ALOFON(Ă) Variantă* combinatorie (pozițională) sau liberă (individuală) a unui fonem*. (Vezi și ALOMORF,-Ă). De ex., în română: alofonele anteriorizate ale fonemelor vocalice /a, o, u/, prezente după consoanele [k, g, č, ǧ] și după semivocalele [i, e] (variante poziționale) sau alofonele devocalizate* ale fonemelor vocalice, prezente facultativ, cu excepția lui [i] în poziție finală: (variante libere). • Reducție a ~elor Operație de identificare a fonemelor ale căror realizări sunt diversele alofone. Se efectuează ținând seama de similaritățile fonetice și în mod necesar de tipul de distribuție* specific sunetelor considerate. Alofonele se caracterizează prin absența raporturilor de comutare*, dacă apar în distribuție contrastivă (variantele libere), sau prin distribuție complementară (variantele poziționale). În cazul distribuției complementare, se pot formula reguli de transformare pozițională, care stabilesc echivalențe între seriile ocurente în diferite poziții (alofonele anteriorizate reprezintă transformarea pozițională a seriei [a, o, u], ca urmare a intervenției operatorului „sunet palatal”). L.I.R.