VOINIC, -Ă, voinici, -ce, s. m., adj. I. S. m. 1. Tânăr bine făcut, curajos, viteaz, îndrăzneț. ◊ Voinic de codru sau voinicul codrului = haiduc. 2. Flăcău, fecior. 3. (Înv.) Soldat, ostaș. II. Adj. Robust, viguros, vânjos. – Din bg., sb. vojnik.

voinic [At: (a. 1495) BOGDAN, D. ȘT. II, 53 / V: (îvp) von~ sm, a / Pl: ~ici, ~ice / E: vsl войникь] 1 sm (Înv) Războinic. 2 sm (În Evul Mediu, în țările române; spc) Oștean de curte. 3 sm (Bis; spc) Ostaș în ceata îngerilor. 4 sm Bărbat (tânăr) care dă dovadă de vitejie în luptă. 5 sm Bărbat (tânăr) care înfruntă cu dârzenie și curaj pericolele Situațiile dificile etc. 6 sm (Pop; îs) ~ de codru, ~ul codrului Haiduc (7). 7 sm (Pop; pex; șîs ~ de drumul mare) Tâlhar de drumul mare. 8 sm Bărbat tânăr, necăsătorit, bine făcut, robust. 9 sm (Prc) Flăcău (1). 10 sm (Fam; șhp) Băiat (1). 11 sm (Îrg; îoc „muiere”, „femeie”, „nevastă”) Bărbat (1). 12 sm (Îvr; lpl) Copii (de ambele sexe). 13 sna (Lsg) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 14 sn (Lsg) Melodie după care se execută voinicul (13). 15 a (D. ființe; d. părți ale corpului lor) Care are o constituție robustă, solidă, bine proporționată Si: (pop; adi sau gmț) voinicos (1), (reg) vonicar (1), vonicoi (1). 16 a (D. ființe) Viguros (1). 17 a (Pan; d. plante) Rezistent. 18 a (Pop; d. acțiuni, manifestări ale ființelor) Care se produce cu intensitate. 19 a (Îvp) Viteaz (5). 20 (Pfm; pex) Curajos (1). 21 (Pfm; d. oameni) Care are toate însușirile pentru a reuși Si: (pop; adi sau gmț) voinicos (5).

voinic, -ă s.m., adj. I s.m. 1 Bărbat (tînăr) care dă dovadă de curaj, de bărbăție, de vitejie în luptă; bărbat (tînăr) care înfruntă cu îndrăzneală pericolele, situațiile dificile etc. De-i izbuti, bine de bine, iară de nu, au mai pățit și alți voinici ca tine (CR.). ◊ Voinic de codru sau voinicul codrului = haiduc. Doisprezece coconași... se făcură voinici de codru (C. NEGR.). Cruce de voinic v. cruce. ♦ Bărbat tînăr (necăsătorit) bine făcut, robust, viguros, vînjos; restr. flăcău, fecior. ♦ (fam.; de obicei ca termen dezmierdător de adresare) Băiat. Vino la mama, voinicule ♦ (înv., reg.; de obicei în opoz. cu „muiere”, „femeie”, „nevastă”) Bărbat. I-au imputat că a venit la război cu careta ca muierile, iar nu călare ca voinicii (DION.). 2 (înv.) Soldat, războinic, ostaș. Se întorceau cu fuga acasă la dînșii, lăsînd în urmă... arme ființe și voinici morți (IORGA). ◊ Voinic de oaste v. oaste. ♦ (bis.) Ostaș în ceata îngerilor; ostaș al Domnului. Șăzînd lîngă beserica sfîntului..., au văzut doi voinici luminoși la chip și la stat (MIN.). II adj. 1 (despre oameni) Care dă dovadă de curaj, de bărbăție, de vitejie în luptă; curajos, dîrz, îndrăzneț, viteaz. Oamenii vremilor acelor... erau nalți ca brazii și voinici ca zmeii (C. NEGR.). 2 (despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Care are o constituție robustă, solidă, care este bine făcut; care are forță fizică mare; care are un aspect impunător; puternic, solid, viguros, puternic. Erau femei voinice, cu mîinile și fețele albe (AGÂR.). • pl. -ci, -ce. și (înv., pop.) vonic, -ă. s.m., adj. /<sl. veche вонинкъ; cf. bg. войник, srb. vojnik „ostaș, combatant”.

VOINIC, -Ă, voinici, -ce, s. m., adj. I. S. m. 1. Tânăr bine făcut, chipeș, curajos, viteaz, îndrăzneț. ◊ Voinic de codru sau voinicul codrului = haiduc. 2. Flăcău, fecior. 3. (Înv.) Soldat, ostaș. II. Adj. (Despre oameni) Bine făcut, robust, viguros, vânjos. – Din bg., scr. vojnic.

