VIG s. n. (Ban., Criș., Trans. SV) Sfîrșit, capăt. Omul, deacă să îngrașe de băutură și de beție, pînă la vig zvîrleaște în Dumnăzău cu păcatele sale. MOL. 1695, 56^v. Vigh. Exitus. AC, 377. Despre iertarea păcatelor, care totdeuna va avea omul, numai de va duce în vig temătura lui. PP, 31^v; cf. FOGARASI, apud TEW; VISKI, apud TEW; VCC, 18, 28. 44; MISC. SEC. XVII, 18^r, 123^v; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW; PÎNEA PRUNCILOR, apud TEW. ♦ Scop. Pre ce vig s-o vedea [crucea]? „Direpților pre veselie, iară răilor spre rușine.” PP, 24^r. Etimologie: magh.vég. Vezi și nevigăzuit, vigăzui. Cf. sîmcea, țeanchi (1); p r a v ă ț (1), p r o a ș c ă (3), ț e a n c h i (2).