ACȚIUNE. Subst. Acțiune, activitate, act, faptă, lucrare, lucru, treabă, muncă, trudă (pop.); operație; încercare, întreprindere, inițiativă, început; efectuare, exercitare, exercițiu, executare, execuție, realizare, izvodire (înv.); îndeplinire, străduință (rar), străduială (rar), silință, sforțare, zel. sîrguință, rîvnă, osteneală izvoditor (înv.), agent; înfăptuitor (rar), executant, operator, lucrător, muncitor; om de acțiune, inițiator, promotor; fondator, întemeietor, ctitor. Adj. Activ, lucrător, muncitor; dinamic, operativ, întreprinzător; ocupat, preocupat, prins (fig.); harnic, sîrguincios, sîrguitor, străduitor, truditor (pop. și livr.), strădalnic (înv. și reg.), vrednic, destoinic, asiduu, stăruitor, tenace, zelos, silitor. Realizat, înfăptuit, împlinit. Realizator; executant, executor. Vb. A face (ceva), a acționa, a întreprinde (o acțiune), a fi în acțiune, a activa; a lucra, a munci, a trudi (pop.), a trebălui, a face și a drege; a face treabă, a avea treabă, a fi ocupat; a întreprinde, a începe, a porni la acțiune, a trece la acțiune, a trece la fapte, a intra în acțiune; a iniția, a avea inițiativă; a proiecta, a plănui, a efectua, a executa, a duce la bun sfîrșit, a îndeplini o misiune, a săvîrși, a realiza, a izvodi (înv.), a înfăptui, a reuși, a izbîndi, a obține o victorie; a participa, a lua parte, a pune umărul, a contribui, a-și aduce contribuția; a se strădui, a se sili, a se osteni, a se trudi (pop.), a face eforturi, a se sforța, a se opinti, a se căzni, a transpira (fig.). A activiza, a impulsiona, a dinamiza, a pune în mișcare. Adv. În acțiune, în mișcare. V. efort, hărnicie, îndeletnicire, mișcare, muncă.

ADVERB Clasă de cuvinte neflexibile* a căror trăsătură esențială este așezarea pe lângă un verb, un adjectiv sau alt adverb, exprimând circumstanțe și caracteristici sau precizându-le sensul, iar, sintactic, funcționând ca determinanți facultativi* (sau adjuncți*). Gramaticile includ în clasa adverbului cuvinte eterogene, a căror unică trăsătură comună este invariabilitatea. • Morfologic, în afara caracterului invariabil comun tuturor adverbelor, o clasă numeroasă de adverbe se caracterizează prin categoria comparației*, acceptând gradarea caracteristicii verbului sau a adjectivului și, implicit, combinarea cu morfemele acestei categorii (ex. mai departe, mai târziu, mai repede, mai bine, mai mult). • Sintactic, în clasa adverbelor se cuprind, sub aspectul vecinătăților și al relațiilor, următoarele tipuri: a) adverbe subordonate, cele mai multe funcționând ca determinanți facultativi (sau adjuncți) ai verbului, ai adjectivului, ai adverbului, ai interjecției (ex. lucrează mult, repede și bine; grav bolnavă astăzi; hai repede!), iar câteva, în funcție de natura semantică inerentă* a verbului, ca determinanți obligatorii* (sau argumente*) (ex. provine de acolo; se comportă normal; durează câtva); b) adverbe regente, care funcționează ele însele ca centre* de grup; își atrag complementele, cărora le impun restricții de formă: de prepoziție, de caz (ex. indiferent de..., alături de..., concomitent cu...., aidoma lor) sau se asociază cu determinanți cantitativi, modali sau graduali, care le limitează sau le specifică predicația (ex. destul de departe, aparent târziu, oarecum bine); c) adverbe propoziționale, numite, în gramatica românească, și predicative, cele care domină (vezi DOMINARE) o întreagă propoziție, legându-se de aceasta fie conjuncțional*, fie prin aderență* sau parantetic (ex. sigur că va reuși / sigur(,) va reuși; negreșit că va reuși / negreșit(,) va reuși; poate că va reuși / poate(,) va reuși); d) adverbe substitute de frază: da, nu sau echivalentele lor emfatice: firește, negreșit, sigur, nicidecum, care pot apărea independent, formând ele singure propoziții neanalizabile*, sau pot însoți propoziția al cărei echivalent îl constituie (ca răspuns la întrebarea: „Vii la școală?”, poate apărea sau numai substitutul frazei „Da”, sau adverbul însoțit de propoziție: „Da, vin”); e) adverbe relative, a căror caracteristică este, simultan, de conectori* subordonatori pentru introducerea subordonatelor relative* și de substitute* (ex. locul unde..., ziua când..., felul cum...); f) semiadverbe* (sau clitice* adverbiale), caracterizate, fonetic, prin pierderea accentului* în frază și legarea obligatorie de un cuvânt care poartă accentul sintactic (și / tot el; și / tot azi), iar, distribuțional, prin ocurența în vecinătăți extrem de variate, inclusiv în contextul unui nominal (și / tot / doar Ion; și / tot / doar el; și/ tot/ doar doi), și prin restricții de topică, apărând în antepoziție față de cuvântul pe care îl precizează și neacceptând separarea de acesta. Semantic, este evidentă aceeași eterogenitate, gramaticile distingând, după rolul semantic îndeplinit, următoarele specii: a) adverbe circumstanțiale, care exprimă localizarea în spațiu și timp a acțiunilor, a stărilor și a însușirilor (departe, aproape; zilnic, totdeauna) sau o apreciere modală, cantitativă, graduală (lucrează bine, superficial; mult, puțin; destul de bine); b) adverbe modalizatoare, lexicalizări ale operatorilor modali de necesitate sau de posibilitate, dar și ale modalizatorilor deontici* și de atitudine* (posibil, probabil, poate (adv.), pesemne, cică, dar și obligatoriu (să...), nedemn (să...), surprinzător (că...)); c) adverbe pronominale, a căror caracteristică referențială este lipsa unei referințe proprii, pe care o procură prin legarea* obligatorie de un antecedent* (vezi, de ex., am fost la teatru și de acolo, la facultate; școala unde învăț). Dintre acestea, adverbele demonstrative (aici, acolo) pot funcționa atât ca anaforice* (sau substitute*), cât și ca deictice*, utilizare în care decodarea este posibilă prin raportare la situația* de comunicare (vezi utilizările deictice: Aici este foarte cald; Vreau să-mi dai caietul de acolo); d) adverbe de afirmație și de negație: da, nu și echivalentele lor; e) adverbe care funcționează ca mărci ale exclamației (ex. Ce frumos s-a făcut!; Cât de frumoasă!), ca mărci ale interogației (oare, arh. au), ca mărci ale gradării (rom. mai, foarte, prea, tot așa de), unele dintre ele pierzându-și autonomia* și devenind afixe mobile* (vezi, de ex., statutul mărcilor de gradare mai, foarte); f) adverbe sau locuțiuni adverbiale cu funcție de conectori textuali, al căror rol este de a asigura coeziunea* textuală (ex. pe scurt. în fond, mai precis, la urma urmei, de altfel, totuși, dimpotrivă) etc. Clasele semantice enumerate sunt interferențe, căci criteriile avute în vedere sunt eterogene. Cele pronominale și deictice, de ex., privesc modul de a-și procura referința, în timp ce cele circumstanțiale privesc tipul de referință, astfel încât există adverbe care. în același timp, sunt pronominale și circumstanțiale; altele funcționează, în același timp, ca mărci exclamative și de gradare etc. în multe limbi, romanice și neromanice, se stabilește o relație morfologică sistematică, marcată afixal, între adverb și adjectiv*; vezi, de ex., sufixele adverbiale* fr. -ment, engl. -ly, atașate adjectivelor (fr. adj. certaine, adv. certainement; adj. fianche, adv. franchement; engl. adj. bad, adv. badly; adj. glad, adv. gladly). Specificul limbii române constă în identitatea formei adjectivului (masc. sg.) și a adverbului, exceptând distincția afixală sporadică: sufix adjectival -esc / sufix adverbial -ește (bărbătesc – bărbătește) și câteva rădăcini diferite. în majoritatea aparițiilor din română, distingerea celor două clase se face în exclusivitate sintactic [citește corect (adv.) – răspuns corect (adj.)], româna apelând, paradoxal, la procedeul conversiunii*, deși ponderea procedeului în ansamblul sistemului este scăzută (vezi FORMARE A CUVINTELOR). G.P.D.

aiurisant, -ă adj. (franțuzism) Stupefiant, surprinzător ◊ „Și totuși mă întorc și zic că această teribilă viitură care s-a abătut azi peste cinematografia franceză n-ar trebui să fie atât de aiurisantă pe cât ne apare, aici, la Milano, când operatorul ne anunță că mai are în cabină un singur film.” R.lit. 14 XI 75 p. 24 (după fr. ahurissant)

ALGORITM s.n. Ansamblu de reguli și de operatori pentru efectuarea unui sistem de operații într-o ordine dată în vederea rezolvării unor probleme de un anumit tip. [Pl. -me, (s.m.) -mi. / < fr. algorithme, cf. al-Kharezmi – matematician arab].

ALGORITM s. n. 1. sistem de reguli, simboluri și operatori pentru efectuarea oricărui tip de calcule logice sau matematice. 2. suită de raționamente sau operații având ca scop rezolvarea unor probleme. (< fr. algorithme)

ALOFON(Ă) Variantă* combinatorie (pozițională) sau liberă (individuală) a unui fonem*. (Vezi și ALOMORF,-Ă). De ex., în română: alofonele anteriorizate ale fonemelor vocalice /a, o, u/, prezente după consoanele [k, g, č, ǧ] și după semivocalele [i, e] (variante poziționale) sau alofonele devocalizate* ale fonemelor vocalice, prezente facultativ, cu excepția lui [i] în poziție finală: (variante libere). • Reducție a ~elor Operație de identificare a fonemelor ale căror realizări sunt diversele alofone. Se efectuează ținând seama de similaritățile fonetice și în mod necesar de tipul de distribuție* specific sunetelor considerate. Alofonele se caracterizează prin absența raporturilor de comutare*, dacă apar în distribuție contrastivă (variantele libere), sau prin distribuție complementară (variantele poziționale). În cazul distribuției complementare, se pot formula reguli de transformare pozițională, care stabilesc echivalențe între seriile ocurente în diferite poziții (alofonele anteriorizate reprezintă transformarea pozițională a seriei [a, o, u], ca urmare a intervenției operatorului „sunet palatal”). L.I.R.

analist-programator s. m. Autor de programe aplicative de computer ◊ „A fost elaborată o monografie a profesiei de analist-programator, lucrare care oferă totodată o metodologie de analiză psihotehnică privind rezolvarea unor teste de aptitudini. Specialiștii lucrează de asemenea la definitivarea monografiilor de ajutor-programator, operator la calculator, precum și operator-perforator de cartele.” R.l. 11 VIII 75 p. 2 (din analist + programator, după fr. analyste-programmeur; DMN 1966)

BARBU, Ion (pseud. literar al lui Dan Barbilian) (1895-1964, n. Cîmpulung), poet și matematician român. Prof. univ. la București. Lucrări în domeniul geometriei, algebrei și teoriei numerelor („Teoria aritmetică a idealelor”, „Grupuri cu operatori”). Ca poet, a debutat la „Sburătorul”. Versurile de început, parnasiene prin expresia solemnă, sentențioasă, dezvăluie un spirit dionisiac, o energie telurică. Baladele „După melci”, „Riga Crypto și lapona Enigel” trasfigurează un univers naturist, dînd valoare mitică anecdotei lirice. Evocator pitoresc și nostalgic al lumii balcanice („Isarlîk”). În ultima perioadă a creației, se orientează spre o lirică ermetică și inițiatică, țintînd puritatea esențelor („Joc secund”, „Uvedenrode”). Susținător al unei arte poetice intelectualiste, al unui lirism sublimat prin cerebralizare. Eseuri polemice, remarcabile prin dialectica paradoxală a ideației, prin rafinamentul expresiei. Traduceri din Shakespeare („Richard al III-lea”). M. post-mortem al Acad. (1990).

