marin, ~ă [At: VALIAN, V. / Pl: ~i, ~e / E: fr marin, -e] 1 a Care ține de mare² . 2 a Referitor la mare². 3 a Care este produs de acțiunea mării². 4 a Caracteristic mării². 5 a (D. plante și animale) Care crește sau trăiește în mare² Si: (nob) marinesc. 6-7 sf, a (Șîs Pictură ~) (Pictură) care reprezintă un peisaj de mare. 8 a Referitor la navigația pe mare Si: maritim (4).

MARIN, -Ă, marini, -e, adj. De mare; care ține de mare, care se referă la mare, care trăiește în mare. Faună marină. ▭ Mai stăruie parcă în auz, foșnetul marin de talazuri rostogolite, BOGZA, C. O. 329. Bolnavi trimiși să respire aer marin. C. PETRESCU, Î. I 12. ◊ Pictură marină = pictură care înfățișează o priveliște a mării.

MARIN, -Ă adj. De (din) mare; care trăiește în mare. ◊ Pictură marină (și s.f.) = pictură a unei priveliști de la mare. [< fr. marin, it. marino, lat. marinus].

MARIN, -Ă adj. referitor la mare; care crește, trăiește în mare. ◊ (s. f.) pictură cu peisaj marin. (< fr. marin)

MARIN ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de mare; propriu mării. 2) (despre picturi) Care reprezintă marea; reprezentând un peisaj de mare. /<fr. marin^[1]

marin a. 1. de mare: plantă marină; 2. ce servă la navigațiune: hartă marină.

*marín, -ă adj. (lat. marinus). De mare, din mare: peștĭ marinĭ, plante marine. Care servește la navigațiunea maritimă: corabie, hartă marină; ceasornic marin. S. f., pl. e. Serviciu de marinar: marina e grea. Materialu și oameniĭ care compun puterea navală a uneĭ țărĭ saŭ companiĭ, flotă: marina militară, marina comercială. Tabloŭ care reprezentă marea (corăbiĭ, talazurĭ ș. a.). Infanteria de marină, în Francia, infanteria care azĭ se numește infanterie colonială. V. navigațiune.

mărin sm [At: PAMFILE, S. V. 167 / Pl: ~i / E: pbl (Sfânta) Mărina] (Reg) 1 Bube sau inflamații purulente, la oameni și la animale. 2 Crampe la stomac.

marin adj. m., pl. marini; f. marină, pl. marine

marin adj. m., pl. marini; f. marină, pl. marine

marin adj. m., pl. marini; f. sg. marină, pl. marine^[1]

marină² (pictură) s. f., g.-d. art. marinei; pl. marine

marină (pictură) s. f., g.-d. art. marinei; pl. marine

MARIN adj. 1. v. maritim. 2. (rar) pelagic, (înv.) marinesc. (Adâncurile ~.)

MARIN adj. (rar) pelagic, (înv.) marinesc. (Adîncurile ~.)

marin (marină), adj. – De mare. Fr. marin. – Der. marină, s. f., din fr. marine; marinar, s. m. (soldat la marină; Arg., avort, făt avortat), din it. marinaro, cf. ngr. μαρινάρης; marinăresc, adj. (de marină, de marinar); marinărește, adv. (ca marinarii); marina, vb. (a conserva carne sau pește), din fr. marinade; submarin, s. n., după fr. sous-marin.

mărin s. n. – Balonare, meteorism la oameni și la animale, atribuit de credința populară faptului de a fi uitat de sărbătoarea de Sf. Marina (17 iulie). De la Marina. – Der. mărini, vb. refl. (Bucov., a suferi de dureri de burtă).

mărin, mărini, s.m. (reg.) nume dat unor bube, inflamații purulente, unor crampe la stomac.

suprafață de inundare marină, (engl.= FS-flooding surface) în strat. secvențială exprimă un hiatus minor de eroziune submarină sau nondepunere, care separă unități depoziționale la nivel de cortegiu sedimentar. S.i.m. se formează imediat după un moment de înălțare a nivelului de bază, simultan cu creșterea adâncimii apelor.

conque marine (cuv. fr. [kõ:k] marin), un fel de scoică uriașă, utilizată ca instrument de semnalizare de către popoarele care au trăit pe lângă țărmurile mărilor. Echiv. gr. στρόμβος [strombos], „vârtej, titirez, scoică”.

mărin, s.n. – (med.) Boală la vaci; în urma inflamațiunii, se umflă pulpa; mai pe urmă, umflarea se coace, iar din pulpă curge sânge (Țiplea, 1906). Bubă la coastă (Papahagi, 1925): „Hăi, mărine și de-o zî, / Unde te faci, nu te fa, / Unde te-arunci, nu te-arunca” (Papahagi, 1925: 281). – Probabil (Sfânta) Mărina (MDA).

mărin, s.n. – (med.) Boală la vaci; în urma inflamațiunii, se umflă pulpa; mai pe urmă, umflarea se coace, iar din pulpă curge sânge (Țiplea 1906). Bubă la coastă (Papahagi 1925): „Hăi, mărine și de-o zî, / Unde te faci, nu te fa, / Unde te-arunci, nu te-arunca” (Papahagi 1925: 281). – Probabil (Sfânta) Mărina (MDA).

