TUNICĂ, tunici, s. f. 1. Haină bărbătească care face parte dintr-o uniformă (militară, școlară etc.) și care se poartă peste cămașă. Tunica scurtă căzăcească îi strîngea pieptul lat în care gemea înăbușit o vijelie. SADOVEANU, O. I 11. A pus jos tunica soldățească și a secerat cu îndîrjire. GALACTION, O. I 137. Se uita într-un jurnal ilustrat, tihnit, grav... cu tunica strînsă pe el ca de paradă. D. ZAMFIRESCU, R. 11. ◊ (Simbolizînd persoana îmbrăcată într-o asemenea haină) N-apuca să facă zece pași și tunica roșie îi apărea ca din pămînt. VLAHUȚĂ, O. A. III 67. 2. Haină asemănătoare cu tunica (1), purtată de femei. Tunica de catifea strînsă pe mijloc, cu puf de blăniță la gît și la mîneci. SADOVEANU, O. VII 57. 3. Îmbrăcăminte largă, cu falduri, dintr-un material ușor, care se purta în antichitate, acoperind tot corpul. Și-n for purtam tunică cu ciucuri elinești. MACEDONSKI, O. I 139. Acea mîndră și sprintenă fecioară de marmură care s-avîntă, ageră și ușoară, sub crețurile dese ale tunicei spartane. ODOBESCU, S. III 55. 4. Membrană fibroasă care învelește unele organe ale corpului. ♦ Membrană care acoperă corpul unor animale marine. ♦ (Bot.) Înveliș cărnos al unui bulb.