AGESILAU II, rege al Spartei (c. 399 – c. 360 î. Hr.). A purtat un război în Asia Mică împotriva perșilor (396 î. Hr.). Reîntors în Grecia (394 î. Hr.) a reușit să înfrîngă o coaliție a orașelor grecești, restabilind pentru scurt timp hegemonia spartană.

AIGOSPOTAMOI, fl. în Chersonesul Tracic (azi Kumali, Turcia). La vărsarea lui, în timpul Războiului Peloponesiac, flota spartană, comandată de Lysandros, a zdrobit flota ateniană (405 î. Hr.).

ASCETISM. Subst. Ascetism, austeritate, rigorism, severitate; abstinență, abținere, răbdare, renunțare. Viață austeră, asceză; sihăstrie, sihăstrire, schimnicie, pustnicie, pustnicire (rar), monahie (rar), monahism; izolare, solitarism (livr.), solitudine (livr.). Cumpătare, reținere, moderație, sobrietate. Viață spartană, educație spartană, puritanism. Post, postire; ajun, post negru. Mucenicie, martiriu, martirizare, martiraj, mortificare, autoflagelare, autoflagelație, autobiciuire. Ascet (livr.), spartan, puritan, abstinent, schimnic (rar), anahoret, pustnic, sihastru, eremit, călugăr, monah. Adj. Ascetic, auster; cumpătat, reținut, moderat, sobru; puritan, spartan. Singuratic, singur, singurel (dim.); însingurat (rar), izolat, solitar, retras, sihastru, pustnicit (rar), anahoretic (rar), eremitic (rar), sihăstrit, pustnicesc (înv.), schimnicesc (rar). Vb. A trăi ca un ascet, a, duce viață de pustnic, a pustnici (rar), a duce viață de călugăr, a trăi în sihăstrie, a schimnici (rar), a sihăstri. A se abține, a răbda, a renunța; a suferi, a îndura; a se chinui, a se tortura, a se biciui, a se autoflagela. A posti, a ține post, a ajuna, a flămînzi, a se hrăni cu lăcuste (fig.). Adv. Călugărește. În sihăstrie, în singurătate. V. călugăr, severitate, singurătate, stăpînire de sine.

ASPRU adj., adv. 1. adj. scorțos, zgrunțuros, (rar) grunzuros, zgrunțuit, (livr.) rugos. (O suprafață ~.) 2. adj. înăsprit. înțepător, pișcăcios, pișcător, (reg.) pișcav, pișcos, (înv.) stifos. (Un vin ~.) 3. adj., adv. aprig, barbar, brutal, cîinos, crîncen, crud, crunt, cumplit, feroce, fioros, hain, inuman, necruțător, neiertător, neîmblînzit, neînduplecat, neîndurat, neîndurător, nemilos, neomenos, neuman, rău, sălbatic, sîngeros, violent, (livr.) sanguinar, (înv. și pop.) năsilnic, (înv. și reg.) tare, (reg.) pogan, (Mold. și Bucov.) avan, hapsîn, (înv.) jestoc, neomenit, sanguinic, sălbăticos, sireap, (fig.) dur, negru. (Om ~; se poartă ~.) 4. adj. brutal, cîinesc, cîinos, crud, inuman, nemilos, neomenos, (înv.) vărvăresc, (fig.) dur. (Purtare ~.) 5. adj. răstit, ridicat, (fig.) dur, rece, sec, tăios. (Îi vorbește cu un ton ~.) 6. adj. brutal, greu, tare, violent, (fig.) dur. (Vorbe ~.) 7. adj. drastic, sever, (fig.) dur. (O pedeapsă ~.) 8. adj. riguros, sever, strașnic, strict, (rar) strîns. (O disciplină ~; un regim alimentar ~.) 9. adj. acerb, înverșunat, necruțător. (O dispută ~.) 10. adj. aprig, crîncen, crud, crunt, cumplit, încrîncenat, îndîrjit, înverșunat, neîmpăcat, nepotolit, sîngeros, vajnic, violent, (înv.) crîncenit, tare, (fig.) încleștat. (O bătălie ~.) 11. adj. auster, sever, sobru, spartan. (Duce o viață ~.) 12. adj. greu, (fig.) cîinesc, cîinos. (O iarnă, o vreme ~.)

AUSTER adj. 1. aspru, sever, sobru, spartan. (Duce o viață ~.) 2. v. sobru.

AUSTER adj. 1. aspru, sever, sobru, spartan. (Duce o viață ~.) 2. grav, sever, sobru, (rar) aspru. (O frumusețe ~; linii ~.)

Cleomene m. nume a 3 regi spartani (519-223 a. Cr.).

CREȚ¹, crețuri, s. n. (2 și) creți, s. m. 1. Buclă, cîrlionț; păr creț sau încrețit. Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă-n tîmple... obicei adus de pe obîrșia Ialomiței, unde nu se știa de crețuri și colțișori. DELAVRANCEA, S. 9. Părul său de aur în crețuri lungi se lasă. ALECSANDRI, P. A. 165. 2. Încrețitură la o țesătură sau la un obiect confecționat; cută, fald. Ea părea că aduce în creții rochiei ei de mătase ceva din... cochetăria balurilor la care fusese. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete într-o parte și dintre creții ei apăru, frumos și palid, capul blond al unui înger. EMINESCU, N. 63. Acea mîndră și sprintenă fecioară de marmură, care s-avîntă, ageră și ușoară, sub crețurile dese ale tunicii ei spartane. ODOBESCU, S. III 55. 3. Încrețitură a pielei; zbîrcitură. O femeie slabă, cu fața plină de crețuri, intră în casă. SANDU-ALDEA, D. N. 227.- Pl. și: (3) crețe (GOGA, C. P. 8).

CRIPTIE s.f. (Ant.) Probă de inițiere cu care se încheia educația spartană. ♦ Expediție nocturnă de asasinare în masă a iloților, care însoțea această probă. [< fr. cryptie].

criptie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr cryptie] (Ant) 1 Probă de inițiere cu care se încheia educația spartană. 2 Expediție nocturnă de asasinare în masă a iloților, ce însoțea criptia (1).

CRIPTIE s. f. (ant.) probă de inițiere cu care se încheia educația spartană. ◊ expediție nocturnă de asasinare în masă a iloților, care însoțea această probă. (< fr. cryptie)

efor m. 1. numele celor cinci magistrați spartani, însărcinați a supraveghea execuțiunea legilor; 2. inspector, membrul unei eforii.

EUGENÍE (< fr.; {s} gr. eugenia „origine nobilă”) s. f. Disciplină care studiază aplicarea practică a biologiei eredității în ameliorarea genetică a individului. E. pozitivă promovează descendenții proveniți din indivizi excepționali dotați, iar e. negativă elimină (de la reproducere) efectele transmiterii în descendență a unor însușiri genetice nefavorabile. A fost fondată de Fr. Galton. Practicată empiric de unele popoare în Antic. (ex. spartanii); a fost discreditată, prin asocierea ei neștiințifică cu rasismul, de către naziști. Măsuri eugenice, pe bază de legislație adecvată, se aplică în prezent în peste 30 de țări, printre primele numărându-se Suedia, S.U.A., Germania (ex. sfatul genetic premarital este o formă de consiliere eugenică). În prezent se pune însă tot mai mult accentul pe eufenie.