MARIN, Vasile (1904-1937, n. București), avocat, om politic și publicist român. Din 1932, în Mișcarea Legionară; șef al organizației legionare din București; comandant legionar. Unul dintre fondatorii publicațiilor „Axa” și „Vestitorii”, colaborator al „Cuvântului” editat de Nae Ionescu. Voluntar în Războiul Civil din Spania (1936-1939) de partea forțelor naționaliste ale generalului Franco. A căzut în bătălia de pe frontul Madridului, la Mahadahonda (13 ian. 1937), fiind decorat post-mortem de generalul Franco cu Crucea de Război. În 1970, autoritățile spaniole au ridicat, la Majadahonda, un monument în memoria lui M. și Moța. Lucrări: „Fascismul”, „Crez de generație”.

MARIN, Alexe (1814-1895, n. Craiova), pionier al învățământului chimic din țara noastră. Prof. univ. la București. Traduceri de manuale.

MARIN, Constantin (1925-2011, n. sat Urleta, jud. Prahova), dirijor român de cor. Fondator al Corului Național de cameră „Madrigal”. Stil remarcabil, cultivând acuratețea și puritatea sunetului. A realizat, împreună cu formația corală „Madrigal”, peste 40 discuri și șapte compact-discuri. Autor (împreună cu Iosif Sava) al volumului „Constelația Madrigal” și al lucrării „Arta construcției și interpretării corale”, editată în 10 compact-discuri (în română, engleză și spaniolă). Numeroase turnee în țară și străinătate.

MARIN, Filip (1865-1927, n. București), sculptor și pictor român. A sculptat mai ales portrete ale contemporanilor („C.A. Rosetti”, „V. Alecsandri”) și lucrări alegorice. A realizat masca mortuară a lui Mihail Eminescu. Pictor peisagist.

MARIN [mərin], John Cheri (1870-1953), pictor american. Influențat de fovism și și cubism, a fost dintre pionierii artei moderne a acuarelei în S.U.A., cu largi ecouri în Marea Britanie și Franța. Celebru datorită acuarelelor semiabstracte cu subiect marin, influențate de J. Whistler („Dragul meu Manhattan”, „Insula Maine”, „Podul Brooklyn”, „Munții Tunk”).

MARIN, lat. Marinus. Numărul patronilor calendaristici exclude o influență dalmatină, propusă de N. Iorga (RI XIII 194), în ce privește răspîndirea numelui la noi; nu poate fi vorba nici de o relație cu Maria. 1. Marin, frecv., actual, nu lipsește în doc.; derivate: -ești, -eanca și -ici ss.; -escu. 2. Diminutive: Marin/ete, I., olt., act.; -ică; -cu; -cea; -cel act.; -ciu, act. 3. Mărin (Șchei I); -aș (Hur; -el (Șchei III); -oiu; -icul, olt., 1620 (Sd VI 465). 4. Marincaș (Mar); Mărincu, Gr. (16 B II 260). 5. Măriniciu, Gr. (16 A I 578). 6. Mărînca, T., ard. (Ra II 418); Marinoglu, Hr. (Fil A). 7. Din lat. sanctus Marinus: Sumarin (13 – 15 B 93; Rel); – Bratu lui (Isp IV p. 97); -ești s. (Cat; 16 B I 43), ca Sumedru < Sanctus Demetrius. 8. Prob. Samarina s. în Pind, cu asimilare regresivă < Sumarina. Cf. Samarinești s. în Mehedinți (Sur VI).

