marin, ~ă [At: VALIAN, V. / Pl: ~i, ~e / E: fr marin, -e] 1 a Care ține de mare² . 2 a Referitor la mare². 3 a Care este produs de acțiunea mării². 4 a Caracteristic mării². 5 a (D. plante și animale) Care crește sau trăiește în mare² Si: (nob) marinesc. 6-7 sf, a (Șîs Pictură ~) (Pictură) care reprezintă un peisaj de mare. 8 a Referitor la navigația pe mare Si: maritim (4).

MARIN, lat. Marinus. Numărul patronilor calendaristici exclude o influență dalmatină, propusă de N. Iorga (RI XIII 194), în ce privește răspîndirea numelui la noi; nu poate fi vorba nici de o relație cu Maria. 1. Marin, frecv., actual, nu lipsește în doc.; derivate: -ești, -eanca și -ici ss.; -escu. 2. Diminutive: Marin/ete, I., olt., act.; -ică; -cu; -cea; -cel act.; -ciu, act. 3. Mărin (Șchei I); -aș (Hur; -el (Șchei III); -oiu; -icul, olt., 1620 (Sd VI 465). 4. Marincaș (Mar); Mărincu, Gr. (16 B II 260). 5. Măriniciu, Gr. (16 A I 578). 6. Mărînca, T., ard. (Ra II 418); Marinoglu, Hr. (Fil A). 7. Din lat. sanctus Marinus: Sumarin (13 – 15 B 93; Rel); – Bratu lui (Isp IV p. 97); -ești s. (Cat; 16 B I 43), ca Sumedru < Sanctus Demetrius. 8. Prob. Samarina s. în Pind, cu asimilare regresivă < Sumarina. Cf. Samarinești s. în Mehedinți (Sur VI).

Marin Frecvente, vechi și populare în onomastica noastră, Marín și Marína corespund numelor pers. lat. Marínus, Marína, inițial supranume curente la romani, explicate de cei mai mulți specialiști prin adj. marinus „marin, de mare” (o ipoteză mai veche consideră numele discutate derivate de la gentilicul Maria corespondentul feminin al lui → Marius). Deosebit de frecvente mai ales în epoca imperială și apoi printre primii creștini, Marínus și Marína au și o largă arie de răspîndire, întinsă din Galia pînă în Siria și incluzînd chiar vechea Dacie (numele fem. apare într-o inscripție creștină de la Napoca, c. 235). Devenite independente și redate în greacă prin Marínos, Marína, fostele cognomene romane pătrund în onomasticonul religios și încep să se răspîndească din nou în Europa, de astă dată prin intermediul cultului martirilor creștini. La noi, după cum am amintit, numele sînt vechi în documentele Țării Românești, un Marin făcea parte din sfatul domnesc la 1400, mai bine atestată fiind forma fem. Marina, în același sec. 15, atît în Țara Românească cît și în Moldova. Cum se explică prezența numelor în discuție la români? În răsăritul Europei, biserica de rit grecesc venerează mai ales o martiră din Alexandria, cultul acesteia fiind cunoscut atît la slavi, cît și la români; deci rom. Marina, nume calendaristic, reproduce, prin intermediar slav, gr. Marina. Marin (cultul unor martiri și sfinți cu acest nume este răspîndit în apusul Europei, o dovadă fiind și existența unor toponime de tipul San Marino) apare în documentele vechi încă din anul 1431, sub forma Sumarin (probabil din sanctus Marinus, care ne indică existența unui vechi cult, ulterior dispărut, al sfîntului Marin și în regiunea Balcanică). În virtutea acestui fapt, Marin ar putea fi considerat drept nume calendaristic, care, în lipsa cultului patronului, a fost păstrat prin tradiție și susținut de corespondentul feminin. (Nu trebuie uitat faptul că Marin poate fi ușor refăcut și din Marina). În explicarea frecvenței numelor în discuție mai poate fi folosit încă un argument, și anume punerea lor în legătură cu → Maria (în multe părți, nu numai la noi, Marin este simțit drept masculinul corespunzător pentru Maria). Derivatele Marinică, Marincel, Marinaș, Marinel, Marinicu sînt și astăzi în uz (fie ca hipocoristice, fie ca prenume independente), iar Marinciu, Marincu, Marinoiu etc. sînt actuale nume de familie. Pentru feminin, alături de Marina apare astăzi Marinela, recent împrumut din Occident. ☐ Fr. Marin, Marinette, germ. Marinus, it. Marino, Marinella, Marinetta, magh. Marina, Marinella, Marinetta, bg., rus. Marin, Marina etc.

BUCUR, Marin (n. 1929, Podul Rizii, jud. Dîmbovița), istoric literar român. Monografii („Ov. Densusianu”, „C.A. Rosetti”), editări de documente, restituiri eminesciene și caragialiene; versuri („La apa Vavilonului”). Editor al „Caietelor Eminescu”.

CHIRIȚESCU-ARVA, Marin (1889-1935, n. sat Izvoru, jud. Giurgiu), agronom-pedolog și economist agrarian român. Prof. univ. la Cluj și București. Studii privind grînele de primăvară, rolul elementelor pedogenetice și al apei ca factori de vegetație.