BARBU, Viorel (n. 1941, Deleni, jud. Vaslui), matematician român. M. coresp. al Acad. (1991), prof. univ. la Iași. Cercetări privind operatorii diferențiali și pseudodiferențiali, ecuațiile integrale și controlul optimal al sistemelor infinit dimensionale.

BILLROTH, Christian Albert Theodore (1829-1894), chirurg german. Unul dintre fondatorii chirurgiei moderne. A efectuat primele rezecții de esofag, de pilor și prima excizie de laringe. A descris diferite tehnici operatorii din chirurgia gastro-intestinală.

BLOC, blocuri, s. n. 1. Bucată mare dintr-o materie solidă și grea, masă solidă dintr-o singură bucată. 2. Grămadă de obiecte (de același fel) alcătuind o unitate. ◊ Bloc de desen = teanc de foi de hârtie de desenat, prinse în coperți (de carton) și păstrate între două cartoane protectoare. ◊ Loc. adv. În bloc = împreună, laolaltă. 3. Clădire mare cu multe etaje; blochaus. ◊ Bloc-turn = bloc cu etajele dispuse în formă de turn. 4. Alianță, convenție, uniune (între state, partide, grupări etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se află cilindrii și pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorată blocării influxului nervos care străbate mușchiul cardiac. Bloc operator = ansamblul încăperilor și echipamentelor necesare intervențiilor chirurgicale. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus].

bloc¹ sn [At: SANDU-ALDEA, D. N. 242 / S: (înv) ~ck, ~ok / Pl: ~uri / E: ger Block, fr bloc] 1 Masă solidă, dintr-o singură bucată. 2 Grămadă de lucruri considerate ca alcătuind o masă unică. 3 (Îs) ~ de desen Grup de foi de hârtie de desenat lipite între ele la o margine, protejate între două cartoane. 4 (Îlav) În ~ Împreună. 5 Clădire mare, cu multe etaje Si: (îvr) blochaus. 6 (Îs) ~-turn Bloc cu etajele dispuse în formă de turn. 7 Alianță (între state, partide, grupări etc.). 8 (Îs) ~ motor Organ de motor în care se află cilindrii și pistoanele. 9 (Med; îs) ~ cardiac Tulburare a sistemului inimii, datorită blocării parțiale a fluxului nervos care străbate mușchiul cardiac. 10 (Med; îs) ~ operator Sălile de operație chirurgicală și dependințele acestora. 11 (Îs) ~ continental Sector al scoarței pământești, de mari dimensiuni, înconjurat de depresiuni marine de mare adâncime. 12 (Pgr) Caracter de literă, înrudit cu caracterul grotesc. 13 (Fit) Ansamblu de mărci poștale, neseparate între ele, desprinse împreună dintr-o coală. 14 (Fer) Mecanism pentru manevrarea acelor din cabina acarului sau din stație. 15 (Îs) ~ sistem Dispozitiv de semnalizare pentru evitarea ciocnirii trenurilor care manevrează pe aceeași linie. 16 Grup de voleibaliști care sar la fileu pentru a împiedica pe adversari să înscrie dintr-o lovitură de atac Cf blocaj.

BLOC¹ s. n. 1. bucată, masă mare dintr-o materie solidă și grea; corp, obiect dintr-o bucată. ◊ masiv de beton pentru ancorarea armăturii la elemente grele de beton precomprimat; material de construcție din piatră naturală, beton, ceramică. ♦ ~ continental = sector al scoarței terestre de mari dimensiuni, înconjurat de depresiuni oceanice sau marine de mare adâncime. 2. (poligr.) caracter de literă înrudit cu caracterul grotesc. 3. grămadă de obiecte, lucruri etc. care formează o masă unică. ♦ în ~ = împreună, laolaltă; ~ alimentar = serviciu într-un spital care asigură pregătirea și servirea hranei bolnavilor; ~ operator = parte a unui serviciu de chirurgie rezervat operațiilor. 4. mapă de foi de hârtie egale prinse împreună, servind pentru a face însemnări, desene etc. ◊ ansamblu de mărci poștale detașate dintr-o coală. 5. piesă metalică turnată a unei mașini, care cuprinde cilindrii unui motor, camerele de răcire și conductele de distribuire. 6. mecanism care permite manevrarea macazului de cale ferată din cabina acarului sau din stație. 7. grup de voleibaliști care sar la fileu pentru a împiedica pe adversari să înscrie un punct dintr-o lovitură de atac. 8. (în S.U.A.) porțiune de stradă delimitată de două intersecții. 9. unitatea dintre (supra)structura unei societăți istoric determinate și relațiile dialectice dintre ele. 10. alianță, înțelegere (între state, partide etc.). 11. (med.) obturare a unei căi vasculare sau întrerupere a circulației printr-un vas. ◊ întrerupere a unei conductibilități neuromusculare. 12. (inform.) ansamblu de circuite ale unui ordinator îndeplinind aceeași funcție. (< fr. bloc, blocus)

BLOC, blocuri, s. n. 1. Bucată mare dintr-o materie solidă și grea, masă solidă dintr-o singură bucată. 2. Grămadă de lucruri considerate ca alcătuind o masă unică. ◊ Bloc de desen = grup de foi de hârtie de desenat, lipite între ele la una din margini și păstrate între două cartoane protectoare. ♦ Loc. adv. În bloc = împreună, laolaltă. 3. Clădire mare cu multe etaje; blochaus. 4. Alianță, înțelegere (între state, partide grupări etc.) pentru realizarea unor scopuri comune. 5. (În sintagma) Bloc motor = organ de motor în care se află cilindrii și pistoanele. 6. (Med.; în sintagmele) Bloc cardiac = tulburare a ritmului inimii, datorită blocării influxului nervos care străbate mușchiul cardiac. Bloc operator = parte componentă a serviciilor chirurgicale, cuprinzând sălile de operație și dependințele acestora. – Din fr. bloc, (3) germ. Block[haus]

bloc-operator s. n. (med.) Ansamblul camerelor și instalațiilor unui centru chirurgical ◊ „[...] aparatură medicală fabricată la «I.O.R.», printre care bloc-operator, bloc de sterilizare, instrumente pentru sălile de reanimare și de urgență etc.” Sc. 15 IV 75 p. 6 (după fr. bloc-opératoire; DM)

BURGHELEA, Dan (n. 1943), matematician român. Prof. univ. la București și la Universitatea Columbus (Ohio). Contribuții în topologia varietăților infinit și infinit dimensionale, în teoria omotopiei raționale, în omologie ciclică, în geometria diferențială, operatori eliptici și topologie echivariantă.

CALCULATOR (< fr., lat.) subst. 1. S. n. Tabel care cuprinde rezultatele unor calcule, folosit pentru simplificarea muncii de calcul; carte, broșură care cuprinde asemenea tabele. 2. S. n. Ansamblu de sisteme mecanice, electromagnetice și electronice care prelucrează datele introduse într-o formă prestabilită și furnizează rezultate fie într-o formă accesibilă utilizatorului, fie ca semnale destinate acționării unor echipamente.C. analogic = c. fără memorie care operează date sub formă de cantități fizice continuu variabile, cum ar presiunea, temperatura etc. C. numeric = c. cu memorie ce prelucrează informația sub formă cuantificată și rezolvă problemele în conformitate cu anumiți logaritmi; c. cifric, c. digital sau c. electronic. *C. hibrid = ansamblu format din dintr-un c. analogic și un c. numeric, interconectate printr-o interfață. Primele dispozitive mecanice de calcul au fost inventate în sec. 17 de J. Napier, B. Pascal și G. Leibniz. În sec. 19, Ch. Babbage a imaginat prima mașină de calcul la care datele de lucru și operațiile de executat erau memorate înainte de începerea calculului, viteza de lucru devenind independentă de manevrele operatorului. Din 1945, a început realizarea c. din prima generație, cu tuburi electronice și memorie pe tambur magnetic, primul c. fiind ENIAC (S.U.A.). În perioada 1976-1977, au apărut c. generația a patra, construite pe baza componentelor microelectronice, cu integrare pe scară foarte largă. În România, a fost construit (1957) primul c. CIFA-1, la Institutul de Fizică Atomică. V. și microcalculator, minicalculator, microprocesor. 3. S. m. și f. Persoană specializată în calcule (mai ales economice).

CAMERAMAN, cameramani, s. m. Operatorul de cameră sau de televiziune care manevrează camera de luat vederi. [Var.: camerman s. m.] – Din fr., engl. cameraman.

CAMERAMAN, cameramani, s. m. Asistent al operatorului de imagine; p. gener. operator (secund) de imagine care mânuiește aparatul de filmat. [Var.: camerman s. m.] – Din fr., engl. cameraman.

CAMERAMAN ~i m. 1) Asistent al operatorului de imagine. 2) Operator (secund) de imagine care mânuiește aparatul de filmat. /<engl., fr. cameraman

CAMERAMAN s. m. operator cinematografic sau de televiziune care manevrează camera de luat vederi. (< engl., fr. cameraman)

cameraman sm [At: DEX² / V: ~rman / Pl: ~i / E: eg cameraman] 1 Asistent al operatorului de imagine. 2 (Pgn) Operator (secund) de imagine, care mânuiește aparatul de filmat.

CAMERAMAN s.m. Operator cinematografic sau de televiziune, însărcinat cu manevrarea camerei de luat vederi. [< engl. cameraman].

cameraman s. m. (cinem.) Operator cinematografic sau de televiziune care manevrează camera de luat vederi ◊ „A fost ajutat de un excelent șef de imagine, F.M [...] și de cameramanul R.C.” Săpt. 7 III 75 p. 4. ◊ „Imaginea: O.D. și o echipă de cameramani care au dat incredibile probe de virtuozitate [...]” Cont. 14 IV 84 p. 13 (din engl., fr. cameraman; DN3, DEX-S)

CATARACTĂ², cataracte, s. f. Boală de ochi, provocată de tulburarea cristalinului, care poate duce la pierderea vederii. V. albeață. Obiectivul [aparatului]... a prins ce-a văzut pe retina lui, bun și rău, frumos și urît, ca un ochi operat de cataractă, ce se bucură de lumina ce i-o redă un operator. ANGHEL, PR. 148.

CÂMP, câmpuri, s. n. (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = lucrarea pământului. Artilerie de câmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai pe teren puțin accidentat. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. ◊ Câmp de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. Câmp de tragere = teren amenajat pentru executarea exercițiilor de tragere. Câmp de activitate sau (rar) câmpul muncii = domeniu de activitate, limitele între care se desfășoară o activitate. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca acelea care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp eletromagnetic. 5. (Med.) Fâșie de pânză sterilă care delimitează plaga operatorie. ◊ Câmp operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. 8. (Fil.) Câmp ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și ideilor delimitate istoric în interiorul cărora se elaborează o doctrină, o știință, o creație culturală etc. 9. (Inform.) Cea mai mică unitate dintr-un sistem bază de date care poate fi accesată. – Lat. campus.