VOINIC¹, voinici, s. m. 1. Tînăr chipeș, curajos, viteaz, îndrăzneț. Voinice Buzdugane, nu copila poartă vina De-a fi rupt unirea voastră. EFTIMIU, Î. 93. Sînt voinic care am înfruntat multe primejdii și nu știu ce este frica. POPESCU, I 32. Pe deasupra de prăpăstii sînt zidiri de cetățuie, Acățat de pietre sure un voinic cu greu le suie. EMINESCU, O. I 76. ◊ Fig. Fulgere, voinice, Ce-mi tresari din greu? Ce-mi arăți cărarea, Ca s-o pierd mereu? CERNA, P. 117. Cruce de voinic v. cruce (10). Voinic de codru (sau voinicul codrului) = haiduc. De desperație se făcură voinici de codru. NEGRUZZI, S. I 81. Sub poale de codru verde O zare de foc se vede, Și la zarea focului Stau voinicii codrului. ALECSANDRI, P. P. 262. 2. Flăcău, fecior. Stetea frumoasa pe-un răzor, Voinicul lîngă ea devale. COȘBUC, P. I 181. [Fata de împărat] întîlni doi zmei ce se luptau de nouă ani... Cum o văzură ei, crezînd că este un voinic, unul îi zise... ISPIRESCU, L. 19. Voinic tînăr, cal bătrîn, Greu se-ngăduie la drum. CREANGĂ, P. 193. 3. (Astăzi arhaizant sau popular) Bărbat înarmat făcînd parte dintr-o formație militară; soldat, ostaș. Dădui de dușmani, închisei ochii. Mă repezii, fără să vreau, cu vreo douăzeci de voinici. DELAVRANCEA, O. II 191. Nu știu căpitanul dacă-a așteptat, Dar cu două sute voinici a plecat. BOLINTINEANU, O. 11. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. Domnul Ștefan... pe cal încălecat, Și cu mulți voinici pleca, De la scara curții lui La biserică-n Vaslui. ALECSANDRI, P. P. 168.

voinic a. și m. 1. viteaz: Păunașul codrilor, voinicu voinicilor POP.; 2. tare, robust. [Vechiu-rom. voinic, oștean („ce voinic va ieși la răsboiu și se va lovi cu alt voinic și-l va birui...”, Pravila dela Govora) = slav. VOĬNIKŬ, soldat (evoluțiune de sens analoagă sinonimelor deliu și levent)].

voĭníc m. (vsl. [bg. sîrb.] voĭnikŭ, soldat, d. voĭ, armată. V. voĭevod). Vechĭ. Soldat pedestru, deosebit de viteaz, care era călare (Ĭorga, Ist. Arm. Rom. I, 196). Azĭ. Adj. Viteaz. Zdravăn, robust: om voĭnic, femeĭe voĭnică.

vonic, ~ă sm, a vz voinic

voinicie s.f. (pop.) 1 Vitejie, curaj, îndrăzneală. Cu toată voinicia lui Harap..., nu era deloc cuminte să mai înaintăm (GAL.). ♦ Faptă vitejească, eroică. Țugulea este viteaz..., a făcut atîtea și atîtea voinicii (ISP.). ♦ Haiducie. De cum i-a răsărit musteața, el s-a simțit cuprins de dorul voiniciei (GAN.). 2 Faptul de a fi voinic, robust, viguros; putere, forță, vigoare. Mijlocul subțire, încins de chimirul înstelat..., sublinia și mai mult statura lui, desăvîrșit cumpănită între voinicie și frumusețe (VOIC.). ◊ Fig. Starețul... îl îndruma către vinurile bărbătești vînjoase, cu voinicie în ele (VOIC.). 3 (înv.) Stare, condiție, viață de voinic. ♦ Serviciu, stagiu militar. Cerșu dar nu altă, fără numai să-l iarte de la voinicie și să-și margă la dorita săhăstrie (DOS.). • pl. -ii. g.-d. -iei. /voinic + -ie.

vonic, -ă s.m., adj. v. voinic.

voinic adj. m., s. m., pl. voinici; adj. f., s. f. voinică, pl. voinice

voinic adj. m., s. m., pl. voinici; adj. f., s. f. voinică, pl. voinice

voinic s. m., adj. m., pl. voinici; f. sg. voinică, g.-d. art. voinicei, pl. voinice

VOINIC s. v. erou, fecior, flăcău, militar, ostaș, oștean, soldat, tânăr, viteaz.

voinic s. v. EROU. FECIOR. FLĂCĂU. MILITAR. OSTAȘ. OȘTEAN. SOLDAT. TÎNĂR. VITEAZ.

voinic (-cI), s. m. – 1. (Înv.) Ostaș, soldat. – 2. Tînăr, băiat. – 3. Viteaz. – 4. (Adj.) Tare, robust. – Var. înv. vonic. Sl. vojnikŭ (Tiktin) sau mai bine din bg., sb., slov. vojnik, din cauza accentului, la fel ca și tc. voiniklar „ienicer” (cf. F. Algoratti, Viaggio di Terra Santa, Novara, 1596, p. 259). Din același motiv nu pare probabilă der. din sl. vojinŭ, cu suf. nic (Pușcariu, Dacor., VII, 466); rezultatul trebuia să fie voinic, ca războinic, stráșnic, tráinic etc. – Der. voinicame, s. f. (înv., armată, trupă); voinici, vb. (a se război; a duce viață de soldat sau de bandit; refl., a face pe grozavul); voinicesc, adj. (înv., războinic; curajos, viteaz, hotărît; robust, viguros); voinicește, adv. (vitejește, cu bărbăție, hotărît); voinicie, s. f. (înv., soldățime; înv., banditism; curaj, îndrăzneală); voinicos, adj. (brav, îndrăzneț, întreprinzător; lăudăros; încrezut, fanfaron); voinicică, s. f. (specie de creson, Sisymbrium Loesellii). – Sl. voiničĭskŭ „militar” (Miklosich, Lexicon, 71) trebuie să fie reproducerea rom. voinicesc. Cf. voină.