FALANGĂ s. f. I. 1. formație de soldați spartani sau macedoneni pedestri, cu lănci lungi, care atacau în rânduri compacte; (p. ext.) corp de soldați, trupă, armată. 2. (fig.) grup de oameni strâns uniți, care luptă pentru o cauză comună. 3. (în doctrina socială utopică a lui Fourier) celulă de bază a viitoarei orânduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci. 4. grupare politică fascistă (din Spania). II. fiecare dintre oasele care formează scheletul degetelor. (< fr. phalange, lat., gr. phalanx)

FALANGĂ² s.f. 1. Formație de soldați pedeștri, spartani sau macedoneni, înarmați cu lănci lungi, care atacau într-o anumită formație în rînduri compacte; (p. ext.) corp de soldați, trupă armată. 2. (Fig.) Grup de oameni strîns uniți, care luptă pentru o cauză comună. 3. (În doctrina socială utopică a lui Fourier) Celulă de bază a viitoarei orînduiri sociale, care avea să efectueze diferite munci. 4. Grupare politică fascistă (din Spania). [< fr. phalange, cf. lat. phalanx, gr. phalanx]

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

GRECIA ANTICĂ, denumire dată teritoriilor în care a luat naștere și s-a dezvoltat civilizația materială și spirituală a vechilor greci (Grecia peninsulară, insulele din M. Egee, reg. de coastă ale Asiei Mici). Populată în milen. 2 î. Hr. de triburile indo-europene ale aheilor, ionienilor, eolienilor și dorienilor, pe cuprinsul G.A. au luat naștere, o dată cu destrămarea comunei primitive, numeroase orașe-state sclavagiste (polis-uri). O dată cu marea colonizare (sec. 8-6 î. Hr.), grecii au întemeiat numeroase orașe pe coastele Mării Negre, Africii de Nord, S Italiei, Siciliei și în bazinul de E al M. Mediterane. Din sec. 6 î. Hr., după cucerirea orașelor grecești din Asia Mică de către Imp. Persan, încep să se afirme în arena politică Sparta și Atena. Tentativa Imp. Persan de a-și extinde stăpânirea asupra Greciei peninsulare se încheie cu înfrângerea acestuia în așa-numitele războaie medice (500-449 î. Hr.). Întemeierea Ligii de la Delos de către Atena (478/477 î. Hr.), ascuțirea antagonismului dintre democrația sclavagistă ateniană și regimul oligarhic al Ligii Peloponesiace, conduse de Sparta, duce la Războiul Peloponesiac (431-404 î. Hr.), care cuprinde întreaga G.A. și se încheie cu instaurarea hegemoniei spartane. Criza formei de organizare politică și socială a orașului-stat sclavagist din sec. 4 î. Hr. este folosită de regele macedonian Filip II, care în urma bătăliei de la Cheroneea (338 î. Hr.), își instaurează hegemonia în Grecia. Prin cucerirea întregului Imp. Persan de către Alexandru cel Mare (336-323 î. Hr.) sunt puse bazele elenismului, simbioză a civilizației orientale și a celei grecești. Statele care iau naștere după moartea cuceritorului, cunoscute sub numele de regatele elenistice, angrenate într-o continuă luptă pentru hegemonie în bazinul oriental al M. Mediterane și zdruncinate de violente conflicte sociale, sunt transformate, în sec. 2-1 î. Hr., în prov. romane.

Helos m. vechiu oraș în Laconia ai cărui locuitori, robiți de Spartani, se numiră Heloți sau Iloți.

Hiacint Raritate în onomastica noastră contemporană, Hiacínt, fem. Hiacínta, reproduce un foarte vechi nume pers. gr. Hyákinthos, cu îndepărtate rezonanțe în mitologia greacă, din care s-a păstrat, prin Metamorfozele lui Ovidiu, frumoasa legendă a tînărului lacedemonian Hyákinthos, îndrăgit de Apolo și ucis de către acesta, din greșeală, cu o suliță. Îndurerat de nefericita întîmplare, Apolo îl preface pe frumosul tînăr într-o floare ce-i va purta numele. Legenda metamorfozei „sîngelui terapnic” (tînărul era din Terapne) în floare, povestită de Ovidiu reprezintă o încercare, ca alte vechi și numeroase legende asemănătoare, de a explica semnificația numelui. Cuvîntul gr. hyákinthos, împrumutat și de romani (hyacinthus), a cărui etimologie rămîne obscură, este anterior legendei și probabil de origine preelenică. Cu valoare de nume propriu cuvîntul este atestat încă din cele mai vechi izvoare grecești: Hyakinthia era numele unei mari sărbători spartane menționate de Hesiod (sec. 8 – 7 î.e.n.), Hyakinthides erau denumite cele șase fiice ale lui Erehteu (cea mai cunoscută fiind Pandora), Hyákinthos, în afară de nume al tînărului legendar, era epitet al lui Apolo din Tarent sau toponim (înălțime, deal sau munte, în Atica; probabil și muntele Kynthos din Delos, păstrat ca pren. fem. Cyntia, face parte din aceeași familie). Avînd în vedere că hyákinthos (rom. hiacint) este și numele unei pietre semiprețioase de culoare semiroșietică și avînd ca sprijin apariția sa în toponimie, s-ar putea presupune, nu numai ca o simplă ipoteză, că semnificația originară a cuvîntului ar fi fost fie un nume de culoare, fie un nume de piatră de o anumită culoare. Antroponimul care are în izvoarele grecești continuitate și frecvență, a fost preluat și de romani, lat. Hyacínthus, Hyacíntha fiind bine atestate în inscripțiile din epoca creștină. Purtat de numeroși martiri din primele secole ale erei noastre, numele se răspîndește în Europa prin calendar, dar este bine susținut și de existența numelui de floare și de piatră prețioasă. În Polonia numele era cunoscut în sec. 13, forma sub care apare indicîndu-ne un intermediar latino-catolic (Jacek și Jacko, hipoc. poloneze actuale ale acestui nume, cunoscute și în ucraineană, sînt identice cu forme mai vechi de origine slavă, existente și în română: Iațcu, Ițcani etc.). O formă românească foarte veche și asemănătoare celei grecești este la noi, Iachint (numele primului mitropolit al Țării Românești, între 1359 și 1372), iar Hiacint și Hiacinta sînt forme moderne care reproduc, pe cale cultă, numele latinești. ☐ Fr. Hyacinthe, germ. Hyazinth, Hyazintha, it. Giacinto, Giacinta, sp. Jacinto, magh. Jácint, Jácinta, pol. Jacenty, rus. Ghiațint, Jakinf etc.

ilot m. 1. sclav, la vechii Spartani; 2. fig. om respins de toți, paria.