CÂMP, câmpuri, s. n. și (1, astăzi mai ales în expr.) câmpi, s. m. 1. Întindere vastă de pământ fără accidente însemnate de teren; șes, câmpie; spec. întindere de pământ cultivată, semănată; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca câmpului = munci agricole. Artilerie de câmp = artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe un teren fără accidente prea mari. ◊ Loc. adv. În plin câmp sau în câmp deschis = sub cerul liber; fără adăpost. ◊ Expr. A o lua peste câmp = a merge de-a dreptul, părăsind drumul. A-și lua (sau a apuca) câmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mânie); a ajunge la desperare. ♦ Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). ♦ Câmp de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 2. Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate. Câmp de luptă. ◊ (Astăzi rar) Câmpul muncii = sfera de activitate a cuiva; p. ext. locul în care cineva își desfășoară activitatea; activitate, muncă, producție. Câmp vizual = porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 3. (Fiz.) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată; mărime care caracterizează o asemenea regiune. Câmp sonor. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. ◊ Câmp electric = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul nu ar fi încărcat astfel. Câmp magnetic = regiune a spațiului caracterizată prin faptul că, în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca cele care se exercită între doi magneți vecini. 4. Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule. Câmp electromagnetic. 5. (În sintagma) Câmp operator = porțiune anatomică pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală. 6. Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 7. Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (matematice, fizice etc.) variabile. – Lat. campus.

câmp sn [At: DOSOFTEI, V. S. 27/2 / Pl: ~uri (înv; astăzi mai ales în expresii) ~i sm / E: ml campus] 1 Câmpie (1). 2 (Spc) Întindere de pământ cultivată Cf agru, arătură, holdă, lan, ogor, pământ, țarină. 3 Totalitatea ogoarelor din jurul unei comune Cf hotar. 4 (Îs) Munca ~ului Munci agricole. 5 (Îs) Artilerie de ~ Artilerie care folosește tunul și obuzierul de calibru mic și care poate fi întrebuințată pe teren fără accidente prea mari. 6 (Îlav) În plin ~ sau în ~ deschis Sub cerul liber. 7 (Îal) Fără adăpost. 8 (Îlav) Peste ~ De-a dreptul, părăsind drumul. 9 (Îe) A nu da cuiva ~ A tăia drumul cuiva. 10 (Îe) A lăsa (cuiva) ~ liber A lăsa pe cineva să acționeze, să se desfășoare Si: a da frâu liber. 11 (Îe) A-i pierde ~ul A nu mai ști drumul sau direcția. 12 sm (Îe) A-și lua (sau a apuca) ~ii A pleca orbește, fără a ști încotro (de disperare, de durere de mânie etc.). 13 (Îae) A ajunge la disperare. 14 Întindere de pământ în afara unei localități (unde nu mai sunt case). 15 (Îs) ~ de gheață Masă întinsă și neîntreruptă de gheață care acoperă o suprafață (în regiunile polare). 16 (Cu determinări care arată activitatea) Loc, spațiu, porțiune de teren în limitele cărora se desfășoară o anumită activitate: Câmp de luptă. 17 (Asr; îs) -ul muncii Sfera de activitate a cuiva. 18 (Îs) ~ vizual Porțiune de spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 19 (Fiz) Regiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică determinată. 20 (Pex) Mărime care caracterizează un câmp (19). 21 Regiune din spațiu în care se pot exercita acțiuni de forță asupra corpurilor. 22 (Îs) ~ electric Regiune a spațiului caracterizată prin faptul că în oricare punct al ei s-ar găsi un mic corp încărcat cu electricitate, acesta ar fi supus acțiunii unei forțe care nu s-ar exercita dacă corpul n-ar fi încărcat astfel. 23 (Îs) ~ magnetic Regiune a spațiului caracterizată prin faptul că în oricare punct al ei s-ar găsi un mic magnet, iar acesta ar fi supus unor forțe de aceeași natură ca cele care se exercită între doi magneți vecini. 24 (Îs) ~ electromagnetic Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea între particule. 25 (Îs) ~ operator Porțiune anatomică pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală. 26 Fondul unui tablou, al unei gravuri, al unei podoabe etc. 27 Mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi (fizice, matematice etc.) variabile. 28 Fața netedă a pieii tăbăcite. 29 (Mun) Hățurile care se pun cailor înhămați la trăsură.

CÂMP s. n. 1. spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea de pe o peliculă cinematografică. ♦ ~ vizual = porțiune din spațiu care poate fi cuprinsă cu privirea. 2. ~ operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ fâșie de pânză care delimitează plaga operatorie. 3. porțiune din spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată. ♦ (inform.) subîmpărțire din punct de vedere logic a unei cartele conținând, fiecare, o informație reprezentată codificat. 4. mulțime de valori ale uneia sau mai multor mărimi variabile. ♦ ~ lexical = ansamblu de cuvinte din aceeași sferă semantică, care exprimă noțiuni asemănătoare sau asociabile. 5. (arte) fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine, un motiv ornamental etc. (după fr. champ, lat. campus)

câmp operator (med.) Porțiune pe suprafața căreia are loc o intervenție chirurgicală ◊ „[...] a simțit de sute de ori aripa morții peste câmpul său operatoriu, dar nimic n-a putut să-i adumbrească acea încântare, aproape copilărească, față de frumusețea «cu totul particulară», cum spune, a meseriei lui [de chirurg].” R.l. 12 II 85 p. 5 [și câmp operatoriu] (după fr. champ opératoire; DEX)

CENTRALIST, -Ă adj. Conform centralismului. // s.m. și f. Operator într-o centrală telefonică sau telegrafică. [Cf. fr. centraliste].

CENTRALIST, -Ă I. adj. conform centralismului. II. s. m. f. operator într-o centrală (telefonică). (< fr. centraliste)

CHIRURG s. (MED.) (înv.) operator, țirulic, (turcism înv.) gerah.

CHIRURG s. (MED.) (înv.) operator, țirulic, (turcism înv.) gerah.

CHIRURGIE f. Ramură a medicinei care se ocupă cu tratamentul bolilor prin intervenții operatorii. ◊ ~ estetică chirurgie care are drept scop să repare unele defecte nepatologice. [Art. chirurgia; G.-D. chirurgiei; Sil. -gi-e] /<lat. chirurgia, fr. chirurgie

CINEMATOGRAFIE. Subst. Cinematografie, cinematograf, cinema, film, artă cinematografică, a șaptea artă. Film, peliculă cinematografică, peliculă; film tehnicolor; film de lung metraj; film de scurt metraj; film artistic; film documentar, jurnal de actualități, jurnal cinematografic; film polițist; film de aventuri, western; comedie cinematografică; serial cinematografic; film de animație, desene animate; film științific; film de artă; film-spectacol; film muzical; film mut. Ecranizare, adaptare cinematografică. Cinematecă, filmotecă, arhivă de filme; filmpac. Sală de cinematograf, cinematograf, cinema (rar); cinematograf panoramic, cineramă; cinematograf stereoscopic; stereocinematografie; cinemascop. Ecran cinematografic, ecran, pînză; ecran lat; ecran panoramic. Studiou cinematografic, casă de filme. Platou de filmare. Filmare, cinematografiere, ecranizare, proiecție. Cineast; autor de film; scenarist; regizor; producător; actor de cinema, actriță de cinema; star, stea (fig.), vedetă. Operator. Filmologie. Filmolog. Cineclub; cinefil. Adj. Cinematografic. Cinefil. Filmogenic. Vb. A turna un film, a filma, a cinematografia; a ecraniza; a regiza un film, a semna regia (unui film). A proiecta un film, a arăta un film; a rula. A vedea un film, a viziona un film. V. actor, artă, autor.

CÎMP (lat. campus; unele sensuri după fr.) s. n. 1. Suprafață mare de pămînt, de obicei, plană, destinată agriculturii; șeș, cîmpie; totalitatea ogoarelor din jurul unei comune. ◊ Munca cîmpului = lucrarea pămîntului. ◊ Artilerie de cîmp = artilerie dotată cu tunuri și obuziere care pot fi deplasate numai la șeș sau pe un teren puțin accidentat. ◊ Loc. În plin cîmp sau în cîmp deschis = sub cerul liber, departe de orice așezare omenească. ◊ Expr. A(-și) lua (sau a apuca) cîmpii = a) a porni orbește, fără țintă; b) a înnebuni, a o lua razna. ◊ A bate cîmpii = a divaga ♦ (GEOGR.) Porțiune de cîmpie, nefragmentată, situată între două văi principale (ex. C. Colentinei). ◊ C. de dune = porțiune de teren rezultată din îngemănarea dunelor, barcanelor etc. ◊ C. de pietre = cîmp alcătuit din blocuri sau sfărîmături adeseori mobile, formate prin dezagregare pe pantele slab înclinate. ◊ C. de gheață = masă întinsă și neîntreruptă de gheață formată din blocuri, care, mărindu-și dimensiunile, se contopesc; aisfild. 2. (METEOR.) C. baric = distribuția în spațiu a presiunii atmosferice la un moment dat. Pe hărțile sinoptice de la sol se reprezintă prin izobare, iar pe cele de la înălțime prin izohipse. ◊ C. de înaltă presiune v. anticiclon; c. de joasă presiune v. ciclon. 3. (MILIT.) C. de luptă = porțiune de teren pe care se duc acțiuni de luptă cu inamicul terestru. ◊ C. de tragere = a) porțiune de teren amenajată pentru executarea exercițiilor militare cu cu trageri; b) unghi orizontal sau vertical în limitele căruia poate executa trageri o gură de foc numai prin modificarea poziției țevii, fără deplasarea afetului. ◊ C. de mine = porțiune de teren sau de apă pe care s-au plantat mine pentru a împiedica trecerea inamicului. ◊ C. de observare = spațiu cuprins cu privirea sau cu un aparat optic în limitele căruia se desfășoară o activitate de observare. ◊ C. vizual = porțiune de spațiu cîtă poate fi cuprinsă cu privirea. ♦ (FILOZ.) C. ideologic = ansamblul metodelor, conceptelor și obiectelor care desemnează limitele istorice în interiorul cărora se elaborează o știință, o doctrină, o creație culturală etc. ◊ C. epistemologic = ansamblul schemelor sau configurațiilor inconștiente dintr-o perioadă istorică dată ce stau la temelia cunoașterii. ◊ C. de activitate = domeniu de activitate; limitele între care se desfășoară o activitate. 4. (FIZ.) Regiune în spațiu în care fiecărui punct i se asociază o mărime fizică bine determinată (ex. c. acustic, c. de viteze etc.); mărimea (scalară, vectorială, tensorială sau spinorială) care caracterizează starea locală a acestei regiuni. ♦ Regiune din spațiu în care se pot exercita pondero-motoare asupra corpurilor. Ex. c. gravitațional (v. gravitațional), c. electric (v. electric), c. magnetic (v. magnetic) etc. ♦ Formă a materiei prin intermediul căreia are loc interacțiunea dintre particule (ex. c. electromagnetic, c. mezonic etc.). 5. Mulțime de valori ale uneia sau ale mai multor mărimi variabile. ◊ C. de toleranțe = intervalul dintre valorile maximă și minimă admise în care se poate găsi dimensiunea efectivă a unei piese. 6. (MED.) C. operator = porțiune de piele special pregătită pentru o intervenție chirurgicală. ♦ Fîșie de pînză sterilă care delimitează plaga operatorie. 7. (ARTE PL.) Fond în limitele căruia poate fi reprezentată o imagine pastică, un motiv ornamental etc. ♦ Suprafața colorată a scutului pe care se înscriu armele. ♦ (CINEMAT.) Spațiu delimitat în care este cuprinsă imaginea pe o peliculă cinematografică. 8. (INFORM.) Componentă adresabilă a unei structuri date. 9. (MAT.) Corp comutativ (ex. Cîmpul lui Galois). ◊ C. de evenimente = perechea formată dintr-o mulțime de evenimente aleatoare (numite evenimente elementare) și un clan (corp) borelian de părți ale acesteia.