Marin Frecvente, vechi și populare în onomastica noastră, Marín și Marína corespund numelor pers. lat. Marínus, Marína, inițial supranume curente la romani, explicate de cei mai mulți specialiști prin adj. marinus „marin, de mare” (o ipoteză mai veche consideră numele discutate derivate de la gentilicul Maria corespondentul feminin al lui → Marius). Deosebit de frecvente mai ales în epoca imperială și apoi printre primii creștini, Marínus și Marína au și o largă arie de răspîndire, întinsă din Galia pînă în Siria și incluzînd chiar vechea Dacie (numele fem. apare într-o inscripție creștină de la Napoca, c. 235). Devenite independente și redate în greacă prin Marínos, Marína, fostele cognomene romane pătrund în onomasticonul religios și încep să se răspîndească din nou în Europa, de astă dată prin intermediul cultului martirilor creștini. La noi, după cum am amintit, numele sînt vechi în documentele Țării Românești, un Marin făcea parte din sfatul domnesc la 1400, mai bine atestată fiind forma fem. Marina, în același sec. 15, atît în Țara Românească cît și în Moldova. Cum se explică prezența numelor în discuție la români? În răsăritul Europei, biserica de rit grecesc venerează mai ales o martiră din Alexandria, cultul acesteia fiind cunoscut atît la slavi, cît și la români; deci rom. Marina, nume calendaristic, reproduce, prin intermediar slav, gr. Marina. Marin (cultul unor martiri și sfinți cu acest nume este răspîndit în apusul Europei, o dovadă fiind și existența unor toponime de tipul San Marino) apare în documentele vechi încă din anul 1431, sub forma Sumarin (probabil din sanctus Marinus, care ne indică existența unui vechi cult, ulterior dispărut, al sfîntului Marin și în regiunea Balcanică). În virtutea acestui fapt, Marin ar putea fi considerat drept nume calendaristic, care, în lipsa cultului patronului, a fost păstrat prin tradiție și susținut de corespondentul feminin. (Nu trebuie uitat faptul că Marin poate fi ușor refăcut și din Marina). În explicarea frecvenței numelor în discuție mai poate fi folosit încă un argument, și anume punerea lor în legătură cu → Maria (în multe părți, nu numai la noi, Marin este simțit drept masculinul corespunzător pentru Maria). Derivatele Marinică, Marincel, Marinaș, Marinel, Marinicu sînt și astăzi în uz (fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente), iar Marinciu, Marincu, Marinoiu etc. sînt actuale nume de familie. Pentru feminin, alături de Marina apare astăzi Marinela, recent împrumut din Occident. ☐ Fr. Marin, Marinette, germ. Marinus, it. Marino, Marinella, Marinetta, magh. Marina, Marinella, Marinetta, bg., rus. Marin, Marina etc.

BUCUR, Marin (n. 1929, Podul Rizii, jud. Dîmbovița), istoric literar român. Monografii („Ov. Densusianu”, „C.A. Rosetti”), editări de documente, restituiri eminesciene și caragialiene; versuri („La apa Vavilonului”). Editor al „Caietelor Eminescu”.

CHIRIȚESCU-ARVA, Marin (1889-1935, n. sat Izvoru, jud. Giurgiu), agronom-pedolog și economist agrarian român. Prof. univ. la Cluj și București. Studii privind grînele de primăvară, rolul elementelor pedogenetice și al apei ca factori de vegetație.

MARIN FIRMILIAN (numele de botez Nicolae) (1901-1972), mitropolit român. Prof. la seminarele din Cernica, București și Craiova. Arhiepiscop al Craiovei (1947-1949); mitropolit al Olteniei (1949-1972).

Mărin, -aș v. Marin 3.

MARÍN, -Ă adj. Care ține de mare², privitor la mare; care este produs de acțiunea unei mări; caracteristic mării. Cf. VALIAN, V. Lucrarea marină (a apelor mării), BARASCH, I. N. 85/9, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, DDRF. Șesuri marine (zidite de mări vechi). MEHEDINȚI, G. F. 132, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Cu umbra lor pe nisip, în pustietățile marine, priveau în zare vapoare. BACOVIA, O. 242. Bolnavi trimiși să respire aer marin. C. PETRESCU, Î. I, 12, cf. id. C. V. 359. Un vînt cald, masiv ca o undă marină. . ., făcea ca pălăria Otiliei să fluture. CĂLINESCU, E. O. I, 103. O oarecare vreme mai stăruie parcă în auz foșnetul marin, de talazuri rostogolite. BOGZA, C. O. 329. ♦ (Despre plante și animale) Care crește sau trăiește în mare. Se oprește pe la Insulele Canare de mulțimea plantelor marine. GENILIE, G. 13/17. Creșteau. . . Imenșii polipi marini. ISANOȘ, Ț. I. 49, cf. 59. ♦ (Și substantivat, f.) (Pictură) care înfățișează un peisaj de mare. Cf. ȘĂINEANU, D. U., CADE. Ai văzut marinele lui Radovici? Hai să ți le arăt, că sînt interesante. CAMIL PETRESCU, T. II, 30. Merse la un perete pe care erau expuse cîteva tablouri. . . – Priviți minune! zise el. Cea mai bună marină de Petrașcu. CĂLINESCU, S. 71. ♦ Privitor la navigația pe mare; maritim. Hărți marine. ELEM. G. 2. Busola marină, care se cheamă și compas de variație. MARIN, F. 241, cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. - Pl.: marini, -e. – Din fr. marin, -e.

MĂRÍN s. m. (Regional) 1. Nume dat unor bube sau inflamații, de obicei purulente, la oameni și la animale. Cf. BIANU, D. S. Va căpăta niște bube uricioase (în partea dinăuntru a șezutului) care se numesc mărini. PAMFILE, S. V. 167, cf. ȘEZ. III, 139, ȚIPLEA, P. P. 112, GRAIUL, I, 461, PAMFILE, B. 46, com. din BRUSTURI-SIBIU, T. PAPAHAGI, M. 127, ARH. FOLK. I, 205, VI, 175. Oile mai sufăr de mărin cînd au fost lovite râu. CHEST. V 167/72, cf. ALR II/353. 2. Crampe la stomac (Prundu Bîrgăului-Bistrița). ALR II/I h 116/219. M-o lua[t] mărinu iară. ib. - Pl.: mărini. – Probabil de la numele sărbătorii religioase sf. Mărina.