ILOT s.m. 1. (Ant.) Sclav al statului spartan, împrumutat particularilor ca să le lucreze pămîntul. ♦ (Fig.) Persoană exploatată. 2. (Rar) Om degradat, decăzut. V. paria. [< fr. ilote, lat. ilota, cf. gr. heilos, heilotos].

lacedemonian, ~ă [At: CONTEMPORANUL, VI, 4 / P: ~ni-an / Pl: ~ieni, ~iene, (rar) ~neni, ~nene / E: fr Lacédémonien] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a vechiului oraș grecesc Lacedemona Si: lacedemonez, lachedemon, spartan. 3-4 a Referitor (la orașul Lacedemona sau) la locuitorii lui. 5-6 a Specific (orașului Lacedemona sau) locuitorilor lui. 7-8 a Care provine (din orașul Lacedemona sau) de la locuitorii lui.

lacedemonian, ~ă [At: CONTEMPORANUL, VI, 4 / P: ~ni-an / Pl: ~ieni, ~iene, (rar) ~neni, ~nene / E: fr Lacédémonien] 1-2 smf, a (Persoană) care făcea parte din populația de bază a vechiului oraș grecesc Lacedemona Si: lacedemonez, lachedemon, spartan. 3-4 a Referitor (la orașul Lacedemona sau) la locuitorii lui. 5-6 a Specific (orașului Lacedemona sau) locuitorilor lui. 7-8 a Care provine (din orașul Lacedemona sau) de la locuitorii lui.^[1]

LACONIC, -Ă adj. (Despre vorbire, stil) Scurt, succint, concis, lapidar. ♦ (Despre oameni) Care se exprimă în cuvinte puține, însă pline de conținut. [< fr. laconique, lat. laconicus, cf. gr. lakon – spartan].

LACONIC, -Ă adj. (< fr. laconique, lat. laconicus, cf. gr. lakon – spartan): în sintagmele exprimare laconică, stil laconic și vorbire laconică (v.).

La noapte vom cina la Pluto, adică, pe ocolite zis: „Vom muri”, deoarece Pluto era zeul infernului – Cuvinte istorice rostite de regele Leonidas al Spartei (secolul V î.e.n.), cînd se hotărîse, împreună cu o mînă de oameni, să năvălească în timpul nopții în lagărul dușman și să-l ucidă pe Xerxes, regele perșilor, chiar în cortul lui. Era o expediție care îl ducea sigur la moarte. Și într-adevăr, eroii spartani „au luat cina în noaptea aceea la Pluto”, adică au murit cu toții. De supraviețuit, au supraviețuit numai cuvintele de mai sus care, în literatură sînt puse în gura celor ce pornesc în expediții, raiduri, recunoașteri foarte primejdioase, de unde sînt puține șanse să se mai întoarcă. IST.

Leonida m. rege al Spartei, muri eroic apărând cu 300 de Spartani în contra Perșilor trecerea Termopylelor (480 a. Cr.).

LEONIDA (LEONIDAS), rege spartan (490-480 î. Hr.). A încercat, printr-o rezistență eroică, să oprească la Termopile, invazia armatei persane în Grecia (480 î. Hr.). Atacat, pe la spate, de o formație dușmană condusă de trădătorul Efialte, a murit împreună cu cei 300 de hopliți de sub conducerea sa. Moartea sa eroică a devenit un simbol al spiritului de jertfă.

LESBOS (LÉSVOS, MITILÍNI sau MYTILENE), insulă grecească în parte de E a M. Egee, lângă coasta de V a Asiei Mici; 1,6 mii km². Orașe pr.: Mitilíni, Míthimna, Andissa, Skópelos. Relief deluros cu alt. max. de 968 m. Zăcăminte de magneziu, barită, plumb, crom. Expl. de marmură; izv. termale. Măslini, tutun, citrice. Viticultură. Pescuit. Locuită din Epoca bronzului. Pe la 1050 î. Hr., etolienii au întemeiat orașul Mytilene, care a fost disputat de atenieni, persani și spartani (sec. 6-4 î. Hr.). Cucerită de romani (196 î. Hr.) și ulterior de bizantini (1204), care au folosit-o ca loc de exil; din 1354, sub dominația genoveză și ulterior otomană, între 1462 și 1911, când a intrat în componența statului elen.

Leuctra f. oraș în Beoția, lângă care Epaminonda bătu pe Spartani (371 a. Cr.).

LEUCTRA (LEUKTRA), localitate antică în Beoția. Aici, în 371 î. Hr., armata tebană, comandată de Epaminonda, a obținut o victorie strălucită asupra armatei spartane conduse de regele Cleombrotos, inaugurând, pentru o scurtă perioadă, hegemonia tebană în spațiul grec.

LICURG (LYKURGOS) (sec. 8-7 î. Hr.), legiuitor legendar spartan. Tradiția îi atribuie crearea sistemului politic și militar spartan (a constituției spartane), plasând activitatea sa între sec. 11 și 8 î. Hr. Proclamat erou și zeu de către spartani.

Lisandru m. general spartan care puse capăt răsboiului peloponeziac (405 a. Cr.).

LISANDRU (LYSANDROS) (455-395 î. Hr.), general spartan. Conducător al flotei spartane în ultimii ani ai Războiului Peloponesiac (407-404 î. Hr.). A obținut victoriile de la Notion (406 î. Hr.) și Aigos Potamoi (405 î. Hr.), silind Atena să capituleze. Datorită creșterii influenței sale politice, a intrat în conflict cu regele Pausanias. A murit în campania antipersană la Heliartos, sprijinindu-l pe regelele Agesilau II.

Mantinèa f. oraș în Grecia, celebru prin victoria lui Epaminonda asupra Spartanilor (362 a. Cr.).

MANTINEEA, oraș antic în Arcadia (Grecia). Aici, în 362 î. Hr., armata tebană a înfrânt armata spartană, punând capăt hegemoniei Spartei în Grecia.

MÎHNÍRE s. f. Faptul de a (se) m î h n i și rezultatul lui; supărare, amărăciune, întristare, tristețe, (ieșit din uz) mîhniciune, (învechit, rar) mîhneală. Spartanii avea mâhnire multă pentru această, HERODOT (1 645), 490. Lucrurile ceale cu scîrbă ale ceștii vieți care aduc intristăciune și mîhnire (a. 1 648). GCR I, 133/35, cf. ST. LEX. 164^v/3, M. COSTIN, ap. GCR I, 205/23. Greul mîhnirii ce-i deateră cuvintele acealea. MINEIUL (1 776), 162^r1/20. Eu nu știam necazul, nu cunoșteam mîhnire. HELIADE, O. I, 166. Chibzuirile neîmplinite sau zădărnicite lasă după dînsele în inima noastră mîhniri. MARCOVICI, D. 8/15. Îți întoarsă mîhnirea în bucurie. GORJAN, I, 6/25. Cu mâhnire. . . se plînge. CONACHI, P. 267. Îi porunci să se tragă în episcopatul său, unde muri de mîhnire. BĂLCESCU, M. V. 406. Și de întîlnesc mâhnirea, eu rîd iar ea dispare. ALECSANDRI, T. II, 151. Binele ades vine pe urmele mîhnirei. ALEXANDRESCU, M. 3. Harap Alb ieșind plin de măhnire se duce în grajdiu. CREANGĂ, P. 233. S-a aflat cu mare mîhnire despre cele întîmplate. CARAGIALE, O. iII, 89. Aceasta va putea să-ți aline oarecum măhnirile. ISPIRESCU, L. .12. Mîhniri nedeslușite-i scapără în minte. PĂUN-PINCIO, P. 53. Se scoală-ntre dînșii Plin de mîhnire și ciudă. MURNU, I. 6. Avea multe cuvinte de mâhnire în ziua aceia. BASSARABESCU, S. N. 54. În sufletul meu, măhnirea neagră își făcea cuibar. SADOVEANU, O. II, 463, cf. id. Z. C. 327. Pogoară de undeva din cer o mîhnire adîncă și o tristețe adîncă. STANCU, R. A. III, 212. Mîhnirea omului, otrava vieții. ZANNE, P. VIII, 395. - Pl.: mîhniri. - Și: (regional) mîgníre (ALR II 3 704/836), măcníre (ib. 3 704/899) s. f. – V. mîhni.