CLAC² I. interj. termen folosit de operatorul de sunet în filmările cinematografice pentru a indica faptul că echipamentul de înregistrare funcționează. II. s. n. zgomot sec (a ceva care se închide). (< fr. clac)

COD¹ (< fr., lat. codex „culegere”) s. n. 1. Ansamblul unor reguli de conduită, de precepte, de prescripții; documentul ce le cuprinde. 2. (Dr.) Culegere de legi; codex (3). 3. Act normativ, cuprinzînd sistematizarea și unificarea principalelor norme dintr-o anumită ramură a dreptului (ex. c. civil, c. de procedură civilă, c. de procedură penală, c. muncii, c. penal). 4. Sistem de semnale sau de semne convenționale cu semnificații bine precizate, ale căror combinații sînt folosite pentru transmiterea unor mesaje (ex. c. Morse, c. Bodo, c. telegrafic). ◊ C. meteorologic = sistem de simboluri adoptat prin convenție internațională, pentru transmiterea concisă, rapidă și completă a mesajelor meteorologice necesare elaborării hărților sinoptice. ◊ C. de semnale = dicționar în care sînt înscrise semnificațiile combinațiilor de semnale optice, acustice sau radio, între nave și uscat. ◊ C. de pavilioane = ansamblul format din numărul minim de pavilioane, flamuri și triunghiuri necesare pe o navă pentru a semnaliza conform unui cod de semnale. 5. (INFORM.) Corespondență biunivocă între simboluri a două alfabete (în general unul este format din cifrele unui sistem de numerație), avînd drept scop trecerea de la o formă de reprezentare a informației la alta. ◊ C. ASCII (A[merican] S[tandard] C[ode] for I[nformation] I[nterchange]) = c. cu șapte cifre binare pentru alfabetul format din cifrele zecimale, literele mari și mici ale alfabetului englez, semnele de punctuație, operatorii aritmetici și logici, simbolurile pentru controlul comunicației și editare. ◊ C. binar = c. alcătuit din cifrele sistemului de numerație binar, 0 și 1. * C. mașină = c. binar în care fiecare cuvînt cu sens corespunde unui simbol al alfabetului format din operațiile pe care le poate executa o unitate centrală de prelucrare. 6. C. genetic = sistem unic în care mesajul genetic se găsește în însăși structura acizilor nucleici: ansamblul codonilor determină secvența aminoacizilor în proteine; ordinea înlănțuirii lor este dirijată de un ARNm, matrice pentru ARNt, care se atașează pe ea succesiv, conform regulii de complementaritatea bazelor nucleice (adenină, uracil, citozină); fiecărui codon din ARNm îi corespunde un ARNt care poartă un anticodon. Identificarea codonului corespunzător unui anume loc în acid se face cu ajutorul unui tabel ce rezumă c.g. universal, în care fiecare codon are, în ordine, o bază la stînga, una în partea de sus și a treia în dreapta tabelului.

compendiu sn [At: DA / V: ~m, (înv) ~ie / P: ~di-u / Pl: ~ii / E: lat, fr compendium] 1-3 Expunere sintetică a unei lucrări, a unei discipline sau a unei concepții. 4-6 Publicație în care se face un compendiu (1-3). 7 (Teh; îf -dium) Dispozitiv care se fixează în fața obiectivului cinematografic, pentru a permite operatorului să execute diferite trucaje tehnice pe film.

computer s. n., s. m. Aparat electronic dotat cu memorie și cu mijloace multiple de tratare a informațiilor ◊ „Aceste aspecte ale muncii care nu țin de creație pot fi încredințate computerelor.” I.B. 5 XI 70 p. 2. ◊ „Suntem informați că a sosit și petrolierul «Dacia». Motiv să continuăm prezentarea altor caracteristici ale acestor giganți românești care circulă pe mările lumii: au o capacitate de 87000 tdw; sunt înzestrați cu computeri care rezolvă, în numai 15 secunde, complicate procedee de navigație sau de încărcare-descărcare.” Sc. 5 XI 74 p. 2. ◊ „Computerul stabilește instantaneu speciile de arbori și rezervele de lemn din parcele.” Sc. 20 III 75 p. 6. ◊ „La ora indicată în program, computerul-«operator» pune în funcțiune aparatul de proiecție.” Sc. 17 X 76 p. 6. ◊ „Canada manifestă interes pentru o nouă realizare a specialiștilor canadieni: un computer-robot care măsoară puterea și rezistența mușchilor.” R.l. 4 VII 85 p. 6; v. și Sc. 24 IV 74 p. 8, 14 II 75 p. 4, 15 II 75 p. 6; v. și cameră de scintilație, microprelucrător, ordinator [pl. computere și computeri; pron. compiutăr] (din engl. computer; DHLF 1950, DMN 1966; Th. Hristea în LR 3/72 p. 19495 – atestări din 1968; O. p. 40; DEX, DN3)

CONECTIV, -Ă I. adj. care poate fi conectat, unit. II. s. m. (log.) legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii; conector. III. s. n. 1. cuvânt (prepoziție, conjuncție) care realizează o relație în cadrul propoziției sau frazei. 2. nerv care reunește mai mulți ganglioni. 3. parte terminală a filamentului staminal care unește cele două teci ale anterelor. 4. (mat.) operator (5). IV. s. f. (inform.) operator în calculul propozițional. (< fr. connectivus)

CONECTIV, -Ă, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) Parte a anterei care suportă și reunește sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii; operator, functor, conector. 4. S. n. (Gram.) Cuvânt de relație în propoziție sau în frază. – Din fr. connectif, lat. connectivus.

CONECTIV, -Ă, conectivi, -e, adj., s. n. 1. Adj. Care poate fi conectat. 2. S. n. (Bot.) Parte a anterei care suportă și reunește sacii polenici. 3. S. n. (Mat.) Legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii; operator, functor, conector (3). 4. S. n. (Gram.) Cuvânt de relație în propoziție sau în frază; conector. – Din fr. connectif, lat. connectivus.

conectiv, ~ă [At: DA / Pl: ~i, ~e / E: fr connectif] 1-2 a Care poate fi conectat². 2 sn (Bot) Parte a anterei care suportă și reunește sacii polenici. 3 sn (Mat) Legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii Si: conector (3), functor, operator. 4 sn (Grm) Cuvânt de relație în propoziție sau în frază.

CONECTIV, -Ă adj. Care poate fi conectat, care se conectează. // s.n. 1. (Log.) Legătură prin intermediul căreia din variabile separate iau naștere expresii; conector. 2. Nerv care reunește mai mulți ganglioni. 3. (Bot.) Parte a anterei care suportă și reunește sacii polenici. ♦ Țesut celular. 4. (Mat.) Operator. [Cf. lat. connectivus, fr. connectif, it. connettivo].

CONECTOR, -OARE, conectori, -oare, adj., s. m., s. n. 1. Adj. Care conectează, care leagă. 2. S. n. Piesă cu ajutorul căreia se stabilește o legătură conectivă. 3. S. n. Conectiv (3). 4. S. m. Operator logic; functor. – Din fr. connecteur.

CONECTOR s. v. operator logic.

cooperatoare s. f. (sil. co-o-) → operatoare

CRISTESCU, Romulus (n. 1928, Ploiești), matematician român. Acad. (1990), prof. univ. la București. Cercetări în domeniul analizei funcționale (în special referitoare la spațiile liniare ordonate), al teoriei probabilităților și al teoriei dirijării automate („Spații liniare ordonate și operatori liniari”, „Spații liniare topologice”). Acad. (1991).

CUANTIFICATOR s. m. 1. operator logic prin care se fixează sfera de aplicativitate a unei variabile într-o anumită expresie. 2. (mat.) fiecare dintre simbolurile care arată dacă o proprietate se aplică tuturor elementelor unei mulțimi sau numai unora dintre ele. 3. (lingv.) denumire dată determinanților care indică cantitatea prin care un nume este definit. (< fr. quantificateur)

CUÁNTOR s. m. (LOG.) Operator logic, redat printr-un simbol, ce indică măsura în care este considerată o mulțime de obiecte din domeniul de definiție al variabilei logice. Principalii c. sînt: c. universal, redat prin cuvinte ca: „toți”, „orice”, „nici unul” etc., iar simbolic prin (∀); c. existențial, redat prin cuvinte ca: „unii”, „există cel puțin un...” etc., iar simbolic prin (∃).

DECAE [dəké], Henri (1915-1987), operator francez de film. Specialist al filmărilor în plein-air, a realizat imaginea unora dintre cele mai importante filme ale anilor ’50-’60 („Copiii teribili”, „Ascensor pentru eșafod”, „Amanții”, „Cele 400 de lovituri”, „Samuraiul”, „Clanul sicilienilor”, „Mania grandorii”, „Eva”, „Bobby Deerfield”).

DEGENERESCENȚĂ s. f. 1. tendință de degenerare. ◊ modificare patologică regresivă a unui țesut sau organ. 2. (mat.) existența mai multor funcții proprii, corespunzătoare unei singure valori proprii unui operator. (< fr. dégénérescence)

DEGENERESCENȚĂ s.f. 1. Tendință de degenerare. ♦ Modificare patologică regresivă a unui țesut sau organ. 2. (Mat.) Existența mai multor funcții proprii corespunzătoare unei singure valori proprii a unui operator. [Cf. fr. dégénérescence].

DEGENERESCÉNȚĂ (< fr.) s. f. 1. (BIOL.) Transformare a unei structuri biologice organizate într-o structură ce și-a pierdut atât caracterele distincte cât și funcția normală. 2. (MED.) Modificare patologică regresivă a unui țesut sau a unui organ, ca urmare a suprimării legăturii cu sistemul nervos sau cu circulația sangvină, a unei intoxicații grave a organismului sau a unui deficit de metabolism (ex. d. grasă, d. amiloidă etc.). 3. (PSIH.) Degradare mentală și morală. 4. (MAT., FIZ.) Existența mai multor funcții proprii corespunzătoare unei singure valori proprii a unui operator.

DISJUNCȚIE, disjuncții, s. f. 1. Relație logică între două enunțuri care se exclud reciproc; operator logic exprimat prin termenii disjunctivi „sau”, „ori” și „fie”. 2. (Med.) Desfacere, îndepărtare sau decelare a unor elemente articulate. – Din fr. disjonction.

disjuncție sf [At: STAMATI, D. / V: dejuncțiune, desjuncțiune, (înv) ~iune / Pl: ~ii / E: fr disjonction] 1 Despărțire a obiectelor, a noțiunilor etc. 2 (Med) Separare simplă a unor părți anatomice normal unite sau articulate între ele Si: diastază. 3 Relație logică între două enunțuri care de obicei se exclud reciproc Si: conectiv. 4 Figură de stil care constă în suprimarea conjuncțiilor copulative Si: asindet. 5 Operator logic exprimat prin cuvintele „sau”, „ori” și „fie”. 6 (Rar) Ruptură bruscă a unui curent electric indus.

