DIRIJAT, -Ă, dirijați, -te, adj. Care este supus unei acțiuni de îndrumare, conducere și control. – V. dirija.

dirijat¹ sn [At: M 1974, nr. 9, 34 / Pl: ~uri / E: dirija] 1 Arta de a îndruma studiul și de a conduce execuția muzicală a unei orchestre, a unui cor etc., urmărind redarea exactă și expresiv-artistică a partiturii Si: (fam) dirijorie (1). 2 sn Profesia dirijorului (1) Si: (fam) dirijorie (2).

dirijat², ~ă a [At: LEG. EC. PL. 368 / Pl: ~ați, ~e / E: dirija] Care este supus unui proces de îndrumare, conducere și control.

DIRIJAT, -Ă, dirijați, -te, adj. Care a primit o anumită direcție sau orientare; condus, îndrumat (de altul). – V. dirija.

DIRIJAT, -Ă, dirijați, -te, adj. Care a primit o anumită direcție sau orientare; condus, îndrumat (de altul). ◊ Economie dirijată v. economie.

DIRIJAT s. n. arta conducerii unui ansamblu muzical în procesul interpretării: dirijorat. ◊ disciplină care studiază tehnica acestei arte. (< dirija + -at)

dirige v vz dirija

dirigea v vz dirija

dirija vt [At: I. GOLESCU, C. / V: (înv) ~ige, ~igea / Pzi: ~jez / E: fr diriger] 1 A ghida indicând direcția de mers Si: a orienta. 2 A imprima o anumită direcție de mișcare Si: (iuz) a dirigui (2). 3 (Med) A reglementa funcționarea unui organ, a unui sistem dintr-un organism viu Si: a regla. 4 (C.i. oameni, activități, organizații, instituții etc.) A îndruma și a controla Si: (iuz) a dirigui (3). 5 A conduce un cor, o orchestră în calitate de dirijor Si: (iuz) a dirigui (4). 6 (Pex) A coordona interpretarea unei piese muzicale reglând mișcarea, ritmul, tonalitatea.^[1] modificată

DIRIJA, dirijez, vb. I. Tranz. A conduce, a îndruma. Individul e un mic șurup în această mașinărie [în societatea capitalistă], depinde deci de ea, dar el n-o poate dirija. GHEREA, ST. CR. III 363. «Drapelul libertății», dirijat de decanul avocaților, își termina articolul său de fond cu cuvintele: «Vom căuta să fim cît se poate mai parlamentari». CARAGIALE, N. S. 60. ♦ A conduce o orchestră, un cor. A dirijat apoi concertul pentru pian în mi major de Mozart. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 275, 3/2.

DIRIJA vb. I. tr. A conduce (mai ales o orchestră, un cor); a dirigui, a îndruma. [P.i. 3,6 -jează, ger. -jînd. / < fr. diriger].

DIRIJA vb. tr. 1. a conduce o orchestră, un cor. 2. a conduce, a îndruma. (< fr. diriger)

A DIRIJA ~ez 1. tranz. 1) (instituții, organizații, colectivități, activități) A îndruma în calitate de dirijor; a conduce. 2) (orchestre, coruri etc.) A conduce în calitate de dirijor. 2. intranz. A fi dirijor; a practica ocupația de dirijor. /<fr. diriger

dirijà v. 1. a da impulsiunea, a conduce: a dirija studiile; 2. a administra, a fi director: a dirija o fabrică; 3. a îndrepta: a dirija pașii, cercetările.

* dirijéz v. tr. (fr. diriger, d. lat. dirigo, dirigere, directum. V. dreg, drept). Conduc, administrez: a dirija o școală, un serviciŭ. Îndrept, îndrumez: îmĭ dirijez pașiĭ spre casă. Fig. Conduc, administrez: a dirija o școală, o fabrică, un serviciŭ. – Barb. de foarte prost gust diriguĭesc (ca și proteguĭesc).

dirijat s. n.

dirija (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. dirijez, 3 dirijează, 1 pl. dirijăm; conj. prez. 1 sg. să dirijez, 3 să dirijeze; ger. dirijând

dirija (a ~) vb., ind. prez. 3 dirijează, 1 pl. dirijăm; conj. prez. 3 să dirijeze; ger. dirijând

dirija vb., ind. prez. 1 sg. dirijez, 3 sg. și pl. dirijează, 1 pl. dirijăm; conj. prez. 3 sg. și pl. dirijeze; ger. dirijând

dirija (ind. prez. 3 sg. și pl. dirijează, 1 pl. dirijăm, ger. dirijînd)

dirijez, -jam 1 imp.