MYCALE, promontoriu în Asia Mică, între orașele Efes și Milet, unde în 479 î. Hr., flota grecească, de sub comanda regelui spartan Leontychides și a strategului atenian Xantip, a nimicit flota persană.

NATURĂ s. f. 1. Lumea materială, univers, fire; totalitatea ființelor și a lucrurilor din univers; p. restr. lumea fizică înconjurătoare, cuprinzind vegetația, formele de relief, clima. Natura răcoroasă. calendari (1733), 35/1. Natura sau firea. șincai, înv. 3. Nevinovata natură cuprinde în sine ce e mai plăcut pre lume. maior, t. 45/8. După legile naturii, noi putem fi acum ceea ce trebuie să fim. marcovici, c. 30/1, cf. 8/7, 15/15. Civilizația păgînă ce reprezenta principiul din afară, obiectiv, al naturei. bălcescu, m. v. 1. Universul s-a-ntors și s-a schimbat natura. pann, e. iv, 28/21. Cum putea ei să înțeleagă româneasca, adică: o limbă plămădită două mii de ani în lacrimi, în sînge, în căutarea stelelor și a naturei? russo, s. 36. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. filimon, o.i, 114. Pulbere de diamante cade fină ca o bură, Scînteind plutea prin aer și pe toate din natură. eminescu, o. i, 142. Peste farmecul naturii dulce-i picură ghitara. id. ib. 152. Și pînă astăzi, din natură nimica n-a îmbătrînit. macedonski, o. i, 63. Albastră era noaptea și fragedă natura, În cer plutea răzleață o pulbere de opal. id. ib. 90, cf. 96, 164, 239, 262. Acești poeți ai Renașterii... slăviră iubirea, natura, artele frumoase. f (1903), 2. Ce pustie e natura și omul în timp de toamnă. ib. (1906), 37, cf. 9. Tunetul era cuvîntul urii, El stăpînea puterile naturii. cerna, p. 158. Ce de lume! Ce de viață! Și ce larm-asurzitoare! A întinerit natura. iosif, v. 26. Cu cît înaintam pe drumul Sihlei, cu atît natura devenea mai aspră. hogaș, dr.i, 15. Eu caut în natură, pretutindeni, Ideile. camil petrescu, v. 9. Rațiunea pentru care atomul cu șase electroni posedă aceste proprietăți remarcabile își are origina în vreo lege primordială a naturii. id. p. 401. Se apropie iarna; a naturii și, poate, și a noastră. bacovia, o. 222. Natura și cerul plin de soare păreau că voiesc să ajute nervii lor obosiți. id. ib. 242. A venit așa, deodată, Toamna cea întunecată. Lungă, slabă și zăludă, Botezînd natura udă C-un mănunchi de ciumafai. topîrceanu, b. 53. Atitudinea artistului față de natură. oprescu, i. a. iii,13. Îndeletnicirea... vînatului și pescuitului i-ar fi prelungit bucuria luminii în natura veșnic înnoită, în cîmpii și dumbrăvi. sadoveanu, e. 43. Mistral și-a trăit viața laolaltă cu natura, în rînd cu soarele, cu griul, cu fructele. arghezi, t. c. 51. Bălcescu n-a fost un pictor al naturii. vianu, s. 76. Ne-ar trebui luni, poate ani... spre a admira această arhitectură diversă, colorată, adaptată asprelor condiții ale naturii. stancu, u.r.s.s. 124. Studiul fenomenelor naturii. stoilov, t. f. 7. În natură are loc un schimb continuu între aerul solului și aerul atmosferic. agrotehnica, i, 112. Rămase pe gînduri, la prova, cu ochii la peisajul Deltei, redus, pe zeci de kilometri, numai la patru elemente din vastul catalog al naturii: stuful, sălciile, cerul și apa. tudoran, p. 33. Elementele se găsesc în natură libere sau, de cele mai multe ori, în combinații chimice. Chim. an. călit. 16. Problema transformării naturii nu poate fi rezolvată numai de specialiști în domeniul științelor tehnice, fără participarea geografilor. probl. Geogr. i, 19. ◊ Științele naturii = științe care au ca obiect studierea naturii (1); (ieșit din uz) științe naturale. ◊ loc. adj. și adv. După natură = avînd ca model obiecte din realitate. Plăsmuiți după natură, pești din cărnuri delicate. macedonski, o. i, 104. ◊ loc. adv. În natură = în realitate, aievea, în persoană. Aș! poza e moft! s-o vezi în natură, domle... caragiale, o. i, 195. (Învechit) Din natură = în mod natural (12), pe cale naturală. Acolo la țărmurile mării sînt niște văi din natură făcute. călătorie, i, 54^r/10. Pămîntul cel din natură neroditoriu. or. ec. 1/2. Puține țări s-au îmbogățit din natură cu atîta îmbilșugare precum este Țara Rumânească. cr (1832), 289¹/10. ♦ (Învechit; la pl.) (Contribuție în) produse ale solului. Toate naturile cîte sînt trebuincioase pentru curtea domnească să le cumpere cu riza-pazar din banii ce li se vor da de la visterie, iar din țeară să nu se ia nimic. (a. 1815). tes. ii, 388. Răspunderile naturilor ce din vechime era obicinuiți lăcuitorii să dea prin feluri de orînduieli. (a. 1817). ib. 360. ◊ loc. adj. și adv. În natură = în obiecte, în produse (nu în bani). Taxele sau plățile ce iau în bani sau în natură. șincai, hr. iii, 277/4. Am văzut într-o colecție privată ardeleană un contract prin care episcopia din Rîmnic... tocmea un dascăl latinesc, asigurîndu-i o plată în bani și în natură. iorga, l. i, 518. Respectivii vameși... nu primeau vama în natură. n. a. bogdan, c. m. 165. ♦ (Adjectival; învechit, despre aur) Nativ (1). Acești aurari din vechime au fost așăzați a-și răspunde dajdiia... în aur natură (a. 1829). ib. 440. 2. Ansamblul legilor după care se dezvoltă universul; (prin personificare) universul considerat ca o forță activă, creatoare, condusă de anumite legi. Pămîntul lăsat în grija naturii. i. c., poezii, 25. Însuș mama natură ne arată Că toată chivernisirea bună Vine și spînzură dintr-o mînă. budai-deleanu, ț. 340. Înțelepciunea și fericirea, păreche măreață de natură unită. marcovici, c. 37/24. Văzînd-o cineva, trebuia... să o privească ca pe un cap d-operă a naturei. negruzzi, s. i, 38. Natura a pus amorul în inima fiecărui om. filimon, o. i, 114. Însemnat cu pata putrejunii de natură. eminescu, o. i, 150. Natura-l Înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. caragiale, o. i, 246. Cît de vădită se face pretutindenea dreptatea naturei. f (1897), 9. Natura, în felul ei, nu e nici tristă, nici veselă. anghel, pr. 61. Cuvîntul scris în carte e oare destul de puternic, ca să șteargă cuvîntul scris de natură în inima lor? hogaș, dr. i, 14. Tot ce a avut de pus natura în el, i-a plasat în ochi și în mînă. c. petrescu, o. p. i, 90. Am descoperit că natura a mai așezat acolo și ficatul. id. c. v. 32. Natura luptă cu pericolul evaporării și al uscării. c. antonescu, p. 29. 3. Ansamblu de însușiri pe care o ființă le are din naștere, care rezultă din conformația sa și care o caracterizează, constituind esența sa; structură; fel propriu de a fi, fire, temperament, (învechit și popular) nărav (3), (învechit și regional) natural (III). v. înclinare, caracter, predispoziție. Și-i era urîți ficiorii cei de boier, să nu-i vadză într-ochi, de pe cum îi era nătura lui. neculce, l. 109. Au dat multe daruri solilor nemțești și moschicești... ca să mai lungească, să treacă vara cu amăgele, după cum este nătura turcilor. id. ib. 351. Genunchile late arată holericească, călduroasă... natură sau fire. fiziogn. 