TERMINAȚIE s. f. (cf. lat. terminatio, fr. terminaison): (în terminologia lingvistică mai veche) partea finală a unui cuvânt (de după rădăcină), reprezentată printr-unul sau mai multe sunete echivalente cu o desinență, cu un sufix sau cu un sufix + o desinență, ca în exemplele -ar din strungar, -iște din porumbiște, -i din pomi, -uri din becuri; -ă din bună, -e din bune, -esc din românesc; -a din cânta, -ăm din plecăm, -eți din tăceți etc.