DOLLY s. n. macara de dimensiuni reduse pe care este montat aparatul de filmat și un scaun pentru operator, care permite deplasarea în decor, pe platourile de filmare. (< fr., engl. dolly)

ECHIPAMENT DIN CONTROLUL TRAFICULUI AERIAN sistem ce permite dirijarea unui număr mare de aeronave folosit pe lângă radarul primar având un radar secundar de supraveghere (v.) căruia îi corespunde la bordul aeronavei un bloc emițător-receptor care afișează pe ecrane codul aeronavei cerut de operatorul de sol, înălțimea barometrică a aeronavei, codurile de avarie (avarie generală, avarie radio sau deturnare) etc.

epitelizare sf [At: DER / Pl: ~zări / E: epiteliu] Acoperire cu epiteliu a unei plăgi traumatice sau operatorii.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

FILMA, filmez, vb. I. Tranz. A înregistra scene (sau evenimente etc.) pe o peliculă cinematografică; a cinematografia. Operatorii filmează aceste sute de mii de oameni care roiesc prin poienile pădurii. STANCU, U.R.S.S. 169.

FOIAȘ, Ciprin Ilie (n. 1933, Reșița), matematician român. Stabilit în S.U.A. (1980). Prof. univ. la București, Paris și Bloomington. Contribuții în analiza armonică a operatorilor contractivi sau disipativi în spații Hilbert. Lucrări în domeniul ecuațiilor diferențiale și cu derivate parțiale, al ecuațiilor integrale și de analiză funcțională.

FONOGRAMĂ s.f. Înregistrare a sunetelor cu mijloace electrice, mecanice etc. ♦ Mesaj transmis prin telefon și scris de operator pe un formular special; telegramă telefonată. [< fr. phonogramme, cf. gr. phone – sunet, gramma – scriere].

FONOGRAMĂ, fonograme, s. f. Mesaj transmis prin telefon și scris de operator pe un formular special.

fonogramă sf [At: DEX / Pl: ~me / E: fr phonogramme] 1 Mesaj transmis prin telefon și înregistrat automat sau scris de operator într-un formular special Si: telegramă telefonată. 2 Înregistrare a unor vibrații sonore pe bandă de hârtie fotografică, bandă de magnetofon, disc, peliculă cinematografică etc. cu mijloace electrice, mecanice etc.

*fotografíe f. (vgr. phôs, photós, lumină, și grafie). Știința de a fixa pe o placă impresionabilă la lumină imaginile obținute pin ajutoru uneĭ camere obscure: a învăța fotografia. Figură făcută în acest mod: a încadra o fotografie. – Fotografia, descoperită la 1829 de Niepce și Daguerre (și numită la început daguerrotipie), apoĭ și de Talbot, se bazează pe proprietatea pe care o aŭ niște anumite sărurĭ, maĭ ales bromura de argint, de a fi împresionate și înegrite de lumina solară. O placă de sticlă saŭ de gelatină, acoperită c’o preparațiune făcută potrivit de sensibilă cu bromură de argint și expusă la lumină într’o cameră obscură, primește decĭ impresiunea obĭectelor exterioare supt forma uneĭ imaginĭ răsturnate, pe care un tratament chimic convenabil o face să apară în negru. În această imagine negativă saŭ clișeŭ, părțile cele foarte luminate ale obĭectuluĭ se arată foarte negre, și părțile obscure foarte luminate saŭ albe. De aicĭ în ainte, ajunge să aplicĭ pe acest clișeu o hîrtie tot făcută sensibilă și să expuĭ la lumină tot. Atuncĭ lumina, care e inegal cernută, duce pe hîrtie imaginea exactă (saŭ pozitivă) a obĭectuluĭ. Orĭ-ce aparat fotografic se compune din treĭ părțĭ esențiale: 1. un obĭectiv, compus dintr’una saŭ maĭ multe lentile destinate să asigure rectitudinea și fineța imaginiĭ (acest obĭectiv are în general, un obturator); 2. o cameră obscură, a căreĭ lungime poate varia adese-orĭ pin ajutoru uneĭ foĭ (burduf care seamănă a armonică), ca să asigure claritatea imaginiĭ pintr’o punere la punct prealabilă; 3. un cadru de purtat plăcile, adese-orĭ acoperit c’o perdea. Obținerea uneĭ probe fotografice necesită următoarele operațiunĭ principale: așezarea, cînd operatoru trebuĭe să calculeze, după luminarea obĭectuluĭ, timpu pe care trebuĭe să-l lase acțiuniĭ luminiĭ; dezvoltarea (desfășurarea, ca barbarizm developarea) negativuluĭ (la lumina roșie a laboratoruluĭ) pin ajutoru unuĭ lichid revelator, apoĭ fixarea pintr’o disoluțiune de iposulfit de sodiŭ; în fine tragerea, punerea probeĭ pozitive la cadru cu plăcĭ, expunînd la lumină hîrtia sensibilă pusă în apoĭa clișeuluĭ negativ. Această probă pozitivă maĭ trebuĭe virată și fixată. Fotografia, foarte perfecționată astăzĭ, a ajuns să reproducă, grație procedurilor luĭ Becquerel și Lippmann, chear coloarea obĭectelor.

FUNCTOR s. (LOG.) operator logic.

functor sm [At: DEX / Pl: ~i / E: fr functeur] (Log) Operator logic.

FUNCTOR s.m. (Log.) Expresie care determină altă expresie; operator logic. [Cf. fr. foncteur].

FUNCTOR s. v. operator logic.

FUNCTOR s. m. (log.) conector interpropozițional care joacă rolul de operator logic; orice cuvânt cu funcție sintactică. (< fr. foncteur)

GHIKA, Alexandru (1902-1964, n. București), matematician român. Acad. (1963), prof. univ. la București. Fondator al școlii românești de analiză funcțională. Studii privind funcțiile monogene, spațiile vectoriale și topologice, modulele tipologice și operatorii liniari. A introdus noțiunile de puncte periferice și puncte interstițiale, de paraconvexitate.

GRUIE s. f. 1. macara la încărcarea și descărcarea navelor. 2. (cinem.) suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare. (< fr. grue)

gruie¹ sf [At: LTR / S și: grue / Pl: ~ / E: fr grue] 1 Macara folosită la bordul navelor pentru ridicarea unor elemente ale navei (bărci, ancore, scări de bord etc.). 2 Suport mobil care poartă camera de luat vederi și pe operator, pentru înregistrarea unor imagini în mișcare.

HORTOLOMEI, Nicolae (1885-1961, n. Huși), chirurg și urolog român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Ministru al Sănătății (1939-1940). A efectuat cercetări experimentale asupra dinamicii normale și patologice a căilor urinare și a perfecționat tehnicile intervențiilor operatorii pe tubul digestiv, rinichi, organele genito-urinare, glandele endocrine, sistemul nervos vegetativ. Promotor, în România (după 1950), al chirurgiei cordului și a vaselor mari. A creat o valoroasă școală chirurgicală la Iași și București.

HURWITZ [ürvits], Adolph (1859-1919), matematician elvețian. Prof. univ. la Zürich. Lucrări în domeniul cuaternionilor, al operatorilor diferențiali și al teoriei numerelor. A elaborat o teoremă privind funcțiile olomorfe, care îi poartă numele.

idempotént adj. 1. (mat.) entitate matematică (operator sau element al unei algebre) care rămâne invariabilă față de operația de multiplicare definită pe acea mulțime ◊ matrice idempotentă = matrice care are proprietatea A² = A ◊ funcție idempotentă = funcție care are proprietatea f∘f=f (∘ reprezentând compunerea funcțiilor) 2. Care aparține idempotenței, element care are această proprietate.

INDICATOR DE RADIOLOCAȚIE, instalație din completul stației de radiolocație, care dă posibilitatea operatorului de radiolocație să aprecieze coordonatele spațiale ale obiectivelor de radiolocație. Există indicator de radiolocație: pentru determinarea distanței de la radiolocator la obiect; de observare radial-circular; pentru determinarea direcției spre obiect; de altitudine; pentru măsurarea înălțimii de zbor a țintelor aeriene.

IONESCU 1. Dumitru (Take) I. (1858-1922, n. Ploiești), avocat, publicist și om politic român. Orator de excepție, a dominat timp de patru decenii viața parlamentară. Inițial liberal, apoi membru al Partidului Conservator (din 1886), a fondat și condus (din 1908) Partidul Conservator-Democrat. Director (1889-1890) al cotidianului „La Liberté Roumaine”. De mai multe ori ministru; prim-min. (1921-1922). Ca ministru al Cultelor și Instrucțiunii Publice (1891-1985), a inițiat mai multe proiecte de legi (a învățământului primar, a clerului mirean ș.a.), a subvenționat mișcarea națională din Transilvania și a susținut cauza românilor sud-dunăreni. A sprijinit reformele agrară și electorală, inițiate de liberali. Adept al intrării României în război alături de Antantă. Președinte al Consiliului Național al Unității Române (Paris, 1918). În calitate de ministru de Externe (1920-1921), a fost inițiatorul și creatorul Micii Înțelegeri. Memorii. 2. Thoma I. (1860-1926, n. Ploiești), chirurg și anatomist român. Frate cu i. (1). M. de onoare al Acad. (1925), prof. univ. la București și Paris. Fondator al școlii românești de chirurgie și de anatomie topografică. A fondat periodicele „Archives des sciences médicales” și „Revue de chirurgie” (1897). Inițiatorul și organizatorul Societății române de chirurgie din București. A introdus tehnici operatorii în diverse domenii ale medicinii (craniectomie, splenectomie, nefropexie, hernie etc.). Promotor al rahianesteziei înalte („metoda românească”, aplicată în Marea Britanie și S.U.A.). Numeroase studii și tratate de specialitate („Technique opératoire des gastrectomies pour cancer”, „Traitement chirurgical du cancer de l’utérus”). Delegat al României la sesiunile Ligii Națiunilor (1920-1921).

JUVARA, Ioan Jak René (1913-1996, n. București), medic român. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la București. Nepotul lui Ernest J. Creator al unei prestigioase școli de chirurgie, formând numeroși specialiști. Lucrări de clinică și tehnică chirurgicală („Chirurgia pancreasului”, „Boala hepato-biliară postoperatorie”). A realizat numeroase tehnici operatorii originale, precum și o serie de inovații în domeniul aparaturii medicale. Memorii.

LINIAR, -Ă adj. 1. dispus în linie dreaptă; din linii trasate cu diferite instrumente speciale. 2. (mat.; despre relații, operatori) a cărui variație poate fi reprezentată geometric printr-o dreaptă. ♦ formă ~ă = polinom omogen și de gradul întâi în raport cu totalitatea variabilelor; desen ~ = desen în care se folosesc numai linii și contururi. ◊ (fig.) drept. 3. (despre organizarea cunoștințelor în programe școlare) care constă în însușirea noțiunilor în formă definitivă și în întreaga lor sferă de cuprindere, fără reluări succesive. (< fr. linéaire, lat. linearis)

LISTARE s. f. acțiunea de a lista. ◊ (inform.) înregistrare (la imprimantă) a datelor, rezultatelor și programelor într-o formă accesibilă operatorului uman. (< lista)

LOGIC, -Ă, logici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte. ◊ Logică generală = logică clasică, de tradiție aristotelică, care studiază formele logice fundamentale (noțiunea, judecata, raționamentul), precum și principiile gândirii. Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care cercetează operatorii logici și care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, în electronică, cibernetică, lingvistică; logistică. Logică dialectică = concepție filosofică a logicii de pe pozițiile materialismului dialectic, care studiază dialectica formelor logice, raportul lor cu conținutul. 2. Gândire justă, raționament corect, consecvent și temeinic. ♦ Fel de a gândi al cuiva. 3. Cerință firească, temei rațional, rațiune. II. 1. Adj. Potrivit cu regulile logicii (I); rațional, just, întemeiat, corect. ◊ Cap logic = minte care gândește rațional; persoană care gândește întemeiat, rațional. 2. (Fiz., în sintagma) Circuit logic = circuit electronic sau electromecanic folosit în calculatoarele electronice, cu ajutorul căruia se pot efectua operații logice elementare. 3. (În sintagmele) Diagramă (sau schemă) logică = reprezentare grafică a unui algoritm; organigramă. – Din fr. logique.