110/9. Unghiile lungi pe deagete arată cu natură frumoasă. ib. 121/12. [Unele femei] se nasc cu natură grozavă (a. 1803). uricariul, vii, 129. Amiciția nu ține mult între cei neasemenea la natură (fire, nărav). tomici, î. 38/17. De mînie foarte groaznic tremura, Pentru că și din natura-și pe toți oamenii ura. pann, e. ii, 93/11. Fiecare generație produce naturi felurite de oameni, tipuri caracteristice de un mare interes pentru studiul social și istoric al fiecărei epoce. alecsandri, s. 25. Șiretenia... se află mai ales în natura ființelor celor slabe, la care ea ține locul puterii ce le lipsește. bolintineanu, o. 299. Șer este de șaizeci și șase de ani, natură întîrzietoare, tot este încă june într-însul sau cel puțin el crede. id. ib. 419. Prin natura sa predispusă, el devenea și mai sărac. eminescu, n. 36. Sînt oameni închiși..., naturi posomorîte și refractare, care împrăștie în jurul lor ca o senzație de frig. vlahuță, o. a. iii, 86. Natura psihică a lui Eminescu a dat prilej multor aprecieri greșite asupra poetului. ionescu-rion, c. 64. Totul părea așezat pentru o lungă viață... căreia naturile lor, puțin expansive, îi dau o ușoară umbră de ideal. d. zamfirescu, v. ț. 205. Foarte rar Caragiale dă nume care să nu indice natura personagiului dintr-un punct de vedere oarecare. ibrăileanu, s. l. 87. Natură de artist (era să fie pictor). id. s. 227. E o natură mîndră, deși sfioasă în același timp. sadoveanu, o. xi, 457. Dumneata exagerezi; ești o natură foarte impresionabilă. id. ib. xiv, .232. Aceștia au pierdut natura lor primitivă, și-au schimbat și fondul prim bun pe care-l aveau. bart, s. m. 25. În rîndul primilor realiști stă Costache Negruzzi, natură cumpătată și discretă. vianu, a. p. 47. Era celebru și prin natura sa zvăpăiată. oprescu, i. a. iii, 19. El știa să renunțe la toată bucuria naturii lui, făcută ca să strălucească și să se mistuie-n lumină, putea să rupă o prietenie, să renege un trecut. arghezi, t. c. 64. Zinele ar fi jurat că ceva schimbare a trebuit să se întîmple în natura crăiesei. reteganul, p. ii, 14. Haram-bașă și-or găsit Pe Piperea cel vestit, Voinic ager la natură, Făcut bine la stătură. id. tr. 36. Așa-i e nătura. com. din zagra-năsăud. Ăsta are natură bună. alr i 1 374/12. Are natură iute (să mînie iute). ib. 1374/158, cf. alr ii 3 682/102. Omul ista e rău la natură. com. din oravița. ◊ A două natură = ansamblu de însușiri dobîndite, care au căpătat forța și importanța celor înnăscute. Asprimea cea cu prea asupră a spartanilor, carea să făcusă a doua natură prin creștere. molnar, i. 274/3. Adevărat că obișnuința este o a doua natură. f (1900), 559. ◊ loc. adj. și adv. Din (sau de la) natură = din naștere, înnăscut. Prostia din natură nu se poate iscusi. pann, h. 60/3. De la natură omul are o impermeabilitate, o rezistență. arghezi, b. 7. Boală din natură. alr ii/i mn 56, 4181/836. Prostul uită din natură De la mînă pîn' la gură. zanne, p. ii, 244. ◊ Expr. (Regional) A avea (sau a fi cu) natură = a fi violent, periculos; a fi arțăgos. cf. CONV. LIT. XLIV, 268, FRÎNCU-CANDREA, m. 103. ♦ (Regional) Viciu, patimă (4), nărav (2). Are natura beției. com. din brașov. Lupu părul înschimbă dar natura ba. alr ii 4 958/29. ♦ Ceea ce ține de viața senzorială. Don Juan, așa cum îl cunoaștem, e un om care nu vrea să știe decît de plăcerile naturii. ionescu-rion, c. 81. ♦ Ceea ce este natural (I 3). Politețea este triumful artificiului asupra naturii. Ea este într-un fel contrariul naivității. vianu, m. 73. 4. Caracter specific al unui lucru, însușire caracteristică, trăsătură particulară și esențială, calitate; felul în care este alcătuit un lucru, structură, conformație; (mai ales în legătură cu abstracte) substanță, esență; p. ext. fel, soi, gen, varietate. Timpii... sînt trei, cel dă acum, cel trecut și cel viitoriu, aceștia apoi, după firea și natura fieștecăruia chip, să împarte îndăosebiri schimbătoare. vĂcĂREscuL, gr. 61/13. De la natura sau firea pămîntului... atîrnă. înv. vin. 5/14. Octavele proferetice sînt cu totul de altă natură de octavele fonetice. heliade, o. ii, 374. Este vorba de lucruri atît de depărtate de noi prin natura lor și prin trecerea atîtor veacuri. marcovici, d. 307/16. Un episod de astă natură este petrecerea principelui Svindrighelo în Moldova. asachi, s. l. ii, 31. Esența naturii spirituale a omului. bălcescu, m. v. 2. Conștiința naturei limbei. russo, s. 64. Datoria... fiecărui patriot era ca nici un minut să nu înceteze din lucrări, care de natura lor să fie ca o protestație energică. ap. ghica, a. 795. E constatat că nu toate părțile sistemului nervos au aceeași natură și aceeași funcțiune. conta, o. c. 38. Vei ști să-mi descrii toată natura vizionară și înșelătoare a lucrărilor lumești. eminescu, n. 61. [Rozele] natura lor nu și-o desmint. macedonski, o. i, 193. Despre natura împrumutului. hamangiu, c. c. 399, cf. 396, 413. În dureri, de orice natură ar fi..., medicamentele opiacee dau rezultate atît de sigure încît nu pot fi înlocuite. f (1900), 592. Suprafața sau numărul de arbori după natura tăierilor. p. antonescu, a. 99. De multe ori împrejurările sînt de așa natură, că încheierile trebuie să se facă și altă dată în decursul anului. i. panțu, pr. 90. Industria manufacturieră se vede de două naturi: sau se face cu materii indigene, sau se mărginește a fasona materiile importate. n. a. bogdan, c. m. 125. Te-ntorci totuși c-o simțire cu totul de altă natură în țintirimul trecutului! sadoveanu, o. ix, 184. Îmi închipui că este un lac de natură vulcanică. id. ib. 460. Oricît s-ar apropia, ca atmosferă, vorbirea familiară (orășenească, deci a oamenilor culți) de cea populară, natura ei este totuși, în multe privințe, alta. iordan, stil. 75, cf. id. g. 18. Nervii senzitivi răspund cu același fel de senzații, oricare ar fi natura agentului care i-ar acționa. vianu, m. 92. Zugrăvirea mișcării este oarecum impusă de natura temei tratate. id. s. 142. Noțiuni și proprietăți de natură topologică. stoilov, t. f. 17. Polenul zbîrcit și anormal al acestor soiuri este o indicație asupra naturii hibride a plantei. bordeianu, p. 305. Preferințe pentru hrana de natură vegetală. c. antonescu, p. 55. Natura solului are o influență însemnată asupra eficacității îngrășării suplimentare. agrotehnica, i, 809, cf. 159. Dacă... mai sînt și alte motive, sînt numai de natură intimă. t. popovici, se. 90. Caracterul popular al limbii lui Creangă se manifestă și în fapte de natură strict lingvistică. contribuții, i, 164. Unele elemente... de natură radioactivă, au fost create artificial de om. Chim. an. călit. 11. Un factor de proporționalitate dependent de temperatură și de natura substanțelor. ib. 30. Cauza fundamentală a tuturor contradicțiilor dintre țările capitaliste trebuie căutată în existența proprietății private asupra mijloacelor de producție, care, prin natura sa, dezbină pe producători. lupta de clasă, 1961, nr. 7, 25. ◊ loc. adj. De natură să... = capabil să..., apt să... Îndărătnicia cu care defunctul s-a inspirat ani de zile... din mărunțișuri e de natură să releveze o stare sufletească. arghezi, t. c. 84. – Accentuat și: (regional) natură. – pl.: naturi. – Și: (popular) nătură s. f. – Din lat. natura, it. natura, fr. nature, germ. Natur.

