voinicie s.f. (pop.) 1 Vitejie, curaj, îndrăzneală. Cu toată voinicia lui Harap..., nu era deloc cuminte să mai înaintăm (GAL.). ♦ Faptă vitejească, eroică. Țugulea este viteaz..., a făcut atîtea și atîtea voinicii (ISP.). ♦ Haiducie. De cum i-a răsărit musteața, el s-a simțit cuprins de dorul voiniciei (GAN.). 2 Faptul de a fi voinic, robust, viguros; putere, forță, vigoare. Mijlocul subțire, încins de chimirul înstelat..., sublinia și mai mult statura lui, desăvîrșit cumpănită între voinicie și frumusețe (VOIC.). ◊ Fig. Starețul... îl îndruma către vinurile bărbătești vînjoase, cu voinicie în ele (VOIC.). 3 (înv.) Stare, condiție, viață de voinic. ♦ Serviciu, stagiu militar. Cerșu dar nu altă, fără numai să-l iarte de la voinicie și să-și margă la dorita săhăstrie (DOS.). • pl. -ii. g.-d. -iei. /voinic + -ie.