LOGIC, -Ă, logici, -ce, s. f., adj. I. S. f. 1. Știință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte. ◊ Logică generală = logică clasică, de tradiție aristotelică, care studiază formele logice fundamentale (noțiunea, judecata, raționamentul), precum și principiile gândirii. Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care cercetează operatorii logici și care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, în electronică, cibernetică, lingvistică; logistică. Logică dialectică = concepție filozofică a logicii de pe pozițiile materialismului dialectic, care studiază dialectica formelor logice, raportul lor cu conținutul. 2. Gândire justă, raționament corect, consecvent și temeinic. ♦ Fel de a gândi al cuiva. 3. Cerință firească, temei rațional, rațiune. II. 1. Adj. Potrivit cu regulile logicii (I); rațional, just, întemeiat, corect. ◊ Cap logic = minte care gândește rațional; persoană care gândește întemeiat, rațional. 2. (Fiz., în sintagma) Circuit logic = circuit electronic sau electromecanic folosit în calculatoarele electronice, cu ajutorul căruia se pot efectua operații logice elementare. 3. (În sintagmele) Diagramă (sau schemă) logică = reprezentare grafică a unui algoritm; organigramă. – Din fr. logique.

logică^[1] sf [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 161^V/12 / V: (înv) loghică / E: ngr λογική, lat logica, fr logique, it logica, ger Logik] 1 Știință a demonstrației, al cărei obiect este stabilirea condițiilor corectitudinii gândirii, a formelor și a legilor generale ale raționării corecte. 2 (Pex) Obiect de învățământ care face cunoscută logica (1). 3 (Îs) ~ generală Tip de logică (1) inițiată de Aristotel, care studiază noțiunea, judecata, raționamentul, precum și principiile gândirii. 4 (Îs) ~ dialectică Concepție filozofică a logicii (1) de pe pozițiile materialismului dialectic, care studiază dialectica formelor logice, raportul lor cu conținutul. 5 (Îs) ~ modală Ramură a logicii (1) care studiază raporturile dintre necesitate, posibilitate, imposibilitate și contingență. 6 (Îs) ~ matematică (sau simbolică) Ramură a logicii (1) care cercetează operatorii logici și care are ca obiect aplicarea metodelor matematice în domeniul logicii formale, în electronică, în cibernetică, în lingvistică Si: logistică (2). 7 (Îs) ~ polivalentă (sau probalistă) Sistem logic formalizat, în cadrul căruia expresiile comportă mai mult de două valori de adevăr. 8 (Îs) ~ constructivistă Curent în logica matematică bazat pe construirea inductivă a expresiilor logice. 9 (Îs) ~ combinatorie Ramură a logicii matematice preocupată de calculul combinatoriu în care așa-numiții combinatori apar și în rol de functori. 10 (Îs) ~ deontică Aplicare a logicii simbolice, prin intermediul logicii modale moderne, în teoria acțiunii și în teoria normelor. 11 (Pex) Tratat sau manual care se ocupă cu obiectul, metoda și dezvoltarea logicii (1). 12 Capacitate de a gândi Si: înțelegere, pătrundere, sens, (rar) logicitate (1). 13 Fel de a gândi Si: (rar) logicitate (2). 14 Raționament corect, consecvent și temeinic Si: (rar) logicitate (3). 15 Argumentație. 16-17 (Pex) Ceea ce este conceput conform unor concepții (artistice) specifice, proprii Si: (rar) logicitate (5). 18 (Prc) Cerință firească Si: rațiune, temei, (rar) logicitate (6). 19 Coerență internă, organizare, structură a formelor și a tipurilor de existență sau a formelor și tipurilor de manifestare a evenimentelor sociale.

MĂRGINEANU, Nicolae (n. 1938, Cluj), cineast român. După ce se afirmă ca operator, semnează ca regizor pelicule cu o structură clasică și epică solidă, în care modernitatea este dată de jocul actorilor și senzualitatea poetică a imaginii. Filme realizate ca operator („Explozia”, „Muntele ascuns”, „Tănase Scatiul”) și regizor („Ștefan Luchian”, „Pădureanca”, „Întoarcerea din iad”, „Undeva în Est”, „Privește înainte cu mânie”, „Faimosul paparazzo”).

MIHĂILESCU, Florin (n. 1943, București), cineast român. Prof. univ. la București. Operator și producător de film; maestru al imaginii, a creat pelicule de referință ale cinematografului românesc („De ce trag clopotele, Mitică?”, „Filip cel Bun”, „Iacob”, „Secvențe”, „Vulpe, vânător”).

MODULO s. n. (mat.) operator care furnizează drept rezultat un rest. (< fr. modulo)

MOUSE [maus] (cuv. engl. „șoarece”) subst. Dispozitiv de intrare atașat unui calculator, prevăzut cu butoane și cu o bilă a cărei rotire determină, pe ecranul monitorului, mișcarea unui cursor, care fixează locul în care operatorul vrea să execute o comandă.

MULTIPLICATOR I. s. n. 1. dispozitiv, aparat, mașină de multiplicat. 2. ferăstrău circular cu mai multe pânze. II. s. m. 1. (mat.) factor numeric sau funcțional care joacă rol de operator. 2. (ec.) efectul creșterii tuturor componentelor de cheltuieli globale, investiții, cheltuieli de consum etc. asupra venitului global. (< fr. multiplicateur, lat. multiplicator)

MULTIPLICATOR s.n. Aparat, mașină de multiplicat. // s.m. 1. (Mat.) Factor numeric sau funcțional care joacă rol de operator. 2. (Ec.) Efectul creșterii tuturor componentelor de cheltuieli globale, investiții, cheltuieli de consum etc. asupra venitului global. ♦ (P. restr.) Efectul creșterii unei anumite componente, de regulă a investițiilor, asupra venitului. [Cf. lat. multiplicator, fr. multiplicateur].

navalist s. m. (mar.) Persoană care lucrează pe o navă ◊ „Operatorul de ecluză A.C. e inginer electromecanic navalist și a lucrat în flota maritimă ca șef mecanic.” Fl. 25 V 84 p. 20 (din naval + -ist)

NICULESCU, Gheorghe (1923-1995, n. Craiova), medic militar român. General-locotenent. M. de onoare al Acad. (1992), prof. univ. la București. Inventator a numeroase aparaturi de chirurgie traumatologică și ortopedică. A introdus tehnici chirurgicale noi în tratamentul luxațiilor; pentru prima dată în România, a introdus tratamentul cu laser de slabă putere, bisturiul cu laser de 100 W și artroscopia în scop explorator și terapeutic. Lucrări: „Chirurgia în campanie”, „Probleme de medicină militară”, „Traumatismele membrelor – atlas schematic de tehnici operatorii”, „Transplanturi de grefe osoase și cartilaginoase”.

operatoare s. f., g.-d. art. operatoarei; pl. operatoare

operatoare s. f., g.-d. art. operatoarei; pl. operatoare

*operatór, -oáre adj. și s. Acela care face operațiunĭ în chirurgie, chimie, fizică.

OPERATOR, -OARE adj. v. operatoriu.

operator s. m., pl. operatori

OPERATOR, -OARE s.m. și f. 1. Persoană calificată care supraveghează funcționarea unui aparat sau a unei mașini. 2. Care operează; chirurg. 3. Cel care mînuiește aparatul de filmat la fotografiere sau la proiectare. // s.m. 1. Simbol folosit în operațiile matematice (numere, funcții, vectori etc.), care se găsește indicat în dreapta. 2. Organ al unui calculator care efectuează operații aritmetice sau logice. 3. (Biol.) Element genetic care controlează acțiunea a două sau a mai multor gene structurale legate de-a lungul unui cromozom; genă operatorie. 4. (Mat.) Funcție, aplicație. ♦ Funcție al cărei argument este constituit din altă funcție. ♦ (Log.) Conectiv. [Cf. fr. opérateur, lat. operator – care acționează asupra cuiva].

OPERATOR, -OARE, operatori, -oare, s. m., s. f., adj. 1. S. m. și f. Muncitor calificat care supraveghează funcționarea unei mașini de lucru, a unui aparat sau care efectuează diverse operații cu acestea. ♦ Spec. Persoană care mânuiește aparatul de luat vederi în timpul filmării; persoană care proiectează filmul pe ecran. 2. S. m. și f. Persoană care face anumite operații chirurgicale; chirurg. 3. S. m. (Mat.) Funcție între două spații vectoriale, compatibilă cu structura vectorială a spațiilor respective. 4. S. m. (Filol.) Conectiv. 5. Adj. (În sintagma) Bloc operator = complex în cadrul unei secții de chirurgie care include sala de operații, sala de preanestezie și sălile aferente. – Din fr. opérateur, lat. operator, -oris.

operator sb. (chirurg care operează).

OPERATOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. 1) Lucrător specializat în efectuarea unor operații tehnice sau în manipularea unor aparate. 2) Persoană care operează, execută o acțiune. ~ de cinema. 3) înv. Medic specializat în operații chirurgicale; chirurg. /<fr. opérateur, lat. operator, -oris

operator m. cel ce face operațiuni de chirurgie, fizică, chimie.

operator, ~oare [At: BULETIN, F. (1843), 46²/44 / Pl: ~i, ~oare / E: fr opérateur] 1-2 smf Persoană care (supraveghează funcționarea unei mașini de lucru, a unui aparat sau) efectuează diverse operații cu acestea. 3 smf (Înv) Chirurg. 4 smf Persoană care utilizează aparatul de filmat. 5 smf Persoană care proiectează filmul pe ecran. 6 sm (Lin) Conectiv. 7 sm (Mat) Funcție între două spații vectoriale. 8 (Îs) Bloc ~ Complex în cadrul secției de chirurgie, care include sala de operații, sala de preanestezie și sălile aferente.

OPERATOR s. v. chirurg.

OPERATOR, -OARE, operatori, -oare, s. m. și f. 1. Persoană care supraveghează funcționarea unei mașini de lucru, a unui aparat, sau efectuează diverse operații cu acestea. V. manipulant. Operatorii filmează aceste sute de mii de oameni care roiesc prin poienele pădurii. STANCU, U.R.S.S. 169. 2. Persoană care face anumite operații (mai ales chirurgicale); chirurg. Clinica are un foarte bun operator.

OPERATOR, -OARE I. s. m. f. 1. persoană calificată care supraveghează funcționarea unei mașini sau instalații. 2. chirurg (care operează). 3. specialist care mânuiește aparatul de filmat la realizarea imaginilor sau la proiectare. ♦ ~ de sunet = tehnician de înaltă calificare care răspunde de realizarea coloanei sonore a filmului. II. s. m. 1. simbol în operațiile matematice, indicat în dreapta. 2. organ al unui calculator care efectuează operații aritmetice sau logice. 3. element genetic care controlează activitatea genelor structurale (legate de-a lungul cromozomului). 4. (mat.) funcție, aplicație. ◊ funcție al cărei argument este constituit din altă funcție. 5. (log.) conectiv. (< fr. opérateur, lat. operator)

operator s. m., pl. operatori

operator s. v. CHIRURG.

operator adj., s.m. 1. Termen aparținând limbajului logicii formale, unde circulă cu mai multe accepții; sinonim cu conector, conectiv; 2. În terminologia lui Harris, preluată de M. Gross (1975) și de alți cercetători francezi au calitatea de operatori verbele și adjectivele care se atribuie argumentelor pentru a forma structurile sintactice ale unei limbi.