PAUSANIAS, rege al Spartei (408-395 î. Hr.), general spartan. Comandant suprem al forțelor grecești după moartea, la Termopile, a unchiului său Leonidas I (480 î. Hr.). Învingător al forțelor persane la Plateea (479 î. Hr.). Încercând să instaureze o guvernare despotică, a fost ucis de spartani, care l-au zidit de viu în templul Atenei Chalkioikos.

Pauzania m. 1. general spartan, învingătorul Perșilor la Platea (479 a. Cr.); 2. geograf grec din sec. II d. Cr.: Itinerar în Grecia, principalul izvor pentru topografia Greciei.

PEDONOM s.m. (Ant.) Magistrat în statul spartan, care supraveghea educația. [< fr. pédonome, cf. gr. pais – copil, nomos – lege].

pedonom sm [At: DN³ / Pl: ~i / E: fr pédonome] (Ant) Magistrat din statul Spartan care supraveghea educația.

PEDONOM s. m. (ant.) magistrat în statul spartan, care supraveghea educația. (< fr. pédonome)

PELOPIDA (PELOPIDAS) (c. 410-364 î. Hr.), general și om politic teban. Împreună cu Epaminonda a restabilit democrația sclavagistă la Teba și a înfrânt armata spartană în bătăliile de la Tegyra (375 î. Hr.) și de la Leuctra (371 î. Hr.). Mort în timpul ultimei sale bătălii victorioase de la Kynoskephalai împotriva lui Alexandru din Pherae.

Pelopida m. general teban, scăpă Teba de sub jugul Spartanilor (379 a.Cr.).

PERIEC s. m. (ant.) țăran proprietar de pământ, negustor sau meșteșugar din regiunile de periferie ale statului spartan, om liber, dar lipsit de multe drepturi cetățenești. (< fr. périèque, gr. pericoikos)

PLATEEA, localitate în Grecia antică, în Beoția, la 13 km S de Teba. Menționată în poemele homerice. Pe câmpia de lângă P., grecii, conduși de regele spartan Pausanius, au obținut, în 479 î. Hr., o victorie decisivă asupra armatei persane comandate de Mardonios, care a marcat sfârșitul încercărilor persane de a invada Grecia continentală. Distrusă de spartani, după un îndelungat asediu (427 î. Hr.), a fost reconstruită de regii macedoneni Filip II și Alexandru cel Mare, ca simbol al curajului grecilor de a se opune și a rezista persanilor.

Sabina Prenume feminin care a început să fie folosit mai frecvent doar în ultima vreme, Sabina reproduce pe cale cultă lat. Sabína, atestat de la începutul epocii imperiale. Mult mai frecvent este corespondentul masc. Sabinus, folosit cu valoare de cognomen și format pe baza adjectivului sau substantivului sabinus prin care erau desemnați locuitorii regiunii Sabina (în Italia centrală, astăzi o parte din Lazio). Este vorba deci de unul dintre neamurile vechii Italii, sabinii, care apar în epoca istorică în strînsă legătură cu romanii. După „răpirea sabinelor” (unul dintre cele mai cunoscute episoade legendare din istoria veche) și inevitabilul război care a urmat, romanii încheie un acord cu Titus Tatius; este notată apoi domnia lui Numa Pompilius la Roma, pentru ca în 449 î.e.n. cele două grupuri să fie iar în război. În sfîrșit, în 290 î.e.n., ca urmare a celui de-al treilea război samnit, sabinii sînt definitiv învinși, dar se pare că primesc drept de cetățenie romană. În legătură cu originea și semnificația numelui acestei vechi populații (conform tradiției, sabinii considerau că se trag din Oibalos, un rege al spartanilor, sau din umbrieni și că sînt înrudiți cu samniții), deși ipotezele nu lipsesc, lucrurile sînt neclare; sigură pare să fie relația dintre sabinus, sabellus și samnium (de fapt sabellus era folosit în latină ca echivalent poetic al lui sabinus și a rămas în uz astăzi pentru a desemna triburile intermediare dintre umbro-sabini și samniți). Cu timpul Sabinus și Sabina devin nume independente și își pierd semnificația locală sau etnică. Purtate de cîțiva martiri, ele devin calendaristice și se răspîndesc în Europa (trebuie adăugat aici și un derivat Savinianus). Cu toate că în apus a fost continuată forma latină, iar în răsărit cea grecească, numele au suferit aceleași schimbări și anume transformarea lui -b- în -v-; fără a fi prea frecvente, Savín (de aici toponimul Săvinești), Savína, și Savinián apar și în documentele noastre mai vechi; din secolul trecut, reluate pe cale cultă, încep să fie folosite și formele Sabina și Sabin. ☐ Fr. Sabin, Sabine, Savin, Savine, Savinien, germ. Sabine, it. Sabino, Sabina, Savino, Savina, magh. Szabin, Szabina, bg., rus. Savin, Savina, Sabina etc. ☐ Massurius Sabinus, sec. 1 e.n., întemeietor al școlii romane de drept numită sabiniană; Savinian Cyrano de Bergerac, 1619 – 1655, scriitor și gînditor materialist francez, erou al comediei lui E. Rostand.

