MARÍN, -Ă adj. Care ține de mare², privitor la mare; care este produs de acțiunea unei mări; caracteristic mării. Cf. VALIAN, V. Lucrarea marină (a apelor mării), BARASCH, I. N. 85/9, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, DDRF. Șesuri marine (zidite de mări vechi). MEHEDINȚI, G. F. 132, cf. ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Cu umbra lor pe nisip, în pustietățile marine, priveau în zare vapoare. BACOVIA, O. 242. Bolnavi trimiși să respire aer marin. C. PETRESCU, Î. I, 12, cf. id. C. V. 359. Un vînt cald, masiv ca o undă marină. . ., făcea ca pălăria Otiliei să fluture. CĂLINESCU, E. O. I, 103. O oarecare vreme mai stăruie parcă în auz foșnetul marin, de talazuri rostogolite. BOGZA, C. O. 329. ♦ (Despre plante și animale) Care crește sau trăiește în mare. Se oprește pe la Insulele Canare de mulțimea plantelor marine. GENILIE, G. 13/17. Creșteau. . . Imenșii polipi marini. ISANOȘ, Ț. I. 49, cf. 59. ♦ (Și substantivat, f.) (Pictură) care înfățișează un peisaj de mare. Cf. ȘĂINEANU, D. U., CADE. Ai văzut marinele lui Radovici? Hai să ți le arăt, că sînt interesante. CAMIL PETRESCU, T. II, 30. Merse la un perete pe care erau expuse cîteva tablouri. . . – Priviți minune! zise el. Cea mai bună marină de Petrașcu. CĂLINESCU, S. 71. ♦ Privitor la navigația pe mare; maritim. Hărți marine. ELEM. G. 2. Busola marină, care se cheamă și compas de variație. MARIN, F. 241, cf. COSTINESCU, ȘĂINEANU, D. U., CADE, SCRIBAN, D. - Pl.: marini, -e. – Din fr. marin, -e.