop. (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că; măcar că. Și a știut dar n-a spus. /<lat. sic

TEMPLU ~e n. 1) Edificiu special amenajat pentru practicarea unui cult religios. 2) Biserică monumentală. 3) fig. Loc sau edificiu unde are loc o acțiune comparabilă cu oficierea cultului religios. ~ al culturii. [Sil. tem-plu] /<fr. temple, lat. templum

TREI¹ num. card. 1) Doi plus unu. ~ cărți. ◊ În doi timpi și ~ mișcări foarte repede. ~ frați plantă erbacee cu flori din cinci petale, galbene, plăcut mirositoare. 2) (cu valoare de num. ord.) Al treilea; a treia. /<lat. tres

TREISPREZECE¹ num. card. 1) Doisprezece plus unu. 2) (cu valoare de num. ord.) Al treisprezecelea; a treisprezecea. [Sil. trei-spre-] /trei + spre + zece

TREIZECI num. card. 1) Douăzeci plus zece. 2) (cu valoare de num. ord.) Al treizecilea; a treizecea. [Sil. trei-zeci] /trei + zece

triplu adj. m. (sil. -plu), pl. tripli; f. sg. triplă, pl. triple

triplusalt s. n. (sil. -plu-), pl. triplusalturi

UNSPREZECE¹ num. card. 1) Zece plus unu. ~ studenți. 2) (cu valoare de num. ord.) Al unsprezecelea; a unsprezecea. /un + spre + zece

ZECE¹ ~i num. card. 1) Nouă plus unu. 2) (cu valoare de num. ord.) Al zecelea; a zecea. /<lat. decem