DIRIJA vb. 1. v. îndruma. 2. a îndruma, a regla. (~ circulația.) 3. v. conduce. 4. a conduce, (rar) a dirigui. (~ o instituție.) 5. v. călăuzi. 6. a îndrepta, a orienta, (livr.) a direcționa, (fig.) a canaliza. (A ~ discuția în sensul dorit.)

DIRIJA vb. 1. a călăuzi, a conduce, a ghida, a îndrepta, a îndruma, a orienta, (înv.) a tocmi. (I-a ~ pe drumul cel bun.) 2. a îndruma, a regla. (~ circulația.) 3. a conduce, (înv.) a povățui. (~ o navă.) 4. a conduce, (rar) a dirigui. (~ o instituție.) 5. a călăuzi, a conduce, a ghida, a îndruma, a povățui, a sfătui, (înv.) a drege, a miji, a năstăvi. (L-a ~ în viață.) 6. a îndrepta, (fig.) a canaliza. (A ~ discuția în sensul dorit.)

dirijat, conducere tehnico-interpretativă a unui ansamblu* muzical orchestral, vocal sau combinat ce transpune în act sonor o partitură* simfonică, de operă, concertantă, corală etc. Coordonarea unor formații* camerale de mare cuprindere și complexitate (d. ex. Simfonia de cameră de Enescu) necesită, de asemenea, exercitarea unei funcții dirijorale. La repetițiile pregătitoare precumpănesc atribuțiile tehnice de îndeplinire a indicațiilor textului muzical, dirijorul putând da explicații verbale, să reia, să exemplifice uneori el însuși; în concert (spectacol) atribuțiile artistice, exercitate prin mijlocirea tactării*, mimicii, gestului și atitudinii evocatoare, sugestive. D. atribuie mâinii drepte, folosind de obicei bagheta*, rolul indicării măsurilor* și tempoului (2); stânga figurează expresivitatea, frazarea*, nuanțele*, accentele*. Mișcările dirijorale au o funcție convențională în scheme metro-ritmice și una de esență emoțională figurând sensurile, dramaturgia specifică a compoziției (1), raporturile dintre sunete, grupe și familii instr. din ansamblu, dinamica*, agogica*, (V. tactare). Necesitatea unui coordonator și conducător s-a născut deîndată ce oamenii au început să cânte ori să vorbească în grup. În tragedia* vechilor greci, „corul” era sincronizat prin bătăi din picioare: producând un zgomot neplăcut, acestea au fost înlocuite apoi prin cheironomie* – indicarea unduirilor glasurilor prin mișcările brațului și degetelor. Practica a fost moștenită și în cântarea gregoriană*. Diferențierea și complexitatea împletirii de voci (2) (polifonia), introducerea măsurării exacte a duratelor (I, 1) fiecărui sunet dintr-un ansamblu a impus și permis pe urmă ca șeful acestuia să „bată măsura” – reperul general. O dată cu începuturile operei* se ivește dirijorul clavecinist care conducea cântând el însuși, susținând recitativele*, întregind armonic ansamblul prin realizarea basului cifrat*. Uneori intervenea, ajutând primul violonist (concertmaestrul*) pentru a restabili un tempo, imprima corectitudinea în ritm. Până în sec. 18, compozitorii își dirijau ei înșiși lucrările participând de la clavecin, orgă sau vl. la executarea lor. Ansamblul muzical, limbajul simfonic se complică necontenit în sec. 19, interpretarea devenind astfel o chestiune de specialitate. Nemaiputându-i face față, și absorbiți de grijile creației, compozitorii abandonează în general d. ca o artă aparte. Berlioz, Wagner, Weingartner etc. s-au produs și ca teoreticieni ai conducerii măiestrite, fundamentând o știință dirijorală. În sec. 20 a apărut o strălucită pleiadă de dirijori ale căror nume s-au impus pe măsura internaționalizării vieții artistice: Toscanini, Furtwängler, Krajan etc. Dintre români cităm pe George Georgescu, Ionel Perlea, Constantin Silvestri, Sergiu Celibidache. Interpretarea dirijorală e un act complex de „recreare” ce tinde să egaleze virtuțile compoziției înseși.