SCITALĂ s. f. (ant.) 1. bici, curea. 2. scrisoare secretă (la spartani, scrisă cu caractere convenționale). (< it. scitala)

SEVER adj. 1. exigent, pretențios, riguros, (rar) pretensiv. (Un profesor ~.) 2. aspru, drastic,. (fig.) dur. (O pedeapsă ~.) 3. aspru, riguros, strașnic, strict, (rar) strîns. (O ~ disciplină; un regim alimentar ~.) 4. aspru, auster, sobru, spartan. (Duce o viață ~.) 5. auster, grav, sobru, (rar) aspru. (O frumusețe ~; linii ~.)

SEVERITATE. Subst. Severitate, strictețe, exigență, rigorism, rigurozitate, rigoare; asprime (fig.), strășnicie; lipsă de indulgență, intoleranță, netoleranță, neîngăduință, intransigență; implacabilitate (rar), inexorabilitate (rar); rigiditate (fig.), inflexibilitate (fig.), fermitate. Austeritate, sobrietate; puritanism, ascetism, stoicism. Disciplină, spirit de ordine. Duritate, insensibilitate; neomenie, înverșunare, îndîrjire, neîndurare, neînduplecare. Adj. Sever, strict, exigent, pretențios, rigorist, riguros, aspru (fig.), strașnic; intolerant, netolerant, neîngăduitor, intransigent, neiertător, implacabil, inexorabil; rigid (fig.), inflexibil (fig.), ferm. Auster, sobru, puritan, spartan (fig.), ascetic. Dur (fig.), insensibil (fig.), rece, distant; drastic, draconic; neomenos, inuman, neuman, neomenit (înv.), înverșunat, îndîrjit, rău, nemilos, crud, neîndurător, neîndurat, neînduplecat. Vb. A fi sever (aspru, exigent), a trata cu asprime (cu severitate), a manifesta exigență, a nu tolera, a nu ierta, a nu cruța, a strășnici (rar); a avea inimă de piatră (împietrită); a fi mînă de fier (mînă forte), a ține la respect, a nu lăsa să crîcnească, a ține în frîu, a ține din scurt, a pune șaua pe cineva, a călări pe cineva. A se îndîrji, a se înverșuna, a se înrăi; a nu se îndura, a fi crud (nemilos), a fi fără inimă, a fi rău (cîinos, negru) la inimă. Adv. Cu severitate, cu asprime, cu strășnicie, fără milă, necruțat (înv.). V. ascetism, asuprire, neîndurare, neomenie, obligație, răutate.

SOBRU adj. 1. simplu. (Îmbrăcăminte ~.) 2. auster, grav, sever, (rar) aspru. (O frumusețe ~; linii ~.) 3. aspru, auster, sever, spartan. (Duce o viață ~.) 4. astîmpărat, așezat, chibzuit, cuminte, cumințit, cumpătat, domolit, echilibrat, liniștit, potolit, reținut, rezervat, serios, stăpînit, temperat. (Om ~.)

SOBRU adj. 1. simplu. (Îmbrăcăminte ~.) 2. auster, grav, sever, (rar) aspru. (O frumusețe ~; linii ~.) 3. aspru, auster, sever, spartan. (Duce o viață ~.) 4. astâmpărat, așezat, chibzuit, cuminte, cumințit, cumpătat, domolit, echilibrat, liniștit, potolit, reținut, rezervat, serios, stăpânit, temperat. (Om ~.)

sobru, ~ă a [At: MAIOR, T. 227/28 / V: (înv) ~riu / Pl: ~ri, ~re / E: lat sobrius, fr sobre] 1 a (D. oameni) Care are o atitudine echilibrată, lipsită de excese Si: astâmpărat² (3), așezat² (13), chibzuit² (1), cuminte (11), cumințit (4), cumpătat² (11), domolit (1), echilibrat (3), liniștit, moderat, potolit, reținut, rezervat, serios, stăpânit, temperat. 2 av În mod sobru (1). 3-4 a, av (D. oameni) Lipsit de superficialitate. 5 a (D. manifestări ale oamenilor) Care denotă o comportare echilibrată. 6 a (D. modul de viață al oamenilor) Care se caracterizează prin cumpătare excesivă Si: aspru (19), auster (6), spartan (9). 7 a Simplu (15). 8 av În mod sobru (7). 9-10 a, av (Îoc încărcat) Fără ornamente Si: neîmpodobit, neîncărcat, neornat, sec, simplu (16). 11 a (D. limbă, stil sau d. părți componente ale acestora) Lipsit de artificialitate Si: neafectat, necăutat, simplu (23).

SPARTA (SPÁRTI), oraș în Grecia, în Pelopones; 15,6 mii loc. (2001). Centrul ad-tiv al prov. Lakonia. Piață pentru cereale, uleiuri vegetale și vite. Centru turistic. Ruinele sanctuarului zeiței Artemis, teatru, presupusul mormânt al lui Leonida și zidul de incintă al orașului. Oraș-stat (polis) întemeiat de dorieni la începutul milen. 1 î.Hr. al cărui sistem politic și militar a fost creat, potrivit tradiției, de către Licurg. În sec. 6 î.Hr. a obținut hegemonia în Pelopones. Statul spartan a fost idealul și sprijinul regimurilor oligarhice din Grecia, datorită constituției sale aristocratice și organizării militare a cetățenilor săi. Rival al Atenei în luptă pentru supremație în lumea greacă, pe care a obținut-o dobândind victoria asupra Atenei și a Ligii ateniene în Războiul Peloponesiac (431-404 î.Hr.). Ascensiunea Macedoniei, Tebei și frământările interne au slăbit puterea politică și militară a S. (în sec. 4 î.Hr.). Redus treptat la terit. orașului S., statul spartan a fost cucerit de romani în 146 î.Hr., care l-au inclus mai târziu (27 î.Hr.) în provincia Ahaia. Orașul a fost distrus de vizigoț în 396 d. Hr. Bizantinii l-au repopulat și l-au denumit Lacedaemon. După 1204, cruciații occidentali au construit un nou oraș, Mistra, care a devenit cap. Despotatului de Morea. Din 1460, sub dominație otomană. În urma Războiului de independență (1821-1829), S. a revenit Greciei. Noul oraș a fost reconstruit după 1834 mai la sud de așezarea antică.

spartan s. m., adj. m., pl. spartani; f. sg. spartană, g.-d. art. spartanei, pl. spartane

