vig sn [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 198/10 / V: virg / Pl: ~uri / E: mg vég (dal víg)] 1 (Pop) Val¹ (36). 2 (Îrg) Sfârșit. 3 (Îe) A face (cuiva) ~A chinui (pe cineva). 4 (Îae) A distruge (pe cineva). 5 Scop.

vig s.n. (pop.) Val, sul, trîmbă (de pînză, de stofa etc.). • pl. -uri. și gig s.n. /<magh. vég.

VIG, viguri, s. n. (Popular) Val, sul de pînză, de postav sau de altă țesătură. Rafturile gem de viguri neîncepute. STANCU, D. 378. Te-oi ascunde Tot în viguri de giolgiuri Și-n valuri de postavuri. BIBICESCU, P. P. 271. Tu Mariță nu mai sta, Ia foarfeca Și vigu cu abaoa Și croiește-o ipingea. ȘEZ. XII 78.

vig n. Tr. val de pânză. [V. gig].

vig n., pl. urĭ (ung. vég). Trans. Mold. Val (vălătuc, trîmbă) de postav: stofele se desfăceaŭ în bucățĭ saŭ „vigurĭ”; numele de „vig” ține pînă pe la 1650 măcar (Ĭorga, Negoț. 230). – În nord, pop. gig: la Humuleștĭ se fac multe gigurĭ de sumane (Cr.). V. chermea.

gig¹ sn vz vig

virg sn vz vig

gig, V. vig.

vig (pop.) s. n., pl. viguri

vig (pop.) s. n., pl. viguri

vig s. n., pl. viguri

gig s. n., pl. giguri

vig (-guri), s. n. – Val de țesătură rulată. – Var. Mold. gig. Mag. vég (Tiktin; Gáldi, Dict., 169). În Trans. și Olt.

VIG s. v. sul, trâmbă, val, vălătuc.

vig s. v. SUL. TRÎMBĂ. VAL. VĂLĂTUC.

VIG s. n. (Ban., Criș., Trans. SV) Sfîrșit, capăt. Omul, deacă să îngrașe de băutură și de beție, pînă la vig zvîrleaște în Dumnăzău cu păcatele sale. MOL. 1695, 56^v. Vigh. Exitus. AC, 377. Despre iertarea păcatelor, care totdeuna va avea omul, numai de va duce în vig temătura lui. PP, 31^v; cf. FOGARASI, apud TEW; VISKI, apud TEW; VCC, 18, 28. 44; MISC. SEC. XVII, 18^r, 123^v; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; PÎNEA PRUNCILOR, apud TEW. ♦ Scop. Pre ce vig s-o vedea [crucea]? „Direpților pre veselie, iară răilor spre rușine.” PP, 24^r. Etimologie: magh.vég. Vezi și nevigăzuit, vigăzui. Cf. sîmcea, țeanchi (1); p r a v ă ț (1), p r o a ș c ă (3), ț e a n c h i (2).