OPERATOR, -OARE, operatori, -oare, subst., adj. 1. S. m. și f. Muncitor calificat care supraveghează funcționarea unei mașini de lucru, a unui aparat sau care efectuează diverse operații cu acestea. ♦ Spec. Persoană care mânuiește aparatul de luat vederi în timpul filmării; persoană care proiectează filmul pe ecran. 2. S. m. și f. Persoană care face anumite operații chirurgicale; chirurg. 3. S. m. (Mat.) Funcție între două spații vectoriale, compatibilă cu structura vectorială a spațiilor respective. 4. S. m. (Fil.) Conectiv. 5. Adj. (În sintagma) Bloc operator = complex în cadrul unei secții de chirurgie care include sala de operații, sala de preanestezie și sălile aferente. – Din fr. opérateur, lat. operator, -oris.

OPERATORIE s.f. (Rar) Meseria de operator cinematografic. [< operator + -ie].

OPERATORIE s. f. meseria de operator cinematografic. (< operator + -ie)

operatorie s. f., art. operatoria, g.-d. operatorii, art. operatoriei

operatorie sfs [At: SCÎNTEIA, 1965, nr. 6659 / P: ~ri-e / Pl: ~ii / E: operator + -ie] (Rar) 1 Meserie de operator cinematografic. 2 (Fam) Instituție de învățământ superior unde se pregătesc operatorii cinematografici.

operatorie s. f., art. operatoria, g.-d. operatorii, art. operatoriei

operatoriu adj. m. [-riu pron. -riu], f. operatorie (sil. -ri-e); pl. m. și f. operatorii

operatoriu [riu pron. rĭu] adj. m., f. operatorie (-ri-e); pl. m. și f. operatorii

OPERATORIU, -IE, operatorii, adj. (Livr.) Privitor la chirurgie, în legătură cu chirurgia; chirurgical. – Din fr. opératoire, lat. operatorius.

OPERATORIU, -IE, operatorii, adj. Privitor la chirurgie, în legătură cu chirurgia; chirurgical. – Din fr. opératoire, lat. operatorius.

OPERATORIU, -IE adj. 1. (Liv.) Referitor la operații chirurgicale; de chirurgie. 2. (Biol.) Referitor la operator. [Pron. -riu, var. operator, -oare adj. / cf. fr. opératoire, lat. operatorius].

OPERATORIU, -IE, operatorii, adj. (Livresc) Care se ocupă cu chirurgia, de chirurgie. Medicină operatorie. ▭ Studiul leziunii în timpul intervențiilor operatorii. PARHON, O. A. I 113.

OPERATOR LOGIC s. (LOG.) functor.

OPERATOR LOGIC s. (LOG.) conector, functor.

operator-radio s. m. Operator specializat în transmisiile de radio ◊ „Misterul sunetelor care de mai bine de o decadă intrigă pe oceanografi și creează, adesea, dificultăți operatorilor-radio pe nave, a fost descifrat.” R.l. 15 V 74 p. 6 (din operator + radio)

operator-regizor s. m. Operator (cinematografic) care lucrează și în calitate de regizor ◊ „Operatorul-regizor M.T. a realizat [...] un documentar despre o călătorie la Polul sud.” Cont. 21 IX 62 p. 5 (din operator + regizor)

operă (opere), s. f. – 1. Lucrare. – 2. (Muz.) Operă. It. opera. – Der. (din fr.) opera, vb.; operabil, adj.; operant, adj.; inoperant, adj.; operativ, adj.; operați(un)e, s. f.; operator, s. m.; operatoriu, adj.; operetă, s. f.; cf. capodoperă, manoperă.

OPERON s. m. (biol.) grup de gene structurale a căror expresie fenotipică este controlată de un operator. (< fr. opéron)

operon sm [At: DN³ / Pl: ? / E: fr opéron, it operone] (Blg) 1 Ansamblu de gene structurale a căror expresie fenotipică este controlată de un operator. 2 Unitate genetică a cărei expresie fenotipică este reglată de un represor.

OPERON s.m. (Biol.) Ansamblu de gene structurale a căror expresie fenotipică este controlată de un operator; unitate genetică a cărei expresie fenotipică este reglată de un represor. [< fr. opéron, it. operone].

OSIPOV-SINEȘTI, Grigore (1907-1989, n. Sinești, Basarabia), medic stomatolog român. Fondatorul primului centru de parodontologie din România (București, 1968). Contribuții privitoare la formele de parodontopatie esențială („Parodontopatia esențială. Concepția originală de interpretare și tratament prin biostimulatori <OS-MINERALE>”); autor al unei metode operatorii originale, care-i poartă numele.

PARÉ, Ambroise (c. 1509-1590), chirurg francez. Unul dintre reformatorii medicinei Renașterii. A introdus tehnici operatorii noi (hemostaza prin ligatura arterelor în locul cauterizării, după amputația membrelor); a pus bazele marii chirurgii (amputații, dezarticulări). Alături de J. Hunter și J. Lister, socotit printre cei mai mari chirurgi ai tuturor timpurilor. Autor a unor lucrări privind circulația sangvină.

PERROCINTO, Eduardo (Aldo) (1852-1929), medic italian. Prof. univ. la Cagliari și Pavia. Studii asupra proprietăților biologice ale sângelui, a proprietăților cancerigene ale celulelor, asupra malariei și pelagrei. A perfecționat o serie de tehnici operatorii. Lucrări: „Regenerarea nervilor”, „Plăcuțele sangvine”, „Regenerare și transplant”. M. de onoare al Acad. Române (1922).

PIROGOV, Nikolai Ivanovici (1810-1881), medic chirurg, naturalist și pedagog rus. Prof. univ. la Moscova. Unul dintre pionierii chirurgiei de război. A introdus în anatomia topografică metoda secțiunilor pe cadavre congelate, iar în practica chirurgicală o serie de procedee operatorii originale. Autor al unui valoros atlas anatomic („Anatomia topografică”).

preselecție s. f. Selecție prealabilă unui concurs ◊ „Cronicari dramatici și oameni de teatru operează o preselecție.” Săpt. 6 X 67 p. 4. ◊ „Au fost stabiliți monitorii de schi printr-un test de preselecție.” R.l. 22 XI 75 p. 5. ◊ „Societate mixtă organizează preselecție pentru ocupare post operator PC [...]” Ev.z. 12 I 95 p. 7. ♦ în sint. buton de preselecție Buton care mută radioul, televizorul pe un post ales dinainte ◊ „Va fi suficient să se apese pe unul din butoanele de preselecție ale televizorului pentru a face să apară, între două imagini de film, răspunsul ordinatorului.” Sc. 2 IV 74 p. 6 (din fr. présélection, engl. preselection; cf. germ. Vorselektion, Vorwahl; PR 1948; DTP; DN3, DEX-S)

PROIECȚIONIST ~stă (~ști, ~ste) Persoană care proiectează filmul pe ecran; operator. /<fr. projectionniste

PROIECȚIONIST, -Ă s. m. f. tehnician cu efectuarea de proiecții luminoase; operator de cinema. (după fr. projectionniste)

proiecționist, -ă s. m. f. (cinem.) Operator însărcinat cu proiecția unor filme, diapozitive etc. ◊ „Șeful cu protecția muncii [...] are în subordine șoferul și proiecționista E.H. Până acum doi ani, R. avea două mașini, un ARO și autocaravana.” R.l. 3 X 81 p. 3 (din fr. projectionniste; cf. it. proiezionista; PR 1907, DPN 1961; DN3, DEX-S)

PROIECȚIONIST, -Ă s.m. și f. Operator însărcinat cu proiectarea filmelor. [Pron. -iec-ți-o-. / cf. fr. projectionniste].

PSIHO- „suflet, stare psihică”. ◊ gr. psykhe „suflet, spirit” > fr. psycho-, germ. id., engl. id. > rom. psiho-. □ ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., analiză psihologică și biologică a vieții unei persoane; ~biogramă (v. bio-, v. -gramă), s. f., descriere a dezvoltării caracterologice a personalității, incluzînd și dezvoltarea biologică; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., abordare multilaterală a personalității, susținînd plurideterminarea conduitei umane; ~chinezie (~kinezie) (v. -chinezie), s. f., mișcare comandată psihic; ~chirurgie (v. chir/o-, v. -urgie), s. f., metodă de tratare a bolilor psihice prin intervenții operatorii pe creier; ~cronometrie (v. crono-, v. -metrie₁), s. f., studiul timpilor de reacție psihică; ~disleptic (v. dis-, v. -leptic), adj., s. n., (substanță psihotropă) cu acțiune psihotonă, putînd determina diferite sindroame psihotice; ~ergometru (v. ergo-, v. metru₁), s. n., aparat care permite atît prezentarea de stimuli într-un ritm reglabil, cît și înregistrarea perioadei de latență și corectarea răspunsurilor; ~farmacologie (v. farmaco-, v. -logie₁), s. f., ramură a farmacologiei care se ocupă cu studiul substanțelor psihotrope; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., (plante) fertilizate de lepidopterele nocturne; ~fiziologie (v. fizio-, v. -logie₁), s. f., ramură a psihologiei care studiază procesele psihologice în raport cu procesele fiziologice din organism; ~gen (v. -gen₁), adj., (despre boli) care apare datorită unor cauze psihice; ~geneză (v. -geneză), s. f., parte a psihologiei care studiază nașterea și dezvoltarea vieții psihice a omului; ~genie (v. -genie₁), s. f., totalitatea tulburărilor psihotice sau nevrotice determinate de factori psihogeni etiologici; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Descriere a aptitudinilor și trăsăturilor biopsihologice și a atitudinilor sociale pe care le cere o profesiune. 2. Psihologie descriptivă; ~gramă (v. -gramă), s. f., imagine grafică a structurii și dezvoltării unei persoane, obținută prin psihografie (1); ~lepsie (v. -lepsie), s. f., scădere bruscă și de scurtă durată a tensiunii psihologice, manifestată printr-o suspendare a proceselor intelectuale; ~leptic (v. -leptic), adj., s. n., (medicament psihotrop) care are acțiune hipnotică, sedativă și neuroleptică; ~lexie (v. -lexie), s. f., totalitatea metodelor de determinare calitativă a proceselor psihice; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care se ocupă cu studierea activității psihice a omului, a stării și a însușirilor sale psihice; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., măsurare a fenomenelor psihice prin utilizarea metodelor experimentale standardizate și etalonate; ~motor (v. -motor), adj., care intră în acțiune sub influența unor excitări cerebrale fizice; ~patie (v. -patie), s. f., 1. Termen generic pentru bolile mintale. 2. Maladie a personalității, manifestată prin tulburări de afectivitate, de comportament sau de caracter; ~patologie (v. pato-, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care studiază aspectele patologice ale activității psihice; ~pedagogie (v. ped/o-, v. -agogie), s. f., aplicare a metodelor psihologiei experimentale în pedagogie; ~plegie (v. -plegie), s. f., pierdere temporară a conștiinței; sin. leșin psihic; ~profesiogramă (v. -profesio-, v. -gramă), s. f., profesiogramă cuprinzînd aptitudinile și trăsăturile psihologice ale unei persoane; sin. topoergogramă; ~sexologie (v. sexo-, v. -logie₁), s. f., psihologie a sexelor; ~sferă (v. -sferă), s. f., sfera transformărilor și ameliorărilor biosferei prin inteligența umană; sin. sociosferă; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., studiu psihologic al fenomenelor sociale; ~sofie (v. -sofie), s. f., totalitatea speculațiilor preștiințifice care apar din explicația psihologică; ~taxie (v. -taxie), s. f., tendință de adaptare a omului de a căuta situațiile agreabile și de a le evita pe cele penibile și neagreabile; ~terapie (v. -terapie), s. f., metodă de tratament prin folosirea factorilor psihici; ~tonic (v. -tonic), adj., s. n., (medicament) cu acțiune stimulatoare asupra psihicului; ~trop (v. -trop), adj., s. n., (medicament) care influențează starea psihică; ~tropie (v. -tropie), s. f., orientare psihologică generală a intereselor și tendințelor în sens extroversiv și introversiv.

