UITARE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și (mai) aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătăcire morală. 2. Fig. Neființă, neant. – V. uita.

uitare sf [At: (a. 1683) GCR I, 270/18 / Pl: ~tări / E: uita] 1 (Adesea fig sau în contexte figurate) Pierdere din memorie Si: uitat¹ (1). 2 Alungare din minte a cuiva sau a ceva. 3 Indiferență față de o persoană sau față de un obiect (drag), o situație etc. Si: dezinteres (2), neglijare, (înv) uităciune. 4 (Îs) ~ de sine Visare. 5 (Îas) Neglijare a intereselor proprii. 6 (Îe) A (se) da (sau a lăsa) Mării (sau în ~) (pe cineva sau ceva) sau (înv) a pune la ~ (ceva sau pe cineva). A nu se mai preocupa. 7 (Îae) A se sili să uite. 8 (Olt; Mun; îe) A-și face de ~ A-și scoate din minte. 9 (Olt; Mun; îae) A neglija. 10 Rătăcire morală. 11 (Fig) Neant. 12 Privire. 13 (Rar) Priveliște.

UITARE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita, de a nu-și aduce aminte (de cineva sau de ceva); lipsa oricărei amintiri. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie; b) nepăsare (altruistă) față de interesele proprii. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite. ♦ Rătacire morală. 2. Fig. Neființă, neant. – V. uita.

UITARE, uitări, s. f. 1. Faptul de a uita¹ și rezultatul lui; lipsa oricărei amintiri. Uitarea este leac al multor dureri pe pămînt. SADOVEANU, O. VII 117. Au cine-a spus că depărtarea E soră dreaptă cu uitarea? CERNA, P. 120. Acei ce vă-nălțară pieiră în uitare. BOLINTINEANU, O. 186. ◊ (Poetic) Ca mîini, pe urma ta, uitarea crește, Ușor ca liniștea de fulgi cînd ninge. PĂUN-PINCIO, V. 86. ◊ Uitare de sine = a) visare, reverie. Așa-și petrecu... vacanția aceasta, Arareori frigurile îl biruiau și-l smulgeau de tot din această fericită uitare de sine. VLAHUȚĂ, N. 24; b) nepăsare față de interesele proprii. În această uitare de sine... stă moralitatea artei. GHEREA, ST. CR. II 58. ◊ Expr. A da (sau a lăsa) uitării (pe cineva sau ceva) = a nu se mai interesa, a înceta să mai iubească sau să-și mai amintească (de cineva sau de ceva), a se sili să uite; a uita. Generația lui însă l-a lăsat uitării. SADOVEANU, E. 104. Las întunecatei uitări durerile și bucuriile mele de pînă acum. VLAHUȚĂ, O. A. 224. O! gondolă iubită! noi lumii dăm uitare! ALECSANDRI, P. I 165. ♦ Rătăcire morală. Toate aceste cîștiguri ale momentelor ei de uitare îi făcură groază. GANE, N. I 110. 2. Neant, neființă. Generații după generații s-au perindat ca frunzele toamnelor, căzînd în uitarea morții. SADOVEANU, E. 76. Dar un luceafăr, răsărit Din liniștea uitării, Dă orizon nemărginit Singurătății mării. EMINESCU, O. I 175.

UITARE ~ări f. 1) v. A UITA și A SE UITA. ◊ A da ~ării a nu se mai gândi (la cineva sau la ceva). ~ de sine stare de spirit caracteristică pentru cel absorbit de activitatea sau de gândurile sale. Cu ~ de sine neglijându-și interesele proprii. A cădea în ~ a fi uitat. 2) fig. Stare a ceea ce nu există; inexistență; neființă. /v. a (se) uita

uitare f. 1. acțiune de a uita: uitare de sine; 2. lipsă de memorie: uitarea binefacerilor. ║ f. acțiunea de a se uita: o uitare lungă.

uĭtáre f. Acțiunea de a uĭta: binefacerile se daŭ uĭtăriĭ, peste binefacerĭ se așterne uĭtarea. A da uĭtăriĭ, a uĭta. Uĭtare de sine, abnegațiune.

uitare s. f., g.-d. art. uitării; pl. uitări

uitare s. f., g.-d. art. uitării; pl. uitări

uitare s. f., g.-d. art. uitării; pl. uitări

UITARE s. v. inexistență, neant, neființă, nimic.

UITARE s. v. neglijare.

UITARE s. neglijare, omitere, uitat, (înv.) negrijire. (~ unui amănunt semnificativ.)

uitare s. v. INEXISTENȚĂ. NEANT. NEFIINȚĂ. NIMIC.

Uitare ≠ neuitare

UITARE. Subst. Uitare, amnezie; memorie scurtă, uitucie (rar), uituceală. Lapsus, scăpare, lipsă, lacună, gol, omisiune, omitere; neatenție, neglijență. Uituc, amnezic; zăpăcit. Adj. Uituc, uitător (rar), amnezic, lipsit de memorie; distrat, neatent, zăpăcit, adormit (fig.), neglijent. Vb. A uita, a zăuita (reg.), a scăpa din minte (din memorie), a pierde din memorie, a-i ieși din minte, (din cap), a scăpa din vedere, a-i zbura din minte, a avea un lapsus, a nu-și (mai) aminti, a nu-și (mai) aduce aminte; a-și pierde memoria, a i se lua (cuiva) ținerea de minte, a-l înșela memoria. A da (a lăsa) uitării, a-și șterge din memorie, a trage peste ceva cu condeiul (cu buretele), a trage o cruce (cu crucea) peste ceva, a șterge de pe răboj, a pune (a lega, a atîrna) ceva la ciochină. A cădea în uitare; a fi dat uitării. A fi uituc, a nu avea memorie, a avea memorie slabă (scurtă), a-i intra pe o ureche și a-i ieși pe alta (cealaltă), a uita de la mînă pînă la gură. V. indolență, memorie, neatenție, zăpăceală.

MEDICINA SOLA MISERARIUM OBLIVIO EST (lat.) singurul remediu al mizeriilor este uitarea – Publilius Syrus, „Sententiae”, 491.