terminare sf [At: POLIZU / Pl: ~nări / E: termina] 1 Încheiere a unei acțiuni Si: isprăvire, sfârșire, terminat¹ (1). 2 (Lin; înv) Terminație (1).

TERMINARE, terminări, s. f. 1. Faptul de a (se) termina; isprăvire. 2. (Rar) Terminație. «C»... în terminările în «iune», nu este decît «ț» transformat în «c». MACEDONSKI, O. IV 30.

TERMINARE s.f. Acțiunea de a (se) termina și rezultatul ei; sfîrșire, isprăvire. [< termina].

terminare s. f., g.-d. art. terminării; pl. terminări

terminare s. f., g.-d. art. terminării; pl. terminări

terminare s. f., g.-d. art. terminării; pl. terminări

TERMINARE s. 1. isprăvire, isprăvit, încheiere, sfârșire, sfârșit, terminat, (pop.) gătare, istovire, mântuire, (înv.) săvârșire. (~ tuturor lucrărilor.) 2. finalizare, isprăvire, încheiere, sfârșire. (~ a unei acțiuni deja începute.) 3. v. lichidare. 4. v. încheiere. 5. v. sfârșit. 6. v. absolvire. 7. v. consumare.

TERMINARE s. 1. isprăvire, isprăvit, încheiere, sfîrșire, sfîrșit, terminat, (pop.) gătare, istovire, mîntuire, (înv.) săvîrșire. (~ tuturor lucrărilor.) 2. încheiere, lichidare. (~ tuturor socotelilor.) 3. încheiere, închidere, sfîrșit. (La ~ ședinței.) 4. încetare, sfîrșit, (înv. și reg.) spargere, spart. (După ~ horei.) 5. absolvență, absolvire, isprăvire. (După ~ școlii.) 6. consumare, epuizare, isprăvire, sfîrșire, sfîrșit. (~ tuturor proviziilor.)