RADIOOPERATOR, -OARE s.m. și f. Operator radio. [Et. incertă].

radiooperator, ~oare smf [At: DN³ / Pl: ~i, ~oare / E: eg radiooperator] Operator de radio² (1).

RADIOOPERATOR ~oare (~ori, ~oare) m. și f. Operator de radio. [Sil. -di-o-o-] /<engl. radiooperator

radiooperator, -toare s. m. f. 1962 Operator radio, de obicei pe o navă v. pilot-comandant (din engl. radio operator; D.Tr., DT; DN3, DEX-S)

RADIOOPERATOR, -OARE s. m. f. operator radio². (< engl. radiooperator)

radiotelegrafist, ~ă smf [At: NOM. PROF. 64 / Pl: ~iști, ~e / E: fr radiotélégraphiste] 1 Persoană specializată în radiotelegrafie. 2 Operator la un aparat de radiotelegrafie.

RADIOTELEGRAFIST, -Ă s. m. f. operator la un aparat de radiotelegrafie. (< fr. radiotélégraphiste)

RADIOTELEGRAFIST ~stă (~ști, ~ste) m. Operator la un aparat de radiotelegrafie. [Sil. -di-o-] /<fr. radiotélégraphiste

regizor-operator s. m. (cinem.) Regizor care este și operator al filmului ◊ „Regizorul-operator D.T. face prin acest film încă o dată, și dovada calităților care l-au consacrat, colaborând aici cu operatorul M.P.” Cont. 26 V 78 p. 8 (din regizor + operator)

REPORTAREA ȚINTELOR AERIENE activitate executată manual sau semiautomatizat de către operatorii din punctele de comandă sau dirijare, pentru consemnarea pe planșete a mesajelor despre țintele aeriene transmise de stațiile de radiolocație, de vecinii cu care cooperează și alte surse de cercetare. Traiectoria țintei se reportează prin unirea succesivă a punctelor care marchează locul acesteia în spațiu în diferite momente, cu precizarea înălțimii de zbor, a compunerii și a acțiunilor executate (bruiaj, bombardament, desant etc.).

REPORTER, reporteri, s. m. Ziarist însărcinat să culeagă și să redacteze știri și informații pentru a fi publicate în ziar. Prinseseși ticurile redactorilor și reporterilor. PAS, Z. I 285. Spre amiazi își mai făceau apariția reporteri, redactori, veșnic grăbiți și agitați. REBREANU, R. I 209. ◊ Reporter cinematografic = operator care filmează jurnale cinematografice, filme documentare etc. – Accentuat și: reporter.

REPORTER, -Ă, reporteri, -e, s. m. și f. Persoană care culege și transmite de pe teren știri și informații; autor de reportaje. ◊ Reporter cinematografic = operator care filmează în vederea realizării unor jurnale de actualități, a unor filme documentare etc. [Acc. și: reporter] – Din fr. reporter, germ. Reporter, engl. reporter.

REPORTER s.m. Ziarist care culege de pe teren diverse știri și informații de actualitate; autor de reportaje. ♦ Reporter cinematografic = operator care filmează în vederea alcătuirii jurnalelor cinematografice. [< fr. reporter].

REPORTER ~i m. Jurnalist specializat în realizarea reportajelor; autor de reportaje. ◊ ~ cinematografic operator care filmează pentru jurnale cinematografice sau pentru filme documentare. /<fr. reporter, germ. Reporter, engl. reporter

REPORTER, -Ă, reporteri, -e, s. m. și f. Persoană însărcinată să culeagă și să transmită de pe teren știri și informații; autor de reportaje. ◊ Reporter cinematografic = operator care filmează în vederea realizării unor jurnale cinematografice, a unor filme documentare etc. [Acc. și: reporter] – Din fr. reporter, germ. Reporter, engl. reporter.

reporter-operator s. m. (cinem.) Reporter care este și operator ◊ „Lenau și Banatul. 175 de ani de la nașterea poetului. Documentar în colaborare cu F.L. și N.B.; reporter-operator I.E.” Pr.R.TV 12 VIII 77 p. 12 (din reporter + operator)

REPRESIE s. f. (biol.) inactivare a unui operon prin interacțiunea operatorului cu represorul. (< fr. répression)

REPRESIE s.f. (Biol.) Inactivarea unui operon prin interacțiunea operatorului cu represorul. [< fr. répression, cf. lat. reprimere – a împiedica].

REPRESÓR s. m. (GENET.) Moleculă proteică, specificată printr-o genă de reglare care, atunci când prezintă o anumită conformație, este capabilă să se fixeze la nivelul operatorului unui operon și să blocheze transcripția.

retroproiector s. n. 1971 (tehn.) Aparat de proiecție pe un ecran aflat în spatele operatorului v. audiovizual (din fr. retroprojecteur; DMC 1965; DEX-S)

RIESZ [ríes], Frigyes (1880-1956), matematician ungur. Prof. univ. la Cluj, Szeged și Budapesta. Unul dintre fondatorii analizei funcționale. Contribuții în teoria operatorilor liniari și în cea a măsurii și a ecuațiilor integrale Fredholm. A introdus noțiunea de „funcție subarmonică”. Tratate („Lecții de analiză funcțională”).

ROTUNNO, Giuseppe (n. 1923), operator italian de film. Colaborator constant al regizolor Luchino Visconti și Federico Fellini („Rocco și frații săi”, „Ghepardul”, „Amarcord”, „Casanova”), dar și cu alți mari regizori italieni și de alte naționalități („Marele război”, „Tot acest jazz”, „Aventurile baronului Münchhausen”). El lucrează cu egală virtuozitate în alb-negru și color, pentru ecran normal sau cinemascop.

SERIALIZOR s. m. operator care efectuează serializarea. (< fr. sérialiseur)

SERVANTĂ s.f. 1. (Liv.) Servitoare, slujnică. 2. Masă sau bufet pe care se pun farfuriile și tacîmurile necesare în timpul cînd se servește masa. ♦ (Iluzionism) Sertar orizontal, prevăzut cu o margine posterioară și una laterală care se adaptează la o masă, permițînd operatorului depozitări de obiecte. [< fr. servante].

SMURD (Serviciul Mobil de Urgență, Reanimare și Descarcerare), unitate de intervenție publică având în structura sa echipe integrate de reanimare specializate în acordarea asistenței medicale și tehnice de urgență (inclusiv terapie intensivă mobilă), precum și echipe cu personal paramedical specializat în acordarea de prim ajutor calificat. Are în vedere toate urgențele care pun viața unor persoane în pericol imediat (accidente rutiere, explozii, accidente de muncă sau casnice, stări de urgență ca stopul cardiorespirator, suspiciuni de infarct, insuficiență respiratorie acută). Folosește ambulanțe de reanimare, elicoptere și avioane (inclusiv pentru transferul unor pacienți în stare critică între diverse centre medicale), personal medical și auxiliar specializat în domeniul asistenței medicale de urgență și colaborează cu pompierii militari (sub aspect operativ). Prima unitate de acest fel, inițiată în 1992, sub egida clinicii de anestezie și terapie intensivă din Târgu Mureș, a devenit centru-pilon național. În prezent unitățile SMURD din țară funcționează în cadrul Inspectoratelor pentru Situații de Urgență, unității speciale de intervenție în situații de urgență (având ca operator aerian structurile de aviație ale Ministerului Administrației și Internelor) în colaborare cu autoritățile publice locale sau cu spitale județene și regionale de urgență.

SPECULATOR, -OARE s. m. f. 1. cel care face speculații (2) comerciale sau financiare. 2. operator bancar care scontează o coborâre, respectiv o urcare, a cursului la bursă. (< fr. spéculateur)

teleoperator sm [At: DEX-S / P: ~le-o~ / Pl: ~i / E: eg teleoperator, fr téléoperateur] Robot controlat printr-un sistem de telecomunicații de către un operator uman.

teletip sn [At: DEX / Pl: ~uri / E: fr télétype, ger Teletyp] Aparat telegrafic la care receptarea semnalelor transmise se face sub formă de caractere tipografice, fără a mai fi necesară prezența unui operator.

TELETIP s.n. Aparat telegrafic la care receptarea semnelor transmise se face sub formă de caractere tipografice, fără a mai fi necesară prezența unui operator. [< fr. télétype, cf. germ. Teletyp].

TELETIP [pr.: teletaip] ~uri n. Aparat telegrafic care înregistrează automat, fără operator, informația recepționată sub forma unui text dactilografiat. /<fr. télétype, germ. Teletype

TELETIPIE s. f. sistem de telecomunicație (radio)telegrafică ce permite transmiterea, fără intervenția unui operator, a unui text dactilografiat. (< fr. télétypie)

textofon s. n. (cuv. engl.; comunic.) ◊ „În Marea Britanie a avut loc o premieră mondială [...] au fost instalate telefoane pentru surzi. Principiul acestei invenții inedite, care poartă numele de «textofon», este simplu: abonatul sau clientul cu defecte ale sistemului auditiv imprimă cu degetele pe claviatura aparatului telefonic automat textul mesajului [...] Operatorul de la telefoane transmite aceste texte unei persoane cu auz normal, căreia îi este adresat mesajul.” R.l. 17 VI 93 p. 8

TOALETĂ s. f. 1. faptul de a se spăla, pieptăna etc.; faptul de a se găti, a se dichisi. ♦ a-și face ~a = a se găti. ◊ (med.) curățire a unei plăgi sau a zonei operatorii. 2. totalitatea obiectelor de îmbrăcăminte și de podoabă (femeiască). 3. mobilă cu oglindă pe care se țin obiectele necesare îngrijirii tenului, a părului etc. 4. cameră de baie cu lavoar, closet și duș. (< fr. toilette)

TOALETĂ s.f. 1. Faptul de a se spăla, de a se peria, de a se îmbrăca, de a se găti; dichisire; îngrijire; găteală. ♦ (Med.) Curățire a unei plăgi sau a zonei operatorii. 2. Closet. 3. Îmbrăcăminte (mai ales femeiască). 4. Mobilă cu oglindă pe care se țin obiectele necesare îngrijirii tenului, a părului etc. [Pron. to-a-. / < fr. toilette < toile – pînză].

trunchi s. n. (tel.) Tulpină de numere de telefon ◊ „Trunchiul 061 al «Salvării» – ne explică forurile de resort – cuprinde 12 linii. Orice apel telefonic este recepționat de toate mesele celor 12 operatoare de serviciu.” R.l. 19 XII 78 p. 5 (prin asemănare cu trunchiul de copac cu ramificațiile lui; DEX – alte sensuri, DEX-S)