SPARTAN² ~ă (~i, ~e) ist. 1) Care aparținea orașului Sparta sau populației lui; din Sparta. 2) fig. Care se caracterizează prin disciplină și restricții severe. Educație ~ă. /Sparta n. pr. + suf. ~an

spartan, ~ă [At: NICOLAU, P. 25/25 / V: (îvr) ~ten / Pl: ~i, ~e / E: np Sparta + -an] 1 smf Persoană care făcea parte din populația vechiului polis Sparta Si: (rar) spartiat (1). 2 smp Populație care trăia în vechea Spartă Si: (rar) spartiat (2). 3-4 a Care aparține Spartei sau populației ei Si: (rar) spartiat (4-5), (înv) spatanicesc (1-2), (îvr) spartanic (1-2). 5-6 a Privitor la Sparta sau la populația ei Si: (rar) spartiat (6-7), (înv) spartanicesc (3-4), (îvr) spartanic (3-4). 7 a În felul spartanilor (2) Si: (rar) spartiat (8), (înv) spartanicesc (5), (îvr) spartanic (5). 8 a Originar din Sparta Si: (rar) spartiat (9), (înv) spartanicesc (6), (îvr) spartanic (6). 9 a (Liv; fig; pex) Sever (1). 10 smf (Liv; fig; pex) Persoană cu concepții și moravuri austere.

SPARTAN¹ ~ă (~i, ~e) m. și f. 1) ist. Persoană care făcea parte din populația orașului Sparta. 2) fig. Persoană care îndură lipsuri de bună voie. /Sparta n. pr. + suf. ~an

spartan adj. m., s. m., pl. spartani; adj. f., s. f. spartană, pl. spartane

SPARTAN adj. 1. (înv.) spartanicesc. (Istoria ~.) 2. aspru, auster, sever, sobru. (Duce o viață ~.)

spartan adj. m., s. m., pl. spartani; adj. f., s. f. spartană, pl. spartane

SPARTAN, -Ă I. adj., s. m. f. (locuitor) din Sparta. II. adj. propriu spartanilor. ◊ (fig.; și s.) aspru, sever, auster. (< lat. spartanus, it. spartano)

SPARTAN, -Ă adj. Propriu spartanilor; aspru, sever. // s.m. și f. 1. Locuitor al Spartei, spartiat. 2. (Fig.) Om auster, cu moravuri severe. [Cf. Sparta – oraș în Grecia antică].

SPARTAN², -Ă, spartani, -e, s. m. și f. Persoană care făcea parte din populația vechiului oraș grecesc Sparta; fig. persoană cu moravuri austere. Rabdă ca o spartană dorul de mumă cu cea mai mare rezignație. GHICA, A. 719.

SPARTAN¹, -Ă, spartani, -e, adj. Propriu spartanilor, al spartanilor; (provenit) din Sparta; fig. aspru, sever, auster. Nu-și îngăduie nimic în afara virtuților unui adevărat înțelept spartan. VORNIC, P. 151. Copilul și-l crescuse după metoda spartană. SADOVEANU, E. 238.

SPARTAN adj. 1. (înv.) spartanicesc. (Istoria ~.) 2. aspru, auster, sever, sobru. (Duce o viață ~.)

Spartan a. ce ține de Sparta. ║ m. 1. locuitor sau cetățean din Sparta; 2. fig. om cu moravuri foarte austere.

spartanic, ~ă a [At: SĂULESCU, HR. II, 363/20 / Pl: ~ici, ~ice / E: spartan + -ic] (Îvr) 1-7 Spartan (3-9).

spartanicesc adj. v. SPARTAN.

SPARTANICESC adj. v. spartan.

spartanicesc, ~ească a [At: NICOLAU, P. 18/4 / Pl: ~ești / E: spartan + -icesc] (Înv) 1-7 Spartan (3-9).

sparten, ~ă smf, a vz spartan

SPARTIAT, -Ă adj., s.m. și f. Spartan. ♦ Nume dat cetățenilor cu drepturi depline din vechea Spartă, spre deosebire de iloți. [Pron. -ti-at. / < fr. spartiate].

spartiat, ~ă [At: DN² / P: ~ti-at / Pl: ~ați, ~e / E: fr spartiate] (Rar) 1-2 smf Spartan (1-2). 3 smf Cetățean cu drepturi depline în vechea Spartă. 4-10 a Spartan (3-9).

Theras, fiul unui spartan, pe nume Autesion, și urmaș al lui Cadmus. A colonizat insula Callista, care s-a numit, de la el, Thera.

Thermopyle f. pl. strâmtoare în Grecia antică, faimoasă prin devotamentul lui Leonida, care, cu 300 de Spartani și vr’o 1000 de Plateeni, ținu în loc armata lui Xerxe (480 a. Cr.).

TUNICĂ, tunici, s. f. 1. Haină bărbătească care face parte dintr-o uniformă (militară, școlară etc.) și care se poartă peste cămașă. Tunica scurtă căzăcească îi strîngea pieptul lat în care gemea înăbușit o vijelie. SADOVEANU, O. I 11. A pus jos tunica soldățească și a secerat cu îndîrjire. GALACTION, O. I 137. Se uita într-un jurnal ilustrat, tihnit, grav... cu tunica strînsă pe el ca de paradă. D. ZAMFIRESCU, R. 11. ◊ (Simbolizînd persoana îmbrăcată într-o asemenea haină) N-apuca să facă zece pași și tunica roșie îi apărea ca din pămînt. VLAHUȚĂ, O. AL. II 67. 2. Haină asemănătoare cu tunica (1), purtată de femei. Tunica de catifea strînsă pe mijloc, cu puf de blăniță la gît și la mîneci. SADOVEANU, O. VII 57. 3. Îmbrăcăminte largă, cu falduri, dintr-un material ușor, care se purta în antichitate, acoperind tot corpul. Și-n for purtam tunică cu ciucuri elinești. MACEDONSKI, O. I 139. Acea mîndră și sprintenă fecioară de marmură care s-avîntă, ageră și ușoară, sub crețurile dese ale tunicei spartane. ODOBESCU, S. III 55. 4. Membrană fibroasă care învelește unele organe ale corpului. ♦ Membrană care acoperă corpul unor animale marine. ♦ (Bot.) Înveliș cărnos al unui bulb.

XENOFON (XENOPHON) (430-360 î. Hr.), istoric grec. Discipol al lui Socrate, adversar al democrației ateniene și admirator al Spartei. A participat (401 î. Hr.) la expediția lui Cirus cel Tânăr împotriva fratelui său Artaxerxe II. Ca șef al corpului de mercenari greci, a contribuit la salvarea armatei („retragerea celor zece mii”). A povestit această expediție în celebra lucrare „Anabasis”. Opera sa mai cuprinde „Hellenika”, o istorie a Greciei în șapte cărți, o biografie apologetică a regelui spartan Agesilau II, o lucrare despre organizarea de stat a Spartei („Statul spartan”), tratate de agricultură, de vânătoare și de artă militară. „Apologia” și „Amintiri” oferă o descriere a lui Socrate într-o altă viziune decât cea din dialogurile lui Platon.